Introducere

Sticla este unul din cele mai vechi materiale obţinut din istoria umanităţii,
urmele sale datând încă din antichitate. Lucrarea oferă o incursiune în istoria
sticlei, de la descoperirea si perfecţionarea suflatului în ţeavă în Imperiul Roman,
procedeu mostenit pană în zilele moderne, pâna la variaţiunile moderne, cum ar
fi Gorill Glass utilizată la protecţia dispaly-urilor, ori procedeul de obţinere a
cristalelor Swarovski. Variaţiunile sunt obţinute prin adăugarea de materiale de
amestec, ce îi oferă o anumită compoziţie, duriatate şi gamă de utilizare. Sunt
menţionate principalele repere în istoria sticlei si din ţara noastră. Deşi utilizată
intensiv, sticla este cel mai rezistent deseu, reciclarea fiind o provocare.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat în Egiptul antic. In acea perioadă s-
a descoperit faptul că, acoperind pereţii unui vas din lut cu un amestec de nisip
umed şi sodă, la ardere acesta se transformă în smalţ, adică într-o peliculă subţire
de sticlă. Ulterior, amestecul din care se obţinea smalţul a fost îmbogăţit cu var,
acesta devenind un element de primă importanţă în producerea sticlei.
Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan) egiptenii au
obţinut smalţ de mai multe culori (albastru, galben, violet, purpuriu).Din
amestecul ce producea smalţul, odată ars în cantităţi mai mari decât pojghiţa
subţire de pe un vas - bulgăraşi de smalţ sau sticlă, astfel au apărut primele
obiecte făcute din sticlă: mărgelele. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din
sticlă au cca. 5000 - 6000 de ani vechime.
Tot egiptenii au meritul realizării primelor proteze oculare. Cel mai vechi
obiect din sticlă propriu-zisă se consideră o amuletă albastră ce a fost găsită în
Egipt şi este datată în anul 7000 i.e.n.
La începutul secolului I al erei noastre, un meşter roman a inventat ţeava
de suflat sticla: o ţeavă de fier lungă şi subţire, prevăzută la un capăt cu o mică
unflătura, iar la celălalt capăt cu o prelungire de lemn prin care se sufla aerul.
La capătul ţevii de fier se prinde un ghem de sticlă lichidă şi se suflă în ţeavă. Se
formează un balon de sticlă căruia înainte de a se răci i se poate da orice formă.
Aproape 2000 de ani toate obiectele de sticlă s-au fabricat astfel.
Cea dintâi fabrică de sticlă cunoscută din documente în ţara noastră se afla
lângă Tîrgovişte şi aparţinea lui Matei Voievod (1650).
In Valea Zalanului, judetul Covasna, s-a construit prima fabrică de sticlă
din Transilvania (1750) şi aici au fost turnate geamurile Bisericii Negre din
Braşov, cu meşteri aduşi din Germania.
În secolul XIX s-au construit numeroase fabrici de sticlă dintre care unele
funcţionează şi astăzi: fabricile de la Poiana Codrului (Maramureş) construită în
1801, cea de la Tomeşti (Banat) din 1804, fabrica de la Avrig din 1830, Pădurea
Neagră 1840, Azuga 1880 şi altele.
În anii 1921-1922 s-au construit fabricile de sticlă de la Turda şi Mediaş
ce foloseau drept combustibil gazul metan.

1
 Istoria milenară a sticlei
Cea mai veche sticlă este sticla vulcanică, rezultată prin răcirea rapidă a lavei.
Diferite obiecte ca vârfuri de suliţe, topoare, oglinzi, se păstrează în diferite muzee.
Cel mai vechi obiect din sticla propriu-zisă se consideră o amuletă albastră ce a fost
găsită în Egipt şi este datată în anul 7000 î.e.n. În Egipt şi Liban au fost descoperite
perle din sticlă vechi de 5500-3400 ani.
Într-o localitate din apropierea Bagdadului s-a găsit un cilindru din sticlă
albastru-deschis, fără incluziuni sau defecte, datată la circa 2700 ani i.e.n. Calitatea
deosebită a sticlei atestă existenţa unei îndelungate experienţe şi ca atare se
presupune că în Asia sticla era cunoscută înaintea Egiptului.
Se estimează că producerea unor vase în întregime din sticlă a început cu 700 de ani
î.e.n. Atunci modelul era confecţionat din argilă nisipoasă care era înmuiat în
topitură de sticlă. Sticla ce adera la model era încălzită în flacără pentru a se distribui
uniform şi a se netezi, după răcire miezul era îndepărtat treptat.
Pe la începutul erei noastre a fost descoperit procedeul de fasonare a obiectelor
din sticlă goale în interior, prin suflare. Se pare că faptul a avut loc în Siria, dar
meşteşugul s-a răspândit repede în tot Imperiul roman. Unele surse atribuite
romanilor această descoperire. Prin anul 200 Alexandria (Egipt) era un important
centru de producţie a obiectelor din sticlă. Meşteşugul a fost preluat de Roma, unde
un sfert din locuitori trăiau de pe urmă lui.
O altă dovadă privin arta meşteşugarilor romani este aşa zisa ,,vaza de
Portland” găsită în sec. XVI lângă Roma, în mormântul uni patrician. Sticla de bază
este albastră iar peste ea este depus un al doilea strat de sticlă alb-lăptoasă modelat
artistic cu semne mitologice în relief. Acest obiect a avut o soartă ieşită din comun.
După ce s-a păstrat intactă în mormântul în care s-a găsit, timp de 14 sec., a fost
cumpărată de ducele de Portland şi expusă apoi în British Museum din Londra. Aici,
în 1845, a fost spartă cu un baston de un visitator nebun. Vasul a fost reconstituit din
cioburi iar specialişti au executat 2 copii foarte asemănătoare. Una din aceste copii
este expusă şi în prezent în muzeu.
În secolele I-II e.n. prelucrarea sticlei s-a dezvoltat şi pe ţărmurile portului
Euxin. La Tomis în (actuala Constanţa) au fost găsite urmele unor cuptoare de topit
sticla şi la muzeul Arheologic Constanţa sunt expuse multe vase de sticlă din acea
perioadă, variate ca formă şi dimensiuni.
În aceaşi perioadă existau ateliere de prelucrat sticlă şi în Germania, la Trier şi
Köln.. Prin anul 1000 au apărut asemenea cuptoare în Boemia şi în Polonia. Dar cea
mai mare faimă o aveau produsele de sticlă din Veneţia. Aici au fost aduşi meşterii
iscusiţi din Bizanţ şi instalaţi pe insula-fortăreaţă Murano. Folosind nisip cuarţos fin

