Clasicismul vienez și reforma în genul operei

Clasicismul muzica apare în contextul istoric al Iluminismului, o mișcare culturală și

socială care a culminat cu revoluțiile burgheze din țările europene centrale și avea ca și
concepții înlocuirea feudalismului cu democrația bazată pe principiile libertății, egalității și
fraternității. Aceasta este cea de a doua epocă muzicală importantă, iar muzica sa are ca și
caracteristici de bază tendința spre simplitate, claritate, logică, echilibru, unitatea elementelor
stilistice (ritm, melodice, armonie), dezvoltarea tonalității, înlocuind gândirea polifonică.
Muzica devine purtătoare de idealuri umane, iar acțiunea dramatică a operei se bazează pe
conflictul dintre dragoste și onoare, idee preluată din tragedia clasică. Simetria frazei muzicale,
bazată pe întrebare-răspuns, devine element caracteristic1. Se dezvoltă planul dinamic, apar
instrumente noi în orchestră, se pun bazele unor școli muzicale importante în Italia (Napoli,
Bologna), Franța (Paris), Germania (Berlin), Austria (Salzburg, Viena), Marea Britanie
(Londra).
Clasicismul cuprinde creația cultă laică și religioasă, în limbile naționale europene și în
latină, dominată ideologic de iluminism, având geneză cultă, limbaj sonor tonal-funcțional,
ritmică metrică divizionară, morfologii predominant frazic-periodice și tematice, sintaxe
predominant regulate, factură predominant omofonă, tipologii timbrale predominant
instrumentale și vocal-instrumentale, interpretare predominant profesionalizată, bazată pe
documente muzicale manuscrise și tipărite. Începutul încadrării temporale a clasicismului se
referă a cristalizarea stilului clasic la Haydn, aproximativ odată cu a doua sa perioadă de creație;
finalul încadrării este considerat după a doua perioadă de creație a lui Beethoven. Stilul muzical
clasic se diferențiază de cel galant prin tematismul melodic și echilibrul formei, mai ales forma
de sonată bitematică și tristrofică. Piese sau părți pregnante ale lui Haydn și Mozart, cu ritmică
agitată, sincopată, tonalități minore, morfologii neregulate, aduc aspecte de continuitate din
stilul sensibil, influențate de mișcarea literară Sturm und Drang.2
Compozitorii sunt ei înșiși interpreți, soliști sau dirijori, iar publicul este din ce în ce mai
numeros. Statutul muzicianului este cel de angajat în serviciu nobiliar, dar apare și statutul
social al compozitorului liber profesionist, care este întruchipat de Wolfgang Amadeus Mozart.
Aceștia obțin venituri din comenzi ocazionale venite din partea teatrelor de operă sau din partea
unor persoane particulare, din concerte publice la care cântă compoziții proprii și improvizează.

1
Ecaterina Banciu – Istoria Muzicii, Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj-Napoca, p.63.
2
Elena Maria Șorban – Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 43.
 Problemele estetice ale muzicii de operă au cunoscut dezbateri foarte vii, iscându-se
polemici deosebit de violente, la care au luat parte gânditorii şi literaţii vremii. Aceste
controverse nu abordau probleme de fond ale operei, care păstra încă teme mitologice. Bogate
în conflicte şi pasiuni general umane, subiectele mitologice erau folosite doar ca pretext pentru
o muzică abundentă şi pentru etalarea virtuozităţii vocale a cântăreţilor.
În anul 1752, reprezentarea operei bufe La serva padrona de Pergolesi a stârnit protestul
criticilor şi al publicului faţă de muzica de operă franceză, ai cărei susţinători au răspuns nu
numai cu scrieri polemice, dar au mijlocit şi acţiuni de limitare a reprezentării operei bufe.
În acest sens se va declanşa ulterior polemica dintre gluckişti şi piccinişti, ivită cu prilejul
reprezentării operei Ifigenia în Aulida de Gluck. În prefaţa partiturii Alcesta, el îşi enunţă
principiile dezvoltării dramaturgiei muzicale, socotind, ca şi Rameau, că desfăşurarea muzicală
trebuie să urmărească sensul dramatic al textului.
