Arbitrajul Comercial

Internațional

Masterand: Rusu Ionuț-Lucian

Economie și Afaceri Internaționale, Anul II

Cuprins

1. INTRODUCERE: NOŢIUNEA ŞI FELURILE ARBITRAJULUI ............................................................................ 3

2. FORMELE ARBITRAJULUI ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL ....................................................................... 3
3. CONVENŢIA DE ARBITRAJ.......................................................................................................................... 6
3.1. Clauza compromisorie ....................................................................................................................... 6
3.2 Compromisul ....................................................................................................................................... 8
3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj .............................................................................................. 8
4. NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE SENTINŢEI ARBITRALE ................................................................................. 10
5. CARACTERUL DE EXTRANEITATE AL SENTINŢEI ARBITRALE .................................................................... 12
6. LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI ARBITRAL ................................................................................................ 12
7. CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL .............................................................................. 13
Concluzii ...................................................................................................................................................... 16
Bibliografie .................................................................................................................................................. 17

2
1. INTRODUCERE: NOŢIUNEA ŞI FELURILE ARBITRAJULUI

Soluţionarea litigiilor apărute între părţi, dacă acestea au convenit astfel, se realizează prin
intermediul arbitrajului. În situaţia în care părţile nu au ajuns la un acord în această privinţă, litigiul
nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.

Astfel, procedura arbitrală este diferită de procedura judecătorească, având în vedere că aceasta
din urmă se desfăşoară la cererea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului. În ceea ce
priveşte arbitrajul, acesta este o cale de soluţionare a unor litigii în baza acordului părţilor,
excluzându-se competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, arbitrajul are caracter convenţional,
deaceea el nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu (ca mod de soluţionare), ci facultativ.

Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiului, de către o persoană sau de către un

organ stabilit prin acordul părţilor litigante sau prin acord internaţional, a cărui sentinţă este
obligatorie pentru acele părţi.

Arbitrajul poate fi:

Arbitraj comercial internaţional, în cazul privind un raport litigios de dreptul comerţului

internaţional;

Arbitraj de drept internaţional privat, în cazul privind un raport de drept internaţional Privat;

Arbitraj de drept intern, rezultând dintr-un raport juridic fără element de extraneitate.

2. FORMELE ARBITRAJULUI ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Arbitrajul se prezintă în variate forme. Astfel, doctrina juridică, utilizând diverse criterii de

ordonare a acestor forme a făcut următoarele clasificări:

3
 În funcţie de competenţa materială a arbitrajului:

arbitraje cu competenţă generală, din care fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate
jurisdicţională (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea
de Arbitraj de la Londra, etc.).

arbitraje cu competenţă specifică, din care fac parte arbitrajele specializate pe soluţionarea
anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul cu anumite mărfuri sau produse (Tribunalul
de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen – profilat pe soluţionarea litigiilor din comerţul
internaţional cu textile, London Corn Trade Association – produse alimentare).

În funcţie de competenţa teritorială:

arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii internaţionale bilaterale şi au competenţa
să soluţioneze numai litigiile izvorâte din raporturile de comerţ internaţional dintre subiectele de
drept aparţinând ordinii juridice naţionale a statelor părţi la aceste convenţii (Camera arbitrală
franco-germană pentru produsele solului, Comisia americano canadiană de arbitraj comercial).

arbitraje de tip regional constituite printr-o convenţie multilaterală perfectată între statele dintr-
o anumită zonă geografică şi care sunt competente să soluţioneze litigii apărute între subiectele de
drept aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale acelei convenţii (Comisia
scandinavă de arbitraj pentru piei).

arbitraje având vocaţie universală, a căror competenţă teritorială se extinde la scară planetară,
acestea fiind abilitate să soluţioneze litigii din toate ţările lumii (Curtea de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerţ Internaţional de la Paris).

În funcţie de structura organizatorică

arbitajul ad-hoc (ocazional), care are o durată efemeră şi este organizat în conformitate cu
iniţiativa părţilor; asemenea instanţe funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine
determinat cu care au fost investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau cu
expirarea termenului în care trebuia să decidă.

4
 arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, a cărui existenţă nu este dependentă de
durata unui anumit litigiu concret determinat; el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neântrerupt
şi cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat (Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie).

În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor

arbitraj de drept strict, care se distinge prin aceea că arbitrii statuează potrivit normelor de drept
incidente în cazul în care ei sunt obligaţi să le respecte; acest arbitraj constituie regula, fiind
arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional (în cazul când părţile nu
fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi considerat un arbitraj adhoc, iar puterile
acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict).

arbitraj de echitate, care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de

drept; acesta este un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele de drept material
şi nici pe acelea de procedură.