2
imbibat cu diferite săruri aduse din cetăţile feniciene Sidon (Liban), aceşti meşteri
au reuşit să obţină produse ce nu aveau rival în lume.
La începutul secolului I al erei noastre, un meşter roman a inventat ţeava
de suflat sticlă: o ţeavă de fier lungă şi subţire, prevăzută la un capăt cu o mică
umflaturã, iar la celălalt capăt cu o prelungire de lemn prin care se suflă aerul. La
capătul ţevii de fier se prinde un ghem de sticlă lichidă şi se suflă în ţeava. Se
formează un balon de sticlă căruia înainte de a se răci i se poate da orice formă.
Aproape 2000 de ani toate obiectele de sticlă s-au fabricat astfel. Sticlarii romani
făceau vase obişnuite din sticlă opacă, verzuie, dar şi sticlă incoloră şi slab
transparentă din nisipuri albe.
Sticla colorată era cunoscută încă de egipteni dar romanii au iniţiat o artă a
sticlei colorate. Acum 1500 de ani în urmă ei ştiau să lucreze pocale parcă tăiate din
pietre preţioase: smarald, safir, opal, rubin; făceau flacoane asemănătoare ca formă
şi culoare cu lotusul, curmalele, strugurii etc. Dar nici un asemenea obiect nu se
putea compara cu renumitele cupe murrhine, care erau mai scumpe ca aurul. Aceste
cupe erau mici, fără ornamente dar frumuseţea lor se datora colritului viu şi bogat.
Pereţii murrhinei aveau o sclipire deosebită, aruncând parcă lumini de curcubeu.
Acest efect se datora faptului că, în sticla transparentă din care erau făcute, erau
presărate grăunţe multicolore din sticlă. Neron a plătit pe o murhhina 70 de talanţi,
sumă cu care se puteau cumpăra 300 de robi. Foarte scumpe erau şi ceştile de sticlă
pentru spălatul mâinilor (trulla), vase folosite de meseni după fiecare fel de mâncare
(nu se cunoşteau tacâmurile). La fel de scumpe erau şi diatretele, nişte pocale
introduse în suporturi dantelate de sticlă în formă de inele. Suportul nu se lipea de
pocal şi nici nu se încălzea pre mult dacă se beau lichide fierbinţi.
Până în zilele noastre nu s-au păstrat decât aproximativ zece diatrete, numai
câteva întregi. Se presupune că au fost făcute de un singur meşter artist, care a păstrat
secretul artei sale.
Secole de-a rândul Veneţia a deţinut monopolul sticlei de bună calitate şi prelucrate
artistic. Dar pentru această supremaţie, insul Murano era o adevărată închisoare în
care divulgarea secretelora sau tentativa de evadare erau pedepsite cu moartea.
În secolele XIV-XVII apare în Europa numeroase ateliere care produceau sticlă ce
începea să o concureze pe cea de Murano.
Primul document scris despre sticlă apare în cele peste 20 de tăbliţe de argilă arsă
care constituiau biblioteca lui Assurlanipal (circa 650 ani î.e.n.), găsite în micile
cetăţi asiriene Ninive (în Irak). Informaţii interesante despre sticlă a lăsat în scrierile
sale şi Pliniu cel Bătrân.
Prima ,,tehnologie”a sticlei apare în 1540 în lucrarea ,,Pirotehnia” scrisă se pare la
Veneţia de Vanaccio Biringuccio. Treptat, lucrările despre sticlă s-au înmulţit în ritm
accelerat.
3
 Cea dintâi fabrică de sticlă cunoscută din documente în ţara noastră se află
lângă Târgovişte şi aparţinea lui Matei Voievod (1650). În Moldova, Grigore Ghica
a dat un hrisov pentru înfiinţarea unei fabrici de sticlă în satul Calugara din ţinutul
Romanului (1740). Documentele scrise atesta şi existenţa unei fabrici de sticlă din
1727 în localitatea Belin din Crişana. În secolul XIX s-au construit numeroase
fabrici de sticlă dintre care unele funcţionează şi astăzi. Aşa sunt fabricele de la
Poiana Codrului (Maramureş) constituită în 1801, cea de la Tomeşti (Banat) din
1804, fabrica de la Avrig din 1830, Pădurea Neagră 1840, Azuga 1880 şi altele. În
anii 1921-1922 s-au constituit fabricile de sticlă de la Turda şi Mediaş ce foloseau
drept combustibil gazul metan.

