Încercarea la tracţiune

L U C R A R E A N R . 1

ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE

1.1. Curba caracteristică. Definirea caracteristicilor mecanice

de rezistenţă
Stările de tensiune întâlnite în practică sunt extrem de
variate şi de aceea este imposibilă determinarea experimentală în
fiecare caz în parte a caracteristicilor mecanice ale materialelor.
Totuşi, o stare de tensiune se poate echivala pe baza
anumitor criterii, cu starea de tensiune cea mai simplă şi cea mai
uşor de realizat experimental: aceea de la întinderea monoaxială.
Comportarea materialelor la întinderea monoaxială prezintă interes
nu numai la solicitarea propriu-zisă la tracţiune, ci şi pentru toate
celelalte stări de solicitare. De aceea se consideră că încercarea la
tracţiune constituie încercarea de bază a unui material. Aceasta
este completată, în unele situatii, prin încercări specifice altor
solicitări, încovoiere, răsucire, forfecare, solicitări compuse.
Încercarea la tracţiune se execută aplicând unei epruvete o
forţă axială crescătoare şi măsurând variaţiile corespunzătoare ale
lungimii epruvetei. De obicei încercarea se face până la ruperea
epruvetei. Deformarea epruvetei în funcţie de forţa de tracţiune se
poate evalua în două moduri:

Fig. 1.1. Solicitarea de întindere monoaxială (a) şi moduri de trasare a curbelor

caracteristice la materialele metalice

9
 Lucrări de laborator

• prin măsurarea distanţei dintre două puncte A şi B ale

sistemului de prindere (fig. 1.1a); maşina de încercat trasează o
curbă (fig. 1.1b), care arată creşterea forţei aplicate epruvetei în
funcţie de creşterea distanţei dintre cele două puncte.
• prin folosirea unui aparat numit extensometru, fixat pe
epruvetă între două secţiuni aflate la distanţa L0, care măsoară
variaţia distanţei dintre aceste secţiuni. Citirea indicaţiilor
extensometrului se face la anumite intervale de timp, pe măsura
creşterii forţei de tracţiune, astfel încât curba de legătură între forţa
(Ftracţiune) şi variaţia ∆L a lungimii L0 se poate trasa prin puncte (fig.
1.1c).
Curbele din figurile 1.1b şi 1.1c reprezintă curba
caracteristică a materialului care dă indicaţii asupra comportării
materialului la diferite stări de solicitare la care este supus.
Această curbă exprimă legătura între tensiunea σ care ia naştere
în epruvetă şi deformaţia specifică ε. Într-o secţiune transversală a
epruvetei, tensiunea este constantă (σ=constant) şi se calculează
cu relaţia:
F  N 
σ =  mm 2  (1.1)
S
în care: F-forţa de tracţiune, S-aria secţiunii transversale.
În timpul încercării aria secţiunii transversale fiind variabilă
este foarte dificil de măsurat secţiunea epruvetei (S) pe toată
lungimea şi pe toată durata incercării, de aceea tensiunea din
relaţia 1 se înlocuieşte prin raportul conventional:
F
R= (1.2)
S0
în care S0 este valoarea secţiunii iniţiale ale epruvetei.
Deformaţia specifică ε nu este constantă pe lungimea
epruvetei în timpul încercării şi de aceea se înlocuieşte cu o altă
mărime adimensională numită alungire totală (At).
Lu − L0
At = ⋅ 100 [%] (1.3)
L0
în care L0-lungimea între repere;Lu-lungimea ultimă a epruvetei
deformate măsurată între repere la aplicarea unei sarcini F, sau
după repere.
Dacă alungirea totală At se evaluează după rupere, ea se
numeşte alungire la rupere şi reprezintă una din caracteristicile de
bază ale materialelor.
10
 Încercarea la tracţiune

Curba caracteristică a materialului se obţine, în mod

convenţonal, în coordonate (R,At) sau (F,∆L). Formele tipice de
curbe caracteristice sunt date în fig.1.2.

