Sunteți pe pagina 1din 207

VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA IAŞI”


FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Prof. Univ. Dr. Veronica Bălteanu


Lect. Univ. Dr. Laura Marinela Ailioaie

CURS

METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN


RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

2013

2
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CUPRINS
Pagina

SCURT ISTORIC...............................................................................7
CURS 1 - 2.........................................................................................11
TEHNICI KINETOLOGICE...........................................................11
TEHNICI ANAKINETICE..............................................................13
1. IMOBILIZAREA.......................................................................13
1.1. Imobilizarea de punere în repaus..........................................13
1.2. Imobilizarea de contenţie.......................................................14
1.3. Imobilizarea de corecţie.........................................................16
2. POSTURILE (POSTURĂRILE)...............................................27
2.1. Posturile antalgice..............................................................27
2.2. Posturile corective..............................................................28
2.3. Posturi de facilitare............................................................30
CURS 3..............................................................................................35
TEHNICI KINETICE......................................................................35
3. TEHNICI KINETICE................................................................35
3.1. TEHNICI KINETICE DINAMICE......................................35
3.1.1. Mobilizarea pasivă – pură asistată................................36
3.2. TEHNICA DE APLICARE A MOBILIZĂRII PASIVE -
PURĂ ASISTATĂ.............................................................................39
CURS 4..............................................................................................70
4. ALTE TEHNICI DE MOBILIZARE PASIVĂ........................70
4.1. TRACŢIUNILE.....................................................................70

3
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

4.1.1. Tracţiunile (elongaţiile) vertebrale................................71


4.2. MOBILIZAREA FORŢATĂ SUB ANESTEZIE.................73
4.3. MOBILIZAREA AUTOPASIVĂ..........................................74
4.4. MOBILIZAREA PASIVĂ MECANICĂ..............................75
4.5. MOBILIZAREA PASIVO-ACTIVĂ....................................75
4.6. TEHNICI DE FACILITARE NEUROMUSCULARĂ
PROPRIOCEPTIVĂ (FNP).............................................................75
4.6.1. Tehnici FNP generale......................................................76
4.6.2. Tehnici FNP specifice......................................................78
4.6.2.1. Tehnici pentru promovarea mobilităţii.........................78
4.6.2.2. Tehnici pentru promovarea stabiltăţii...........................80
4.6.2.3. Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate.......80
4.6.2.4. Tehnici pentru promovarea abilităţii.............................81
CURS 5..............................................................................................83
5. MANIPULĂRILE......................................................................83
5.1. EXAMINAREA......................................................................88
5.2. TRATAMENTUL...................................................................92
5.2.1. Tratamentul general.......................................................92
5.2.2. Tratamentul pentru segmentul sacrat...........................93
5.2.3. Tratamentul pentru segmentul lombar.........................94
5.2.4. Tratamentul pentru etajul dorsal..................................98
5.2.5. Tratamentul pentru etajul cervical..............................103
CURS 6............................................................................................108
TEHNICI KINETICE DINAMICE ACTIVE ŞI TEHNICI
KINETICE STATICE.....................................................................108
6.1. MOBILIZAREA ACTIVĂ......................................................108
6.1.1. Mobilizare activă reflexă..............................................108

4
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

6.1.2. Mobilizarea activă voluntară.......................................109


6.2. TEHNICI KINETICE STATICE........................................114
6.2.1. Contracţia izometrică...................................................114
6.2.2. Relaxarea musculară....................................................115
Tehnici şi metode speciale de relaxare........................................116
6.2.2.1. Metoda Edmund Iacobson............................................116
6.2.2.2. Metoda de relaxare (tehnica) autogenă SCHULTZ....118
CURS 7............................................................................................123
7. METODE KINETOLOGICE..................................................123
7.1. METODA KABAT...........................................................124
CURS 8-9.........................................................................................140
METODE KINETOLOGICE PENTRU RECUPERAREA I. M. C.
..........................................................................................................140
8.1. METODA BOBATH.........................................................140
8.2. METODA BRUNNSTRÖM.............................................146
9.1. METODA VOJDA............................................................148
9.2. METODA TEMPLE FAY................................................151
CURS 10...........................................................................................155
10. METODE KINETOLOGICE SPECIALE.........................155
10.1. GIMNASTICA AEROBICĂ............................................155
10.2. SPORTUL TERAPEUTIC...............................................159
10.3. STRETCHINGUL............................................................159
CURS 11...........................................................................................166
11. METODE KINETOLOGICE SPECIALE.........................166
11.1. MECANOTERAPIA........................................................166
11.2. SCRIPETOTERAPIA......................................................167

5
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

11.3. SISTEMUL GUTHRIE SMITH......................................169


11.4. SUSPENSOTERAPIA......................................................169
11.5. HIDROKINETOTERAPIA.............................................171
11.5.1. Hidromasajul.................................................................173
11.5.2. Hidroterapia..................................................................174
11.5.3. Duş-masajul...................................................................175
Sauna............................................................................................178
CURS 12-13.....................................................................................180
12. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA..........180
13. ROLUL RECUPERĂRII ŞI MIJLOACELE TERAPIEI
OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI......................................192
Bibliografie...................................................................................204

6
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

SCURT ISTORIC

Informaţiile cunoscute despre terapia prin mişcare au o vechime


de peste 5000 de ani, dar se presupune că şi mai înainte fiinţa umană
remarcase beneficiile mişcării asupra sănătăţii. O terapie prin mişcare
aplicată în mod conştient se atribuie perioadei ”homo sapiens”.
Primele date istorice scrise privind evoluţia kinetoterapiei îşi au
originea în sistemul chinezesc Cung-Fu, care recomanda anumite
exerciţii fizice pentru calmarea durerii, pentru tratarea entorselor,
afecţiunilor coloanei vertebrale etc..
La indieni, în scrierile ”Vedele”, cu 3000 de ani î.e.n., erau
descrise exerciţii terapeutice pentru diferite boli şi mai ales pentru
reumatismul cronic.
Leagănul exerciţiului fizic, al gimnasticii profilactice şi
terapeutice revine Greciei, prin reprezentanţii săi, Herodicus şi
Hipocrat. În cartea ”Ars Gymnastica”, Herodicus a conceput un sistem
complicat de exerciţii fizice. Ideile acestuia despre valoarea exerciţiilor
fizice în tratarea unor afecţiuni nu au fost în totalitate corecte, multe
fiind criticate pentru exagerările conţinute chiar de către contemporanii
săi.
Elevul acestuia, Hipocrat, a dezvoltat ideea practicării
gimnasticii, fiind primul care a remarcat relaţia mişcare–muşchi,
imobilizare–atrofie musculară. De asemenea, considera exerciţiul fizic
formă de terapie pentru bolile psihice. Este cel căruia i se atribuie
intuirea şi aplicarea pentru prima dată, a noţiunii de recuperare
funcţională.
Fondatorul kinesiologiei este considerat Aristotel (384 – 322
î.H.). Acest mare filosof are merite deosebite în ceea ce priveşte
descrierea acţiunii muşchilor. Privind mişcarea umană ca pe o
interacţiune între muşchi şi forţele externe, acesta remarca: ”animalul
care se mişcă îşi face schimbarea de poziţie prin presarea contra
suprafeţei care este dedesubtul lui” – suportul de mai târziu al ”legii
acţiunii şi reacţiunii”. Asclepiade (124 – 40 î.H.) recomanda exerciţiile
fizice pentru combaterea insomniilor şi a ascitei, iar Celsus considera
exerciţiul fizic şi mersul pe jos benefice pentru tratarea hemiplegiei şi a
altor paralizii.
Galen acorda mare valoare masajului şi exerciţiilor terapeutice

7
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

individualizate în funcţie de starea pacientului, recomandându-le în


lucrarea „Despre igienă”.
”Gimnasticon” este a doua carte cunoscută despre exerciţiile
fizice (cu 600 de ani înainte Herodicus scrisese ”Ars Gymnastica”) şi
aparţine lui Flavius Philostratus.
Un alt reprezentant al lumii antice, Caelius Aurelianus (sec. V
e.n.) aduce valoroase contribuţii kinetoterapiei. Lucrările acestuia
depăşeau cu mult toate cunoştinţele înaintaşilor săi şi au o mare
valoare şi în prezent. În scrierile sale, Aurelianus prezintă valoarea
hidrokinetoterapiei, descrie tehnicile de scripetoterapie, a exerciţiilor
cu contra greutăţi şi a celor executate din suspendare. Intr-o altă
valoroasă lucrare, ”Despre bolile cronice”, acesta descrie tehnica
exerciţiilor terapeutice utile în paralizii, afecţiuni reumatismale şi
chirurgicale (postoperator).
Din perioada Evului Mediu se remarcă doi mari medici ai
Orientului, Avicenna şi Haly Abbos, care au avut preocupări pentru
exerciţiul fizic terapeutic, dar şi pentru scopul profilactic al practicării
acestuia.
În secolul al XV-lea, descoperirea tiparului a condus la apariţia
multor publicaţii şi în acest domeniu. Au fost reactualizate concepţiile
multor medici şi filosofi greci, despre igienă şi practicarea exerciţiului
fizic de către Antonius Gazius din Padova, într-o enciclopedie intitulată
„Florica Corona”.
Aceleaşi precepte ale lui Hipocrat şi Galen se regăsesc în
lucrarea ”Rosa Gallica” a lui Symparien Champier, medicul regilor
Franţei din acele timpuri.
”Despre mişcare şi repaus” este unul dintre capitolele cărţii lui
Leonard Fuchs din Tübingen, intitulată ”Institutiones Medical”. În
capitolul amintit apare pentru prima dată clasificarea exerciţiilor fizice
în exerciţii simple – adică de gimnastică şi exerciţii de muncă,
considerate a fi primele noţiuni scrise despre terapia ocupaţională (sec.
XVI). Tot în secolul al XVI-lea au apărut cărţi medicale în limbile
naţionale (anterior erau editate doar în limba latină). Ambroise Paré
(francez de origine) în cartea sa de chirurgie, consideră că exerciţiile de
gimnastică sunt obligatorii după fracturile membrelor. Tot în acea
perioadă, medicul Cristobal Mendez publică prima carte despre
gimnastică, intitulată ”Libro del Exercicio”.
”De Arte Gymnastica” – cartea lui Hieronymus Mercurialis
(Padova, sec. al XVII-lea) a stârnit un mare interes, fiind publicată de 7
8
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

ori. Ideile exprimate în ”De Arte Gymnastica” au stat la baza tuturor


scrierilor despre exerciţiile fizice din perioadă care a urmat, timp de
mai multe decenii. Printre acestea se remarcă: ideea de profilaxie, de
selecţionare a exerciţiilor fizice astfel încât să nu fie agravante pentru o
afecţiune, eşalonarea lor pe etape de tratament, noţiunea de
individualizare a exerciţiilor, ideea unităţii de mişcare a organismului
etc..
Evoluţia în domeniul medical a fost remarcabilă în secolele
următoare. Reprezentanţi de seamă ai medicilor, care au înţeles
importanţa practicării exerciţiilor fizice şi au adus contribuţii în
domeniul recuperării funcţionale prin scrieri şi practică, au fost: Joseph
Duchesne, Sanctorius Sanctorius, Thomas Sydenham. Progrese
însemnate în kinetoterapie s-au înregistrat continuu.
În secolul al XVIII-lea s-au remarcat Hoffman (Dizertaţii fizio-
medicale), Stahl, Boerhaave, Nicolas Andry de Boisregard (Ortopedie),
Joseph Clement Tissot (Gimnastica medicală şi chirurgicală).
Începutul secolului al XIX-lea este marcat în privinţa evoluţiei
kinetoterapiei de Perhr Henrik Ling, creatorul „metodei suedeze” de
gimnastică, cu cele patru componente (gimnastica pedagogică şi
educativă, militară, medicală şi ortopedică, estetică). Cu toate criticile
justificate, gimnastica a fost, datorită lui Ling, privită pentru prima
dată ca o ştiinţă, guvernată de legi precise, bazate pe elemente
anatomice şi poziţii fixe.
Ulterior, Georges Démeny, creatorul ”metodei franceze”,
promovează contrar gimnasticii suedeze, analiza cinematografică a
mişcărilor şi descrie influenţa fiziologică şi nervoasă a acestora.
Elin Falk, Victor Balk, Elli Björksten, Niels Bukh, Gustav
Zander, aduc valoroase contribuţii în dezvoltarea terapiei fizice,
recunoscute şi în prezent.
Evoluţia de la simple programe, la complexitatea actuală a
terapiei kinetice se datorează multor altor nume cu rezonanţă în
specialitate. Dintre aceştia se remarcă : William Stokes, Oertel, Todd,
Erben, Frenkel, Knopf, Klapp, Bergonie, Kouindjy, Wilhelmina
Wright, Arvedson, Lowman, Guthrie-Smith, Kohlrausch, Hettinger,
Muller, Kabat, Vos, Knott, Bobath, Brunnströmm, Phelps, pentru a
aminti doar pe unii dintre cei care au fost autorii unor terapii
inovatoare, legate de vasta patologie medicală existentă.
Valoarea acestei terapii cu principii, tehnici şi metode
particulare, a crescut în timp. Achiziţia unor noi cunoştinţe în privinţa
9
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

structurii şi funcţiilor corpului, a cauzelor şi efectelor bolilor, a


determinat evoluţia kinetoterapiei, de la practicile unor sisteme de
exerciţii, la complexitatea terapiei kinetice actuale.
Pornind de la fundamentarea anatomo-fiziologică sau de la cea
terapeutică, pe parcursul evoluţiei au fost concepute numeroase tipuri
de exerciţii.
Dintre acestea, cele mai eficiente au fost preluate, în funcţie de
evoluţia concepţiilor medicale.
Medicina modernă a încercat să ordoneze acest vast volum de
noţiuni, eliminând ceea ce nu s-a dovedit cu adevărat necesar
kinetoterapiei, cât şi pe acele şcoli “exclusiviste”, care interesau doar
anumite aspecte, componente ale tehnicilor kinetoterapeutice.
Pe parcursul timpului au existat confuzii între concepţiile de
tehnică, exerciţiu, metodă, obiectiv kinetoterapeutic; dar, în prezent,
acestea sunt din ce în ce mai precis definite.
Elementele de bază, tehnicile de lucru, constituie “alfabetul”
kinetoterapiei (mişcarea pasivă, imobilizarea, posturarea, izometria,
mişcarea activă etc.).
Astfel, asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici, conduce la
realizarea unui exerciţiu fizic.
Exerciţiile fizice prin perfecţionare şi standardizare devin
procedee.
Procedeele sunt executate în acelaşi fel într-o situaţie dată.
Un complex de exerciţii fizice sau de procedee constituie o
metodă, utilizată întotdeauna cu un scop precis.