Primele forme de sticlă

Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei.
Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la țărm
spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ține
vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câțiva bulgări de sodă de pe
corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi dormind. Dimineață,
scormonind din întâmplare prin cenușa focului, un marinar a găsit câteva pietricele
lucioase, care nu semănau cu nici un material obișnuit. Erau bucățele de sticlă.
Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul făcut pe
plajă, chiar și pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari
pentru producerea topirii nisipului (prima condiție pentru apariția sticlei).
Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Indiferent dacă povestea cu
bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile nisipoase din zonele
bântuite de furtuni cu trăsnete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală,
formată de temperatura ridicată a trăsnetului. În anumite locuri
din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute
turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări. Sticla naturală,
creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă cunoscută de catre om.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul
că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip umed și sodă, la ardere
acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă subțire de sticlă. Ulterior
amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit cu var, acesta devenind un
element de primă importanță în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri
(ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut smalț de mai multe culori (albastru,
galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obținut din amestecul ce producea smalțul,
odată ars în cantități mai mari decât subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț
4
sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Se apreciază
că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.
În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă inițiale,
la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane
pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.
Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din
amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca
aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei sticle transparente era
nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obținute
cu tehnologia egipteană.
Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele
de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă,
se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meșterul
sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită.
Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul sticlei era apropiat de cel al
pietrelor prețioase. Tot egiptenii au meritul de a fi fost primii în a realiza proteze
oculare.

5
 Procesul tehnologic de obținere a articolelor din sticlă

Sticlele se obţin, în general, prin topirea în cuptoare speciale, a unui amestec format
din nisip de coarţ, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) şi materialele
auxiliare.
Proprietăţile fizice ale sticlelor sunt determinate de compoziţia lor. Sticla
obişnuită, sticla de sodiu are compoziţia aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se
întrebuinţeazã la fabricarea geamurilor şi a ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu
are compoziţia 6SiO2·CaO·K2O şi este rezistentă la variaţii de temperatură. Se
foloseşte la fabricarea vaselor de laborator. Cristalul (sticla de plumb) este o sticlă
în care sodiu şi calciul au fost înlocuiţi cu potasiu şi plumb (6SiO2·PbO·K2O) şi se
caracaterizeaza prin proprietăţi de refracţie bune şi densitate mare. Flintul şi ştrasul
conţin un procent de plumb mai mare decât cristalul. Flintul se foloseşte pentru
prisme şi lentile optice. Prin adăugarea unor cantităţi mici de Al2O3 sau B2O3 se
obţin sticle rezistente la variaţii bruşte de temperatură care se folosesc la fabricarea
vaselor de laborator (sticla Jena, Pirex sau Duran). Au o rezistenţă chimică mare şi
coeficient de dilataţie mic.
Sticlele colorate se obţin dacă, în topitură, se adaugă unii oxizi metalici de
(Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formează silicaţii coloraţi. În industria sticlei se utilizează
drept coloranți un număr foarte mare de substanţe care se încadrează de obicei în trei
categorii: coloranţi ionici, coloranţi moleculari şi coloranţi coloidali.
Coloranţi ionici sunt în general oxizii metalici. Aşa de exemplu sticla roşie conţine
şi oxid de cupru I, sticla galbenă sulfat de cadmiu, sticla albastră oxid de cobalt (II),
sticla verde oxid de crom (III), sticla violetă oxid de mangan. Trioxidul de uraniu dă
o culoare galben-verde însoţită de o frumoasă fluorescenţă verde.
Coloranţi moleculari sunt reprezentaţi de seleniu care dă o culoare roz, de sulf care
dă o culoare galbenă sau galbenă-cafenie şi mai ales de sulfurile şi seleniurile
diferitelor elemente. Foarte utilizat este amestecul CdS + CdSe care dă o culoare
roşie-rubinie a cărei nuanţă depinde de raportul dintre cei doi componenţi.
Coloranţi coloidali sunt de fapt metalele care, prin tratamente termice
adecvate, sunt dispersate sub formă de soluţie coloidala imprimând sticlei culori ce
depind de dimensiunile particulelor coloidale. Astfel, aurul fin dispersat în sticlă dă
o culoare roşie-rubinie foarte frumoasă. Argintul dă nuanţe de la galben la cafeniu.
Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capcitǎţi de ordinul sutelor de liri sau în
cuptoare mici în care temperatura, şi mai ales caracterul mediului, se pot controla
riguros. Sticlele colorate se utilizează în afara obiectelor de menaj, în numeroase
domenii importante. Mari consumatori de sticlă colorată sunt transporturile aeriene,

6
navele, terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită importantă,
culorile utilizate deobicei, fiind roşul, verde, albastru şi galben.
Sticlele colorate se utilizează şi drept filtre penru anumite radisţii, pentru
protejarea ochilor, sudorilor sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se
utilizează aşa-numitele sticle de cobalt dar şi alte sticle care pot reţine radicali
calorici sau ultraviolete. Filtrele colorate intră în componenţa unor aparate optice
sau de analiză, utilizate în laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.

