RC

Boris Pasternak
 POEZII
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova - d.
30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură în 1958.
Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naște și crește într-o
familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa
Kaufmande de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează
bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin,
prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909
se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității din Moscova, renunțând la
profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei
școlii neokantiane de la Marburg. Renunță și la specializarea în filosofie, problematica
filosofică rămânând totuși în centrul atenției creației sale literare, până la romanul și
scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

Alarmă falsă
În zori harababură,
Ciubere şi covete,
Şi jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.

Şi lacrimi înghiţite -n
Suspine de-nnoptare.
Locomotiva cheamă
La versta nu ştiu care.

Şi iar amurguri sparte,

În curtea cu minuni
Septembrie împarte
Ştiute stricăciuni.

Şi-n liniştea tomnoasă,

Aşa ca un delir,
De peste râu se lasă,
Un glas de cimitir.

Cu văduva ce plânge
Mă simt de un temei,
De parcă-ntregu-mi sânge
Ar trece-n glasul ei.

Din tindă văd, prin umbră

De geam, an nou s -arată
Cu clipa cea din urmă
 Într-una amânată.

Croindu-şi drum din partea

De sus, dinspre coline,
Prin groaza frunzei, moartea
Se uită fix la mine.

1941

Aleea teilor
Semirotundul arc de poartă,
Măguri, câmpii, lanuri, păduri,
Casa povestea parcă poartă,
Parcul cu umbre-n fundături.

Tei groși de câteva cuprinderi

Unul în altul se -mpletesc
Aniversând cu-așa deprinderi
Secole două de când cresc.

O cupolă închid și -ndoaie

Pe lângă straturile -n flori
Pe care drepte le -ntretaie
Cărări întinse ca pe sfori.

Sub tei ca și în subterană

Lumină nu e nici de -un fel
Doar cheamă parcă din prihană
Ieșirea dalbă din tunel.

Dar vin și zile de -nflorire

Teii din țarcul lor închis
Cu umbra-mprăștie din fire
Un aromat de nedescris.

Și pălăriile ușoare
Respiră pe aici mai des
Parfumul ce descrieri n -are
Doar de albine înțeles.

Miresmele compun aparte

Cu sufletele de copac
Subiectul și cuprins de carte,
Coperta - florile o fac.

Pe arborii bătrâni din vară

Curgând pe casă în șuvoi
Ard, picurate flori cu ceară,
În strugurii aprinși de ploi.
1957

Basm
Prin tărâm de basm,
De mult, hăt, tare,
Iată-un călăreţ
Îşi croia cărare.

Se grăbea la trântă,
Poate chiar spre moarte,
Codru, noapte-adâncă
Se lăţeau departe.

Inima-i cobeşte:
„Ţine-te-o cureaua?
Sări adăpătoarea,
Strânge bine şeaua.”

El să-şi plece-urechea?
O ţâşni săgeata.
Un gorgan în faţă -i
Numai ce s-arată.

Suie şi dă cotul,
Intră-n valea seacă,
Iar se opinteşte,
Muntele să-l treacă.

Dincolo-i vâlceaua.
Na, c-a rătăcit!
La adăpătoare
Chiar a nimerit.

Neluând în seamă
Inima ce-i spuse,
Îşi abate calul,
Spre pârâu îl duse.

***

Peşteră-i în faţă,
Şi la gură, vad.
Flăcări de pucioasă
Fulgeră ca-n iad.

Şi prin fumul acru

Care l-a cuprins
Răzbătu un ţipăt
Depărtat şi stins.
 Numai ce voinicul
Murgu-şi luă de frâu;
Tot prin văgăună,
Tot pe lângă râu.

Ce-mi văzu viteazul?

Iaca un balaur,
Numai solzi pe coadă,
Solzii numai aur.

Împroşca lumină,
Flăcări din gâtlej,
Şi ţinea fecioara
Strânsă ca-n vârtej.

Pielea-i rece-atinge
Ca un sfârc de bici
Gâtul, luminatul,
Umerii cei mici.

Obiceiul ţării,
- Poţi să te opui ? -
Să s-arunce-o fată-n
Gura monstrului.

Oamenii de-acolo,
Cum erau săraci,
Îşi lungeau nevoia
Cu acest haraci.

'Ncolăcit pe braţu -i,

Şi pe beregată,
Să-şi înghită birul
Şarpele se gată.

Cată-n sus voinicul

A milostivire.
Suliţa de luptă
Pune-n cumpănire.

***

Pleoapele lăsate,
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.

Coiful e-n ţărână.

Şarpele sughiţă.
Calul cu copita -l
Face chisăliţă
 Cal şi hoit alături,
Totuna-n nisip.
Leşinat voinicul.
Albă-i ea la chip.

Se deschide bolta
Sus, pe nesimţite.
Cine-o fi ? Domniţă?
Cine pasămite ?

Plâng că li-i prea bine.

Pieptul le tresaltă.
Ba leşin i-apucă,
Pe-amândoi deodată.

Ba se întremează,
Ba dorm de-a-n picioare,
Că pierdură sănge,
Vlagă, fiecare.

Inimile însă
Bat. Ba el, ba ea.
Dau să-şi vină-n fire,
Somnul iar îi ia.

Pleoapele lăsate.
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.

Când se-nsenină
Lacul întins e ca un talger
Iar după el norii cărunți
Se buluciră peste margini
Ca și ghețari severi din munți.

Precum iluminarea trece

Codrul se schimbă -n colorit
Când arde-ntreg, când umbră rece
Pare-n funingine vopsit.

Ploioasele zile se zvântă

Și albăstrimi din nori i ar ies
Cât de solemn cerul s -avântă!
Cât de festiv e -ntregul șes!

Vântul pierdu lama rafalei,

 Pământu-n Soare e turnat
Ca și picturile-n vitralii
Verdele frunze-i luminat.

Pe-ale bisericii icoane

Prin geam spre veșnic avântați
Cu-ale nesomnului coroane
Privesc și sfinți și împărați.

Interiorul catedralei
Pământ e liber, iar prin geam
Ecou de coruri triumfale
Îmi este dat ca să mai am.

Natură, infinită zare

Eu slujba-ndelungată -a ta
Învăluit de-nfiorare
În sfinte lacrimi voi păstra.

1956

Definitia Poeziei
Suieratura despicata.
Clinchet de turturi, cu fiori.
E noaptea ce-amorteste frunza,
Duel e de privighetori.

E mazarea dulceag -uscata,

Cu plansul boltii in pastai.
E Figaro de pe pupitre
Din flaut, grindina spre vai.