10
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CURS 1 - 2

TEHNICI KINETOLOGICE

Introducere
În kinetoterapie se aplică o serie de mijloace şi metode
specifice, mijloace auxiliare şi ajutătoare care aparţin unor domenii
conexe, educaţiei fizice şi medicinii.
Mijloacele şi metodele kinetoterapeutice sunt clasificate în
diferite modalităţi dictate de caracteristicile lor, scopul utilizării,
diagnosticul pentru care se folosesc, etc..
Una din clasificări se referă la situaţii speciale în care pacientul
necesită imobilizare sau posturare, a întregului corp sau a unor
segmente, în care se folosesc tehnici anakinetice (akinetice) în care nu
este permisă mişcarea.

Obiective
- Învăţarea noţiunilor privind imobilizarea, indicaţii, modalităţi
de aplicare, beneficii şi consecinţe ale imobilizării;
- învăţarea noţiunilor privind posturarea: indicaţii, modalităţi
de aplicare, efectele posturării în diferite afecţiuni.

TEHNICI KINETOLOGICE
Caracteristicile fundamentale ale aparatului locomotor sunt:
- activitatea motrică;
- capacitate de a putea fi mişcat pasiv;
- starea de repaus.
În baza acestor proprietăţi tehnicile kinetologice sunt clasificate
în două mari categorii:
- tehnici akinetice (anakinetice);
-tehnici kinetice (Fig. 1).
Legrand-Labling consideră kinezia şi anakinezia două capitole
fundamentale ale kinetologiei.
Kinezia la rândul ei cuprinde o parte statică şi una dinamică,
care poate fi activă sau pasivă.

11
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 1. Tehnici kinetologice (după T. Sbenghe, 1987)

12
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

TEHNICI ANAKINETICE
Termenul de anakinezie poate distona în cadrul kinetologiei,
repausul fiind considerat opusul mişcării.
Cu toate acestea, starea de repaus conservă încă o activitate
psihosenzorială (neuro-vegetativă), aparatul locomotor rămânând legat
de sistemul nervos care, prin intermediul propriocepţiei primeşte
continuu informaţii de la acesta.
Astfel, anakinezia este legată strict de suprimarea mişcării
articulare şi a contracţiei musculare voluntare.
Precizarea legată de anakinezie este importantă, pentru a evita
orice apropiere de tehnicile dinamice sau de contracţia izometrică, care
este o tehnică de kinezie statică.

1. IMOBILIZAREA
Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea
corpului în întregime sau a unor segmente în nemişcare, pe o durată de
timp mai mică sau mai mare.
Această stare, de imobilizare, se poate obţine cu sau fără
ajutorul unor aparate sau instalaţii şi urmăreşte în primul rând
suspendarea mişcării articulare şi a contracţiei voluntare, dar conservă
contracţia tonostatică.
În funcţie de scopul urmărit prin imobilizare, aceasta poate fi:

1.1. Imobilizarea de punere în repaus


aplicată în:
- afecţiuni cardiopulmonare grave (infarct), arsuri pe suprafeţe
întinse, traumatisme craniocerebrale, toracice, medulare, etc.;
- procese inflamatorii localizate (artrite, miozite, tendinite,
flebite, arsuri şi alte afecţiuni care produc algii intense,
determinate de mobilizare).
În aceste situaţii imobilizarea vizează segmentul interesat şi se
realizează pe pat, în eşarfe, pe suporturi speciale, adaptate segmentului
afectat.

13
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

1.2. Imobilizarea de contenţie


Urmăreşte blocarea unui segment sau a unei părţi dintr-un
segment într-un sistem de fixare externă, realizat prin aparat gipsat,
atelă, proteză, corset, suporturi din materiale termomaleabile. Această
tehnică se utilizează pentru consolidarea fracturilor, a luxaţiilor,
entorselor etc.
Prin acest tip de imobilizare se asigură blocarea cel puţin a unei
articulaţii (nu este suficientă pentru asigurarea fixaţiei externe în cazul
fracturilor complicate, survenite pe os lung) (Fig. 2, 3 a şi b).

Fig. 2. Modalităţi corecte de imobilizare pentru anumite


segmente ale corpului (după Encyclopédie Médico Chirurgicale
(EMC), vol. II, 1977).

Fig. 3a. Tehnici de imobilizare în aparat gipsat pentru anumite


segmente ale corpului;

14
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Legendă: punctul încercuit reprezintă articulaţia care trebuie


imobilizată; punctele neîncercuite reprezintă segmentele sau
articulaţiile învecinate, care, de asemenea, trebuie imobilizate (după
EMC, vol. II, 1977).

Fig. 3b. Tehnici de imobilizare în aparat gipsat pentru anumite


segmente ale corpului;
Legendă: punctul încercuit reprezintă articulaţia care trebuie
imobilizată; punctele neîncercuite reprezintă segmentele sau

15
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

articulaţiile învecinate, care, de asemenea, trebuie imobilizate (după


EMC, vol. II, 1977).

1.3. Imobilizarea de corecţie


– constă în aşezarea în postură corijată sau hipercorijată a
segmentului afectat şi se fixează astfel prin aparataj extern. Spre
deosebire de imobilizarea de contenţie diferă scopul aplicării,
sistemele de imobilizare fiind uneori aceleaşi (orteze, suporturi din
materiale termomaleabile, corsete). Se poate considera ca fiind o
tehnică ce ţine mai mult de posturi, dar care este prelungită în timp.
Imobilizările în aparat gipsat sunt necesare în traumatismele
grave (fracturi).
Pentru imobilizarea segmentelor corpului după afecţiuni mai
puţin grave, sau deficienţe fizice (imobilizare de corecţie), se folosesc
sisteme de imobilizare de tipul ortezelor, confecţionate din materiale
textile cu tije de susţinere din materiale dure, sau din materiale
termoformabile, exemplificate în figurile de mai jos (Fig. 4 – Fig. 21).

Orteza cervicală Schanz

Fig. 4. Orteza cervicală Schanz

Executată din material plastic căptuşit, închidere cu scai şi


înălţime reglabilă. Este indicată în afecţiuni ale coloanei vertebrale
(discopatii, traumatisme, reumatism).

16
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Orteză toracică

Fig. 5. Ortreză toracică


Executată din material elastic ranforsat la nivelul spatelui. Este
indicată în corectarea ţinutei vicioase, în atonia musculară. Susţine o
parte a regiunilor cervicale şi toracale, ajutând musculatura spatelui în
menţinerea unei posturi corecte.
Orteză toracolombosacrală – corset Cheneau

Fig. 6. Orteză toracolombosacrală - corset Cheneau


Executat din material plastic termoformabil cu pelote de
corecţie, sau fără pelote pentru cazurile de imobilizare. Se închide în
partea anterioară prin cureluşe din material textil şi cleme. Este indicat
în toate tipurile de scolioză, cifoză, lordoză patologică şi afecţiuni
posttraumatice ale coloanei vertebrale.

17
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Orteză toracolombosacrală – corset Boston

Fig. 7. Orteza toracolombosacrală - corset Boston


Executat din material plastic termoformabil cu pelote de
corecţie, sau fără pelote pentru cazurile de imobilizare.
Se închide în partea anterioară prin cureluşe din material textil
şi cleme. Indicat in afecţiuni cronice sau acute ale coloanei vertebrale.
Orteză de mână Thuasne – carpieră cu atelare

Fig. 8. Orteză de mână Thuasne - carpieră cu atelare


Confecţionată din material textil elastic ranforsat, cu atelă din
material plastic termoformabil. Este indicată în luxaţii ale articulaţiei
radio-carpiene, imobilizări ale articulaţiei, necesare pentru înlăturarea
durerii în artroze de grad mediu.

18
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Orteză pentru încheietura mâinii

Fig. 9. orteză pentru încheietura mâinii


Confecţionată din material plastic termoformabil, căptuşită cu
multiform, cu închidere cu scai. Indicată în algiile radio-carpiene,
laxitate articulară, imobilizarea articulaţiei într-o poziţie funcţională.

Orteză de cot fixă

Fig. 10. Orteză de cot fixă


Executată din material plastic termomaleabil, căptuşită din
multiform, închidere cu scai. Indicată în imobilizările cotului.

19
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Orteză de cot mobilă

Fig. 11. Orteză de cot mobilă


Confecţionată din material plastic termomaleabil, căptuşită cu
multiform, închidere cu scai, şinărie cu articulaţie de cot. Este indicată
în limitarea/reglarea mişcării cotului.
Orteză pentru gleznă – picior fixă

Fig. 12. orteză pentru gleznă - picior fixă


Realizată din material plastic termomodelabil, închidere cu scai,
căptuşeală din multiform. Este indicată pentru imobilizarea articulaţiei
gleznei, în afecţiuni posttraumatice, postoperator, paralizii ale
piciorului.

20
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Orteză pentru gleznă – picior fixă (cu suport peroneal)

Fig. 13. Orteză pentru gleznă - picior fixă (cu suport peroneal)
Realizată din material plastic, închidere cu scai, cu posibilitatea
de a fi introdusă în încălţăminte. Indicată în paralizia nervului sciatic
popliteu, pentru combaterea spasticităţii muşchiului triceps sural.
Orteză de genunchi mobilă, Thuasne – ligaflex evolution

Fig. 14. Orteză de genunchi mobilă, Thuasne – ligaflex evolution


Confecţionată din material textil, închidere cu scai, şinărie cu
articulaţie mobilă, pat patelar protector din silicon, fosă poplitee liberă
pentru mobilitate şi confort. Este indicată în instabilitatea genunchiului
de orice fel, prevenirea recurbării genunchiului şi postoperator.
21
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Orteză de genunchi mobilă, Thuasne – ligaflex evolution R.O.M.

Fig. 15. Orteză de genunchi mobilă, Thuasne - ligaflex evolution


R. O. M.
Realizată din material textil elastic special care nu îşi pierde
calităţile la spălare, închidere cu scai, şinărie laterală cu articulaţie
policentrică, benzi de reglare duble, spaţiu popliteu liber pentru
mobilitate şi confort. Indicată în ruptura ligamentelor încrucişate,
entorse medii/severe ale ligamentelor laterale, instabilitatea
genunchiului, insuficienţă ligamentară severă, limitarea mişcărilor
genunchiului.
Orteză de şold – genunchi – gleznă – picior (femuro – podalică)

Fig. 16. Orteză de şold - genunchi - gleznă - picior (femuro-


podală)
Executată din material plastic termomodelabil, cu articulaţie
laterală semimobilă cu şine metalice laterale, mobilă la aşezare prin
ridicarea piedicii, fixă la mers.

22
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fixare prin scai, sprijinită pe sol prin scăriţă sau fixată pe tocul
încălţămintei, necesită ridicarea încălţămintei pe membrul opus.
Este indicată în boala Perthes şi alte afecţiuni care necesită
descărcarea articulaţiei coxo-femurale.

Scaun de poziţionare

Fig. 17. Scaun de poziţionare


Confecţionat din material plastic termoformabil, cu/fără placă
de bază, cu/fără tetieră şi cotieră, cu/fără suport pentru picioare.
Fixarea anterioară se realizează prin cureluşe din material textil
şi cleme.
Este indicat în paraplegie, distrofie musculară Duchenne,
scolioze statice (inegalitatea în lungimea membrelor inferioare),
infirmitate motorie cerebrală.

23
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii – de abducţie

Fig. 18. Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii – de


abducţie.
Confecţionată din pânză şi folie impermeabilă cu pelotă pentru
abducţie pe suport din material plastic, închidere cu scai. Este indicată
în displazia de şold congenitală.
Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii – Becker

Fig. 19. Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii - Beker


Executată din material plastic cu marginile căptuşite,
posibilitate de fixare pe umăr cu chingă şi închidere cu scai.
Este indicată în luxaţia de şold congenitală şi în displaziile
severe.