Proprietăți generale ale sticlei

Proprietãţile fizice, fiziomecanice şi chimice ale sticlei caracterizeazã comportarea
produselor din sticlã la diferite solicitãri din procesul de utilizare.Proprietãţile fizice
sunt: masa specificã, proprietãţile termice, optice şi electrice.
3
Masa specificã variazã între limite largi, de la 2-8 g/ cm în funcţie de
compoziţia chimicã şi de viteza de rãcire. Astfel, sticlele cu un conţinut ridicat de
oxizi ai metalelor grele (PbO, BaO), au densitãţi mari, precum şi cele rãcite lent (sunt
mai grele) faţã de produsele cãlite (rãcite rapid), la aceeaşi compoziţie chimicã.
Proprietãţile termice sunt exprimate prin conductibilitatea termicã, dilatarea
termicã şi stabilitatea termicã. Conductibilitatea termicã a sticlei este redusã, sticla
fiind consideratã un izolator termic. Valoarea conductibilitãţii termice cuprinse între
0
0,3…1,2 kcal / mh C variazã în funcţie de compoziţia chimicã, şi anume creşte odatã
cu creşterea conţinutului în oxizi cum sunt: trioxidul de bor ( B2 O3 ), oxidul de
magneziu (MgO), de calciu (CaO) şi de sodiu ( Na2 O ).
Dilatarea termicã a sticlei este redusã; coeficientul de dilatare este mai mic
decât al metalelor. Compoziţia sticlei influenţeazã marimea coeficientului de
dilatare termicã, şi anume acesta este mai mic când sticla are un conţinut bogat în
bioxid de siliciu şi anhidrida boricã; conţinutul de oxizi de sodiu sau de potasiu
mãreşte coeficientul de dilatare termicã al sticlei. Cu cât coeficientul de dilatare este
mai mic, cu atât rezistenţa sticlei la şocul puternic este mai mare.
Stabilitatea termicã (rezistenţa la şoc termic) reprezintã capacitatea sticlei de
a rezista la variaţii mari şi rapide de temperaturi, fãrã sã se distrugã. Valoarea
stabilitãţii termice a sticlei este direct proporţionalã cu dilatarea şi cãldura specificã.
De asemenea, rezistenţa la şoc termic este redusã când grosimea pereţilor produselor
din sticlã este mai mare (datoritã prezenţei tensiunilor interne) sau când produsele
prezintã zgârieturi şi defecte de topire.
Proprietãţile optice mai importante sunt: transmisia, absorbţia, dispersia,
refracţia şi reflecţia razelor de lumina.Transmisia luminii, exprimatã prin

7
coeficientul de transmisie, T (raportul dintre fluxul luminos transmis şi fluxul
luminos incident), este cu atât mai mare cu cât transparenţa sticlei este mai bunã.
Absorbţia luminii, exprimatã prin coeficientul de absorbţie A (raportul
dintre fluxul luminos absorbit şi fluxul luminos incident), este invers proporţionalã
cu transmisia. Când razele de luminã sunt absorbite parţial sau total, sticla poate fi
translucidã, respectiv opaca.
Indicele de refracţie reprezintã raportul dintre viteza de deplasare a unei
oscilaţii electromagnetice de o anumitã lungime de undã, în aer şi în material de
studiat (sticla). Diferenţa dintre indicii de refracţie ai sticlei pentru doua lungimi de
undã diferite se numeşte dispersie. Indicele de refracţie este dependent de natura
oxizilor şi de proporţia în care se gãsesc în compoziţia sticlei.
Astfel, oxizii de plumb, de bariu, de zinc, de magneziu şi de titan mãresc indicele
de refracţie al sticlei. Indicele de refracţie are o anumita importanţã pentru sticla
opticã. Aceasta este de douã feluri: flint cu indice de refracţie mare şi coeficient de
dispersie mic şi crown cu indice de refracţie mic şi coeficient de dispersie mare.
Reflexia luminii se exprimã prin coeficientul de reflexive R (raportul dintre fluxul
luminos reflectat şi fluxul luminos incident). Sticla obişnuitã de geam are R=4%. În
cazul sticlei optice, reflexia trebuie sã fie micã, pentru a nu se micşora intensitatea
luminii care trece prin lentile. De aceea se aplicã pe suprafaţa sticlei anumite pelicule
de substanţe cu indice de refracţie mai mic decât al sticlei, pentru a micşora
coeficientul de reflexive (lentilele aparatelor de fotografiat).
Conductibilitatea electricã a sticlei este micã la temperatura mediului, de
aceea sticla se încadrezã în categoria izolatorilor electrici. Conductibilitatea electricã
creşte când conţinutul de oxizi alcalini este mai mare şi când este supusã cãlirii.
Proprietãţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, fragilitatea, rezistenţa la
tracţiune, la compresiune şi la încovoiere.
Duritatea este importantã atât în timpul utilizãrii, când este supusã operaţiilor
de zgâriere, afectându-se aspectul şi rezistenţa mecanicã, cât şi în timpul prelucrãrii
(tãierii, şlefuirii, polizãrii). Duritatea sticlei este cuprinsã între 5-7 unitaţi pe scara
de duritate Mohs şi variazã în funcţie de compoziţia chimicã. Sticla cu conţinut
ridicat de bioxid de siliciu, anhidrida borica şi cu oxizi alcalino-pamantoşi are o
duritate mare, iar cea care are un conţinut ridicat de oxizi alcalini şi de oxid de plumb
(cristal) are o duritate micã.
Fragilitatea sau rezistenţa la şoc mecanic este o proprietate negativã a sticlei, din
care cauzã îi limiteazã utilizãrile. La acesta nu contribuie numai compoziţia chimicã
(borosilicaţii determinã o fragilitate mai micã, pe când oxizii alcalini de sodiu şi
potasiu ca şi oxidul de plumb mãresc fragilitatea), ci şi în prezenţa tensiunilor
interne. Fragilitatea se poate ameliora prin tratamente termice.