E tot ce-i important ca noapt ea

Prin scaldatori scurmand, vioaie,
Sub stresina, s -aduca steaua,
In palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.

Bolta se-nabusa-n arin.
De-ati rade stelelor - ce hohot!
Dar necuprinsul - loc strain.

Drumul
Prin văi, când pe terasamente,
Când după cotitură drept
Tot șerpuiește drumu -n lente
 Spre înaintele-i direct.

Cu legile de perspective
Pe lângă câmp alăturat
În unduiri imperative
Necolbuit, neînmuiat.

Când peste dambă se înalță

Spre iaz n-a tras măcar pieziș
Unde rățuște după rață
Îl taie-acum în curmeziș.

Când ocolește lângă pante,

Pieptiș în munte ca proscris
Iarăși în sus și mai departe
Cum numai vieții este scris.

Prin locuri vechi, prin timpii tineri,

Prin mii de fantasmagorii,
Peste obstacole, susțineri
El țelurile -și poartă vii.

Iar țelul e: c -aici, că-n zare

De a trăi trecând acum
Cum se animă-o depărtare
Cu-ncheieturile de drum.
1956

După întrerupere
Acum trei luni în urmă -au dat
Primele vifore-n zăpadă
Și cotropiră înfuriat
Neocrotita mea livadă.

Atunci în minte socotii

Din zăvorârea-nsingurării
Cu, despre iarnă, poezii
Voi umple-albumul primăverii.

Dar fleacurile-au năvălit

Ca-n munți lavine de omături
Și, iarna, cât n-am socotit,
Trecu jumate pe alături.

Atunci, de ce, am înțeles

Ea din ninsorile buiestre
Rupând cu fulgii bezna des
Trăgea cu ochii prin ferestre.

„Grăbește-te!” spunea ca -n gând

 Cu buze-albite-n ger sălbatec,
Iar eu, creioane ascuțind,
Glume făceam neîndemnatic.

La masă cât pe vise pus

Mă mângâiam cu-o amânare
Precum veni iarna - s-a dus
Greoilor avertizare.
1957

După viscol
După viscol o linişte mare

De jur împrejur se coboară.

Odihnindu-mă, trag cu urechea

La glasul puştimii de -afară.

N-am dreptate, orbirea m -a prins,

Am greşit, fără minte cum sunt!

Ca o albă femeie de gips

Cade iarna cu faţa-n pământ.

Se admiră din cer lucrătura

Pleoapelor moarte, lipite strâns.

Sub zăpadă-i acum bătătura,

Pe lăstari e podoabă de -ajuns.

Gheaţa, gara şi vechea platformă,

Şanţul, şinele, pădurea uitată,

Ce ireproşabilă formă,

Fără colţuri, au prin s dintr-o dată!

De acum, pân'ce somnul mă fură,

 Lumea toată mutând pe sofa,

În hotare de strofă obscură,

Într-o filă o voi îndesa.

Pe hârtie sculpta -voi exact

Buturugi şi buştenii grămadă,

Malul apei, tufişul intact,

Lumea-ntreagă, oraşu-n zăpadă.

Eu creşteam. Precum pe Ganimede

Eu creşteam. Precum pe Ganimede,
Intemperii şi vise mă purtau.
Ca năpastele-mi creşteau, aş crede,
Aripi ce de pământ mă despărţeau.
Creşteam. Şi, urzit spre înserare,
Văl misterios mă învăluia.
Îndrumat de vinul din pahare,
De jocul tristei sticle ce lucea,
Creşteam, dar jaru-n omoplaţi deja
Îngheţa a şoimului mângâiere.
Departe-i timpul când, iubirea mea,
Peste mine ai plutit în sfere.
Dar parcă nu ni-i dat acelaşi cer?
Chiar acesta-i farmecu-nălţimii –
Lebădă ce s-a bocit pe sine
Cu vulturul alăturea te ştii.

Eva
Se rânduiesc, abrupt, copacii,
Iar, de pe mal, amiaza -nfige,
În iazuri, norii, ca momeala
Ce-o pun pescarii în cârlige.

Chiar bolta cade ca năvodul.

Şi-n plasa asta, -n fundul ei,
Mulţimea celor ce se scaldă,
 Bărbaţi, copii, femei, femei.

Ies într-un pâlc de lozii fete,

Cinci-şase, şiroind ca -n ploaie,
Şi, -ngenuncheate pe nisip,
Îşi storc costumele de baie.

Muncit şi răsucit, tricotul,

Parcă un şarpe -ntr-însul are
Ce vru să ducă în ispită
Şi ne-a tot dus întru eroare.

Ivirea, chipul tău, femeie,

Nu mă-ncurcă deloc, nicicând.
Tu toată eşti ca acea stare
Când simţi un nod în gât urcând.

Eşti parcă-n ciornă, rând eşti parcă,

Vers ditnr-un ciclu ne -nceput,
Visam şi-ai apărut din coastă -mi,
Din coasta mea ai apărut.

Şi mi te-ai smuls din mâini deodată,

Îmbrăţişată te-ai smucit,
Spăimoasă, tu, ce faci bărbaţii
Să simtă-n piept un ticăit.

Traducere de Marin Sorescu

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care -ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,
Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.
Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre -a prăbuşi uscate
Tristeţi neogoite -n adâncul ochilor.
Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

(1912)
 Gara
Gara, rezistentă, ignifugă ladă
A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi sfetnic devotat,
A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea

De fularul -ştreang, până să pornească
Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia
Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături

Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa -i fără-nţeles.
Adio, căci e timpul, bucuria mea!
Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu -n manevre

De intemperii, traverse, străin peron,
Şi cu gheare de fulgi prinde a te -nşfăca –
Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor flu ier,

Altu-i preia ţipătul în depărtare,
Şi trenul viscoleşte dens pe peroane
Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Iată amurgul nu mai are răbdare,

Şi iată-n urma fumegărilor grele
O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –
O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928

Grădina Ghetsemani
Cu licarirea stelei ce -o privim
E cotitura drumului de -o seama.
Drumul cotea spre muntele Maslin.
Iar jos-un râu care Kedron se cheama.

Si dintr-o data drumul se opri:

Calea de lapte-aici hotar si-a tras.
Maslinii-ncaruntiti si argintii
În aer dau sa faca primul pas.

Era gradina nu stiu cui aici.

Le spuse El deodata: Nu plecati.
Sunt trist de moarte astazi, ucenici,
Ramâneti pe aproape, ma vegheati.
 El renuntase fara -mpotrivire,
Precum întorci un lucru de -mprumut,
La slava, la minuni, dumnezeire,
Si-acum era ca noi, un om, si -atât.