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la Paris se reprezentau atât opere italiene, seria
şi bufa, cât şi tragedii lirice sau opere comice franceze. În momentul când opera seria şi tragedia
lirică franceză devin lucrări de artă desuetă, soseşte la Paris Christoph Willibald Gluck (1714-
1787), care restituie drama muzicală aşa cum au imaginat-o florentinii şi cum a realizat-o
Monteverdi. Reforma sa se va afirma pe scenă, cauzând şi ea, la rândul ei, polemici şi intrigi.
Ca şi înaintaşii săi florentini, Gluck îşi va expune principiile sale estetice prin scris şi va aprinde
din nou dezbateri.
În 1761, soseşte la Viena literatul Raniero de Calzabigi (1714-1795) cu libretul său Orfeu,
pe care-l oferă lui Gluck spre a realiza muzica, cerându-i să renunţe la “passagi, cadenze e
ritornelli” şi la structura tradiţională a operei seria. După laborioase repetiţii, dirijate de
Calzabigi şi Gluck, premiera operei Orfeu (din 1762) lasă publicul nedumerit în faţa unei opere
fără vocalize şi arii de bravură, fără desfăşurări sonore convenţionale. Dramatismul era realizat
cu o declamaţie foarte expresivă, cu arii de o fermecătoare simplitate, cu efecte orchestrale şi
cu un balet bine motivat în acţiune. Mergând de la încântarea senină până la momente de un
înfricoşător tragism, impactul emoţional era convingător, multe pasaje menţinându-şi puterea
de expresie şi în zilele noastre.
Prezenţa sa la Paris va determina o nouă confruntare în domeniul esteticii operei. Tragedia
lirică franceză şi opera seria deveniseră plicticoase şi seci, croite pe tipare stereotipe, singura
atracţie fiind baletul. În schimb, se bucurau de succes operele comice franceze şi cele bufe
italiene. La “Academia Regală de Muzică”, teatrul oficial de operă, veneau doar snobii din
rândul nobilimii şi al marii burghezii. Cu bogata sa experienţă, Gluck creează opera eroică, în
care conţinutul adecvat noii spiritualităţi va fi redat prin mijloace mai puţin convenţionale.
 Reforma sa nu este decât sinteza poezie-muzică, preconizată de florentinii cenaclului
Bardi la începutul veacului al XVII-lea şi realizată de Monteverdi. Foarte depărtate de expresia
muzicală a dramei au fost “operele concert” şi opera-balet, care valorificau tehnica vocală a
cântăreţilor sau coregrafia, pe când tragediile lirice la urmaşii lui Lully erau spectacole
monotone, din cauza tematicii stereotipe, fără legătură cu viaţa. Tehnica muzicală face
progrese, limbajul muzical se îmbogăţeşte cu noi modalităţi de exprimare. Între arta sincretică
a operei, unde primează melopeea vocală, şi muzica instrumentală se produc permanent
întrepătrunderi. Această interinfluenţă între două genuri muzicale se resimte în clasicismul
muzical, când simfonismul pătrunde în operă şi lirismul vocal în muzica simfonică.
În istoria muzicii, Gluck se înscrie prin restituirea dramei muzicale, prin crearea operei
eroice – gen dramatic specific operei clasice – şi prin consacrarea limbajului clasic în genul
muzicii dramatice. În opera Orfeu sintetizează stilurile dramatice, preluând de la francezi
expresivitatea melodică şi veridicitatea dramatică, iar de la italieni, cantabilitatea, renunţând
însă la pasajele de virtuozitate vocală şi la ariile extinse, ce frânează desfăşurarea dramatică. În
aria Amor, vino să redai liniştea sufletului meu, Orfeu are unele pasaje melismatice ample, care
aparţin stilului instrumental al cantatelor bachiene, dar ele nu sunt exibiţii tehnice, ci, cu ajutorul
lor, amplifică expresivitatea muzicală.