24
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Orteză corectoare de statică a piciorului – susţinători plantari

Fig. 20. Orteză corectoare de statică a piciorului – susţinători


plantari
Sunt executate din polimeri biocompatibili pentru înălţarea sau
susţinerea bolţii plantare transversale şi longitudinale. Se indică în
afecţiunile: picior plat, pinteni calcanieni, alte afecţiuni care creează
presiune la nivel plantar, mici asimetrii de lungime ale membrelor
inferioare.
Orteză corectoare de statică a piciorului – pes var / valg

Fig. 21. Orteză corectoare de statică a piciorului – pes var/valg


Sunt confecţionate din material plastic termoformabil, căptuşite
cu multiform, închidere prin scai. Indicate în picior var şi var-equin.
25
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Corectarea posturilor defectuoase care ţin de afectarea


ţesuturilor moi (capsulă, tendon, muşchi), se poate realiza şi cu ajutorul
acestei tehnici, dar nu şi cele care ţin de afectarea ţesutului osos.
Totuşi, în anumite situaţii, când osul este în creştere (la copii şi
tineri), anumite tipuri de imobilizare pot influenţa forma acestuia.
Spre exemplu, imobilizările de acest tip pot influenţa formarea
corpului vertebral în perioada de creştere.
Imobilizarea de corecţie în corset a trunchiului este indicată la
copiii şi adolescenţii în creştere, în cazul instalării unor deficienţe la
nivelul coloanei vertebrale.
Deasemenea, această imobilizare este indicată în cazul
devierilor articulare survenite prin retracturi, paralizii, rupturi
tendinomusculare.
Imobilizările de corecţie şi de contenţie se fac, în general, după
aplicarea unor manevre şi tehnici ortopedo-chirurgicale sau
kinetologice, cum sunt: tracţiunile, manipulările, mişcările pasive sub
anestezie, pe care le vom prezenta ulterior.
Regulile de care trebuie să se ţină seama când se aplică o
imobilizare, mai ales în aparate de contenţie sunt:
- aparatul să nu afecteze circulaţia sangvină şi să nu provoace
leziuni ale tegumentelor, sau dureri;
- să fie bine mulat, să nu permită jocul liber al segmentelor
imobilizate;
- sub aparat să fie menţinut tonusul musculaturii prin contracţii
izometrice.
Imobilizare prelungită, deşi este necesară şi eficientă în diferite
situaţii, prezintă următoarele dezavantaje:
- determină hipotrofii musculare de inactivitate;
- facilitează instalarea redorilor articulare (uneori importante şi
greu reductibile);
- afectează circulaţia de retur, putând determina apariţia edemelor
şi trombozelor venoase;
- determină tulburări trofice de tipul escarelor;
- creează disconfort fizic şi psihic pacientului.

26
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

2. POSTURILE (POSTURĂRILE)
Posturile sunt atitudini (poziţii) impuse unor segmente sau
corpului în întregime, în scop terapeutic sau profilactic, pentru a
corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase,
sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Repetate cu perseverenţă, pe durate de timp variabile (în funcţie
de scopul propus), posturările pot duce la rezultate foarte bune.
Atunci când kinetoterapeutul recurge la acest procedeu
terapeutic trebuie să acţioneze în concordanţă cu cerinţele de aplicare a
posturilor, respectând următoarele recomandări:
- să se asigure de acceptul şi cooperarea pacientului (care trebuie
informat despre efectele benefice ale posturării respective şi a
consecinţelor negative ale adoptării unor poziţii incorecte);
- pacientul trebuie să conştientizeze rolul şi legătura posturărilor
cu alte procedee terapeutice utilizate în programul său de
recuperare;
- bolnavul trebuie să-şi asume disconfortul unor posturi (în unele
situaţii) din convingere că acestea contribuie la vindecarea lui şi
să accepte posturarea corectivă;
- menţinerea posturilor este variată ca durată, în funcţie de natura,
stadiul de evoluţie şi gravitatea diagnosticului (Albu C. şi colab.
2004).

Obiectivele de bază ale posturilor (posturărilor) sunt:


- diminuarea durerii – posturi antalgice;
- prevenirea/corectarea retracţiilor musculo-tendinoase
(deformărilor);
- facilitarea unor procese fiziologice.
Realizarea obiectivelor este determinată de selecţia şi
combinarea posturilor alese, în funcţie de scop – sedative, corective
sau de facilitare.
2.1. Posturile antalgice
Posturile antalgice sunt reprezentate de poziţionări pasive,
iniţiate de către pacient în mod spontan în timpul puseelor evolutive,
pentru diminuarea durerii şi au o durată de la câteva ore la câteva zile.

27
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

2.2. Posturile corective


Scopul utilizării posturilor corective este de a redobândi
mobilitatea redusă în principal în cazul afectării ţesuturilor moi
periarticulare (muşchi, tendoane) însoţite sau nu de retracţii.
În aceste situaţii posturările se asociază cu mobilizările pasive
pentru a creşte amplitudinea mişcărilor, acestea la rândul lor se
asociază cu masajul şi unele proceduri termice, pentru ca execuţia lor
să fie uşurată şi mai bine suportată de către pacient.
Utilizarea posturilor stimulează participarea receptorilor
proprioceptivi, a căror aport este foarte important în recuperarea
deficienţelor de postură.
Posturările corective acţionează în moduri diferite:
- prin autocontrol (autocorective);
- prin susţinere;
- prin imobilizare.

Posturile autocorective
În categoria posturilor autocorective se includ, în funcţie de
scopul urmărit, posturile de redresare şi posturile specifice.
Posturile de redresare – se realizează prin autocontrol, în urma
conştientizării deficienţei şi motivaţiei pentru corectarea posturii
corpului.
Posturile specifice sunt cele care trebuie adoptate în anumite
afecţiuni.Uneori acestea sunt neconfortabile, dar se impune menţinerea
lor din necesitate terapeutică.

Posturile susţinute
Posturile susţinute se caracterizează prin utilizarea unor
mijloace ajutătoare pentru menţinerea unor posturi corective (la nivel
lombar, dorsal, membre). Mijloacele de susţinere pentru acest tip de
posturi sunt: perne de mărimi diferite, suluri, benzi elastice, săculeţi cu
nisip, orteze.

Posturi fixate sau de imobilizare


Acest mod de posturare se aplică în cazul în care un segment
sau corpul întreg necesită menţinerea într-o anumită postură o anumită
perioadă de timp. Menţinerea unor poziţii în aceste situaţii se
realizează prin diferite aparate: aparat gipsat, corsete, orteze, atele şi se

28
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

aplică pentru consolidarea fracturilor, luxaţiilor, entorselor.(Fig. 22a,


22b, 22c)

Fig. 22a. Fig. 22b.

Fig. 22c
Fig. 22. Tehnici de imobilizare/posturare seriată în orteze
amovibile (după Encyclopédie Médico Chirurgicale, vol. II, 1977)

În practică s-a constat că noaptea este cel mai potrivit interval


pentru posturări – imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv,
pentru menţinerea amplitudinilor de mişcare obţinute prin programul
kinetoterapeutic efectuat în timpul zilei.
Aplicarea acestor aparate/dispozitive, nu permite mobilizarea
unor segmente, articulaţii, conducând la apariţia unor tulburări
specifice imobilismului prelungit.
Pentru prevenirea şi diminuarea acestora pe perioada
imobilizării se recomandă efectuarea contracţiilor izometrice.

29
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

2.3. Posturi de facilitare


Posturile de facilitare sunt posturile adoptate în anumite situaţii
pentru a facilita procesul fiziologic dereglat de o afecţiune.
Afecţiunile în care aceste posturi au un rol deosebit sunt cele
respiratorii, circulatorii, neuromotorii.
Posturi de facilitare pentru afecţiuni ale aparatului respirator
Metoda drenajului postural se aplică în bronşita cronică
obstructivă, hipersecretorie, abcesul pulmonar, mucoviscitoză,
bronşectazie, diferite tipuri de pneumonii, etc..
- Prin drenaj postural este facilitată mobilizarea secreţiilor printr-
o poziţie a pacientului adecvată localizării secreţiilor şi
evacuării acestora mai uşor, în afecţiunile respiratorii (Fig. 23).

Fig. 23. Tehnica posturării în drenajul bronşic

30
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Nivelul de acţiune al fiecărei posturi corespunde numerotării 1 –


11 pe arborele bronşic, reprezentat în stânga figurii, sus (cf. Gunthrie
Smith, EMC, vol. II, 1977).
Tehnicile de posturare sunt diverse şi se aplică diferit, datorită
existenţei şi a altor maladii la unii pacienţi (circulatorii, cardiace, etc.),
aspecte care trebuie avute în vedere.
Drenajul postural în afecţiunile respiratorii este completat prin
asocierea cu educarea tusei, a expectoraţiei dirijate, procedeele de
masaj – tapotament şi vibraţii, precum şi cu exerciţii de respiraţie.
Şedinţele de drenaj postural au o anumită structură şi metodică
de desfăşurare:
- exerciţii de relaxare executate din decubit dorsal şi
asociate cu respiraţii de tip diafragmatic 3-5 min.;
- exerciţii de respiraţie adaptate – inspiraţie în poziţie cu
capul sus, expiraţie cu capul în jos 2-4 min. (la patul
basculant – Maccagno);
- manevre de masaj (tapotament şi vibraţii) din poziţia de
drenaj 1-2 min.;
- tuse provocată (tehnica tusei) şi a expectoraţiei dirijate,
pentru evacuarea secreţiilor bronşice 2-3 încercări;
- respiraţii de tip costo-diafragmatic, liniştite, pentru
antrenarea zonelor pulmonare.
Indicaţii metodice:
- durata unei şedinţe de drenaj postural în afecţiunile
aparatului respirator este de 20-30 min. şi se poate repeta
de 2-3 ori pe zi;
- ordinea aplicării tehnicilor de drenaj vizeză la început
zonele mai încărcate ajungând spre sfârşitul şedinţei spre
zonele sănătoase;
- prin asocierea posturilor de drenaj cu alte tehnici de
recuperare se obţin rezultate terapeutice mai bune;
- masajul (tapotament şi vibraţi), aerosoli, educarea
tehnicii tusei şi a expectoraţiei dirijate, alternarea
poziţiilor declive(antigravitaţionale) – antideclive
(proclive), educarea respiraţiei forţate, sunt cele mai
frecvente tehnici utilizate în terapia respiratorie;
- în recuperarea respiratorie trebuie avută în vedere
prezenţa altor afecţiuni şi a unor contraindicaţii ale

31
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

posturilor declive (persoane în vârstă, hipertensive,


bolnavi cu ateroscleroză, insuficienţă cardiacă);
- în cazul contraindicaţiilor drenajului postural se
recomandă tehnica de aspiraţie bronşică (Duţu Şt.
Teodorescu – Exarcu 1979).

Posturi pentru afecţiunile cardiovasculare


În afecţiunile cardiovasculare posturile specifice se aplică în
scopul asigurării pacientului condiţii de protejare, prin reducerea
efortului fizic la un interval de timp cât mai scurt.
Astfel, în funcţie de diagnostic sunt indicate următoarele tipuri
de posturi:
- infarct miocardic – repaus la pat în perioada de
instabilitate clinică (risc vital);
- ateroscleroză obliterantă a membrelor inferioare posturi
specifice metodei Bürger:
a. decubit dorsal, cu membrele inferioare ridicate la 35º faţă
de orizontală ( pat basculant, pernă, pătură), 2-3 min.;
b. aşezat la marginea patului, gambele la 35º – faţă de
coapse, 2-3 min.;
c. pauză în decubit dorsal 1-2 min.
Ciclul de posturări (a, b, c) descris se repetă de 4-6 ori
consecutiv, de mai multe ori pe zi.
Metoda Bürger facilitează creşterea debitului sanguin, prin
distensia pasivă a vaselor colaterale, ca urmare a presiunii hidrostatice
astfel induse( Obraşcu C., 1986).

Posturi pentru afecţiunile neurologice


În afecţiunile SNC urmate de pareze, paralizii, posturarea
precoce, încă din faza acută este esenţială pentru reeducarea motilităţii
active, pentru prevenirea retracţiilor musculo-tendinoase şi apariţia
viciilor de postură specifice acestor boli.
În cazul hemiplegiei membrul superior se posturează cu braţul
în uşoară abducţie, antebraţul în extensie, degetele mâinii în extensie
fixate cu un săculeţ cu nisip.
Membrul inferior se posturează întins, cu piciorul la 90º sau
chiar în dorsiflexie.

32
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Corpul se poziţionează în decubit dorsal cu capul uşor ridicat şi


decubit lateral pe partea sănătoasă, poziţii ce se schimbă la fiecare 2-3
ore.
În decubit ventral posturarea se aplică cu braţul în abducţie
peste 90º, cotul în flexie şi antebraţul în pronaţie, în mână se aplică un
sul.
În decubit lateral posturarea pe partea sănătoasă va urmări:
braţul să fie în uşoară abducţie (cu o pernuţă între trunchi şi braţ) cotul
în flexie la 90º, mâna în pronaţie cu un sul care să prevină închiderea
pumnului. Membrele inferioare se poziţioneză cu uşoară flexie şi
rotaţie, între acestea se aşează o pernă/pătură.
În aşezat, braţul paretic se poziţionează în abducţie, antebraţul
sprijinit pe un suport lateral, în flexie şi rotaţie externă cu mâna în
extensie fixată cu un săculeţ cu nisip (exemplu: pacientul aşezat pe
scaun cu partea afectată lângă pat).