Pareau îndepartarile, în noapte,

Tinutul nefiintei, pustiit,
De parca toata lumea era goala,
Gradina doar fiind de locuit.

Si tot privind în haurile negre

Ce nu încep si nu sfârsesc defel,
Sa-l ocoleasca implora pe Domnul
Acest pahar ce-l banuia spre El.

Abia sfârsi, asa, de nu stiu unde,

O sleahta de golani -osteni, popor,
Faclii si sabii-iar în fata Iuda,
Pe buze cu sarutul tradator!

Dar Petru-atunci sari la cutitari,

Zbura chiar o ureche, ce sa faca?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ti -o baga-n teaca!

Si El le zice: V -a fost dat anume

Pe vremea mea sa fiti, si voi dormiti!
Batu si ceasul fiului de lume.
El se preda celor nepocaiti.

Si-n rugaciuni a prins sa nu -l mai doara.

Se-ndeparta oleaca de ceilalti.
Discipolii, cuprinsi de toropeala,
Tot motaiau pe margine de sant.

Socoti ca legiuni de îngeri, Petre,

N-ar fi putut Preabunul a -mi trimete?
Si nu-mi clinteau un fir de par hainii
Si toti ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vietii tocmai a ajuns

La pagina aceea când murim.
Si trebuie acum sa se întâmple
Asa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg si merg ca -n pilde.

Din mers, pot ele sa se -aprinda, jar.
Spre slava ei cea prea înfricosata
Pogor în chinul groapei volunta r.

Si ma înalt apoi dupa trei zile,

 Si, tot asa, ca plutele pe apa,
Convoi prelung, iesind din întuneric,
Vin veacurile-n sir la judecata.

Grea cruce să iubeşti pe unii...

Dar tu – ce simpla! De-nteleg Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet

De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s -aude

Atunci – si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te -asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet

Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de -a pururi.

Improvizație
Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le -ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.
Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară
Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc
Păreau mai *ând să omoare, decât să moară,
Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.
Şi era heleşteul. Şi -ntuneric era. Pluteau
Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.
Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,
Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.
Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,
Femele mai *ând vor ucide, decât şi -ar stinge
Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.

(1915)
 Intâlnire
Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si -n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n -ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, f ramânti un cocolos.

Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,

Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca -ti ploua,
În paru-ti se -nfiripa cinci picaturi de roua.

Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,

Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.

Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,

Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de -a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de -aceea.

Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,

Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit?

Maria Magdalena I
Cu noaptea-n uşă o să-mi bată
Iar demonul, acuşi -acuşi,
Să-mi ispăşesc o des frânată
Pornirea mea, din anii duşi,
Când, roaba inşilor din gloată,
Eram o proastă apucată,
Şi trotuaru-mi fu culcuş.

Câteva clipe să mai fie

Până la liniştea din larg,
Dar, mai nainte de vecie,
În faţa ta, aşa cum ard,
Viaţa mea, cu bucurie,
Ca pe un vas de lut o sparg.

O, ce s-ar fi ales de mine,

Învăţătorule, Isus,
De nu aş fi simţit că vine,
La pat, în nopţile senine,
Un nou vizitator de sus:
 El nesfârşitul ce ne ţine,
Căzut în mreje-mi şi sedus.

Dar ce-s păcatul, iadul, chinul,

Cu tine când m-am contopit,
Precum puietele cu pinul,
Şi-n văzul lumii te -am iubit,
C-un dor nespus de infinit?

Când tălpile-ţi îmbălsămez,

Şi simt că îmi ating genunchii,
Eu poate-nvăţ să-mbrăţişez
A crucii bârnă-n patru muchii,
Şi-nvăţ să cad spre trupu -ţi sfânt,
Gătind de punere-n mormânt.

Maria Magdalena II
Deretică lumea nainte de praznic.
Tu, stând la o parte de -acest balamuc,
Îţi spăl cu aghiazmă din găletuşă
Picioarele arse de drum ca de rug.

Tot caut, tot caut, nu -ţi dau de sandale,

Ceţos e pământul, prin lacrimi văzut,
Pe ochi îmi stă vălul de păr lung şi moale,
Un văl de păr negru în val desfăcut.

Picioarele tale în poală -mi, Isuse,

Stropescu-le-n lacrimi de jale şi rugă.
C-un fir de mărgele le -nfăşur, supuse,
În părul cel negru le -ngrop ca-ntr-o glugă.

Şi limpede totul acuma mi -apare.

Oprişi viitorul să -şi ţeasă din iţă,
Să fac chiar preziceri simţi -m-aş în stare,
Cu clarviziunea de proorociţă.

În templu, perdeaua cădea -va, deci, mâine.

Acolo cu toţii, noi, ceata lumească.
Pământul va-ncepe sub tălpi s ă se mişte,
De mila mea poate pământul se cască.

Şi rândul se strânge din nou. Călăreţii,

Buimaci, pe la case se vor risipi,
 Ca tromba furtunii spre cer suie crucea,
Din capul mulţimii de parc -ar ţâşni.

Atunci eu cădea-voi, sub crucea cea mare,

Din buze tot da-voi mereu, ca uitucii.
Pentru o prealargă îmbrăţişare
Arunci sfinte braţe pe braţele crucii!

Căci nu-i pentru cine atâta lărgime,

Şi chinuri atâtea şi -atâtea sforţări!
Să fie pe lume atâta suflare?
Atâtea păduri, râuri mari, aşezări?

Vor trece asemeni trei zile, lung timp –

Şi golul le cheamă şi bezna le cere,
Şi eu în trei zile de chin mă tot schimb,
Crescând pân’ la moarte şi pân’ la -nviere.

Martie
traducere de Marin Sorescu

Soarele toarna, toarna cumplit,

Rapa nebuna se -nvarte.
Precum sluga la vite, cu spor,
Primavara robota -n curte.

Fuge zapada bolnava, anemica,

Vinisoare neputincioase -nnodate.
Viata - ce abur in grajdul de vaci!
Dintii furcilor mustesc sanatate.

Noptile astea! Zilele, noptile astea!

Rapaie picurii, ca apa vie.
Turturii subtiati mor pe stresini.
Rauri sporovaiesc - insomnie.

Usile-n grajd - la perete sunt date .

Porumbei cata-n mazga cuibarul.
Creatorul si pricina -a toate,
Proaspat duhneste superb balegarul.

Martie
Traducere V. Bragagiu
 Soarele-n sudori raze aruncă
Și își iese râpa din țâțâni
Ca-a vânjoasei văcărițe muncă
Truda primăverii fierbe -n mâini.