În funcţie de aderenţele (naţionale sau internaţionale) pe care le are obiectul litigiului

arbitraj naţional (intern), ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract lipsit
de aderenţe internaţionale, întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderenţe
(precum locul încheierii, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul, reşedinţa,
cetăţenia persoanei fizice, sediul sau naţionalitatea persoanei juridice) se află într-un singur stat.

arbitraj internaţional, având ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe internaţionale,
adică legături cu cel puţin două state diferite.

5
3. CONVENŢIA DE ARBITRAJ

Expresia convenţie de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor de a supune judecarea
litigiului izvorât din operaţiunile de comerţ exterior prin intermediul arbitrajului. Convenţia de
arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma compromisului.

3.1. Clauza compromisorie

Clauza compromisorie poate fi definită ca un acord al părţilor unui contract principal, exprimat
printr-o prevedere cuprinsă în acel contract sau printr-un înscris separat, de a supune eventualele
litigii în legătură cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii:

- produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din momentul ce a fost semnat contrcatul
cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentinţa pronunţată de către organul
de jurisdicţie desemnat;

- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiului;

- conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante;

- permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la

pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.

Clauza compromisorie are un caracter anterior oricărui contencios între părţile contractante. Prin
aceasta clauza compromisorie se deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj,
dar care se referă la litigiile deja existente între părţi.

De regulă, clauza compromisorie are un caracter de act preparatoriu, deşi nimic nu se opune ca în
cuprinsul său să se precizeze şi numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea contenciosului de
îndată ce acesta ar apărea. În mod obişnuit clauza compromisorie se prevede în cuprinsul

6
contractului la care se referă. Însă, este posibil ca părţile să o adauge contractului respectiv chiar
ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.

Completarea sa ulterioară trebuie făcută până la ivirea litigiului, deoarece după acest moment orice
clauză care ar interveni cu privire la acesta, ar constitui un compromis în măsura în care întruneşte
condiţiile compromisului. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la clauza compromisorie printr-
o convenţie ulterioară intervenită între ele.

Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puţin din punct de vedere formal,
se înfăţişează ca o stipulaţie contractuală. În realitate ea este un veritabil contract distinct, având
un obiect specific şi o fizionomie proprie. Prin acest contract părţile îşi asumă reciproc obligaţia
ca în eventualitatea ivirii unui contencios între ele cu privire la contractul principal să încheie un
compromis cu privire la acel litigiu. Legătura strânsă dintre contractul principal şi clauza
compromisorie conferă acesteia din urmă caracterul de convenţie accesorie faţă de acel contract.

Totodată, într-o analiză mai atentă a naturii caluzei compromisorii, permite concluzia că această
clauză nu este totuşi un veritabil contract accesoriu, având în vedere că ea păstrează o semnificativă
autonomie faţă de contractul principal.

Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:

- invaliditatea contractului principal nu antrenează invaliditatea clauzei compromisorii; chiar în

cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa de
a statua şi înainte de toate de a se pronunţa asupra propriei lor competenţe;

- rezilierea contractului principal nu poate produce nici un impact asupra clauzei compromisorii;

- legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal;
legea contractului principal (lex contractus) guvernează şi fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor
(lex causae), iar legea incidentă asupra convenţiei de arbitraj guvernează de regulă numai
procedura arbitrală.

7
3.2 Compromisul

Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul apărut între ele să nu fie supus
jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel
desemnat.

Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să se refere la un litigiu existent, adică litigiul trebuie să fie actual, iar nu eventual şi să fie
menţionat ca atare în actul de compromis; în cazul în care părţile au în vedere un litigiu, care încă
nu s-a declanşat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză
compromisorie;

- să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare arbitrajului; este
necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vre-o îndoială
asupra faptului că arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, precum şi pentru a exclude
posibilitatea oricărei interpretări, în sensul că acordul părţilor priveşte un alt contract;

- în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul sau arbitrii care urmează să
statueze asupra litigiului lor, deoarece nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează
nulitatea actului respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să acopere nulitatea
datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii;

- actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului

asupra căruia părţile au convenit, precum şi procedura de soluţionare a litigiului;

3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj

Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj la fel ca întreaga instituţie a arbitrajului comercial
internaţional, are o dublă componentă – contractuală şi jurisdicţională. Această împrejurare face
posibilă o pluralitate de soluţii privind determinarea legii aplicabile unei asemenea convenţii,
acestea fiind următoarele:

8
 Dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echvoc soluţia potrivit căreia
convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei (lex voluntatis). Astfel, Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958), stabileşte prin art.V,
pct.1, lit.a), ca valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată „în virtutea legii căreia părţile au
subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost
dată”.