Subordonând muzica faţă de dramă prin renunţarea la tiparele convenţionale, la pasajele
de virtuozitate şi coregrafia decorativă, el a integrat corul şi orchestra în dramaturgia muzicală
cu ajutorul unui limbaj mai concentrat şi mai dens. Totodată, conceperea dramei ca un întreg
unitar, apropiat de simfonie, necesita un limbaj cu înrudiri şi contraste tematice, cu frecvente
efecte timbrale, ca mijloace de caracterizare muzicală şi nu doar cu scop coloristic, pitoresc.
Legătura cu stilul muzicii instrumentale apare sub forma unor împrumuturi de formule
ritmice, specifice muzicii de dans (giga, siciliana). Simplitatea, claritatea şi echilibrul
mijloacelor, ca şi expresia muzicală concentrată, sunt notele sale stilistice, încadrate în tiparele
specifice clasicismului muzical.
În domeniul operei, la Viena se încrucişau mai multe tendinţe. Opera italiană, seria şi
bufa, deţinea primatul. Deşi exista un puternic curent de afirmare a muzicii germane de operă,
curtea imperială nu susţinea această acţiune. În 1783, împăratul suprimă reprezentaţiile operei
germane, totuşi Dittersdorf reuşeşte să-şi reprezinte opera Farmacistul (în 1776).
Gluck şi Salieri erau numele cele mai apreciate, alături de italienii Sarti, Paisiello şi
Cimarosa, ale căror creaţii circulau în toată Europa, de la Napoli la Petersburg. Având o situaţie
privilegiată la curte, Salieri conducea direct viaţa muzicală vieneză. Preluând procedeele operei
italiene şi ale celei eroice de Gluck, Mozart şi-a realizat un stil propriu.
 Wolfgang Amadeus Mozart
Viața și creația de operă

Creator al unui important capitol din istoria operei, Wolfgang Amadeus Mozart (27
ianuarie 1756, Salzburg – 5 decembrie 1791, Viena) este singurul compozitor al clasicismului
care a acordat acestui gen o pondere deosebită. Acesta preia tradițiile spectacolului muzical așa
cum se prezenta în perioada primei jumătăți al secolului XVIII și dă prin creația sa lirică sinteza
necesară pentru a sluji de concluzie celor două secole de dezvoltare anterioară, stabilind
totodată perspective ce deschid drumul Romantismului.
Mozart se naște într-o familie de muzicieni, tatăl său, Leopold, fiind un violonist și
compozitor cunoscut în vremea sa. El își dovedește talentul muzical de la o vârstă foarte
fragedă, cântând la clavecin și vioară și compunând când avea doar 5 ani. Între anii 1763 și
1773, împreună cu tatăl și sora sa, întreprinde o serie de turnee, străbătând Europa între Paris,
Londra, Viena și Milano. În toate călătoriile, el intră în contact cu marii muzicieni ai vremii,
Johann Christian Bach și Padre Martini, și reușește să asimileze stilurile componistice majore
din țările respective. Rămâne până în anul 1777 la Salzburg, unde , din 1774, este angajat la
curtea prințului arhiepiscop. Lucrările din această perioadă includ mise, simfonii, concerte
pentru vioară., sonate pentru pian, serenade și divertismente, dar și primul său concert important
pentru pian, KV 271 în Mi bemol major.
În 1777, pleacă la Paris, dar după ce mama sa moare, în 1779 este nevoit să se întoarcă
la Salzburg și să-și reia îndatoririle obișnuite, compunând lucrări religioase, serenade și
concerte. Dacă Haydn se mărginește doar la a încerca genul teatrului muzical, dacă Beethoven
își îndreaptă eforturile spre unica sa opera, Fidelio, moștenirea mozartiană cuprind o vastă gamă
expresivă a mijloacelor specifice, pe principalele coordonate ce compun spectacolul.
Creator de noi forme, el pornește de la opera seria, pentru a ajunge la drama giocoso, de
la singspiel la comedia muzicală, creând de asemenea și primul basm muzical din istoria operei.