S-ofili zăpada-n anemie

Pe copacii-n venele lor storși,
Viața aburește -n văcărie
Și râd dinții furcii sănătoși.

Nopți și zile ce nu dau cu greș în

Stropii ca alice bătând viu,
Țurțurii distrofici de pe streșini,
Neadormita larmă de pârâu.

Larg deschis e grajdul și hambarul,

Prind hulubii din omăt ovăz
Și învietorul - bălegarul
Aer proaspăt trage -n duh și-n văz.
1946

Minunea
El mergea din Bitina spre Ierusalim,

Chinuit de presimţiri şi de destin.

Tufişul ghimpos de pe creastă era dogorât,

Deasupra bordeiului fumul nu se clintea, mohorât,

Încins era aerul şi stuful încremenit – şi în zare

Liniştea Mării Moarte, fără suflare.

Şi-ntr-o amărăciune şi mai amară decât a mării

El mergea cu un grup restrâns de nori, în urmă, vâlvoi,

Pe un drum prăfuit, spre gospodăria cuiva,

Mergea în oraş la o adunare a ucenicilor săi.

Şi atât era de abătut şi de gânduri preaplin,

Încât câmpul, de mâhnire, a început să miroa să a pelin

Totul stătea neclintit. Şi el la mijloc,

Iar ţinutul zăcea parcă bântuit de -un leşin.

Totul se amestecase: deşert larg şi foc

 Şi şopârle, şi izvoare, şi pârâu cristalin.

Un smochin se-nălţa nu departe,

Fără rod, numai crengi şi frunze, inert,

Şi El i-a zis: Nicio bucurie ivirea ta nu împarte,

Cui îi foloseşti tu, pomule sterp ?

Mie mi-e foame şi mi-e sete de apă,

Dau de tine, parcă m -aş întâlni cu o piatră.

O, cât eşti de jignitor şi nedarnic!

Rămâi aşa-n veac, sterp şi amarnic!

Prin coajă trecu un cutremur de cârtire,

Ca prin paratrăsnet, scânteia trăsnetul subţire.

Smochinul fu prefăcut în scrum.

O clipă de răgaz de s -ar fi găsit acum,

Numai una, şi pentru frunze, trunchi şi rădăcini

Ar fi putut legile firii să intervină.

Dar minunea-i minune şi ea-i Dumnezeu.

Când suntem în panică şi ce să faci nu mai ştii,

Te înhaţă ea, cât ai clipi.

Muzica
Turn de-apă-i casa de aici.

Pe strâmta scară uzi și -n tropot

Purtau pianul doi voinici

Ca spre clopotniță un clopot.

Pianul înălțând ca -n rai

Din largul mărilor urbane

Ca pe platoul din Sinai

Purtând poruncile cu anii.

Și iată instrumentu -i sus

 În sală-nscris ca în agendă

Orașul larmelor supus

Rămase-n ape de legendă.

La catul șase din balcon

Privea artistul tot pământul

De parcă-n palmă ca un domn

El îi primise legământul.

Când s-a întors porni ca val

Trăirile claviaturii,

Din gândul propriu un coral,

O misă-n foșnetul pădurii.

Tuna improvizarea iar

Nopți, flăcări, bulevardu -n ploaie

Ursita plânsă solitar,

Viața de hudiți în gunoaie.

Așa-n târzii întunecări

În schimbul cinstei fără titru

Shopin scria la lumânări

Vis dalb pe negru de pupitru.

Ori lăsând lumea pătimaș

Cu patru neamuri de -amintire

Pe-acoperișuri de oraș

Tunau furtunile valkirii.

Sau când ca-ntr-un infern aprins

Sculând o sală pedant escă

Tchaikovsk y soarta a deplâns

A lui Paolo și Francescăi.

1956
Nime nu va fi-n cămară...
Nime nu va fi-n cămară,

Decât înserarea. Poate

Încă iarna cu-ntristarea

Din perdelele lăsate.

Încă fulgii cu noianul

Înălbirii lor sublime,

Încă streaşina, troianu l,

Iar cu-acestea încă Nime.

Iar pustiu să-mi viscolească

Firea mea. Din lac să cheme

Iernile ce-or să-mi albească

Chipul meu din altă vreme.

Spini de gheaţă să -mi înfigă

Anii, când mi-or fi la vamă,

Sobele să-şi mânce frigul

Stivuit până la geamuri.

Dar în clipele acestea,

Stârnind tremur în perdele,

O să intre, dulce veste,

Steaua dorurilor mele.

Lumina-vei la intrare

Albă toată, parcă -ai cerne

Din tării perpetuare

A materiei eterne.

Nimeni nu va fi acasă
 Nimeni nu va fi acasă
Doar amurgul. Și s -a stins
Ziua iernii luminoasă
Lângă storul larg deschis.

Numai aliciri piezișe

De moi stele-n cerul mic
Doar omăt și -acoperișuri
Și mai mult nimic... nimic...

Iar chiciura linii curmă

Și în mine iar te cerni
Tângă de un an urmă
Și durerea altei ierni.

Și iar vrea să mă apuce

Un păcat pitit în gând
Geamul cum apasă -n cruce
Vina lemnului flămând.

Pe neprins, pe draperie
Năvăli tremur ușor
Pășind tihna străvezie
Intri tu ca viitor.

Tu vei sta în ușă toată

Dalbă, simplă ca -n trecut
În văl limpede-mbrăcată
Fulgi din care s-au țesut.
1931

Ninge
Flori de gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu, viaţă,
Ce ne-ai mai rămas?

Poate că şi anii
Se succed grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe zăpadă...

Plantele-s mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste toate.
 Noapte de iarnă

Ningea, ningea pe -ntreg pământul,

În toată zarea.

Ardea lumânarea pe masă,

Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculiţe

În jurul luminii, noian,

Toţi fulgii, toţi fulgii din curte

Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,

Săgeţi indicând depărtarea,

Ardea lumânarea pe masă,

Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat

Tot umbre bizare,

Destine ale încrucişării,

Încrucişări de mâini, încrucişări de picoare.

Şi doi pantofiori lunecau

Cu zgomot sec jos,

Pe rochie lumânarea îşi picura

Lacrimile, sfios.
 Şi totul pierea în pâcla zăpezii,

Albă, căruntă,

Ardea lumânarea pe masă,

O rugăciune de sfântă.

Şi un ungher sufla în feştilă

Şi focul ispitei învolburate

Îşi ridica precum un înger

Două aripi încrucişate.