Rezumat
Tehnicile anakinetice, imobilizarea şi posturarea sunt parte din
tehnicile kinetologice. Acestea sunt indicate în situaţii deosebite,
pentru a asigura contenţia, corecţia sau facilitarea unor procese
fiziologice.
Pentru aplicarea lor se utilizează diferite sisteme, aparate
externe (gips, corsete, orteze, proteze) sau sunt posturi de corecţie
liberă autoimpuse.
Deasemenea se utilizează obiecte/aparate adaptate scopului
pentru care au indicaţie (perne, pături, suluri, săculeţi cu nisip, pene de
lemn, etc.) sau sunt aparate special create (patul basculant Maccagno).

Concepte şi termeni de reţinut


Anakinezia (tehnicile anakinetice) este legată strict de
suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei musculare voluntare,
conservând însă o activitate psihosenzorială (neuro-vegetativă),
aparatul locomotor rămânând "legat" de sistemul nervos care, prin
intermediul propriocepţiei primeşte continuu informaţii de la acesta.
Akinetik, anakinetic, contenţie, corecţie, facilitare, poziţie
declivă – suborizontală, poziţie antideclivă – peste orizontală.

33
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Probleme de reflexie şi teme de reţinut


1. Care sunt situaţiile în care se recomandă imobilizarea
şi modalităţile de realizare ale acesteia?
2. Care sunt tipurile de posturare şi modul de realizare
al acestora?
3. Care sunt afecţiunile în care posturarea de facilitare
se aplică cel mai frecvent?

Recomandări bibliografice
1. Albu C., Rascarachi I., Albu A., Rascarachi G., 2001, - Ştiţi să
respiraţi corect?, Ed. Polirom, Iaşi.
2. Albu C., Vlad T. L., Albu A., 2004, - Kinetoterapia pasivă, Ed.
Polirom, Iaşi
3. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi.
4. Obraşcu C., 1986, - Recuperarea bolnavilor cardiovasculari
prin exerciţii fizice, Ed. Medicală, Bucureşti.
5. Ochiană Gabriela, 2002,- Kinetoterapia în afecţiuni
respiratorii. Note de curs. Editura Universitară Oradea.
6. Sbenghe T., 1981, - Recuperarea medicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, Bucureşti.
7. Sbenghe T., 1983, - Recuperarea medicală a bolnavilor
respiratori, Ed. Medicală, Bucureşti.
8. Sbenghe T., 1987, -Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi de
recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
9. Swanson W. D., 2002, - Clinica MAYO – Despre durerea
cronică, Ed. All, Bucureşti
10. Vlad T. L., 2003, -Fiziopatologie, Ed. Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi

34
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CURS 3

TEHNICI KINETICE

Introducere

Una din cele mai vechi şi mai importante tehnici kinetologice,


mobilizarea pasivă este nelipsită în recuperarea afecţiunilor
neuromotorii, ortopedico-traumatice, reumatologice. Foarte
cuprinzătoare este definiţia: "Mişcarea pasivă este realizată cu ajutorul
unei forţe exterioare în situaţia inactivităţii musculare totale,
determinată de boală sau al unui maxim de inactivitate musculară,
determinată voluntar" (D. Gardiner, citat de Sbenghe T, - 1987).

Obiectivele cursului
- Însuşirea noţiunilor privind necesitatea folosirii mobilizărilor
pasive în anumite situaţii determinate de boală;
- Cunoaşterea efectelor locale şi generale ale mobilizărilor
pasive asupra organismului;
- Învăţarea tehnicii de aplicare a mobilizărilor pasive la toate
segmentele corpului.

3. TEHNICI KINETICE
Mişcarea şi/sau contracţia musculară constituie elementul
definitoriu al acestor tehnici.

3.1. TEHNICI KINETICE DINAMICE


Tehnicile kinetice dinamice au la bază mişcarea sub toate
formele ei, ponderea lor fiind de peste 90%.
Tehnicile dinamice se realizează cu sau fără contracţie
musculară, ceea ce explică diferenţa dintre tehnicile pasive şi cele
active.

35
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

3.1.1. Mobilizarea pasivă – pură asistată


Această tehnică, existentă de multă vreme în practica
kinetoterapiei, s-a perfecţionat continuu de-a lungul timpului. Cu toate
acestea, valoarea ei a fost apreciată de unii specialişti şi infirmată de
alţii.
Spre exemplu, Mérle D’Aubigné consideră că “…întreaga
metodă de reeducare pur pasivă este nu numai inutilă, dar şi
dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilităţii
articulaţiilor ai căror muşchi sunt complet paralizaţi”.
Bennet consideră că “importanţa mobilizării pasive este atât de
mare, încât, dacă am avea de utilizat o singură tehnică pentru fiecare
bolnav, în mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pe care trebuie să o
alegem”.
Din cele două exemple putem constata controversa dintre
specialişti, care s-a dovedit inutilă şi nefondată, deoarece tehnicile
pasive şi cele active ale kinetologiei nu se opun unele altora.
Se poate afirma că acestea se completează unele pe altele,
eficienţa uneia compensând lipsurile alteia, contraindicaţiile uneia
putând fi suplinite prin indicarea alteia, în funcţie de situaţia dată.
Mişcarea pasivă nu are, desigur, nici un rost ca exerciţiu fizic în
afară de aplicare ei ca tehnică de lucru în kinetologia terapeutică şi de
recuperare.
Mişcarea pasivă este realizată cu ajutorul unei forţe exterioare
în situaţia inactivităţii musculare totale, determinată de boală, sau al
unui maxim de inactivitate musculară, determinată voluntar (D.
Gardiner). Caracteristica esenţială a acestei tehnici este lipsa travaliului
muscular al subiectului.

Efectele mobilizării pasive


Mişcările pasive au efecte ce se resimt asupra:
a) aparatului locomotor:
- menţin mobilitatea articulară, troficitatea structurilor articulare
(prin stimularea circulaţiei locale), proprietăţile lichidului
sinovial, secreţia şi repartiţia acestuia în articulaţia respectivă;
asigură protecţia cartilajului, prin mişcare evitându-se
degradarea acestuia în situaţia paraliziei segmentului respectiv;
- creşte amplitudinea mişcărilor în articulaţii prin asuplizarea
structurilor capsuloligamentare, prin întinderea tendoanelor, a

36
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

ţesutului cutanat şi subcutanat, cât şi prin ruperea aderenţelor la


planurile alunecoase;
- menţin şi cresc excitabilitatea musculară (Legea lui Vekskull:
“excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere“);
- combat contractura - retractura musculară prin întinderea
prelungită a muşchiului (Kabat - reacţia de alungire );
- declanşează “strech reflexul” (mişcarea energică de întindere a
muşchiului determină o contracţie musculară).
b) sistemului nervos şi a tonusului psihic:
- menţin “memoria kinestezică” a segmentului mobilizat, prin
informaţia proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi
periarticulari (pentru membrele paralizate mişcarea pasivă şi
posturile reprezintă singurele posibilităţi de conservare a
“schemei corporale” şi a “schemei spaţiale”);
- menţin moralul pacientului prin încrederea acestuia în
kinetoterapeutul care aplică/execută mobilizările pasive.
Vizualizarea mobilizării articulaţiilor segmentelor afectate pe
toată amplitudinea de mişcare, deşi pentru moment pasivă, creşte
moralul pacientului, încrederea sa într-o evoluţie favorabilă a
recuperării funcţionale, făcându-l cooperant.
c) aparatului circulator:
- executate ritmic, mişcările pasive au efectul mecanic al unei
pompe asupra vaselor mici şi a circulaţiei de retur;
- previn şi diminuează edemele de imobilizare;
- declanşeză hiperemie locală prin răspuns neurovegetativ, pe cale
reflexă, iniţiată de receptorii senzitivi articulari şi musculari,
precum şi o uşoară tahicardie.
d) altor aparate şi sisteme:
- este menţinută troficitatea ţesuturilor (toate structurile
anatomice ale segmentului mobilizat);
- schimburile gazoase la nivelul pulmonar şi tisular sunt
îmbunătăţite;
- influenţează benefic tranzitul intestinal şi evacuarea vezicii
urinare;
- influenţează (posibil) unele relee endocrine.
Mobilizarea pasivă, prin efectele multiple pe care le exercită
asupra sistemelor şi aparatelor organismului, se consideră o tehnică a
exerciţiului fizic medical, foarte utilă în recuperarea bolnavului
neurologic, posttraumatic şi reumatic.
37
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Aceasta reprezintă şi o tehnică de bază în gimnastica sugarului


şi a copilului mic sănătos, aplicată în scop profilactic, dar şi pentru
recuperarea funcţională când aceştia prezintă afecţiuni locomotorii.
Scopurile pentru care sunt indicate şi aplicate mobilizărlie
pasive, se deduc din efectele lor asupra organismului, aşa cum au fost
prezentate anterior.

Condiţii de realizare a mobilizărilor pasive


- cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, diagnosticului
bolii şi a celui funcţional (bilanţul articular şi muscular), a stării
morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate pasiv;
- kinetoterapeutul trebuie să cunoască bine tehnica executării
mobilizărilor pasive;
- asigurarea colaborării, cooperării şi înţelegerii de către bolnav a
manevrelor care i se aplică;
- poziţionarea corectă a bolnavului, astfel încât să ofere
maximum de confort tehnic de lucru kinetoterapeutului, cât şi
confort pacientului;
- se recomandă ca segmentele supuse mobilizărilor să fie fără
îmbrăcăminte, iar pacientul să poată privi mişcarea segmentelor
respective; mişcarea se execută în direcţiile fiziologice, cu
amplitudine maximă, asociind poziţii şi mişcări de facilitare (ex.
poziţia de rotaţie externă a braţului faciliteză mobilizarea lui pe
abducţie);

Indicaţii pentru realizarea corectă a mobilizărilor pasive


Cunoaşterea exactă a prizelor are mare importanţă şi trebuie să
respecte următoarele reguli:
1. O articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei
articulaţii, între mâinile kinetoterapeutului fiind cuprinsă
doar articulaţia de mobilizat;
2. Prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pârghiei
mobilizate (sunt şi excepţii), iar contrapriza trebuie aplicată
în apropierea articulaţiei;
3. Locul de aplicare al prizei constituie un mod de facilitare sau
inhibiţie a unui grup muscular;
4. Mobilizarea pasivă este o tehnică analitică, antrenând
succesiv articulaţie după articulaţie, aplicându-se de
asemenea succesiv pentru fiecare direcţie de mişcare;
38
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

5. Mobilizarea pasivă nu trebuie să provoace durere, pentru a


nu declanşa “reflexe de apărare” musculară (pentru
întinderea ţesuturilor se poate forţa mişcarea asigurându-se
suportabilitatea pacientului, cooperarea lui);
6. Parametrii de execuţie ai mobilizării pasive sunt: forţa,
viteza, durata şi frecvenţa, care se adaptează stării clinice
locale şi scopului urmărit;
7. Pregătirea segmentelor de mobilizat se poate realiza prin
încălzire locală (parafină, comprese calde, hidroterapie),
masaj, electroterapie antalgică, în scopul relaxării musculare
şi diminuării durerii.