Dramaturg de mare rafinament, Mozart își asigură, în colaborarea cu literați ai timpului (cel
mai însemnat fiind Lorenzo da Ponte), condițiile unei arte portretistice de mare diversitate,
perfect încadrate în spiritul unui teatru realist. De altfel, însăși mijloacele de realizare muzicală
ale operelor sunt de o uimitoare diversitate.
Vocal, putem urmări, această subtilă nuanțare care dă recitativului consistența unei notații
muzicale a cuvântului, iar momentele solistice o împlinire expresivă ce îmbină bel-cantoul
italian cu declamația dramatică a lui Gluck.
 În ceea ce privește scenele de ansamblu, Mozart își dezvăluie aici natura sa de simfonist,
de creator al unor forme echilibrate, în care proporțiile se justifică nu numai muzical, ci și
poetic. Un element aparte îl constituie orchestra care în uverturi sau pe parcursul desfășurării
operei îndeplinește rolul de comentator și dinamizator al ideilor, într-o tratare amplă, dar
diferențiată de la lucrare la lucrare.
Paralel cu compunerea unor lucrări simfonice și camerale, Mozart a urmărit de-a lungul
activității sale desăvârșirea exprimării teatrale. Primele lucrări se situează în perioada
adolescenței, dar prima operă care va marca personalitatea înnoitoare a lui Mozart va fi Răpirea
din Serai (1782), lucrare mult mai detașată de exemplele tradiționale decât opera seria
Idomeneo (1781). Compozitorul mai păstrează stilul de singspiel și în Directorul de scenă
(1786), accentuând trăsături ale comediei muzicale cu arii, dezvoltată mai târziu în Nunta lui
Figaro (1786) și Cosi fan tutte (1790).
Dacă La Clemenza di Tito (1791) rămâne în stilul consacrat al operei seria, cu Don
Giovanni (1787), Mozart inițiază un spectacol dramatic complex, de mare expresivitate.
Penultima sa lucrare lirică, Flautul fermecat (1791), va pune bazele operei fantastice romantice,
strălucit reprezentată mai târziu de Weber. Față de alți mari creatori ai genului, Mozart este
unul dintre puținii artiști care a avut forța de aborda o tematică atât de diversă, căutând soluții
inovatoare ce se situează printre cele mai impresionante exemple de perfecțiune artistică.

Aspecte stilistice ale creației de operă a compozitorului

Partiturile mozartiene acoperă întreaga diversitate a genului de operă: opera bufă (Nunta
lui Figaro, Cosi fan tutte), opera seria (La Clemenza di Tito), dramma per musica (Il Re
pastore), singspiel (Răpirea din Serai, Flautul fermecat), și rolurile compuse de el se pretează
tuturor tipologiilor vocale.
La vârsta de 12 ani, Mozart scrie opereta germană Bastien und Bastienne, cu un subiect
întrebuințat de mulți francezi, având la bază dragostea juvenilă. Această pastorală idilică i-a
prilejuit lui Mozart o muzică încântătoare, dar mai puțin consistentă, având limbajul muzical
presărat cu tonul simplu al cântecului popular german și melodia suplă a operei comice
franceze.
Opera italiană din secolul al XVIII-lea pune accentul pe frumusețea și desfășurarea
simetrică a muzicii, neglijând corespondența muzicii cu textul. Mozart acordă prioritate muzicii
în conturarea personajelor și a situațiilor dramatice, dar ariile sale urmăresc cuvânt cu cuvânt
textul și nu amplifică muzical prozodia, ci redau textul în general. El folosește imaginile
generalizante ale muzicii instrumentale în cea de operă, ariile lui Cherubino din opera Nunta
lui Figaro, fiind tipice în această privință.