A nins toată luna, în februarie,

Şi mereu, ca ninsoarea,

Ardea lumânarea pe masă,

Ardea lumânarea

Nu e frumos să fii celebru

Nu e frumos să fii celebru
-De parcă asta -ţi dă avânt!-
Să strângi hârtii, să -ţi faci arhivă,
Să te tot bâţii pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură

Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,

Nu în hârtii,ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te -afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
 Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni,pe urma-ţi vie,

Supusă vieţii şi ero rii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine - hotărât,
Ci numai să fii viu, viu - simplu -
Viu pân* la capăt - şi atât.

O, de ştiam de la debut..
O, de ştiam de la debut
Ca versul scris cu sânge -omoara,
Ca flecustetele de rânduri
Te-nfunda-n gât si te doboara,

Lasam ispravile acestea

C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Si interesul – ce sfios!

Ca Roma, batrânetea -i dura,

N-o-ndupleci cu brasoave doara.
Nu scapa-actorul c-o lectura:
Cere de-a binelea sa moara.

Când inima-ti dicteaza versul,

Ea scoate-n scena-un rob, târându-l.
Aici se ispraveste arta!
Respira soarta si pamântul.

Pictorul traducere
Îmi place dârza nărăvie
La un artist ce -i în zenit
În fraze dezvățat să fie,
De cărțile-i e stânjenit.

Știu bine-a chipului silabă.

Clipa ascunderii e -n gol.
Și nu mai poți întoarce -o hloabă
Măcar ascunde-te-n subsol.

Nu poți feri soarta -n țărână

 Ce-i de făcut? De la -nceput
Trage-n aminte să rămână
Vorba ce l-a recunoscut.

Dar cine-i el? Pe ce arenă

Adăugă târziul har?
Cu cine-i lupta de gheenă?
Cu sine doar, cu sine doar.

Cum la Gulf Stream e -o așezare

Căldura lumii l-a țesut.
În golful lui vremea răsare
Cu tot ce-n mare s-a pierdut.

Căta el pacea și-adevărul,

Iar anii tot pășeau încet
Cum nori îi trec atelierul
Unde-i ghebosul șevalet.
1935

Să dăm cu-al vorbei zar...

Mă-ntrebi a cui poruncă-anume

Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar

Precum grădina mea

Cu mirt şi chihlimbar

Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,

Cu ce ceremonie

Sunt frunzele de tei

 Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine

Le lăcrimă-n vergele,

Printre ecluze pline

De geam cu jaluzele?

Şi flori îmi presără

Pe preşul de la uşă?

Scoruşul scutură:

Cursivă jucăuşă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine

Dă lunilor lungime?

Şi cui mărunt nu-i pare

Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,

A pus atâta fast,

Şi nu-şi părăsi postul

De la Ecleziast?

Şi buzelor de dalii

Ai să mă-ntrebi – din humă -

Cine le suflă: „Gata,

Căzu şi-ntâia brumă!”

 Iar frunzele răchitei

Pe-alei, pe la spitale,

Le vântură pe dale?

Zici: cine porunceşte?

Păi, zeii cu firi crunte,

Puternici peste fleacuri,

Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morţii?

Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,

I-atât de-amănunţită,

Ca liniştea de toamnă.

Sfârșitul
Aievea -s toate? E timp de -a chefui?
Mai bine să dormi etern, să dormi, să dormi
Şi nicicum să visezi.
Din nou – strada. Din nou – pologul de tul,
Din nou, în noapte, – stepă, geamăt, freamăt
Acuma şi mereu.
În august, frunzişul astmatic pân -la ultim atom
Visează tihnă, întuneric. Dar câinii în goană
Trezesc, brusc, grădina.
Aşteaptă – s-or mai potoli. Dar deodată – din umbră
Apare-un uriaş, altul. Paşi. „Aici e şurubul”,
Şuierat, somat: Tio!
Pentru că el parcă ar fi udat, ar fi risipit
Şleaul cu pasul nostru! El chiar şi palisada o
Istovi cu tine.
Toamnă. Galeşe-s mărgeluşele vânăt -palide,
Ah, putregaiule, de moartea şi mie, ca ţie,
De viaţă silă mi-i!
O, noaptea tămâiază inoportun cu manevre
De locomotive; pe ploaie frunze se rup înspre
Stepă, ca altele.
Ferestrele-mi fac scene. Însă nu are vreun rost!
Uşa se rupe din balamale, ei sărutându -i
 A coatelor gheaţă.
Să-mi faci cunoştinţă cu cineva dintre cei crescuţi,
Precum dânşii, în treierişul sudicelor h olde,
Paragini, secară.
Însă cu strepezire, cu -nţepenire, cu noduri
În gât şi cu tânga atâtor cuvinte oboseşti
De-a mai prieteni!

(1917)

Stoguri
Ard libelulele roșcate,
Bondarii trec multicolori
Țărănci în care râd urcate,
Pășesc cu coase cositori.

Până când timpul mai priește

Greblează și învârt nutreț
Și-adună până asfințește
Un stog cât casa de măreț.

Ca și un han el se înalță
Prinzând contur în asfințit
În care noaptea, ca drumeață,
Se culcă pe trifoi cosit.

În zori când bezna e mai rară

Stogul ca fânărie-i sus
Unde Crai-Nou încă din seară
Dormi o-ntreagă noapte dus.

Din zori porniră harabale

Pe raze-n urme de -nnoptat
Din scârtă ziua ca să scoale
Cu fânu-n plete-amestecat.

Iar în amezi albastru -i vântul,

Iar orice scârtă-i ca un nor
Ca și rachiu pe ierbi pământul
Bate-n parfum îmbătător.
1957

Temă
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Stânca – şi Puşkin. Cel care şi -acum încă,
Ochii închizând, stă sus şi vede -un sfinx
Nu sălbăticia noastră: nu deducţiile grecului
Ajuns la-ncurcătură, nu taina, ghicitoarea,
Ci străbunul: un hamit cu buze plate,
 Ca variola cu care ciupi nisipul, mutilându -l,
Săpând cu greu vărsat pustiul.
Şi nimic mai mult. Stânca şi furtuna.
În satanismul berii ce curge gârlă
De pe mustăţile prăpăstiilor, steiurilor,
Limbilor de nisip, nămolului, marinelor mile,
Intrândurilor în mare. Şi vuiet şi -nflăcărare
Pompate de lună din înspumat abis
Ca dintr-un vechi cuibar. Zgomot
Şi sfară şi humă ca un sărut setos.
Se vede clar, ca ziua. Îi luminează spuma.
Din acest loc nu-ţi poţi lua ochii.
Bătăi de valuri pentru sfinx nu cruţă lumânări,
Pe cele arse schimbându -le îndată.
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Pe buzele sfinxului – gustul de sare
Al înceţoşării. În jur, nisipul otova -i lipit
Cu crudele săruturi de meduze.
El nu cunoaşte sirenele să fie solzoase
Şi poate oare -a crede-n coadă de peşte
Cel care, fie doar şi -o singură dată,
Din gropiţele genunchilor lor băuse
Licărul de stele ce se bătea, ca de gheaţă?
Stânca şi furtuna – tăinuit de toţi acei
Modeşti din fire – cel mai straniu, cel mai cuminte
Ce încă din epoca lui Psammetic** prinse a juca –
Zâmbet de copil în colţul buzelor pustiei...