3.2. TEHNICA DE APLICARE A MOBILIZĂRII PASIVE -


PURĂ ASISTATĂ
Mobilizarea pasivă pură asistată este tehnica de mobilizare
pasivă cea mai obişnuită, kinetoterapeutul execută mişcările în timp ce
pacientul are musculatura relaxată voluntar.
Parametrii acestei tehnici sunt:
- poziţia pacientului şi a kinetoterapeutului;
- prizele şi contraprizele;
- manevrele de mobilizare;
- forţa de mobilizare.
Poziţia de mobilizare trebuie să asigure confortul şi relaxarea
pacientului şi o cât mai bună abordare a segmentului de mobilizat.
Poziţia de decubit dorsal permite mobilizarea umărului (toate
mişcările în afară de retropulsie), cotului (toate mişcările), şoldului
(toate mişcările în afară de extensie), genunchiului (toate mişcările
dacă şoldul este liber), gleznei şi degetelor (toate mişcările) şi a
rahisului (flexia, înclinările laterale şi rotaţia).
Din poziţia de decubit ventral se mobilizează umărul
(retropulsia), şoldul (extensia), genunchiul, glezna (cu genunchiul
flectat la 90°), rahisul (extensia).
Din poziţia şezând se mobilizează umărul (toate mişcările),
cotul (toate mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), genunchiul
(toate mişcările), rahisul (toate mişcările).
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţia pe
care o mobilizează. Ea trebuie să fie comodă, să-i asigure o tehnică

39
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

bună pentru lucru, fără a-l obosi excesiv şi fără să necesite schimbarea
poziţiei pacientului.
Prizele şi contraprizele – realizate prin poziţia mâinilor
kinetoterapeutului pe segmentele de mobilizat, au o deosebită
importanţă.
Priza se realizează de obicei la distanţă de articulaţia supusă
mobilizării pentru a asigura un braţ de pârghie mai lung.
Contrapriza se aplică cât mai aproape de articulaţia mobilizată,
pentru o cât mai bună fixare.
În cazul sprijinului segmentului distal pe plan dur (banchetă) se
poate renunţa la contrapriză, sau aceasta poate fi realizată parţial.
Pentru a executa mobilizarea unui segment, acesta trebuie
suspendat şi foarte bine relaxat, ceea ce presupune din partea
kinetoterapeutului o solicitare destul de mare, mai ales pentru
mobilizarea segmentelor mari (trunchi, membre inferioare). Pentru a
uşura efortul kinetoterapeutului, segmentul de mobilizat poate fi
suspendat în chingi. Mobilizarea făcută din această poziţie scuteşte
kinetoterapeutul de efortul de a susţine segmentul respectiv, realizând
mai uşor mobilizarea articulaţiilor respective.
Priza şi contrapriza realizate de mâinile kinetoterapeutului
reprezintă tehnici de facilitare neuro-proprioceptivă fundamentale
(F.N.P.).
Manevrele mobilizării pasive pot fi diferite. În mod obişnuit ele
se execută lent, progresiv, pe toată amplitudinea posibilă, insistând şi
crescând presiunea la finalul fiecărei mişcări. Uneori se lucrează numai
la nivelul la care este localizată redoarea, executându-se mici şi
repetate forţări pentru depăşirea nivelului existent.
La articulaţiile mici se combină mişcările în diferite direcţii cu
tracţiunea în ax, care decoaptează articulaţiile afectate permiţând o
amplitudine mai mare de mişcare. Tracţiunea în ax poate fi asociată cu
rotarea în ax, în ambele sensuri.
Uneori sunt necesare întinderi capsuloligamentare prin manevre
pasive speciale. În acest caz, mâna de contrapriză se aşează cu rol de
suport, pe care este fixat capul articular al segmentului distal. O ultimă
manevră de mobilizare este “scuturarea”, manevră care are rol de
relaxare segmentară. Aceasta se realizează prin prinderea de către
kinetoterapeut a extremităţii distale a segmentului şi imprimarea unor
scuturări repetate, de mică amplitudine.

40
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Viteza cu care se execută mobilizarea pasivă este în funcţie de


scopul urmărit; mişcarea lentă şi insistentă scade tonusul muscular, iar
mişcarea executată rapid îl măreşte.
Forţa cu care se execută mişcarea este dozată în funcţie de
apariţia durerii, cât şi de experienţa kinetoterapeutului. Acesta trebuie
să ţină cont de faptul că pacienţii au praguri de durere diferite (unele
foarte ridicate, altele foarte coborâte).
Ritmul executării mişcărilor poate fi simplu, în doi timpi, sau în
patru timpi, la capetele cursei menţinându-se întinderea.
Durata unei mişcări este de 1-2 secunde, iar menţinerea poziţiei
la final poate fi de aproximativ 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă pentru o articulaţie durează
maximum 10 minute şi variază ca timp în funcţie de suportabilitatea
pacientului. Este recomandabil ca şedinţa de mobilizare pasivă să se
repete de două, trei ori pe zi.
În cazul redorilor articulare importante, unde prezenţa durerii
este inerentă, înainte de a începe mobilizările pasive se recomandă
pregătirea regiunii de mobilizat, prin aplicarea căldurii, masajului, a
unor proceduri de electroterapie antalgică, sau chiar infiltraţii locale cu
substanţe analgezice.
Pe parcursul mobilizărilor pasive, care necesită menajarea
pacientului faţă de durerea prezentă, se poate întrerupe mobilizarea
pentru efectuarea unor manevre de masaj de 1-2 minute, iar aplicarea
căldurii poate fi menţinută pe durata întregii şedinţe. (ex. Solux).
Mişcările executate din articulaţiile membrului superior (M.S.),
membrului inferior (M.I.), trunchiului şi capului sunt prezentate în cele
ce urmează:

Mobilizările pasive (mişcările) ale membrului superior


Articulaţia scapulo-humerală
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.
Poziţia iniţială a membrului mobilizat pentru următoarele mişcări, este:
 anteducţie: cotul în flexie pentru a nu permite rotaţia, umărul
fixat;
 retroducţie: cotul în flexie pentru a relaxa bicepsul, umărul
fixat;
 abducţie: cotul în flexie pentru a nu permite rotaţia din umăr;
 adducţie: la 60o în anteducţie;

41
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

 rotaţie externă: cotul în flexie pentru controlul unghiului de


rotaţie;
 rotaţie externă: cotul în flexie, adducţie 90o;
 rotaţie internă: membrul întins pe lângă trunchi, cu mâna în
căuş, se controlează articulaţia scapulo-humerală;
 rotaţie internă: în abducţie;
 rotaţie internă: în anteducţie;
 mobilizarea capului humeral prin presiune pe marea
tuberozitate, combinată cu abducţia braţului;
 tracţiune asupra capului humeral, combinată cu contratracţiune
axilară.

Articulaţia umărului
 mobilizarea în sens ascendent a claviculei;
 mobilizarea pe orizontală a claviculei;
 mobilizarea omoplatului pe grila costală;
 ridicarea braţului prin anteducţie sau abducţie pentru
antrenarea tuturor articulaţiilor.

Articulaţia cotului
 flexia humero-radio-cubitală;
 extensia cotului;
 supinaţia şi pronaţia cotului în poziţie de flexie la 90 o –
pentru localizarea mişcării;

Articulaţia pumnului
 radio-carpiană – flexia;
 radio-carpiană – extensia;
 radio-carpiană – înclinarea radială;
 radio-carpiană – înclinarea cubitală;
 medio-carpiană – supinaţia;
 medio-carpiană – pronaţia;
 medio-carpiană – translaţia anteroposterioară;
 radio-cubitală inferioară – translaţia anteroposterioară;
 pisiformul – translaţia laterală.

Articulaţia carpo-metacarpiană

42
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

 mobilizarea celui de-al treilea metacarpian;


 înclinarea cubitală globală pentru metacarpienele 2-3-4-5;
 strângerea în căuş a metacarpienelor.

Articulaţia metacarpo-falangiană
 flexia celei de-a doua articulaţii metacarpo-falangiene;
 extensia celei de-a doua articulaţii metacarpo-falangiene;
 înclinarea cubitală a celei de-a treia articulaţii metacarpo-
falangiene;
 rotaţia celei de-a treia articulaţii metacarpo-falangiene.

Articulaţiile degetelor 2-3-4-5


 flexia celei de-a doua articulaţii interfalangiene;
 extensia celei de-a doua articulaţii interfalangiene;
 extensia primei articulaţii interfalangiene;
 flexia globală a degetelor.

Policele
extensia articulaţiei interfalangiene a policelui;
flexia articulaţiei interfalangiene a policelui;
flexia metacarpo-falangiene şi interfalangiene, cu întindere;
opoziţia, adducţia şi circumducţia articulaţiei carpo-
metacarpiane;
 abducţia şi extensia articulaţiei carpo-metacarpiane.

Mobilizările pasive (mişcările) ale membrului inferior


Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.
Articulaţia coxo-femurală
 depărtarea (distanţarea) aripilor iliace;
 apropierea aripilor iliace;
 anteducţia forţată;
 flexia articulaţiei coxo-femurale cu genunchiul flectat
pentru relaxarea muşchiului ischio-gambier;
 extensia articulaţiei coxo-femurale (la marginea banchetei)
cu gamba întinsă pentru a relaxa musculatura crurală
anterioară;
 abducţia;

43
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

 adducţia (în prealabil abdus);


 rotaţia internă cu priză pe genunchiul întins;
 rotaţia internă cu priză pe gambă, având genunchiul flectat;

Articulaţia genunchiului – femuro-tibială


 extensia – cu sprijin deasupra genunchiului şi tracţiune de
sub călcâi;
 flexia combinată cu flexia şoldului pentru a relaxa dreptul
anterior;
 flexia în poziţie de decubit ventral;
 rotaţia externă în poziţie de decubit ventral;
 cercetarea mişcărilor anormale;
 controlul ligamentului colateral intern.

Articulaţia genunchiului – femuro-rotuliană


 mobilizarea rotulei în sensul axului membrului inferior;
 translaţia internă – externă a rotulei.

Articulaţia piciorului – tibio-astragalo-peronieră


 flexia dorsală – cu genunchiul în flexie pentru a relaxa
musculatura posterioară a gambei, degetele libere pentru a
se putea flecta;
 flexia plantară;
 articulaţia subastragaliană – flexia dorsală cu genunchiul în
flexie pentru reducerea presiunii subastragaliene pe
calcaneu (mişcarea care imită descălţarea);
 articulaţia subastragaliană – supinaţia cu genunchiul în
flexie;
 articulaţia medio-tarsiană – flexia plantară;
 articulaţia medio-tarsiană – pronaţia;
 mobilizarea metatarsienelor – flexia plantară a celui de-al
doilea metatarsian;
 flexia dorsală şi plantară a celui de-al cincilea metatarsian;
 flexia dorsală şi plantară a primului metatarsian;
 haluce – flexia articulaţiei interfalangiene;
 degetul mijlociu – flexia plantară a articulaţiei metatarso-
falangiene cu interfalangiana întinsă;

44
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

 flexia dorsală a articulaţiilor metatarso-falangiene cu


interfalangienele în flexie;
 articulaţia tibio-peronieră superioară – mobilizarea prin
translaţie;
 antero-posterioară;
 articulaţia tibio-peronieră inferioară – mobilizarea prin
translaţie
 postero-anterioară.
Mobilizarea genunchiului şi a piciorului se pot executa şi din
poziţia de decubit ventral, gamba în flexie pe coapsă (90°) cu sprijin pe
genunchi.

Mobilizarea trunchiului
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal.
 flexia trunchiului;
 înclinarea laterală stânga – dreapta;
 rotaţia stânga – dreapta.
Poziţia iniţială a pacientului: decubit ventral.
 extensia trunchiului;
 retropulsia umărului;
 mişcarea de translaţie a omoplatului pe grila costală.

Capul şi gâtul:
Poziţia iniţială a pacientului: decubit dorsal, cu capul şi gâtul în
afara banchetei.
 flexia cap – gâtului;
 extensia cap – gâtului;
 flexia laterală stânga – dreapta;
 rotaţia laterală stânga – dreapta;
 proiecţia înainte, înapoi şi laterală a gâtului.

Tehnica de execuţie este ilustrată în figurile care urmează (24-91).

45
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Mobilizarea articulaţiei scapulo-humerale

Fig. 24. Anteducţia braţului (cotul în flexie pentru a nu permite


rotaţia). Priza la nivelul articulaţiei cotului (săgeata). Contrapriza
fixează umărul.

Fig. 25. Retroducţia braţului (poziţia şezând). Priza la nivelul


articulaţiei cotului (săgeata). Contrapriza fixează umărul.

Fig. 26. Abducţia braţului. Priza la nivelul cotului (săgeata).


Contrapriza fixează umărul.

46
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 27. Adducţia braţului (la 60 grade in anteducţie). Priza la


nivelul cotului (săgeata). Contrapriza sub axială.

Fig. 28. Rotaţia externă a braţului (cotul în flexie pentru controlul


gradului de rotaţie). Priza pe treimea superioară a antebraţului
(săgeata). Contrapriza la nivelul umărului.

Fig. 29. Rotaţia internă a braţului (membrul superior întins).


Priza la nivelul cotului (săgeata). Contrapriza fixează umărul.

47
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 30. Rotaţia internă a braţului în (abducţie).


Priza la nivelul cotului (săgeata). Contrapriza controlează
articulaţia scapulo- humerală.

Fig. 31. Rotaţia internă a braţului (în anteducţie).


Priza la nivel treimei superioare a antebraţului. Contrapriza
fixează articulaţia scapulohumerală.

Fig. 32. Mobilizarea capului humeral prin presiune pe treimea


superioară a humerusului, combinată cu abducţia braţului.
Mâinile kinetoterapeutului acţionează în sens opus (săgeţile).

48
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 33. Tracţiune asupra capului humeral (combinată cu


contratracţiune).
Mâinile kinetoterapeutului acţionează în direcţii opuse (săgeata).

Fig. 34. Mobilizarea claviculei.


Săgeţile indică direcţiile de acţionare ale mâinilor
kinetoterapeutului.

Fig. 35. Mobilizarea omoplatului pe grila costală. Priza la nivelul


unghiului inferior al omoplatului. Contrapriza la nivelul umărului.

49
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 36. Anteducţia braţului pentru antrenarea tuturor


articulaţiilor umărului. Priza la nivel distal al braţului.
Contrapriza sub articulaţie.
Mobilizarea pasivă a cotului

Fig. 37. Flexia humero-radio-cubitală (pacientul în poziţie şezând).


Priza pe treimea distală a antebraţului (săgeata). Contrapriza la
nivelul cotului.

Fig. 38. Extensia cotului (din aceeaşi poziţie). Priza la treimea


inferioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza la articulaţia
cotului.
50
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 39. Supinaţia (din poziţia de flexie a antebraţului - 90 grade).


Priza la treimea inferioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza la
nivelul cotului.

Fig. 40. Pronaţia (din poziţia de flexie a antebraţului - 90 grade).


Priza la treimea inferioară a antebraţului (săgeata). Contrapriza
fixează cotul.