Fig. 1.2. Forme tipice de curbe caracteristice

Curba caracteristică prezintă o porţiune liniară OA, în care
lungirea epruvetei este proporţională cu forţa aplicată. În această
zonă este valabilă legea lui Hooke:
σ = E⋅ε (1.4)
unde E este modulul de elasticitate convenţional al materialului,
deci materialul se comportă elastic. Tensiunea corespunzătoare
punctului A se numeşte limită de proporţionalitate.
În zona OB, îndepărtarea sarcinii face ca epruveta să-şi
recapete, între repere, lungimea initială Lo, în această zona
lungirea epruvetei este elastică. Tensiunea corespunzătoare
punctului B poartă numele de limită de elasticitate.
După depăsirea acestei limite, zona BC, materialul începe
să capete deformaţii plastice remanente (materialul nu mai revine
la dimensiunea iniţială Lo).
Zona deformaţiilor plastice pronunţate (după punctul B de
pe curba caracteristică) poate avea aspecte diferite, în funcţie de
natura materialului.
În cazul oţelurilor cu conţinut redus de carbon (oţeluri moi),
în curba caracteristică apare o zonă în care deformaţiile plastice
sunt foarte mari şi se produc la o forţă constantă sau
descrescătoare. În această fază a încercării materialul “curge”,
adică se deformează, deşi sarcina nu mai creşte; pe curba
caracteristică se obţine un “palier de curgere” (zona punctului C şi
zona palierului de curgere din fig.1.2a).
În zona punctului C şi în zona palierului de curgere forţa F
nu mai creşte dar deformaţia plastică creşte, iar tensiunea
11
 Lucrări de laborator

corespunzătoare punctului C se numeste limită de curgere. Limita

de curgere poate fi:
a. Limita de curgere convenţională (pentru o alungire
neproportională prescrisă), fiind raportul dintre sarcina
corespunzătoare F a unei alungiri neproportionale si aria sectiunii
transversale initiale a epruvetei (S0); se notează cu Rp cu un indice
numeric reprezentând alungirea neproporţională prescrisă; la
oţeluri această alungire este de 0,2% şi atunci notaţia este Rp 0.2.
b. Limita de curgere remanentă (pentru o alungire remanentă
prescrisă), notată Rr, reprezentând raportul între sarcina
corespunzatoare F a unei alungiri remanente prescrise şi aria
secţiunii transversale iniţiale a epruvetei (S0). Alungirea remanentă
prescrisă se menţionează ca indice la Rr; în cazul oţelurilor
alungirea remanentă este 0,2%, astfel că limita de curgere
remanentă se notează Rr 0.2.
Toate limitele de curgere se măsoară în N/mm2.
Pe măsură ce se accentuează gradul de deformare plastică
in zona de curgere, metalul se ecruisează şi forţa necesară
deformării epruvetei începe să crească.
Punctul D al caracteristicii (fig. 1.3) corespunde sarcinii
maxime din timpul încercării, Fmax, iar zona aflată înaintea
punctului D se numeşte zona de ecruisare (de întărire). La un
moment dat, într-o anumită porţiune a epruvetei apare o subţiere
(gâtuire), care se accentuează destul de rapid; deformarea în
continuare a epruvetei se efectuează numai in zona gâtuirii şi la
forţe tot mai mici deoarece secţiunea epruvetei scade continuu.
În punctul E de pe curba caracteristică, epruveta se rupe
sub acţiunea unei forţe numită sarcina ultimă, Fu. Porţiunea DE se
numeste zonă de curgere locală.
Rezistenţa la rupere (Rm) reprezintă raportul dintre sarcina
maximă (Fmax) pe care o poate suporta epruveta şi aria secţiunii
transversale iniţiale (S0):
Fmax  N 
Rm =  mm 2  (1.5)
S0
Gâtuirea specifică (Z) se obţine raportând diferenţa dintre
aria secţiunii iniţiale (S0) şi cea finală (Su) la secţiunea iniţială:
S 0 − Su
Z= ⋅ 100 [%] (1.6)
S0
Materialele metalice care au forma curbei caracteristice ca
în figura 1.2a se numesc materiale ductile; proprietatea de
12
 Încercarea la tracţiune