(1916-1922)

Toţi şi-or pune azi pardesie...

Toti si-or pune azi pardesie,
De lastarii ploii agatându -le, mut,
Dar nici unul n-o sa observe, nici unul,
Ca de vreme rea iar m -am luat de baut.
Argintate, frunze de zmeura, toate
S-or întoarce cu josul în sus.
Soarele trist e acum, ca si tine,
Nordica faptura, astru apus.
Toti si-or pune azi pardesie,
Dar si noi vom face -o, azi, lata.
Caci nimic nu ne va -nlocui
Bautura cea încetosata.

Un răsărit şi mai sufocant

Dimineaţa-ntreagă gurlui porumbelul

La geamul dumitale.

Pe scocuri, pe burlane,
 Ca mâneci de cămăşi ude,

Crengile îşi dădeau duhul.

Bureza. Şi cu uşorul

Norii treceau peste

Piaţa prăfuită

Şi mă tem că pe tarabe

Ei îmi legănau

Tristeţea.

Îi imploram să înceteze,

Şi părea că şi-ncetară.

Răsăritul era gri

Ca o ceartă în tufiş,

Ca graiul arestanţilor.

Eu imploram să vină ceasul

Când după geamul dumitale

Precum un gheţar m ontan

Spălătorul îşi dezlănţuie

Aversa-i peste lighean

Şi se aude lunecos

Cântul bucăţelei de săpun.

Jarul pe obraz şi frunte odihnită

Abureşte precum gheaţa pe sticla fierbinte

Şi pe-al oglinzii ochi buimac

Însă înălţimea de dincolo de vorbe

Sub drapelul norilor plutitori

Rugăminţile nu-mi auzea

În liniştea ca promoroaca deasă,

Leoarcă precum o manta,

Ca prăfuitul ecou de treieriş,

Ca o sonoră ceartă în tufiş

Eu îi rugam –

Nu mă chinuiţi!

Nu pot să dorm.

Dar – bureza. Şi, înşiraţi,

 Norii treceau dezordonat

Peste piaţa prăfuită

Şi, ca recruţii, dincolo de sat,

Rătăceau nu un ceas, nu un veac,

Ca prizonierii austrieci,

Ca o răguşeală în surdină,

Ca un horcăit:

"Soră,

Mi-e sete"

Am murmurat.

Vântul
Cu mine s-a sfarsit. esti vie.

In jurul casei plange vantul,

Padurea clatina si gandul.

Nu pin cu pin, in spasm, tresalta,

Ci toti copacii laolalta.

Cu zarea toata - vrajmasie.

Cum corpul grelelor fregate,

In golf, cu panzele umflate.

Si asta, nu dintr-o bravura,

Ori din porniri nesabuite,

Ci cantecului tau de leagan

Ii cata vorbe potrivite.

Vara în oraş
Se vorbeşte pe şoptite,

Glasul parcă ţi se taie,

Iar femeia, de pe ceafă,

Şi-a strâns coama -n creştet, claie.

Stă sub pieptenele greu

Ca sub coif, într-adevăr,

Când pe spate-şi dă ea capul

Cu podoaba grea de p ăr.

Strada caldă, noaptea caldă,

Vremea rea se cam abate,

Târşâitul de picioare

Este o realitate.

Chiar că tună! Sus pe bolţi,

Bubuitul - ce năpastă!

Vântul saltă, la un colţ,

Perdeluţa din fereastră.

S-a înstăpânit tăcerea.

Aerul parcă-i de fier

Scăpărările de fulger

Scotocesc nervos prin cer.

Când s-arată dimineaţa

Şi-ncep străzile de ard,

Sugativa prin băltoace

Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,

Teii-nmiresmaţi - mahmur

Cată: li-i necaz pe vreme

Fiindcă n-au dormit destul.

Versuri albe
Şi-ntr-o clipă prin creier trecură gândurile toate,

Unice şi necesare. Trecură spre a pieri...

Aleksandr Blok
 El se ridică. În bucătărie bătu de ora unu. Ştia, –

Acuma e sfârşitul a toate. Se ridică, ieşi.

Norii se perindau. Printre rânduri şi oarecum în treacăt

Pe lespezile trotuarului ciocănea bastonul

Şi pe undeva hodorogea o droşcă. – Un an în urmă

Balzac fusese înţeles de cărunteţe.

Norii treceau. Ciocănea bastonul. Curgea.

Dânsul putea să spună: „Eu ştiu, prieten de demult,

Cum a fost să ajungi la aş a ceva. Ştiu

Cu ce cheie ai deschis această uşă,

Cum ai sfărâmat -o pe cealaltă şi cum

Prin astălaltă priveai, trăgeai cu ochiul

Şi scrutai atent, tot ceea ce vedeai”.

De sub palma jilavilor nori,

De sub umbre, de sub faţade ude,

Hoinărind, spre felinare se rupea

Caldarâmul cucerit de luna mart.

„Şi chiar cu a cui dresă în mâini

Tu ai spălat treptele scărilor – şi asta o ştiu”.

– Luceau paftalele paznicilor ce dormeau

Şi vântul gonea vrejuri şi frunze -n spulber

Pe şinele bazarului.

„O sută din neamul Hanski* ,

Tuşind, rebegind spre dimineaţă,

Şi pieptănându-şi pletele, le cam smulgeau.

O sută dintre Hanski în mari oglinzi

Erau prinşi de tremurici. O sută dintre Hanski

Îşi beau cafeaua. Şi trebui Lui Dumnezeu a i se demonstra

Că Hanska e una, precum gândise el. ..” –

În capătul opus, unde droştele hodorogeau,

Prinse a cânta cocoşul. – „Că una-i Hanska,

Precum vorbele şi semnătura Hanskăi în scrisori,

Ca visul, ca şi moartea”. – Lumină e. În capătul opus,

Unde droştele hodorogeau, se şi trezeau deja.

 Ce târziu se deschid cafenelele,

Şi proaspătă-i tipăritura umedului ziar!