Fig. 41. Mobilizarea spaţiului interosos (cubitus – radius).


Mâinile kinetoterapeutului execută presiuni succesive (săgeata).
Mobilizarea articulaţiilor pumnului şi ale mâinii

51
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 42. Flexia articulaţiei pumnului.


Poziţia pacientului – decubit dorsal sau şezând. Priza la nivelul
mâinii (săgeata). Contrapriza pe treimea distală a antebraţului.

Fig. 43. Extensia articulaţiei pumnului.


Priza la nivelul mâinii (săgeata). Contrapriza în apropierea
articulaţiei.

Fig. 44. Înclinarea radială. Priza la nivelul mâinii – marginea


externă (săgeata). Contrapriza în apropierea articulaţiei.

52
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 45. Înclinarea cubitală globală pentru degetele 2, 3, 4, 5.


Priza la nivelul mâinii – marginea internă (săgeata). Contrapriza
în apropierea articulaţiei.

Fig. 46. Translaţia antero-posterioară. Priza prinde mâna


pacientului şi execută mişcarea (săgeata). Contrapriza la nivelul
articulaţiei pumnului.

Fig. 47. Strângerea în ,,căuş” a metacarpienelor.


Mâna kinetoterapeutului prinde mâna pacientului pe faţa externă
şi execută presiune (săgeţile). Contrapriza în apropierea
articulaţiei pumnului.
53
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 48. Mobilizarea celui de-al treilea metacarpian.


Priza la nivelul celui de-al treilea metacarpian (săgeata).
Contrapriza la nivelul articulaţiei pumnului.

Fig. 49. Flexia globală a degetelor. Priza – la nivelul degetelor (faţa


externă). Contrapriza – la extremitatea proximală a mâinii.

Fig. 50. Extensia globală a degetelor.


Priza – la nivelul degetelor (faţa internă). Contrapriza – la
extremitatea proximală a mâinii.

54
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 51. Extensia indexului.


Priza – la nivelul primelor falange. Contrapriza – la extremitatea
proximală a mâinii.

Fig. 52. Flexia indexului.


Priza – la nivelul indexului. Contrapriza – la nivelul mâinii.

Fig. 53. Adducţia policelui.


Priza – la nivelul policelui. Contrapriza – la nivelul degetelor 2,3,4.

55
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 54. Abducţia policelui.


Priza – la nivelul policelui. Contrapriza – la nivelul degetelor 2,3,4.

Mobilizarea membrului inferior

Fig. 55. Depărtarea (distanţarea) aripilor iliace.


Mâinile kinetoterapeutului presează simultan în jos şi spre exterior
aripile iliace (săgeţile).

Fig. 56. Apropierea aripilor iliace (din decubit lateral).


Mâinile kinetoterapeutului execută presiuni la nivelul coxalului.

56
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 57. Flexia coapsei pe abdomen (cu genunchiul în flexie pentru


relaxarea muşchiului ischio-gambier). Priza la nivelul treimei
inferioare a gambei. Contrapriza la nivelul genunchiului.

Fig. 58. Extensia coapsei pe bazin (membrul inferior întins pentru


relaxarea musculaturii crurale anterioare. Priza pe faţa anterioară
a genunchiului (săgeata). Contrapriza la nivelul bazinului.

Fig. 59. Abducţia coapsei (în prealabil addus). Priza la nivelul


genunchiului (faţa posterioară – săgeata). Contrapriza la nivelul
articulaţiei coxo – femurale.

57
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 60. Rotaţia internă din articulaţia coxo – femurală. Priza la


nivelul distal al coapsei (genunchiul întins). Contrapriza la nivelul
distal al gambei.

Fig. 61. Controlul ligamentului colateral intern. Poziţia pacientului


– decubit dorsal cu gambele în afara banchetei. Priza la
extremitatea distală a gambei (săgeata). Contrapriza la
extremitatea distală a coapsei.

Fig. 62. Extensia genunchiului (decubit dorsal cu gambele în afara


banchetei). Priza sub călcâi (săgeata). Contrapriza la extremitatea
distală a coapsei.

58
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 63. Flexia articulaţiei coxo – femurale combinată cu flexia


articulaţiei genunchiului (pentru relaxarea muşchiului drept
anterior). Mâinile kinetoterapeutului acţionează ca şi prize la
nivelul extremităţilor distale ale coapsei şi gambei.

Fig. 64. Flexia genunchiului din poziţia de decubit ventral. Priza la


nivelul plantei (săgeata). Contrapriza la nivelul proximal al
coapsei.

Fig. 65. Rotaţia externă din articulaţia genunchiului. Poziţia


pacientului – decubit ventral. Priza la extremitatea distală a
gambei. Contrapriza la extremitatea distală a coapsei.

59
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 66. Cercetarea mişcărilor anormale în articulaţia genunchiului


(poziţia decubit dorsal). Priza (săgeata) cercetează articulaţia.
Contrapriza la extremitatea distală a gambei asigură suspendarea
segmentului.

Fig. 67. Controlul ligamentului colateral intern. Mâinile


kinetoterapeutului acţionează în direcţii opuse la nivelul
genunchiului şi extremităţii distale a gambei.

Fig. 68. Mobilizarea pasivă a rotulei in sensul axului membrului


inferior. Priza la nivelul rotulei (săgeata). Contrapriza, lateral, pe
treimea proximală a gambei.

60
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 69. Mobilizarea rotulei – translaţia internă (respectiv externă).


Mâinile kinetoterapeutului prind rotula între police şi index şi
execută presiuni interne (respectiv externe).

Fig.70. Flexia dorsală a piciorului (genunchiul flectat pentru a


relaxa musculatura posterioară a gambei). Mâinile acţionează în
sensuri contrare (săgeţile) (planta sprijinită pe antebraţul
kinetoterapeutului).

Fig. 71. Flexia plantară cu inversia piciorului. Priza la nivelul


piciorului (faţa anterioară). Contrapriza la nivelul distal al
gambei.

61
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 72. Mobilizarea articulaţiei subastragaliene. Pentru reducerea


presiunii pe calcaneu – imită descălţarea. Mâinile acţionează în
sensuri opuse (săgeţile).

a b
Fig. 73. a şi b. Supinaţia (poziţia - decubit ventral cu
genunchiul în flexie). Priza pe picior, faţa plantară (săgeata).
Contrapriza la extremitatea distală a gambei.

Fig. 74. Pronaţia (articulaţia medio – tarsiană; poziţia - decubit


dorsal). Priza la nivelul distal al piciorului (săgeata). Contrapriza
la nivelul articulaţiei tibio – tarsiene).
62
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig.75. Flexia dorsală din decubit dorsal. Priza la nivelul piciorului


(faţa plantară – săgeata). Contrapriza la nivelul distal al gambei.

Fig. 76. Mobilizarea metatarsienelor. Flexia plantară a celui de al


doilea metatarsian. Priza la nivelul articulaţiei de mobilizat
(săgeata). Contrapriza în apropierea articulaţiei respective.

Fig. 77. Flexia plantară şi dorsală a celui de-al V-lea metatarsian.


Priza la nivelul osului mobilizat (săgeata). Contrapriza proximal
faţă de acesta.

63
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig.78. Flexia dorsală şi plantară a primului metatarsian. Priza la


nivelul metatarsianului I (săgeata). Contrapriza distal faţă de
acesta.

Fig. 79. Mobilizarea halucelui - flexia şi extensia articulaţiei


interfalangiene. Priza pe haluce - diferite nivele (săgeata).
Contrapriza distal faţă de articulaţia mobilizată.

Fig. 80. Mobilizarea celui de-al 2-lea deget şi tracţiunea în ax.


Priza pe prima falangă (săgeata). Contrapriza pe treimea
anterioară a piciorului.
64
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

a b
Fig. 81. a şi b. Mobilizarea halucelui – rotaţia internă (a) şi
rotaţia externă (b). Priza pe haluce (săgeata). Contrapriza
fixează piciorul pe fata anterioară.

Fig. 82. Mobilizarea articulaţiei tibio – peroniere superioare (prin


translaţie antero – posterioară). Priza (săgeata) este realizată cu
policele şi indexul. Kinetoterapeutul execută presiuni la nivelul
zonei respective.

Fig. 83. Mobilizarea articulaţiei tibio – peroniere inferioare prin


translaţie antero – posterioară. Priza (săgeata) este realizată cu
policele şi indexul. Se execută presiuni la nivelul zonei respective.

65
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Mobilizarea pasivă a trunchiului

a b
Fig. 84. a şi b. Flexia trunchiului din decubit dorsal (a) şi din
şezând (b). Priza la nivelul superior dorsal al toracelui (săgeata).
Contrapriza fixează bazinul (a), respectiv pe faţa anterioară a
toracelui (b).

Fig. 85. Înclinarea laterală a trunchiului din decubit dorsal. Priza


la nivel dorsal superior. Contrapriza pe umărul opus direcţiei de
mişcare.

a b
Fig. 86. a şi b. Rotaţia trunchiului (stânga - dreapta). Poziţia
pacientului – decubit dorsal. Priza pe umărul stâng/drept
(săgeata). Contrapriza fixează bazinul.

66
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Mobilizarea pasivă a capului şi gâtului

a b
Fig. 87. a şi b. Extensia (a) şi flexia (b) capului şi gâtului din
decubit dorsal (cap – gâtul în afara banchetei). Priza la nivelul
mandibulei. Contrapriza la baza occipitalului.

a b
Fig. 88 a şi b. Proiecţia înainte (a) şi înapoi (b) a capului şi
gâtului. Poziţia pacientului – decubit dorsal (cap – gâtul în
afara banchetei). Priza la nivelul mandibulei. Contrapriza la
baza occipitalului.

a b
Fig. 89. Proiecţia laterală stânga (a), dreapta (b) a capului şi
gâtului, dindecubit dorsal pe banchetă. Sprijină bilateral capul
pacientului (latero-posterior) şi efectuează mişcarea.
67
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 90. Rotaţia laterală a capului şi gâtului din decubit dorsal.


Priza la nivelul mandibulei (săgeata). Contrapriza sub occipital.

Fig. 91. Rotaţia laterală a capului şi gâtului din decubit dorsal.


Priza la nivelul mandibulei. Contrapriza sub occipital. Săgeata
indică direcţia mişcării.
Rezumat
Mobilizările pasive pot fi aplicate tuturor segmentelor corpului.
Ele urmăresc menţinerea sau recuperarea mişcărilor specifice tuturor
articulaţiilor (biomecanice) la parametrii de funcţionalitate normală.
Caracteristica principală a acestei tehnici kinetice dinamice este
realizarea mişcării prin folosirea unei forţe externe, pacientul având
musculatura relaxată.

Concepte şi termeni de reţinut


Tehnicile kinetice se realizează cu sau fără contracţie musculară.
Mobilizările pasive sunt realizate de către o forţă externă
(kinetoterapeut, aparate, dispozitive, etc.) pacientul necontribuind fizic
la realizarea mişcării.
Tehnicile kinetice active sunt cele în care mişcarea este realizată
prin contracţia muşchilor segmentului pacientului însuşi.

68
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Exerciţiu fizic medical, priză, contrapriză, direcţie de mişcare


(biomecanică), contractură, retractură, troficitate, elasticitate, supleţe,
mobilitate articulară.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Durerea şi suportabilitatea în relaţie cu diagnosticul
şi etapa tratamentului de recuperare.
2. Mijloace de combatere (diminuare) a durerii folosite
pentru uşurarea aplicării mobilizării pasive.

Recomandări bibliografice
1. Albu C., Vlad T. L., Albu A., 2004, - Kinetoterapia
pasivă, Ed. Polirom, Iaşi
2. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică
şi Didactică CERMI, Iaşi.
3. Sbenghe T., 1981, - Recuperarea medicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, Bucureşti.
4. Sbenghe T., 1987, - Kinetoterapia profilactică,
terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
5. Flora Dorina, 2004, - Tehnici de bază în kinetoterapie,
Ed. Univ. din Oradea.
6. Pasztai Z., 2001, - Kinetoterapia în recuperarea
funcţională posttraumatică a aparatului locomotor, Ed.
Arionda, Oradea.

CURS 4

4. ALTE TEHNICI DE MOBILIZARE PASIVĂ

Introducere

69
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

În kinetologie există numeroase tehnici utilizaze pentru


recuperarea diverselor afecţiuni. Acestea sunt recomandate în funcţie
de diagnostic, etapa de recuperare în care se află pacientul, motivaţia
acestuia, dotarea materială existentă.
Folosirea mai multor tehici în cadrul unui program de
recuperare cumulează efectele obţinute, prin sumarea acestora crescând
eficienţa terapeutică.

Obiectivele cursului
- însuşirea cunoştinţelor despre tehnicile kinetologice cu largă
aplicabilitate în kinetoterapie.
- Cunoaşterea modului de aplicare a diverselor tehnici pentru a
fi aplicate în practica de specialitate.