ductilitate caracterizează faptul ca ruperea este însoţită de

deformaţii plastice mari. Ductile sunt şi materialele din figura 1.2b
ale căror curbe caracteristice sunt fără palier de curgere; în
această categorie intră cuprul, aluminiul, plumbul şi altele.
În cazul multor materiale, cum ar fi oţelurile pentru arcuri,
unele oţeluri călite, fonta şi altele, ruperea epruvetei se face brusc,
cu producerea unei gâtuiri neînsemnate, care nu se observă în
mod obişnuit. Aceste materiale se numesc fragile; curba lor
caracteristică are forma din figura 1.2c.
În legătură cu proprietăţile de ductilitate şi fragilitate ale unui
material se poate menţiona şi aceea de tenacitate. Aceasta se
defineşte ca fiind proprietatea unui material de a absorbi energie în
domeniul deformaţiilor plastice. Dacă un material suportă, fără să
se rupă, tensiuni accidentale care depăsesc limita de curgere,
atunci se spune ca acesta este tenace.
După ce se depăseste
limita de elasticitate, deformaţiile
mari pe care le capătă epruveta
încep să producă o micşorare
importantă a secţunii transversale.
Din această cauză, tensiunea
reală din epruvetă, egală cu
raportul dintre forţa de tracţiune
înregistrată de maşină şi aria
secţiunii momentane reale, este Fig. 1.3. Curba caracteristică reală
mai mare decât valoarea
convenţională obţinută prin împărţirea forţei la aria secţiunii iniţiale.
Dacă în sistemul de coordonate (R,At) se obţine o curba
caracteristică ABCDE convenţională, atunci caracteristica reală
arată că în figura 1.3. Deşi în punctul D forţa începe să scadă,
tensiunea reală creşte în continuare deoarece epruveta se
gâtuieşte iar secţiunea acesteia scade rapid. Până la apariţia
gâtuirii, alungirea specifică era aceeaşi pe toată lungimea
epruvetei, aşa încât alungirea:
∆L
At = ⋅ 100 [%]
L0
şi alungirea specifică ε erau identice. După gâtuire epruveta
suferă o lungire locală puternică (fig.1.3). Caracteristica reală,
după punctul D’, este crescătoare până în punctul E’. Alungirea
specifică reală la rupere este mai mare decât alungirea la rupere
determinată cu baza de măsurare L0.
13
 Lucrări de laborator

1.2. Epruvete pentru încercarea la tracţiune

Forma şi dimensiunile epruvetei trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii conform standardelor în vigoare:
• dimensiunile epruvetei să fie suficient de mari, astfel încât,
pe de o parte, rezultatele să nu fie influenţate de particularităţile de
comportare ale unor formaţiuni cristaline ale metalului şi, pe de altă
parte, lungirea să se poată măsura cu suficientă precizie;
• să existe într-o anumită zonă a epruvetei, o stare de
tensiune omogenă; tensiunile locale care apar în porţiunile de
prindere ale epruvetei să fie minime şi să nu influenţeze starea de
tensiune din zona principală a epruvetei; faptul că există o stare de
tensiune omogenă prezintă două avantaje importante: acela că pe
curba caracteristică se poate observa uşor momentul apariţiei
deformaţiilor plastice şi acela că relaţiile de calcul pentru obţinerea
tensiunilor şi deformaţiilor specifice sunt foarte simple.

1.2.1. Forme constructive, dimensiuni

Epruveta pentru încercarea la tracţiune trebuie să aibă
secţiune circulară, în cazul produselor sub formă de bare şi
secţiune dreptunghiulară, pentru celelalte produse (table, benzi);
epruvetele cu secţiune dreptunghiulară pot fi înlocuite cu epruvete
rotunde în situaţia în care aparatura nu permite încercarea pe
epruvete plate, sau dacă grosimea tablei din care se ia proba este
mai mare de 25 mm.
Forma cea mai uzuală şi principalele dimensiuni ale unei
epruvete pentru încercarea la tracţiune sunt prezentate în fig. 1.4
pe care s-au notat: Lt-lungimea totală a epruvetei; Lc-lungimea
calibrată a epruvetei (lungimea porţiunii de secţiune constantă în
limitele toleranţelor prescrise); L0-lungimea iniţială între repere,
marcată prin două repere trasate în interiorul lungimii calibrate;
d0-diametrul iniţial al epruvetei.

Fig. 1.4. Forma şi dimensiunile unei epruvete cilindrice

14
 Încercarea la tracţiune

Lungimea iniţială L0 şi diametrul iniţial d0 se aleg în aşa fel

încât raportul n=L0/d0, numit factor dimensional, să aibă valoarea
n=5 sau n=10; corespunzător acestor valori, epruveta se numeşte
proporţională normală sau proporţională lungă.
Lungimea calibrată se alege în aşa fel încât de la marginile
acesteia până la reperele care delimitează lungimea iniţială să fie o
distanţă de cel puţin 1/2 d0, ceea ce înseamnă că valoarea minimă
a acesteia este Lc=L0+d0; în mod normal Lc=L0+2d0.

1.3. Maşini, aparate şi materiale

Pentru efectuarea lucrării se vor folosi:
-maşina de încercat la tracţiune prezentată în fig. 1.5;
-şubler sau linie gradată;
-ac de trasaj;
-epruvete gata confecţionate din oţel, cupru şi aluminiu.
Părţile componente principale ale maşinii pentru încercări
statice la tracţiune sunt următoarele: batiul, dispozitivul de fixare a
epruvetei, dispozitivul de producere a sarcinii, dispozitivul de
măsurare a sarcinii şi dispozitivul de înregistrare a curbei
caracteristice.
Există numeroase variante constructive de maşini de
încercat, rezultate prin utilizarea unui anumit procedeu de
producere a sarcinii şi a unui anumit mod de măsurare a acesteia.