Nimic nu e mărunt, e gras orice

Caracter de litere,

Precum grăsimea galoşilor şi şinelor scăldate -n soare.

Ce festiv e duhul celui ce fără somn

Petrecu această noapte! Ce albăstriu pâlpâie

Fitilu-n creier! Ce mângâioasă -i flăcăruia,

Ce inconsecvent ironică îmi pare!

El şi-i aminti pe toţi. – Vizavi, lângă lăptărie,

Bălegarul arăta ruginiu. Ciripea un vrăbioi

Ce prinse-a căuta anume ramul pe care

Acest ciripit se sfâşia în bucăţele,

Nefiind în apel e sale de-atâta fericire. De altfel,

Aproape-ndată el a dedus că -anume acel ram

E deasupra geamului, din simplul motiv

Că-n faţa ferestrei nu mai erau şi alţi

Copaci, sau cine ştie ce altă dovadă avea. –

Pe toţi şi-i aminti – că ar fi în dreapta

Livada, pricepu după-nclinarea umbrei

Căzută pe trotuar. Ea strălucea

Precum suportul unui pahar de ceai.

Dintr-o dată, incoerent, inconsecvent în gânduri,

El, care n-a închis un ochi întreaga noapte,

O clipă se gândi aşa ceva, încât

E greu să şi redai. În creierul arzând

Intraseră cuvintele: iubire, nefericire, fericire,

Destin, eveniment, aventură, ursită,

Întâmplare, farsă, falsitate. – Precum intrară,

Aşa au şi ieşit. Dar la ieşire

Nimeni nu le mai recunoscuse,

Precum pe fetele ce fost -au tunse pân-la piele

Din cauza tifosului. El îşi spuse

Că-aceste cuvinte nimeni nu le -nţelege,

 Că ăsta n-ar fi numele unui tablou,

N-ar fi scena – ci un fel de materiale -anume.

Că în ele e vuiet şi corpuri în măcinare

Şi-amurgul tuturor buchetelor vopselăriei.

Că mumia-i reprezintă cu sânge,

Dar se poate ornamenta sangvin promoroaca

Şi că în suflet, în mare adâncime

Ar sta un desenator atât de pătimaş

Care uneori chiar conturează lune de miel**

Cu bucăţica de nenorocire, coşcovită între degete,

Cu bucăţica de sănătate – turbat coşma r,

Cu bucăţica de aiurare – luminoasă beatitudine.

În chipiu-i albăstrui, încălzit de soare,

Întorcându-se, el se postă cu spatele la gard

Şi vindea salamandre de tablă lucioasă.

Târguia cu cioburi de azur,

Şi şopârlele alergau, lucind,

Prin nisipul aprins în lung de burlane,

Şi păsările ciripeau de zor. Venea poporul,

Şi inşii copleşiţi a mirare gurile -şi căscau.

Cea hrănitoare ca o împărăteasă, plutind, se duse.

După martie, în aprilie salbe au fost cerute,

Şi perlele, şi ochii – sângele cu lapte

Al feţei şi mâinilor, şi -al sarafanului.

Peste-acoperiş omătul mai călărea. Primăvara

Încă mai râdea, înspumând de -a valma

Soare şi zăpadă. Cei cam la zece castraveţi de seră

Erau prea slabi, ca să poată -n martie să dea

Impresia de verdeaţă. Dar martie -i înţelegea,

Trâmbiţând în toate zările

Despre tinereţe, despre frăgezime.

Din toate tablourile păstrate -n memorie,

Unul veni-n prim-plan: câmpie-n noapte.

Se pare că-n stele, precum într -un ciorap,

 Se ticseşte pleavă, şi -i bătută.

Ochii, se pare, Calea Lactee -i prăfuieşte.

Şi-un sentiment că noaptea

Se ridică vlăguită de pe clăile de paie

Şi spulberă gunoaiele din stele – spre mare

Stepa se revarsă – un fluviu fără margini

Şi cu ea-mpreună – clăile şi cuiele – noaptea.

La staţie era de pază un sforăit imens, intens,

Ca stratul gros ce -ar sta pe-o foaie de fier.

La staţie bocea un roi de muşte. Ploaia

Răsuna pe prispe, parcă în şiştar.

Din patru uriaşe zile de vară

Inima adună această amintire -a adevărului.

Noaptea sfâşiind, pluteau, alunecător, pe şine

Stâlpi de semnalizare, lovind în nori

Şi dureau ochii. Creierul fără somn

Râvnea să ajungă -n stepă, după traverse şi gherete.

La staţie de pază era sforăitul, şi ploaia

Se lenevea şi suspina -n frunziş. – Îngerul meu,

Tu vei dormi: chiar noaptea mi -a promis-o!

Amicul meu, şi tu, ploaie a mea, noi nu avem

Unde ne grăbi. Dispunem de timp -rezervă.

În buzunare – nuci am adunat. Acolo -n stepă

Cu tine dimpreună avem cu ce petrece

Până dincolo de miezul nopţii. Ai văzut?

Ai înţeles. Aşa e? Nu -i adevărat că asta

Ar fi anume ceea? Infinitudine?

Ţara făgăduinţei? A meritat

Să creşti, să suferi şi să aştepţi, şi oare

Nu fu greşeală de a fi venit pe lume?

La staţie era de pază un sforăit imens, intens.

De ce ar fi atât de tristă scuturarea

Acestor cunoştinţe cam demente? Ce amărăciune

Presară sărutările, de parcă -ar fi

 Pătimaşul august pe care nicidecum

Nu-l poţi desprinde de frunzele -abundente.

Cu buzele fierbinţi, de ele se lipeşte,

El şi ele dând în lacrimi; august

E ud leoarcă, şi de -asemeni

Ude sunt ale macazurilor ace reci...

Vifornița
În mahala, unde n -a călcat alt picior,

Decât de viforniţă şi vrăjitoare,

În drăcească periferie, la obor,

Unde, ca ucişii, dorm troiene hilare, –

Opreşte-te-n locul pe unde n -a călcat

Vreun alt picior, decât de vrăjitoare

Şi viforniţă ce-a călcat cât cat înalt

Şfichiuiesc frânturi de ham în aiurare.

E întuneric, dar asta -i suburbie

În urbe-n Zamoskvorecie* sau, în fine,

Chiar Zamostie** (pierdut în noapte pustie,

Oaspele se izbi-ndărăt de la mine).

Ia seama, în oboru -n care nici picior

Nu călcă, nu-s decât asasini la pândă,

Vestitor ţi-i frunza de plop, nevorbitor

Sol fără buze – stafie de -albă pânză!