8
 2
Rezistenţa la tracţiune a sticlei obişnuite este de 30-100 N / mm , în schimb
2
rezistenţa la compresiune este de 500-2000 N / mm , ceea ce înseamnã cã este mult
mai mare faţã de a altor materiale. Conţinutul în bioxidul de siliciu, oxid de aluminiu,
de magneziu mãresc rezistenţa la compresiune a sticlei.
Proprietãţile chimice exprimã comportarea sticlei la acţiunea distructivã a apei,
acizilor, bazelor, sãrurilor şi a gazelor din atmosferã.
Acţiunea prelungitã a apei determinã formarea pe suprafaţa sticlei a unui strat de
hidroxizi alcalini, datoritã combinãrii componenţilor bazici ai sticlei (oxizilor
alcalini) cu apa. Acest strat fiind higroscopic continuã sã absoarbã apa din atmosferã,
producându-se treptat, degradarea sticlei.
În urma reacţiei hidroxizilor cu bioxidul de carbon din atmosferã se formeazã
carbonaţi, care au o acţiune şi mai puternicã de degradare a sticlei. Stabilitatea sticlei
faţã de apa se îmbunãtãţeşte prin creşterea conţinutului de bioxid de siliciu şi a
oxidului de aluminiu. Dintre acizii minerali, numai acidul fluorhidric atacã sticla,
ceilalţi au o acţiune asemãnãtoare apei. În schimb, bazele solubile atacã sticla dupã
o anumitã perioadã de timp. Rezistenţa la baze creşte când proporţia de oxid de
calciu se mãreşte. Stabilitatea chimicã are importanţã pentru sticla de laborator,
pentru articole de menaj şi construcţii, sticla opticã etc.

Chimia sticlelor. Metalizarea superficială a sticlei. Călirea sticlei.

Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu si silicatii ai diferitelor metale. Sunt
materiale necristalizate (amorfe), cu rezistenta mecanica si duritate mare, cu
coeficient de dilatare mic. La temperaturi mai inalte se comporta ca lichidele
subracite cu vascozitate mare. Nu au punct de topire definit. Prin incalzire se inmoaie
treptat, ceea ce permite prelucrarea sticlei prin suflare, presare, turnare, laminare.
Sticlele se obtin, in general, prin topirea in cuptoare speciale a unui amestec format
din nisip de coart, piatra de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) si materialele
auxiliare. Proprietatile fizice ale sticlelor sunt determinate de compozitia lor. Sticla
obisnuita, sticla de sodiu are compozitai aproximativa 6SiO2·CaO·Na2O. Se
intrebuintiaza la fabricarea geamurilor si a ambalajelor de sticla. Sticla de potasiu
are compozitia 6SiO2·CaO·K2O si este rezistenta la variatii de temperatura. Se
folosestela fabricarea vaselor de laborator. Cristalul (sticla de plumb) este o sticla in
care sodiu si calciul au fost inlocuiti cu potasiu si plumb (6SiO2·PbO·K2O) si se
caracaterizeaza prin proprietati de refractie bune si densitate mare. Flintul si strasul
contin un procent de plumb mai mare ca cristalul. Flintul se foloseste pentru prisme
si lentile optice.

9
Prin adaugarea unor cantitati mici de Al2O3 sau B2O3 se obtin sticle rezistente la
variatii bruste de temperatura care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator
(sticla Jena, Pirex sau Duran). Au o rezistenta chimica mare si coeficient de dilatatie
mic.