Fig.1.5. Maşina universală pentru încercări mecanice; schiţă şi maşină

servohidraulică, seria TTM cu sarcini de încercare între 100-3000 KN

Maşina universală din fig. 1.5 are un cadru fix format din
coloanele 1 (fixate pe batiu) şi traversa 6. Pompa hidraulică trimite
ulei în cilindrul 7, care este fixat pe traversa 6. Pistonul din cilindrul
7 deplasează în sus cadrul mobil format din traversele 4 şi 9 şi
15
 Lucrări de laborator

coloanele 8. Astfel se poate executa încercarea la tracţiune a unei

epruvete montate între bacurile 2 şi 3, sau încercarea la
compresiune a unei epruvete montate între platourile de pe
traversele 4 şi 6, sau încercarea la încovoiere, utilizând reazemele
5. Folosind dispozitive adecvate se poate efectua şi încercarea la
forfecare. Uleiul sub presiune din cilindrul 7 ajunge în cilindrul 11,
deplasează în jos cadrul 12 şi roteşte pendulul 10, care antrenează
(printr-un mecanism nereprezentat) acul indicator 13.

1.4. Modul de lucru

Se execută epruvete din tablă de oţel naval de tip A cu
următoarele dimensiuni prescrise (fig. 1.6):

Fig. 1.6. Forma şi dimensiunile epruvetei executată din tablă de

oţel naval

- a0-grosimea epruvetei, a0=13,1 mm;

- b0=25,1 mm;
- L0=5,65·(S0)1/2=200 mm;
- Lc= L0+2·(S0)1/2=225 mm;
- r=25 mm
şi se marchează pe aceasta reperele care fixează lungimea L0;
epruveta se fixează între fălcile maşinii de încercat la tracţiune; se
porneşte maşina, care funcţionează pe principiul descris mai sus.
După rupere acul indicator arată forţa maximă din momentul
apariţiei gâtuirii, forţă care se ia în calcul pentru determinarea
rezistenţei la rupere prin tracţiune. Se scoate epruveta din fălcile
maşinii, se măsoară lungimea finală Lu (după rupere) dintre cele
două repere prin punerea cap la cap a celor două bucăţi rezultate
în urma ruperii. Se măsoară diametrul secţiunii de rupere şi se
calculează aria acesteia (Su); se introduc în relaţiile ce dau
rezistenţa la rupere (R), alungirea la rupre (At) şi gâtuirea la rupere
(Z).
Cu ajutorul diagramei trasate, în timpul încercării, pe hârtia
milimetrică (fig. 1.7), putem calcula celelalte forţe Fp, Fe, Fc, pe
16
 Încercarea la tracţiune

care raportându-le la secţiunea iniţială determinăm eforturile

unitare corespunzătoare. De asemeni pe diagramă se poate citi şi
lungimea epruvetei cu care se calculează alungirea specifică în
orice moment. Calculând suprafaţa limitată de curba de tracţiune,
axa absciselor şi paralela la (OA) se poate determina lucrul
mecanic efectuat pentru producerea ruperii epruvetei.
Încercarea se repetă în cazul că ruperea epruvetei s-a produs
lângă unul din reperele ce indică valoarea L0.

1.5. Rezultate, analiza formei şi aspectul epruvetei după

rupere
Pentru a obţine rezultate cât mai precise se vor efectua trei
încercări, iar valorile caracteristicilor calculate se vor lua ca medie
aritmetică. Rezultatele determinate vor fi cuprinse în tabelul 1.
Tab. 1.1

Nr. Felul S0 L0 Su Lu Rc Rm At Z
probei materialului mm
2
mm mm
2
mm N/mm
2
N/mm
2
% %
1. Ot. Nav. A 328,8 200 166,5 250 308 440 25 49,3

2.

3.

Fig. 1.7. Curba caracteristică determinată experimental pentru oţelul naval

de tip A
Ruperea unui material poate fi ductilă, fragilă sau mixtă. În
cazul ruperii ductile, materialul se deformează plastic într-o măsură
importantă; în cazul ruperii fragile, fisura se propagă brusc, nu se
produce o deformaţie globală a unei zone a materialului, ci doar o
microdeformaţie locală pe suprafaţa de rupere (microdeformaţie
care, de obicei, nu se observă decât la analiza prin difracţia razelor
X). În cazul epruvetelor supuse la tracţiune, ruperea fragilă
produce o secţiune de separaţie normală pe axă (fig. 1.8a);
17
 Lucrări de laborator

ruperea fragilă apare brusc, fără nici o manifestare prealabilă;

secţiunea de rupere are o structură cristalină. Acest tip de rupere
apare la aliajele Fe3C mai dure cum ar fi fontele.