Dintre cele 18 opere scrise de Wolfgang Amadeus Mozart, majoritatea aparțin stilului buf
(La finta semplice, Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte), dar și genului serio (Mitriade, regele din
Ponto, Lucio Silla, Idomeneo, în care stilul operei neonapolitane se îmbină cu înnoirile
gluckiste, La clemenza di Tito). În operele scrise în copilărie (Apollo și Hyacinthus) și
adolescență, compozitorul este tributar stilului neonapolitan, reprezentat de compozitor precum
Paisiello și Hasse, dar după călătoriile făcute la Mannheim și Paris, dramaturgia operelor
prezintă influențe operelor de Monsigny și Philidor, a celei eroice de Gluck, precum și a
melodramelor lui Jiri Anton Benda, după modelul căruia scrie dramele Semiramida și Zaide, în
timp ce în operele de maturitate, adâncește caracterizarea personajelor, cele mai elocvente
exemple fiind Nunta lui Figaro și Don Giovanni. Cu trecerea anilor, spiritul italian se împletește
cu cel simfonic în cadrul compoziției mozartiene.
În ceea ce privește opera bufa italiană, ale cărei intrigi se inspiră din viața cotidiană, a
creat mai ales personaje caricaturale. Mozart a început să compună opere încă de la vârsta la
care alți copii se joacă, prima operă a sa, opera bufă La finta semplice, având loc în anul 1769,
la Viena, iar în timpul primei sale călătorii în Italia (1769-1771), Mozart compune opera în stil
italian, Mitridate, regele din Ponto (1770), iar cea de a doua călătorie o face datorită comenzii
unei serenade dramatice, opera bufă cu coruri și balet Ascanio din Alba (1771), compusă în
cinstea căsătoriei unui arhiduce austriac la Milano. Aceasta îmbină simfonismul german cu
melodismul italian.
La maturitate, ariile mozartiene, nelimitându-se la descrierea unui sentiment sau unei
emoții unice, subliniază prin mijloace pur muzicale fundalul psihologic și complexitatea
caracterelor sale. Acțiunea nefiind restrânsă la recitative, este accelerată în ansamblu vocal, a
căror extindere și desfășurare constituie o inovație esențială a compozitorului.
Ansamblurile permit reliefarea prin contrast a celor mai importante scene, personajele
exprimându-și propria reacție în situația dată. Mozart a preluat procedeele operei italiene și ale
celei eroice de la Gluck, creându-și propriul stil, iar în creațiile din genul singspiel, acesta a
folosit influențe ale operei franceze. Spre deosebire de Gluck, Mozart plasează recitativele în
punctele forte ale acțiunii.
În ceea ce privește uvertura, la maturitate, Mozart face un rezumat al dramei și anticipează
atmosfera, contrar obiceiurilor timpurilor de a o simfoniza. În penultimul său an de viață,
Mozart compune opera Cosi fan tutte (1790), opera care a stârnit controverse în rândul
compozitorilor de la Beethoven la Wagner și până la întreaga generație a romanticilor.
 În anul 1791, acesta compune opera Flautul Fermecat, în care sintetizează genul operei
cu singspielul, ariosoul cu fragmente vorbite. Libretul este inspirat de un basm oriental despre
desăvârșirea omului, preluat de către Wieland, în care acesta introduce personaje noi (Papagano
și Papagena). Opera este un imn adus prieteniei, iubirii și desăvârșirii spirituale prin depășirea
încercărilor vieții, alternând binele cu răul, lumina cu întunericul și iubirea cu ura.
După Cosi fan tutte, o spumoasă comedie cu muzică sclipitoare, plină de vervă și o
uimitoare varietate, în care ariile celor șase eroi sunt pregnante portrete, cu o diferențială
expresivitate și adâncire psihologică, Mozart scrie, în ultimul an al vieții, opera seria La
clemenza di Tito.
Prima reușită în domeniul operei germane este Răpirea din Serai (1782), o operă comică
de un puternic lirism, cu o dramaturgie eliberată de rigorile formei tradiționale, având episoade
vorbite în limba germană. Cadrul oriental al operei și diversitatea portretelor psihologice,
trasate cu simplitate, dar foarte elocvent, conferă varietate muzicii. În realizarea dramaturgică
nu se rezumă la cântecul simplu, specific singspiel-ului, ci introduce arii de coloratură (ale
Constanzei), cvartete cu rol dramatic, cântecul satiric, romanța și influențele orientale, în corul
ienicerilor.