Compozitia chimica a unor sticle mai cunoscute

Sticla de Sticla de Stical de Sticla de Sticla

Componentii geam butelii Sticla laborator laborator Sticla de Lindeman Srical Sticla
(Scaieni) (Sighisoara) cristal Turingia Jena laborator optica optica
(Ger.Glas.) Pirex cron flint
greu

% % % % % % % % %
SiO2 71,5 72,4 55,5 66 76 81 - 32,70 47
B2O3 - - - - 16 12 64 13,20 -
BeO - - - - - - 15,3 - -
CaO 7,9 9,3 - 8 0,2 0,5 - - -
MgO 3,6 1,l - 4,5 - - - - -
BaO - - - - - - - 45,90 -
PbO - - 30 - - - - - 46,40
ZnO - - - - - - - 3,50 -
Li2O - - - - - - 20,7 - -
Na2O 15,6 15,3 - 11 5,4 4,5 - - -
K2O - - 14,5 3 0,6 - - - 6,35
Al2O3 1,20 1,79 - 7,5 1,7 2 - 3,15 -
Fe2O3 0,20 0,2 - - - - - - -
As2O3 - - - - - - - 1,60 0,20

Metalizarea superficială a sticlei se practică de sute de ani pentru obținerea

oglinzilor. Mult timp oglinzile s-au fabricat prin depunerea pe sticlă a unui strat de
amalgam de staniu (aliaj de Sn și Hg). Acest procedeu a fost părăsit deoarece
amalgamul nu este stability şi degaja în permanenţă vapori toxici de mercur. Din
acelaşi motiv aceste oglinzi se degradau relativ repede. Astăzi oglinzile se fabrică
prin depunerea pe sticla a unui strat de argint metalic. Depunerea se realizează prin
reducera ionilor de argint dintr-o sare complexă amoniacală cu ajutorul unui
reducător organic (de exemplu, acid tartric). Soluţia amoniacalǎ se obţine prin
tratarea azotului de argint cu amoniac. Atenţie deosebită se dă pregătirii suprafeţei
sticlei pentru a se asigura o bună aderenţă a argintului. În acest scop placa de sticlă
se lustruieşte uşor cu un abraziv foarte fin. Se înlătură apoi orice urmă de grăsime
prin tratarea sticlei cu un degresant puternic. Suprafaţa astfel curǎţată se spală cu apă
şi se păstrează acoperită cu o peliculă de apa distilată până la argintare.
Un alt procedeu de depunere pe sticlă a unor pelicule metalice este depunerea
în vid. Pentru această piesă de sticlă se introduce într-un spaţiu vidat în care se
evaporă metalul ce urmează să fie depus. Evaporarea se face fie introducând metalul
respectiv în arc electric, fie depunându-l pe un filament de wolfram ce poate fi
încălzit la temperatura necesară. Astfel se poate depune practic orice metal. Sunt

10
mai multe metode folosite, amintim o metodă relativ recentă care constă în
îngroşarea suprafeţei sticlei cu picături de metal topit. Topirea se realizează fie
formând un arc electric între douǎ sârme din metalul respectiv, fie introducând o
asemenea sârmă într-o flacără oxiacetilenică. Asupra punctului unde se topeşte
metalul se îndreaptă un jet de aer comprimat care pulverizează metalul topit şi-l
proiectează pe suprafaţa sticlei şi astfel se încrustează puternic în suprafaţa ei. Piese
de sticlă metalizate în acest fel sunt utilizate în construcţii în scopuri decorative. O
sticlă incoloră metalizată cu Al pare argintată iar cu cupru-aurită.
Dacă pe sticlǎ se depune o peliculă de dioxid de staniu, aceasta are proprietăți
semiconductoare. Peliculele semiconductoare au multe aplicaţii în laboratoare şi în
industrie. Ele sunt utilizate mult pentru încălzirea electrică a obiectelor de sticlă sau
a conţinutului lor. Astfel, ferestrele avioanelor şi în special cele din cabina
echipajului sunt protejate pe această cale împotriva givrajului (acoperiri cu gheaţă),
fenomene curente la înălţimile de zbor ale avioanelor moderne. Pentru laboratoare,
industrie sau uz casnic se fabrică diferite vase de sticlă prevăzute cu încǎlzitoare pe
bază de pelicule semiconducatoare depuse direct pe pereţii vasului. Introducerea
curentului electric se face prin intermediul unor contacte de argint depuse pe sticlă
cu ajutorul unei paste, pentru izolarea electrică a pastei semiconducatoare se depune
pe ea o a doua peliculă de SiO2 și TiO2.
Călirea sticlei este cunoscută cel puţin din secolul al XVIII-lea când
,,lacrima batavica”, obţinută prin căderea unei picături de sticlă topită în apa, stârnea
uimirea tuturor. O astfel de picătură de sticlă răcită brusc rezistă la şocuri puternice,
dar devine instantaneu o pulbere fină când i se rupe codiţa subţire rămasă după
desprinderea din bucata topită. Călirea a fost aplicată industrial în 1930 pentru
obţinerea plăcilor de sticlǎ cu rezistenţă mărită, numită ,,securit”.
Prin călire creşte rezistenţa sticlei şi aceasta se datoreazǎ unor eforturi de
conpresiune în sfaturile superficiale ale plăcii, care compensezǎ apoi o parte din
eforturile de tracţiune ce apar sub influenţa solicitărilor mecanice. Valoarea
tensiunilor de conpresie, respectiv rezistenţa mecanică a sticlei călite, este
influenţată de temperatura de la care începe răcirea şi viteza de răcire.
Călirea se aplică industrial pe scară largă la fabricarea parbrizelor şi a celorlalte
geamuri pentru autovehicule.