4.1. TRACŢIUNILE
Tracţiunile sunt reprezentate de un grup de tehnici pasive care pot fi
cuprinse şi în tehnicile de imobilizare. Acestea trebuie să se facă în
axul segmentului sau articulaţiei, manual sau prin diferite instalaţii.
Ele pot fi executate în mai multe feluri:
a. tracţiuni continue (extensii continue) – se execută numai prin
instalaţii cu contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan înclinat etc..
Sunt utilizate cel mai frecvent în ortopedie pentru realinierea
segmentului osos fracturat, sau pentru deplasări ale capetelor
articulare. În serviciile de recuperare sunt folosite pentru
corectarea articulaţiilor blocate şi deviate (în flexie, extensie,
etc.), în vederea obţinerii decoaptării articulare determinate de
contractura musculară puternică. În această situaţie, presiunea
articulară crescută este cauza durerii, iar tracţiunea continuă
aplicată prin întinderea muşchilor reduce contractura şi
diminuează durerea.
Elementele de dozare ale tracţiunii continue sunt forţa şi durata:
 forţa se apreciază în raport de:
- mărimea segmentului;
- masa musculotisulară ce trebuie învinsă;
- pragul de durere.
 durata este variabilă, în general de ordinul zilelor.

70
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Tracţiunea continuă se realizează prin broşe transosoase, prin benzi


adezive la piele, prin corsete de fixare, prin manşoane, ghetre, etc..
b. tracţiuni discontinue – se realizează cu mâna de către
kinetoterapeut sau cu ajutorul unor instalaţii, la fel ca şi
tracţiunile continue.
Tracţiunile discontinue sunt indicate în redorile articulare care
nu permit poziţia anatomică, în cazul articulaţiilor dureroase, cu
contractură musculară. Deasemenea, se recomandă în procesele
inflamatorii articulare unde se aplică cu forţă moderată, urmărind şi
imobilizare articulaţiei respective.
La nivelul articulaţiilor vertebrale, în discopatii, tracţiunile
discontinue se aplică respectând indicaţiile şi tehnica de lucru cu
particularităţile ce vor fi descrise la capitolul despre manipulări
vertebrale .
c. tracţiuni – fixaţii alternante – reprezintă o tehnică de posturare
exterocorectivă menţinută pe durată mai lungă de timp. Acest
tip de tracţiuni – fixaţii alternative, se aseamănă şi cu posturările
ce folosesc ortezele progresive.
Tracţiunea nu se execută pe axul segmentului ci oblic, pe
segmentele adiacente articulaţiei. Sistemul de tracţionare este realizat
prin tije cu şurub sau alte sisteme de tracţionare treptată, componente
ale unor aparate rigide amovibile, confecţionate din material plastic,
piele şi altele, aplicate pe segmentul respectiv.
Tehnica tracţiunilor – fixaţii alternante se foloseşte pentru
diminuarea durerilor survenite în urma cicatricelor retractile sau/şi
redorilor articulare determinate de retracturi ale ţesuturilor moi.
Modificarea progresivă a tracţiunii se recomandă la intervale de
48h.
4.1.1. Tracţiunile (elongaţiile) vertebrale
Denumită şi vertebroterapie, metoda reprezintă o tracţiune în ax
a diverselor regiuni ale coloanei, cu scopul măririi spaţiului
intervertebral, prin folosirea diferitelor aparate sau instalaţii (ex: masa
pentru elongaţie).
Cercetările efectuate pe cadavre şi “pe viu” au demonstrat
posibilitatea obţinerii unor distanţări (ex. – după o tracţiune de 5′ se
poate obţine o depărtare intervertebrală între L5-S1, de 2,5 mm, între
L4-L5 de 1,5 mm, între L4-L3 de 1,3 mm, distanţare care se pierde
după circa 30′ – Lehman şi Brunner).

71
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Pentru obţinerea acestor valori este necesară aplicare unei


tracţiuni de 330 kilograme, din care: 175 kg pentru contracararea
frecării pe masa de elongaţie, 10 kg pentru întinderea ligamentelor şi
discurilor, iar 145 kg pentru cedarea forţei musculare (De Seze şi
Laverniensc).
Elongaţia pe verticală (fără intervenţia frecării pe masa de
elongaţie) necesită, după unii autori, intervenţia unei tracţiuni de 130 –
150 kg asupra coloanei lombare, pentru a obţine depărtarea spaţiului
intervertebral.
În practică nu se aplică aceste solicitări, ameliorările se obţin pe
baza întinderii ţesuturilor musculo – tendinoase (ex. pentru coloana
cervicală, la aplicarea unei tracţiuni de 10 kg se obţine ştergerea
curburii, iar la aplicarea unei tracţiuni de 12 kg în sus se obţine
distanţarea intervertebrală între C4–C5 şi C5–C6, cf. Bard şi Jones).
Tehnica tracţiunilor este variată, cel mai frecvent fiind utilizată
cea în axul coloanei. Tracţiunea poate fi aplicată continuu (ore sau
zile), cu forţă de tracţiune slabă, ameliorarea datorându-se cedării
rezistenţei musculare şi nu depărtării spaţiului intervertebral.
Tracţiunea poate fi aplicată şi cu forţă crescută dar, pe durată
redusă, sau poate fi aplicată şi discontinuu, forţa crescând progresiv.
Poziţia pacientului la aplicarea tracţiunii poate fi în decubit,
şezând sau ortostatism.
Sistemul de tracţiune este variat. Ca forţă de tracţiune se utilizează:
- greutatea parţială a corpului – prin alunecare pe un plan înclinat;
- tamburi de tracţiune manipulaţi prin manivele;
- contragreutăţi;
- diverse aparate cu sisteme de fixare a segmentelor corpului
(căpăstru, chingi).
Reguli de bază în aplicarea tracţiunilor:
- poziţia pacientului trebuie să asigure confort şi relaxare
musculară;
- sistemele de fixare să nu provoace leziuni, să nu stânjenească
circulaţia;
- forţa de tracţiune să crească progresiv în cadrul unei şedinţe, dar
şi de la o şedinţă la alta;
- pacientul să aibă senzaţia de ameliorare a durerii, semn că
tehnica de lucru este corectă;
- forţa de tracţiune se reduce treptat spre sfârşitul şedinţei;

72
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

- durata unei şedinţe este de 10 – 15 min. pentru coloana


cervicală, de 20-30 min. pentru coloana lombară, durată la care
se ajunge progresiv;
- se poate executa o şedinţă pe zi, sau trei şedinţe pe săptămână.
Indicaţiile şi contraindicaţiile tracţiunilor aparţin medicului
specialist şi necesită mare prudenţă în aplicare.
Teoretic, tracţiunile vertebrale sunt indicate în sindroamele
clinice cervicale şi lombare dureroase, de origine mecanică, acute sau
cronice, determinate de afectarea discului, a ligamentelor sau
muşchilor, în radiculalgiile de origine vertebrală.
Metoda este contraindicată în hiperalgiile vertebrale, în prezenţa
unor fenomene neurologice, în devierile avansate ale coloanei (cifoze,
scolioze), la persoanele în vârstă (peste 60 de ani), sau la pacienţii
anxioşi.
Practicarea impune experienţă pentru cel care o aplică (medic,
kinetoterapeut).
În timpul aplicării pacientul trebuie atent observat, se
dialoghează cu acesta, pentru a preîntâmpina eventualele incidente
neplăcute ce pot surveni (parestezii, durere, ameţeală, senzaţie de
lipotimie, hiperestezie, etc).

4.2. MOBILIZAREA FORŢATĂ SUB ANESTEZIE


Mobilizarea forţată sub anestezie este o tehnică dificilă, care
necesită precauţii, fiind executată în general de către specialistul
ortoped.
Aceasta are drept scop forţarea redorilor articulare, ruperea
aderenţelor din structurile moi, în condiţiile anesteziei generale care
asigură o bună relaxare musculară.
În trecut era mult utilizată, dar, în prezent se practică mai puţin,
cu multă precauţie. Ruperea forţată a aderenţelor determină o agravare
ulterioară a procesului aderenţial. Pentru a preveni acest fenomen,
tehnica mobilizării pasive sub anestezie se execută în etape succesive,
la intervale de câteva zile.
Fiecare etapă este urmată de imobilizare în orteze, în vederea
menţinerii amplitudinii obţinute.
Mobilizările pasive forţate se pot executa şi sub anestezie locală
sau regională (mai puţin utilizate pentru articulaţiile mari), asociate cu
medicaţie miorelaxantă. Riscurile în folosirea acestei tehnici sunt

73
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

considerabile. Pot fi provocate fracturi de epifize (mai ales la copii),


smulgeri de ligamente, rupturi cutanate.
Fiind posibil eşecul în aplicarea acestei tehnici de mobilizare
sub anestezie (în urma căreia pot surveni suferinţe) – este privită cu
reticenţă, iar în cazul în care se recurge la aceasta, ortopedul trebuie să
cunoască foarte bine tehnica de lucru.
După executarea mobilizării sub anestezie, articulaţia respectivă
se imobilizează în poziţia obţinută, iar după 48 de ore de la aceasta se
poate începe mobilizarea activo-pasivă.
Întreţinerea locală în acest interval de 48 de ore are în vedere
combaterea edemului local articular, cu administrarea medicaţiei
antiimflamatorii şi antialgice.
După câteva zile de kinetoterapie intensă se pot repeta
mobilizările sub anestezie forţată.

4.3. MOBILIZAREA AUTOPASIVĂ


Pacientul îşi poate mobiliza şi singur un segment, cu ajutorul
unor instalaţii (cel mai folosit mod de mobilizare autopasivă este cu
ajutorul scripeţilor).
Indicaţiile de mobilizare autopasivă sunt speciale pentru lucrul
la domiciliul pacientului, sau cel executat între şedinţele de
kinetoterapie în cadrul spitalizării.
Mobilizarea autopasivă poate fi obţinută prin mai multe
modalităţi:
- sub presiunea corpului (ex. mobilizarea genunchiului în flexie
prin genuflexiune);
- prin acţiunea membrului sănătos asupra celui bolnav (ex. în
cazul hemiplegiei, mâna sănătoasă mobilizează mâna afectată);
- prin intermediul “coardă – scripete”;
- prin intermediul unor instalaţii de mecanoterapie (acţionate de
către pacient prin manivelă, levier, roată).
Mobilizările autopasive sunt mai uşor tolerate de pacient, mai
ales atunci când durerea este prezentă, deoarece acesta îşi poate doza
amplitudinea mişcării în funcţie de gradul propriu de suportabilitate.

74
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

4.4. MOBILIZAREA PASIVĂ MECANICĂ


Diversele sisteme mecanice de tip Zander, adaptate pentru
fiecare articulaţie şi tip de mişcare autopasivă realizează mobilizarea
pasivă mecanică.
În prezent acestea sunt mai puţin utilizate, întrucât pe lângă
avantaje, prezintă şi unele dezavantaje. Angrenajele nu pot sesiza
modificările survenite pe segmentul mobilizat, acţionând constant,
indiferent de variaţiile de forţă ale pacientului, survenite în timpul
contracţiei musculare.
Din acest motiv, este de preferat asistarea de către
kinetoterapeut, a cărui mână se adaptează parametrilor solicitării, în
funcţie de situaţia concretă.
De asemenea, în multe situaţii, mobilizarea autopasivă este de
preferat în locul aparatelor mecanice.

4.5. MOBILIZAREA PASIVO-ACTIVĂ


Această tehnică mai este numită “mobilizare pasivă asistată
activ”.
Se aplică în cazul în care bilanţul muscular indică o forţă sub 2
(pe scara de evaluare de la 0 la 5), situaţie în care muşchiul se
contractă, dar nu poate deplasa segmentul.
Mobilizarea pasivo-activă ajută efectuarea mişcării, conservând
capacitatea de contracţie pentru un număr mai mare de repetări.
Metoda este folosită pentru recuperarea forţei musculare sau
perfecţionarea mişcărilor unui muşchi transplantat, în vederea adaptării
acestuia la rolul său în lanţul kinetic în care a fost inclus.

4.6. TEHNICI DE FACILITARE NEUROMUSCULARĂ


PROPRIOCEPTIVĂ (FNP)
Uşurarea, încurajarea sau accelerarea răspunsului motor
voluntar pot fi obţinute prin stimularea proprioceptorilor de la nivelul
muşchilor şi articulaţiilor. Stimularea proprioceptorilor amintiţi este
completată de stimularea exteroreceptorilor şi telereceptorilor prin
mecanisme neurofiziologice specifice unor tehnici kinetologice FNP
astfel:

75
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

- "o mişcare este facilitată de contracţia imediat precedentă a


antagonistului ei" (Sherrington – legea "inducţiei succesive");
- un muşchi hipoton (agonist) este întins progresiv prin contracţia
antagonistului (sănătos), astfel la sfârşitul mişcării, când ambii
sunt maxim întinşi, va fi facilitată prin impulsuri realizate la
nivelul fusului muscular (receptorul secundar Ruffini);
- întinderile rapide repetate, declanşează reflexul miotatic, cu
efect facilitator: mărirea răspunsului se poate obţine şi prin
comenzile verbale (prin sistemul reticular activator);
- contracţia izometrică a musculaturii normale, determină
fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor activaţi ai
acestei musculaturi, către motoneuronii musculaturii afectate;
- contracţia izometrică a muşchilor în zona scurtată determină
facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gamma
(fenomenul de coactivare);
- contracţia izotonă cu rezistenţă maximală şi contracţia
izometrică facilitează sistemul gamma, care va conduce la
recrutări de motoneuroni alfa şi gamma suplimentari, stimulând
astfel fusul muscular în trimiterea în continuare a unor
impulsuri nervoase facilitatorii;
- contracţia excentrică măreşte influxul aferenţelor fusate prin
faptul că promovează întinderea extrafusală şi întinderea
intrafusală.
Tehnicile FNP sunt clasificate în tehnici FNP generale şi tehnici
FNP specifice.
4.6.1. Tehnici FNP generale
Din tehnicile FNP generale fac parte:
 inversarea lentă (IL)
 inversarea lentă cu opunere (ILO).
 IL sunt reprezentate de contracţii concentrice, ritmice ale tuturor
agoniştilor şi antagoniştilor cuprinşi într-o schemă de mişcare,
pe toată amplitudinea acesteia, fără pauză între mişcările de
inversare. Kinetoterapeutul aplică o rezistenţă maximă
(raportată la posibilitatea de execuţie a mişcării de către
pacient). Se începe în sensul acţiunii muşchilor puternici prin
contracţia concentrică a muşchilor antagonişti muşchilor
afectaţi, determinând astfel efectul facilitator pentru muşchii
agonişti (hipotoni – afectaţi).