Deşi textul menţionat consacră pe lângă legea autonomiei şi o soluţie de rezervă, acesta nu lasă
nici o urmă de îndoială că prima soluţie este prioritară.

Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), consacră de asemenea

lex voluntatis cu referire la convenţia de arbitraj. Art.VI, pct.2, lit.a) şi b), prevede că atunci când
tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj
vor hotărî „conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj” (lit.a), iar „în lipsa unei
indicaţii în această privinţă, conform legii unde sentinţa trebuie să fie pronunţată” (lit.b).

Din textele menţionate în aceste convenţii, se desprinde clar constatarea că dreptul uniform
consacră explicit că soluţia pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea
autonomiei de voinţă a părţilor – lex viluntatis.

O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea ţării unde s-
a pronunţat sentinţa. Deşi şi această soluţie a fost consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă
din textele menţionate în cele două convenţii la care am făcut referire), trebuie să precizăm că
aceasta are caracter subsidiar în raport cu lex voluntatis, găsindu-şi aplicare numai în măsura în
care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia.

O a treia soluţie consacrată în materie este aceea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte
incidenţa legii indicate de normele conflictuale ale forului. Menţionăm, însă, că şi această soluţie
este concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat
pentru o anumită lege (de obicei legea contractului principal se aplică şi convenţiei de arbitraj).

Într-adevăr, din cuprinsul art.VI, pct.2, lit.c) al Convenţiei de la Geneva, rezultă că atunci când
părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar
la momentul în care se pune problema determinării unei atare legi de către tribunalul arbitral ce a

9
fost investit cu soluţionarea pricinii, nu se poate prevedea în ce ţară se va pronunţa sentinţa (caz
mai rar întâlnit), existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă
conform normelor conflictuale din ţara unde se află instanţa de arbitraj sesizată. În concluzie, de
principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei legii desemnate de părţi – lex voluntatis,
soluţie ce dă expresie pe de o parte egalităţii juridice a acestora, iar pe de altă parte caracterului
contractual al arbitrajului. Lex voluntatis se impune deci pe terenul formării contractului, dar în
stadii ulterioare ale procedurii arbitrale şi mai cu seamă pe terenul executării sentinţelor arbitrale,
în condiţiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivităţii părţilor nu se poate aplica,
dobândesc vocaţie de a interveni alte norme conflictuale.

4. NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE SENTINŢEI ARBITRALE

Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care organul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a
cărui soluţionare a fost investit.

Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri (sau,
după caz, de arbitrul unic) şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj (primul act
săvârşit în această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care este însăşi
sentinţa dată de arbitri), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa. Sentinţa
arbitrală este determinată de următoarele elemente:

Izvorul sentinţei arbitrale

Părţile se obligă prin convenţie scrisă să supună arbitrajului anumite diferende privind unraport
juridic referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.

Organul de la care emană sentinţa arbitrală

Acesta poate fi un arbitraj ocazional sau permanent, rezultând că instanţele judecătoreşti sunt
incompetente să soluţioneze un diferend care formează obiectul unui compromis sau al unei clauze
compromisorii.

10
 Obiectul sentinţei arbitrale

Potrivit Convenţiei de la New York, obiectul diferendului arbitral şi implicit al sentinţei arbitrale
îl pot constitui raporturile contractuale sau necontractuale (art.I, pct.3), atât de drept civil, cât şi de
drept comercial, iar Convenţia de la Geneva limitează obiectul sentinţei arbitrale numai la
diferendele care se pot naşte din operaţiuni de comerţ internaţional (art.I, pct.1, lit.a).

Părţile la care se referă sentinţa arbitrală

Potrivit prevederilor art.I, pct.1 din Convenţia de la New York, calitatea de părţi într-ul litigiu
arbitral îl pot avea persoanele fizice sau juridice, totodată această calitate o pot avea şi persoanele
care nu sunt cetăţeni ai statelor contractante, iar Convenţia de le Geneva prevede în plus că părţile
trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite (art.I, pct.1, lit.a).

