Sunteți pe pagina 1din 2

Valeriu Gherghel

Destinatarul sfîntului Augustin. În confesiuni

Nimic nu pare mai evident şi, totodată, mai obscur decât adevăratul destinatar al
Confesiunilor sfântului Augustin. Dumnezeu este invocat la tot pasul şi, totuşi,
Dumnezeu fiind omniscient, prin definiţie, confesiunea episcopului din Hippo pare un
discurs inutil (sau zadarnic).
Sigur, am putea lua termenul „confiteor” în sensul lui strict teologic (pe Tine,
Doamne, te mărturisesc...) şi atunci discursul lui Augustin nu reprezintă decât
profesiunea de credinţă a unui creştin, o declaraţie rituală... Dimensiunea pur confesivă a
Confesiunilor dispare. Pe de altă parte, putem vedea în postularea lui Dumnezeu ca
destinatar imediat (prim) un simplu exerciţiu retoric.
Pentru a oferi o sugestie în direcţia căutării unui răspuns, voi reproduce mai jos
interpretarea lui Jean Starobinski, din introducerea la studiul „Progresul interpretului”,
studiu cuprins în volumul Relaţia critică.
Aşadar: „Mă gândesc aici la Confesiunile sfântului Augustin: autorul se adresează lui
Dumnezeu cu intenţia de a-şi edifica cititorii.
Destinatarul direct al discursului este Dumnezeu; în schimb, oamenii sunt numiţi la
persoana a treia ca nişte beneficiari indirecţi ai efuziunii la care sunt admişi ca martori. În
felul acesta, discursul autobiografic capătă formă suscitând aproape simultan doi
destinatari, unul interpelat direct, ceilalţi luaţi martori indirect.
Să fie oare aceasta un lux inutil şi să credem că invocarea lui Dumnezeu n-ar fi la
sfîntul Augustin decît un artificiu de retorică? Cîtuşi de puţin. Dumnezeu n-are, evident,
nevoie să primească povestirea vieţii lui Augustin, din moment ce el e atoateştiutor şi
vede eternitatea dintr-o singură privire: el primeşte rugăciunea şi ofranda; lui Dumnezeu i
se mulţumeşte pentru intervenţia harului său în destinul naratorului.
Căci el nu e interlocutorul actual decât pentru motivul că a fost stăpânul întregii istorii
anterioare a naratorului: l-a pus la încercare, l-a întors de pe calea greşelii, i s-a revelat
din ce în ce mai imperios.
Luându-l drept interlocutor într-un mod atât de ostensibil, Augustin se dedică
veracităţii absolute: cum ar putea să falsifice sau să disimuleze indiferent ce în faţa celui
care pătrunde în toate trupurile şi în toate sufletele? Iată deci cum conţinutul discursului e
garantat de cea mai înaltă cauţiune.
Din cauza destinatarului pe care ea şi-l atribuie, confesiunea se salvează de riscul
falsificării pe care nu-l pot ocoli povestirile obişnuite. Dar care va fi funcţia destinatarului
secundar, adică a auditoriului, format din oameni şi indirect invocat?
El va legitima prin prezenţa sa presupusă însăşi discursivitatea confesiunii. Într-
adevăr, nu pentru Dumnezeu, ci pentru omul care citeşte e necesar să existe o naraţiune,
etalând o suită de evenimente în înlănţuirea lor succesivă.
Dubla destinaţie a discursului – îndreptat spre Dumnezeu şi spre oamenii care-l
ascultă – face ca adevărul să devină discursiv, iar discursivitatea să devină veridică.
Iată deci că se pot uni, într-o oarecare măsură, instantaneitatea cunoaşterii oferite de
Dumnezeu, cu temporalitatea naraţiunii explicative necesare inteligenţei omeneşti. Şi, în
felul acesta, se împacă motivarea edifiantă şi finalitatea transcendentă a confesiunii:
cuvântul adresat lui Dumnezeu va putea converti sau întări şi pe ceilalţi oameni”.
După această pagină cu multe observaţii interesante, Jean Starobinski propune
cunoscuta lectură explicativă a unui episod din Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau:
„Ospăţul de la Torino”.

Referinţe:
Jean Starobinski, „Progresul interpretului”, in Relaţia critică, traducere de Alexandru
George, Bucureşti: Editura Univers, 1974, pp.91-92 (citatul)

Confesiunea: mic examen semantic

Probabil că nu ar fi cu totul inutil să recapitulăm semnificaţiile principale ale


termenului confesiune. Filologii au identificat deja trei câmpuri semantice. Urmărim în
această notă observaţiile lui Éric Dubreucq.
În primul rând, termenul trimite la practica mărturisirii păcatelor. Genul penitenţial
ţine de această practică străveche. În al doilea rând, există şi o mărturisire de laudă,
precum în inscripţiile stelografice şi aretologice. În modernitate, genul a evoluat către
inscripţia tombală. În fine, termenul confesiune se aplică în domeniul mărturisirii de
credinţă.
În primul sens, verbul confiteor semnifică a face cunoscut, a vădi, a revela, a
destăinui. Termenul confessor numeşte nu pe individul care primeşte mărturisirea, ci pe
acela care îşi vădeşte şi atestă credinţa creştină. Pentru acest temei, episcopul Maxim a
fost supranumit Mărturisitorul, ho homologètes. El păstrează neschimbată şi profesează
aceeaşi credinţă, care vine din tradiţie, chiar cu preţul martirajului.
În sfârşit, cuvântul confessio semnifică în general, acţiunea de a recunoaşte, de a
mărturisi, de a declara ceva. Sensul termenului merge de la mărturisirea de credinţă (în
sensul strict tehnic al recitării simbolului de către cel ce a trecut prin taina botezului) la
sensul mai larg al unei confesiuni care poartă asupra a tot ceea ce atinge credinţa şi ştiinţa
pe care o deţine creştinul.
Când declară că vrea, meditând asupra legii creştine, să-şi mărturisească ştiinţa şi
lacunele, sfântul Augustin foloseşte cuvântul în acest ultim sens.
Referinţe:
Éric Dubreucq, Le coeur et l’ecriture chez saint Augustin: Enquête sur le rapport à soi
dans les Confessions, Villeneuve-d’Ascq: Presses Universitaires du Septentrion, 2003,
261p.

S-ar putea să vă placă și