11
 Tipuri de sticlă
Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică,
proprietăţi şi destinaţie.
După compoziţia chimică se disting:

 sticle unitare, care conţin un singur tip de oxizi ca vitrifianţi, de exemplu sticla
de cuarţ, care conţin cca. 98 % dioxid de siliciu;
 sticle binare, care conţin două tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-sodică;
 sticle ternare, care conţin trei tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-plumbo-
potasică.
După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal;
sticla optică; sticla specială.
Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:

 mărfuri din sticlă pentru menaj;

 mărfuri din sticlă pentru construcţii.
Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a
sticlei, două grupe:

 Articole din sticlă comună;

 Articole din sticlă cristal.
Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de
pahare, servicii de lichior, de vin, de apă etc.) sau sub formă de piese separate
(obiecte de uz casnic, ambalaje de diferite forme, articole din sticlă termorezistentă,
articole decorative etc.).
Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau
transparente, translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin
presare au pereţii groşi, sunt grele, au ornamentaţii în relief pe partea exterioară.
Articolele suflate manual au cea mai mare diversitate de forme şi în acelaşi timp
valoare artistică ridicată. Dintre acestea se remarcă articolele suflate manual fără
ajustări sau adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole din sticlă colorată,
marmorată, filată, irizată etc.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă
ridicată, luciu puternic şi produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate
prin şlefuire cu şlifuri adânci şi faţete care au efect deosebit la trecerea luminii.
Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului
de sticlă folosit (reţetei de fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de
fasonare şi finisare. Prin folosirea de reţete cu constituenţi identici, dar în proporţii

12
diferite, se obţin articole din sticlă cu caracteristici diferite în privinţa culorii,
luciului, transparenţei

Verificarea calității mărfurilor din sticlă și defectele mărfurilor din

sticlă
Defectele produselor din sticlã pot fi clasificate dupã cauzele apariţiei lor în: defecte
de topiturã, de fasonare, de recoacere, de cãlire, de finisare, defecte din operaţiile de
manipulare, transport şi depozitare.
1. Defectele de topiturã apar sub formã de incluziuni diferite în masa sticloasã,
defecte de culoare şi stabilitate necorespunzãtoare.
Incluziunile de gaze în sticlã sunt datorate afinãrii necorespunzãtoare şi apar
de regulã în formã sfericã, cu diametre de marimi diferite (0,3…0,8 mm);
Incluziunile de sticlã în sticlã sunt cauzate de neomogenitatea compoziţiei
chimice a masei sticloase şi apar sub formã de dungi fine, sau mai pronunţate, de
valuri sau perle (picturi vizibile de sticlã în sticlã).
Incluziunile de particule solide nevitroase sunt determinate de materii prime
netopite şi apar sub formã de pietre, noduri care au contur distinct în masa sticlei.
Ele pot afecta, prin marimea lor, rezistenţa termicã şi mecanicã a sticlei.
Defectele de culoare sunt datorate utilizãrii unor cantitãţi prea mici sau prea mari de
decoloranţi şi se manifestã ca sticla cu nuanţe verzui, în primul caz, sau ca sticla cu
nuanţe roz, în cel de-al doilea caz care apare mai rar.
Stabilitatea chimicã necorespunzãtoare are drept cauzã folosirea unei cantitãţi
necorespunzãtoare de stabilizanţi, şi se manifestã printr-o rezistenţã micã la acţiunea
apei la acizi sau la alcali.
2. Defectele de fasonare sunt abateri de la forma, dimensiuni, capacitate, masã şi
integritate.
Defectele de formã sunt abateri de la secţiunea circularã a unor produse, de la
axa verticalã de simetrie, planul orizontal al suprafeţei de sprijin şi sunt denumite
astfel: ovalitate, conicitate, deformare, curburã etc.
Defectele de dimensiuni, capacitate şi masa sunt datorate nerespectãrii
limitelor de toleranţã prescrise ale caracteristicilor respective, în operaţiile de
fasonare.
Defectele de integritate sunt datorate unor surplusuri de masã sticloasã
(proeminente), disconuitãţi ale suprafeţei sau lipsuri din suprafaţa produselor şi apar
sub formã de: lipituri, zgârieturi, fisuri, crãpãturi, stirbituri, crestari, nervure, bavuri,
brazdãri etc.
3. Defecte de recoacere şi cãlire