Sentinţa arbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale: convenţia de arbitraj urmăreşte ca
finalitate pronunţarea unei sentinţe arbitrale susceptibilă de executare în ţara unde ar urma să se
ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar. Astfel,
sentinţa arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în altul, devine în acesta din urmă sentinţă
arbitrală străină. Cu privire la regimul sentinţelor arbitrale străine, deosebim reglementarea internă
şi reglementarea prevăzută prin convenţii internaţionale.

În ceea ce priveşte reglementarea internă, se admite că sentinţele arbitrale străine sunt asimilate
hotărârilor judecătoreşti străine, privind recunoaşterea şi executarea acestora. În acest sens, art.475
din Codul de procedură civilă prevede că dispoziţiile legale privind recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod corespunzător, şi sentinţelor arbitrale străine, cu
câteva excepţii stabilite în mod expres.

Referitor la reglementările internaţionale în această materie, menţionăm Convenţia pentru

recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958), Convenţia europeană
de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961).

11
5. CARACTERUL DE EXTRANEITATE AL SENTINŢEI ARBITRALE

Convenţia de la New York reglementează recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.

Determinarea acestora se face potrivit următoarelor criterii distincte:

Criteriul obiectiv

Sentinţa arbitrală are caracter de extraneitate dacă este pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât
acela unde se cere recunoaşterea şi executarea acesteia. Astfel, potrivit Convenţiei de la New York,
sentinţa arbitrală poate fi pronunţată atât într-un stat care este parte la această convenţie, cât şi într-
un stat care nu este parte la aceasta, iar Convenţia de la Geneva stabileşte că sentinţa arbitrală
trebuie să fie pronunţată pe teritoriul unui stat care este parte la această convenţie.

Criteriul subiectiv

Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate naţionale în
statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor (art.I, pct.1). Astfel, potrivit acestui criteriu,
pot avea caracter străin sentinţele arbitrale pronunţate în statul unde sunt puse ulterior în executare
dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi străine, au rezolvat un diferend privitor la raporturi
juridice străine.

6. LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI ARBITRAL

Privitor la legea aplicabilă litigiului arbitral distingem următoarele:

Legea procesuală aplicabilă

Potrivit Convenţiei de la New York, procedura de arbitraj se desfăşoară după regulile stabilite de
părţi. În lipsa unui acord expres, procedura ste supusă legii ţării în care a avut loc arbitrajul.

Convenţia de la Geneva face următoarea distincţie:

12
- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului permanent, întreaga procedură de arbitraj este
supusă regulamentului instituţiei desemnate;

- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului ocazional, părţile au dreptul să fixeze regulile
de procedură pe care le vor urma arbitrii.

Alegerea între arbitrajul permanent şi cel ocazional aparţine părţilor.

Legea aplicabilă fondului litigiului

Părţile au posibilitatea să stabilească dacă litigiul va fi soluţionat în temeiul legii sau potrivit
echităţii. Astfel, potrivit Convenţiei de le Geneva, în prima situaţie părţile pot stabili legea
aplicabilă fondului litigiului (lex voluntatis), de care se vor conduce arbitrii. În situaţia când părţile
nu stabilesc legea aplicabilă litigiului, arbitrii vor aplica legea indicată de norma conflictuală pe
care ei o vor considera potrivită în speţă. Arbitrii vor ţine seama de prevederile contractului şi de
uzanţele comerciale.

7. CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Istoric

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

este cea mai veche instituţie de arbitraj comercial din România, fiind înfiinţată în anul 1953 şi
având o activitate de peste 60 de ani.

În tot acest timp, Curtea de arbitraj şi-a format şi menţinut o foarte bună reputaţie prin arbitrii pe
care i-a avut şi îi are şi prin calitatea hotărârilor arbitrale date. Astfel, principalele elemente de
consolidare a credibilităţii acestei instituţii sunt date de:

- calitatea hotărârilor arbitrale;

- buna reputaţie profesională a arbitrilor (atât arbitrii români, cât şi arbitrii străini);

13
- stabilitatea instituţională a Curții pentru că în domeniul arbitrajului comercial părţile au nevoie
să ştie că dacă înscriu o clauză arbitrală în contract, peste câţiva ani când vor apela la serviciile
Curții, aceasta este funcţională, şi nu doar la momentul soluţionării litigiului, ci şi la momentul
punerii în executare a sentinţei arbitrale.

Organizare

În conformitate cu Legea nr. 335 din 3 decembrie 2007, Curtea de arbitraj a fost reorganizată ca o
instituție de arbitraj permanent pe lângă Camera de Comerț și Industrie România, care
administrează atât arbitraje interne cât și internaționale.