Ai rătăcit, bătând în porţi încuiate,

Luat de vârtej de pe creasta podului...

– Nu-i oraşul râvnit, nici miezul de noapte

Ştiut. Te-ai rătăcit, tu, sa ntinela lui.

Dar nu-n zadar, vestitorule, mi -ai şoptit.

În obor – nimeni din bipedele toate...

Şi eu sunt oarecine... şi eu rătăcit:

– Nu-s aceleaşi urbea şi miezul de noapte...

 Vifornița (2)
Pe uşi – cruciuliţe-semn ca-n noaptea Sfântului

Bartolomeu. Al viforniţei-complotiste

Ordin: Astupă fereastra, colo cu barda

Copilăria încearcă bradul de Crăciun.

E în toi complotul străzilor desfrunzite.

Ei au jurat s -o termine cu omenirea.

Oraşule, adunarea! În afara ta!

Viscol fumegând ca facla peste murdării.

Fulgii nechemaţi se prăvălesc peste braţe.

Mi-e frică-n pusta fără oameni a ninsorii.

Fulgii bântuie ca minuscule lanterne.

Sunteţi deconspiraţi, voi ramuri şi trecători!

Gaura pelinului, şi -n muzica-vifor

Se năzare: „Colegn y*, ţi -am aflat adresa!”

Securi, strigăte: „Deconspiraţi, întemniţaţi

Ai confortului!” – şi, pe uşi, – linii cruciş.

Bivuac aţi ajuns, ridicaţi în picioare

Drojdia genezei, viforului – inşi nătângi.

Strănepoţii ajunge -vor la protopărinţi.

Noaptea lui Bartolomeu. În afara urbei!

(1914/1928)

Vis urât
Ascultă viforul, strecurându -se prin gingii,

Ascultă golaşa fugă a diavoleştii zăpezi.

Nu are de ce se zdrobi, şi troienirile

Ca o înlănţuire de fontă alunecă iute

Aşternute pământului,
 Peste ţarini, arii şi haturi, ca trenul,

Prin văzduh, p rin zăpezi, în chemările vântului.

Printre pini, prin spărturile -n garduri fără de cuie,

Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.

Peste câmpuri, prin văzduh, peste sau printre îngrădiri,

Văzute în vis de postitorul ceresc.

Dânsul observă: căzut -au dinţii din maxilare.

Şi molfăie castelele, conacele, moşiile peltice,

Totul e dezbătut, nimic nu e -ntreg,

Şi postitorului greaţă i se face de la

Bocănitul oaselor lovite -nde ele.

De la dinţii piloţilor, de la tridente marinăreşti.

De la roşiile ştirbitur i ale crenelărilor carpatine.

El vrea să se mişte, să se urnească din loc,

Nu poate să se trezească,

Nu poate, prins în visul ferecat cu zăvoare.

Şi încă mai vede cum pe ogoare de pe malul Stohodului**

Pământul e făcut una cu pământul.

Nu crede ca înălţime a să caşte cândva

În deplina ei beznă, şi pe cer să plutească,

Precum un clopot pe îndepărtata grindă,

Lingoul de argint al depresiunii înghiţitoare,

Limba şi verbul ei – cerescul crai nou.

Nu, gângăvitul, fonfăitul şi răguşitul,

Odată cu sângele înghiţit e de cartilaginoasele ruine.

Bagă mâna în învârtejitul pietriş al viforniţei, –

În palmă se va risipi prin crăpătură,

Ca un ciot cărnos, muşchi fără scop

Pe venă, sfâşiată fatal de o ploaie de gloanţe.

Simţi arsură, ca un dovleac endemic.

Din straturile grădinii el sări peste gard.

E în hârtop. Bătălia l -a rupt,

L-a şfichiuit bătălia, ca pe o sferă

De pe pantă se rostogoli în râpă

 Printre pini, prin spărturile din gardul fără de cuie,

Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.

Ascultă vuietul necuprinderilor neumblate,

Ascultă turbata lor alergare.

Bubuitor – despicătoarea artilerie

Ca nişte talere se gudură la chemările vântului.

Cui să se ataşeze, în măsurători de verste,

Cuvintele poleiului, întunericului şi afeturilor?

Şi povestea alunecă, şi pet icele nevrozelor,

Perindându-se ca tifonul în gălbenuşul xeroformului,

Gonesc dinspre tren spre ţarini. În noapte

Gonesc ca platformele, prin zăpadă, spre semafoare.

Dorm frânele trenurilor sanitare.

Şi visează, visează cerescul postitor...

(1914/1928)

Zaiafeturi
Beau amarul cerului autumnal şi -al tuberozelor,

Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.

Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor

Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezii nu suportăm. Amarnic,

Hălcilor mari, garantate război în veci le -am declarat.

Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,

Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li -i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze -n exces.

În zorii tihniţi copacilor le pâlp âie crestele –

În torba cu pesmeţi – şoarece ce umblă -i un anapest

Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,

Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;

Cenuşăreasa fuge -n zile faste cu vreo tră sură,

E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.

Zile rele
Când, săptămâna trecută, îmi pare,

Intra în Ierusalim, uşurel,

Osanalele tunau în întâmpinare,

Se ţineau cu lacrimi după El.

Dar zilele, – tot mai îngrozitoare.

Inimile nu le îmblânzeşti iubind.

A dispreţ sprincenele -s, a încruntare.

Şi iată postfaţa, sfârşitul venind.

Întunecoasele forţe din templu

L-au dat pe mâna lepădăturilor, la judecată,

Căutau probe fariseii, vreun exemplu,

Ca vulpile i se furişau în jur, roată.

Mulţimea, pe terenul de -alături,

Privea, de la poartă, stângace,

Se îmbulzeau în aşteptarea deznodământului,

Şi foiau încolo şi -ncoace.

Umblau şoapte de la unul la altul, ca solia,

Şi zvonuri din toate părţile, deschis,

Fuga în Egipt şi copilăria

Abia şi le mai aducea aminte El, ca prin vis.

 Vag şi-amintea de acea coborâre măreaţă

Din deşert, povârnişul acela ca geana,

De atotputernicia lumii, într -o dimineaţă,

Cu care-l ispitise Satana.

Şi masa de nuntă la Cana,

Mulţimea, la minuni cu gura căscată,

Şi marea, pe care, prin ceaţă, de -a valma,

Ca pe uscat înainta către barcă.

Şi de adunarea săracilor, în bordei,

De coborârea cu lumânarea în subsol, păzit de străjer,

Unde feştila pălise de spaimă,

Până-nviase, iar, urcând la cer.