13
 Defectele de recoacere sunt tensiunile interne şi variaţiile de culoare care apar
datoritã nerespectãrii curbei de recoacere, respectiv a parametrilor procesului de
recoacere şi cãlire.
4. Defectele de finisare pot apãrea în operaţiile de şlefuire, polizare, matizare,
decorare.
Defectele de slefuire sunt determinate de executarea incompletã a operaţiei
de şlefuire sau de şlefuirea prea adâncã. Ele apar sub formã de: slif incomplet, slif
înterupt, perete pãtruns la şlefuire, slif zgâriat.
Defectele de polizare sunt datorate neuniformitãţii granulaţiei materialului
abraziv cu care se executã polizarea şi se manifestã sub forma unor zgârieturi sau
matizãri ale suprafeţelor.
Defectele de matizare apar atunci când operaţia de matizare nu se executã
corespunzãtor. Din aceastã cauzã apar suprafeţe incomplete matizate sau neuniform
matizate.
Defectele de decorare sunt determinate de nerespectarea modelului de
referinţã şi utilizarea unor materii colorate cu vâscozitate necorespunzãtoare. Din
aceastã cauzã apar asimetrii ale elementelor de decor sau scurgeri de colorant.
5. Defecte din timpul manipularii, depozitãrii şi transportului
Valoarea suprafeţei şi variaţia proprietãţilor optice apar datoritã hidrolizei
sticlei la contactul îndelungat cu umezeala şi se manifestã prin alterarea suprafeţei
produselor şi anume: schimbarea luciului, a transparenţei şi a indicelui de refracţie.
Zgârieturi, fisuri şi ştirbituri apar atunci când nu se respecta regulile de
manipulare, transport şi depozitare şi se manifestã prin apariţia unor discontinuitãţi
pe suprafeţele produselor sau lipsuri din masa acestora.
Principalele caracteristici care se verificã sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea
suprafeţei de sprijin, ovaleitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc
termic, prezenţa tensiunilor interne.
Aspectul şi culoarea se verificã vizual prin compararea produsului analizat cu
un produs de referinţã considerat etalon. La produsele din sticlã incolore nu se admit
nuanţe verzui sau roz, iar la produsele din sticlã coloratã nu se admit variaţii de
culoare. În cazul produselor comercializate în servicii, nu se admit variaţii de culoare
la piesele componente.
Verificând aspectul se urmãreşte prezenţa defectelor de topiturã şi de finisare, se
constatã privind sticla în lumina transmisã; defectele de forma (fasonare) se constatã
aşezând produsul pe o suprafaţã planã şi urmãrind abaterile fatã de simetrie a
produsului precum şi cele ale suprafeţei de sprijin faţã de suprafaţa orizontalã.
Ovalitatea în cazul produselor cu secţiune circularã se verificã prin mãsurarea
a douã diametre perpendiculare şi se calculeazã diferenţa dintre ele. De exemplu: la

14
 3
pahare mici cu capacitatea de panã la 80 cm , diferenţa dintre douã diametre nu
trebuie sã fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare pânã la 1,5 mm.
Rezistenţa la şoc termic se verificã prin introducerea produselor din sticlã,
încãlzite în prealabil cu apã la temperaturi de fierbere, într-o baie cu apã rece la
0
temperaturi de 20 C. Se examineazã apoi produsele pentru a se constatã apariţia
eventualã a fisurilor. În cazul în care acestea nu apar, produsul prezintã rezistenţa la
şoc termic.
Tensiunile interne se pun în evidenţã cu ajutorul polariscopului (aparat optic
care indicã prezenţa tensiunilor interne în produsele de sticlã). Se admit uşoare
variatii de culoare faţã de culoarea iniţialã (violetã) a câmpului vizual al
polariscopului.
Procesul tehnic de executare a sticlei

15
 Marcarea, ambalarea și depozitarea mărfurilor din sticlă
Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea
articolelor din sticlă pentru menaj se face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei
etichete, care trebuie să conţină cel puţin următoarele menţiuni:

 denumirea produsului;
 marca de fabrică a producătorului;
 calitatea;
 modelul;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 semnul care defineşte fragilitatea.
Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de
fabrică şi conţinutul în oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea
va fi însoţită de un marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb
30 % pentru cristalul superior şi 24 % pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de
culoare argintie, în cazul sticlei cristaline; marcaj sub formă de triunghi echilateral,
de culoare argintie în cazul cristalinului (sticlei sonore).
Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite
calităţi şi cutii de carton.
Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din
sticlă.

Reciclarea sticlei
Pentru reciclare, sticla se poate depozita în recipiente, containere sau centre
de colectare selective pentru a fi reciclate. Acestea se pot recicla în procent de 100%
și în mod continuu, astfel încât reciclarea sticlei contribuie la utilizarea eficientă a
resurselor. O soluție de reciclare este reîntoarcerea sticlei la producători și
recuperarea garanției. Oglinzile, geamurile si becurile se colectează separat.[1] Sticla
incoloră se foloseste în procesul de reciclare la fabircarea produselor din sticlă clară,
iar sticla colorată se utilizeaza la obținerea produselor din sticlă colorată.
Sticlele sunt obținute din materiale topite la o temperatură de 1.500°C[2], care
presupune un consum mare de resurse. Reciclarea unei sticle presupune
economisirea energiei pentru funcționarea unui bec de 15 watti timp de 24 de ore.
De asemenea, pentru fiecare tonă de sticlă reciclată, se evită producerea emisiior de
carbon cu efect de seră de circa 315 kg, economisirea a 660 kg de nisip, consumul
menajer de apă al unui locuitor pentru 4 zile.
16
 Date referitor la sticlă conform analizei proprii în laborator

În urma expertizelor și observărilor al paharului de bere (Anexa 1), s-a

constat că greutatea acestuia este de 820 gr (Anexa 2), volumul de 670ml (Anexa
3), are o înălțime de 19cm și diametrul 9 cm.
Ceașca (Anexa 4) are următoarele caracteristici: diametrul 9 cm, înălțimea de 7
cm, greutatea de 170 gr (Anexa 5), și volumul 200 ml (Anexa 6).

Articol/Caracteristici Diametru Volum Înălțime Greutate Preț

Pahar pentru bere 9cm 670ml 19cm 820gr 37Lei
Ceașcă 9cm 200ml 7cm 170gr 20Lei

17