Curtea are o listă de arbitri ce cuprinde 98 de profesioniști cu experiență si înaltă reputație

profesionala, atât în mediul juridic, cât și în mediul academic. Lista de arbitri se actualizează cu
regularitate o dată pe an.

Curtea își desfășoară activitatea conform propriului Codex Arbitral si este condusă de un Colegiu
de conducere având ca președinte pe dl. prof. univ. dr. Ștefan DEACONU si ca vice-președinte pe
dl. conf. dr. Bazil OGLINDA. Ceilalți membri ai Colegiului de conducere sunt: av. conf. univ. dr.
Claudiu DINU, av. Florian NIȚU, av. Sorina OLARU, av. Cornel POPA și av. Cosmin VASILE.

Servicii

În conformitate cu Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Curtea oferă următoarele
servicii:

- arbitraj comercial intern și internațional;

- asistență juridică și sprijin în legătură cu procedura de arbitraj, în general;

- analize legislative în domeniul arbitrajului;

14
- gestionarea relației de cooperare dintre comisiile de arbitraj în cadrul sistemului Camerelor de
Comerț și Industrie din România.

Arbitrajul realizat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a României

Conform Regulilor sale, Curtea soluționează, în conformitate cu convenția arbitrală încheiată între
părți, în drept sau în echitate, litigii comerciale interne și internaționale.

In cadrul soluționării prin arbitraj a litigiilor, părțile beneficiază de:

- un secretariat permanent, alcătuit din consilieri juridici specializați și personal administrativ;

- un serviciu dedicat pentru administrarea arbitrajelor ad-hoc;

Regulile de procedură arbitrală în limba engleză și limba română și asistența la fața locului, în ceea
ce privește utilizarea și punerea în aplicare a acestora;

- o listă dinamică cu arbitri de renume, români și străini;

- săli pentru desfășurarea ședințelor arbitrale, situate in centrul Bucureștiului.

Curtea de arbitraj soluționează litigii comerciale în toate sectoarele economice: de la infrastructură,

construcții, finanțare de proiecte, contracte comerciale, distribuție sau leasing de echipamente,
pana la servicii bancare și piețe de capital, asigurări, achiziții publice, energie, petrol și gaze
naturale.

In ultimii 10 ani, de când România este stat membru al Uniunii Europene, Curtea de arbitraj a
soluționat peste 3.000 de litigii comerciale, din care un număr de peste 700 au fost litigii
internaționale.

Taxele arbitrale

Taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv, pe tranşe, la valoarea obiectului litigiului,
potrivit Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale ce se regăsesc pe site-ul Curții.

15
Concluzii

Mecanismul arbitrajului comercial internațional are un rol vital în schimburile și tranzacțiile de

bunuri și servicii între state sau grupuri de state. Acest arbitraj funcționează în soluționarea
litigiilor deoarece părțile au căzut de acord asupra existenței acestuia.

Expresia „convenţie de arbitraj” desemnează în mod generic acordul părţilor de a supune judecarea
litigiului izvorât din operaţiunile de comerţ exterior prin intermediul arbitrajului. Convenţia de
arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma compromisului.

Curtea de arbitraj comercial internaţional este instituția principală de arbitraj comercial din
România și, în același timp, cea mai veche. Aceasta soluționează litigii comerciale în mai toate
sectoarele economice: de la construcții, finanțare de proiecte, contracte comerciale pana la servicii
bancare și piețe de capital, asigurări etc.

Arbitrajul reprezinta modul obisnuit de solutionare a litigiilor de comert international, intrucat

procedura arbitrajului ofera partilor avantaje incontestabile fata de sistemul jurisdictiei de stat.

16
Bibliografie

Site-uri și instrumente folosite:

1. https://ccir.ro/curtea-de-arbitraj-comercial-international/ - site ce aparține de Camera de comerț

și industrie a României, data accesării: 06.01.2018;

2. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-comertului-international/arbitrajul-
comercial-international/ - „Arbitrajul comercial internaţional”, Cristina Nicu, Ilie Nicu, data
accesării: 06.01.2018;

3. http://www.usem.md/ - „Arbitrajul comercial internaţional” (note de curs), Sergiu Bivol,

publicat în anul 2013, Chișinău, data accesării: 06.01.2018;

4. https://legeaz.net/dictionar-juridic/arbitraj-comercial-national-si-international - dicționar
juridic, data accesării: 06.01.2018;

5. http://www.creeaza.com/afaceri/comert/ARBITRAJUL-COMERCIAL-INTERNATI871.php -
„Arbitrajul comercial internaţional”, Valeriu Nistor, data accesării: 06.01.2018.

17