Fig.1.8. Suprafeţe de rupere la diferite Fig. 1.9. Suprafaţa de rupere

materiale metalice con-cupă la un oţel moale

Epruvetele executate din materiale foarte ductile (aur, plumb)

capătă o gâtuire mare, iar în momentul ruperii secţiunea poate
ajunge chiar la un punct (fig. 1.8b). Materialele cu ductilitate medie
(de exemplu oţelurile carbon) capătă, înainte de rupere, o gâtuire
destul de pronunţată; ruperea începe din centrul secţiunii epruvetei
şi apoi se propagă pe direcţiile tensiunilor tangenţiale maxime (la
45o), aspectul suprafeţei de rupere fiind acela din fig. 1.8c, denumit
“con-cupă”
Deformarea plastică a epruvetei se produce prin deplasările
planelor de alunecare (de maclare) în reţeaua cristalină a
metalului; acest fenomen este confirmat de faptul că pe suprafaţa
unei epruvete bine şlefuite supuse la tracţiune, în faza deformării
plastice, apare un sistem de linii (striuri) de alunecare înclinate la
aproximativ 45o şi corespunzând, practic, planelor cu tensiuni
tangenţiale maxime (fenomenul de deformare este de fapt, mai
complex, având un caracter spaţial şi axial simetric).

1.6. Încercări mecanice de rezistenţă ale materialelor metalice

Încercările mecanice cuprind toate metodele care permit
determinarea unor caracteristici şi proprietăţi ce privesc
comportarea materialelor metalice sub acţiunea unor sarcini
exterioare (forţe şi momente) stabilite în mod convenţional.
Scopurile în care se efectuează încercările mecanice sunt:

18
 Încercarea la tracţiune

• determinarea caracteristicilor mecanice în vederea verificării

calităţii materialelor;
• elucidarea unor cauze de avarii şi scoaterea din exploatare a
unor piese;
• verificarea caracteristicilor mecanice a unor repere realizate
prin tehnologii noi.
Încercările mecanice ale materialelor metalice sunt
clasificate prin STAS 6967-88 după următoarele criterii:
1. După natura caracteristicilor examinate:
-încercări de rezistenţă;
-încercări tehnologice.
2. 2.După tipul solicitării:
-încercări la tracţiune;
-încercări la compresiune;
-încercări la încovoiere;
-încercări la răsucire;
-încercări la forfecare;
-solicitări compuse, etc.
3. După modul de acţionare a solicitării:
-încercări statice, când viteza de acţiune a sarcinii este sub
100N/mm2s;
-încercări dinamice, când viteza de acţiune a sarcinii depăşeşte
această valoare.
4. După numărul solicitărilor:
-cu solicitare unică;
-cu solicitări repetate.
5. După temperatura la care se execută încercarea:
-la temperatura ambiantă (15-35oC) (SR EN 10002-1:2002);
-încercări la cald (peste 35oC) (SR EN 10002-5:1995);
-încercări la rece.
6. După durata încercării:
-încercări de scurtă durată (sub 100 ore);
-încercări de lungă durată (peste 100 ore).
Încercările mecanice în majoritate sunt încercări distructive;
ele se efectuează pe epruvete de forme şi dimensiuni prescrise de
standarde specifice fiecărui fel de încercare.
La prelevarea probelor (SR EN ISO 377:2000) trebuie avut în
vedere ca prin operaţiile de debitare şi de aducere a probelor la
forma şi dimensiunile stabilite, să nu se provoace modificări
structurale care ar denatura rezultatele. Rugozitatea suprafeţelor
active a epruvetelor influenţează foarte mult rezultatele, de aceea
19
 Lucrări de laborator

ea trebuie păstrată în limitele indicate de standarde. Încercările

mecanice, în ultimul timp, au început să fie executate direct pe
piese şi subansamble, lucru care permite obţinerea unor rezultate
mult mai apropiate de realitate.
Încercările materialelor prezintă o importanţă deosebită
deoarece ele ne pun la îndemână datele cu privire la
caracteristicile mecanice şi tehnologice ale materialelor în general
şi a materialelor metalice în particular, date care stau la baza
folosirii raţionale a materialelor.

20