76
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

 ILO – este o tehnică – variantă a tehnici IL. Aceasta constă în


introducerea contracţiei izometrice la sfâtşitul fiecărei mişcări,
atât pentru agonişti cât şi pentru antagonişti.

Contracţii repetate (CR)


Acest tip de contracţii se aplică în situaţii diferite, în care forţa
musculară are diferite valori (scala de evaluare a forţei musculare de la
0-5, care se utilizează în serviciile de recuperare din România):
- muşchii schemei de mişcare au forţa 0-1: segmentul se
poziţionează în sens gravitaţional cu musculatura alungită; se
execută câteva întinderi scurte şi rapide ale agonistului iar
înainte de ultima întindere, se opune o rezistenţă maximală,
sincronizată cu o comandă verbală fermă, pentru a cumula
contracţia voluntară apărută, cu efectul reflexului miotatic.
- Muşchii schemei de mişcare au forţa 2-3: mobilizează
segmentul dar nu învinge gravitaţia (2), mobilizează segmentul
cu amplitudine completă împotriva gravitaţiei, dar fără opunerea
niciunei rezistenţe (3). Tehnica CR constă în aplicarea unor
întinderi rapide, scurte, în timpul contracţiei izotonice cu
rezistenţa aplicată pe toată amplitudinea de mişcare;
- Muşchii schemei de mişcare au forţa 4-5, dar nu egală pe toată
amplitudinea de mişcare; segmentul realizează mişcarea pe toată
amplitudinea, contra unei rezistenţe mai mari decât gravitaţia,
dar, pe parcursul acesteia apar "goluri de forţă"; în acele
momente se execută contracţia izometrică, urmată de relaxare
musculară, apoi întindere rapidă, scurtă, a agonistului; acest
ciclu se reia după trecerea de zona golului de forţă. Se
recomandă ca înainte de aplicarea CR, să se efectueze contracţii
izotonice pe musculatura antagonistă (sănătoasă) pentru a
facilita prin inducţie succesivă contracţia musculaturii agoniste
(afectate).

Secvenţialitatea pentru întărire (SI)


Tehnica SI se aplică în situaţia în care un muşchi dintr-o schemă
de mişcare este slab. Pentru stimularea lui se procedează astfel: se
execută o contracţie izometrică, maximă în zona musculaturii
puternice, normale, de pe traseul lanţului kinetic dispus proximal, care
efectuează aceeaşi diagonală Kabat în care se află muşchiul vizat; la

77
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

contracţia maximă obţinută se adaugă contracţia izotonă (contra unei


rezistenţe maximale) a musculaturii afectate.
Punctul optim pentru crearea superimpulsului pentru muşchii
flexori este zona medie, iar pentru extensori zona scurtă.

Inversarea agonistică (IA)


Tehnica IA constă în executarea contracţiilor concentrice pe
toată amplitudinea, urmate de contracţii excentrice cu amplitudine
progresivă.

4.6.2. Tehnici FNP specifice


Categoria tehnicilor FNP specifice cuprinde:
- Tehnici pentru promovarea mobilităţii;
- Tehnici pentru promovarea stabiltăţii;
- Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate;
- Tehnici pentru promovarea abilităţii.

4.6.2.1. Tehnici pentru promovarea mobilităţii


Iniţierea ritmică (IR) – are recomandare pentru combaterea
hipertoniei cât şi a hipotoniei şi constă în realizarea mişcărilor, pasive,
pasivo-active şi active; execuţia acestora trebuie să fie ritmică şi în
ritm lent, pe toată amplitudinea unei scheme de mişcare.
În situaţia hipertoniei musculare se urmăreşte obţinerea
relaxării; în cazul hipotoniei musculare IR are scopul de menţinere a
memoriei kinestezice şi a amplitudinii de mişcare.

Rotaţia ritmică RR
Tehnica urmăreşte combaterea hipertoniei şi a dificultăţilor de
mişcare activă la articulaţiile scapulohumerale (SH) şi coxofemurale
(CF) la care există mişcare osteokinematică de rotaţie; se realizează
rotaţii ritmice stânga-dreapta, pasiv, pasiv-activ, (în axul segmentului),
lent, aproximativ 10 secunde.
În situaţia articulaţiilor în care nu există mişcare
osteakinematică de rotaţie, ci numai mişcare artrokinematică de rotaţie,
numită rotaţie conjunctă, se poate imprima pasiv mişcare de rotaţie.
Articulaţiile de acest fel, sunt articulaţiile interfalangiene, dar şi cele de

78
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

supinaţie-pronaţie şi cele de rotaţie ale genunchiului (cu genunchiul în


flexie şi glezna în dorsiflexie).
Mişcarea activă de relaxare opunere (MARO)
Tehnica vizeză combaterea hipotoniei musculare şi constă în
executarea unei contracţii izometrice maximă în zona afectată
(porţiunea medie-scurtă), urmată de o relaxare bruscă; după aceasta,
kinetoterapeutul execută câteva întinderi rapide în zona de alungire
musculară (arcuiri) urmate de o contracţie izotonică cu rezistenţă pe
întreaga amplitudine de mişcare. Efectuarea rapidă a arcuirilor în
mişcarea de flexie facilitează declanşarea reflexului miotatic.

Relaxare- opunere (RO)


Tehnica "ţine-relaxează" sau "Hold-relax" (engleză), se
utilizează în hipertonia musculară cu reducerea amplitudinii de mişcare
(contractură miostatică) cauzată de prezenţa durerii. Tehnica RO
prezintă două variante:
 Tehnica RO antagonistă – efectuarea izometriei se adresează
muşchiului hiperton;
 Tehnica RO agonistă – efectuarea izometriei se adresează
muşchiului agonist (care are mişcarea limitată).
Execuţia tehnicii RO – constă în efectuarea izometriei în
punctul de limitare a mişcării (în ambele variante) timp de 5-8 secunde,
urmată de o relaxare lentă a musculaturii zonei, tehnica se poate aplica
de mai multe ori în acelaşi fel. Deasemenea se poate aplica cu aportul
kinetoterapeutului care împinge segmentul spre contracţia excentrică
fără a o provoca, sau poate fi executată activ de către pacient, care
încearcă să treacă de punctul de limitare a mişcării.

Relaxare-contracţie (RC)
Tehnica pentru combaterea hipertoniei musculare, se aplică
numai antagonistului (muşchiului limitator al mişcării) în acelaşi fel ca
în tehnica RO.

Stabilizarea ritmică (SR)


Tehnica SR indicată în limitările de mobilitate consecinţe ale
contracturilor musculare, redorilor articulare (postimobilizare), durerii,
constă în executarea contracţiilor izometrice ale agoniştilor şi

79
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

antagoniştilor în punctul de limitare a mişcărilor, între care nu se face


relaxare. Tehnica prezintă 2 variante care se execută astfel:
 varianta simulatnă - contracţia muşchilor care sar peste o
articulaţie proximală sau distală celei afectate;
 varianta alternativă.- pacientul încearcă să menţină o
articulaţie în poziţia de flexie (la nivelul de limitare a
mişcării); kinetoterapeutul împinge segmentul din ce în
ce mai repede, atât spre flexia cât şi spre extensia
segmentului.
4.6.2.2. Tehnici pentru promovarea stabiltăţii
Contracţia izometrică în zona scurtată (CIS)
Tehnica constă în executarea contracţiilor izometrice repetate la
nivelul de scurtare a musculaturii, pauze între repetiţii, pe rând, pentru
musculatura direcţiilor de mişcare specifice fiecărei articulaţii.

Izometrie alternantă (IzA)


La nivelul muşchilor agonişti şi antagonişti ai unui segment se
execută contracţii izometrice scurte alternative, fără pauză între
contracţii. Poziţia segmentului supus lucrului este aceeaşi pe parcursul
aplicării tehnicii pe toate direcţiile de mişcare ale unei articulaţii şi în
toate punctele arcului de mişcare.

Stabilizarea ritmică (CIS-SR)


Tehnica SR se utilizează pentru evaluarea unei articulaţii în
privinţa stabilităţii, dar şi pentru refacerea stabilităţii articulaţiilor. Se
aplică pe toate direcţiile de mişcare ale unei atriculaţii, în toate
punctele arcului de mişcare, la fel ca în tehnicile SR şi CIS.
4.6.2.3. Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate
Promovarea mobilităţii controlate se realizeză prin tehnicile IL,
ILO, CR, SI, IA şi reprezintă o etapă în care obiectivele urmărite sunt:
- tonifierea musculară pe segmentul afectat;
- obişnuirea pacientului cu mişcarea funcţională a
segmentului la amplitudinea câştigată;
- posibilitatea pacientului de a adopta posturi variate.

80
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

4.6.2.4. Tehnici pentru promovarea abilităţii


În acestscop, pe lângă tehnicile FNP prezentate, se utilizează 2
tehnici specifice:
 Progresia cu rezistenţă (PR)
Această tehnică este reprezentată de opoziţia realizată de către
kinetoterapeut asupra unor forme de locomoţie (deplasare prin târâre,
cu sprijin pe palme şi tălpi, în ortostatism) ale pacientului.
 Secvenţialitatea normală (SN)
Prin această tehnică se urmăreşte coordonarea componentelor
unei scheme de mişcare în care forţa necesară pentru executare există,
dar este prezentă incoordonarea, ordinea greşită a intrării muşchilor în
activitate (nu se realizeză de la distal la proximal, prezintă grade de
contracţie inadecvate ale raportului agonist-antagonist.

Rezumat
Tehnicile descrise în curs, tracţiunea, mobilizarea pasivă sub
anestezie, mobilizarea auto-pasivă, mecanică, pasivo-activă, tehnicile
FNP sunt aplicate în majoritatea afecţiunilor în scopul recuperării
funcţionale.
Acestea au caracteristici care le diferenţiază dar şi multe
asemănări, folosirea lor fiind dictată de scopul urmărit şi de
posibilităţile de aplicare.
Kinetoterapeutul are astfel la îndemână o gamă variată de
tehnici de lucru pe care le cuprinde în programul de recuperare,
asociindu-le în aşa fel încât efectele lor să aibă cele mai bune rezultate.

Concepte şi termeni de reţinut


Tracţiune, anestezie (sedare), mecanoterapie, mobilizare auto-
pasivă, mobilizare poasivo-activă, facilitare neuromusculară
proprioceptivă (FNP), iniţiere ritmică (IR), rotaţie ritmică (RR),
mişcare activă de relaxare-opunere (MARO), relaxare-contracţie (RC),
stabilizare ritmică (SR).

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care este modul de acţionare al tehnicilor prezentate în
curs?
2. Care sunt principiile neuro-fiziologice care determină
efectele specifice fiecărei tehnici FNP?

81
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Recomandări bibliografice
1. Albu C., Vlad T. L., Albu A., 2004, - Kinetoterapia pasivă, Ed.
Polirom, Iaşi
2. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de kinetoterapie-
tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi Didactică CERMI, Iaşi.
3. Cordun Mariana, 1999, - Kinetologie medicală, Ed. Axa, Bucureşti.
4. Marcu V., 1997, -Bazele teoretice şi practice ale exerciţiilor fizice
în kinetoterapie, Ed. Univ. Oradea.
5. Marcu V., Dan Mirela, 2006, - Kinetoterapie/Physiotherapy, Ed.
Univ. Oradea.
6. Sbenghe T., 1987, - Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi de
recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
7. Sbenghe T., 1999, - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei,
Ed. Medicală, Bucureşti.

82
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CURS 5

5. MANIPULĂRILE

Introducere
Manipulările reprezintă tot o formă de mobilizare pasivă, dar au
particularităţi de manevrare specifice, care necesită unele precauţii,
fiind incluse în cadrul tehnicilor kinetologice speciale.
Acestea se pot executa pentru toate segmentele aparatului
locomotor , dar cel mai frecvent se aplică la nivelul coloanei
vertebrale, care este cel mai solicitat segment, considerat axul principal
al corpului.

Obiectivele cursului
- Iniţierea în tehnica manipulării articulaţiilor
segmentelor corpului;
- Cunoaşterea aplicării practice a manipulărilor la
diferite segmente ale corpului.

Scurt istoric
Practica tehnicilor manuale este cunoscută din timpuri străvechi.
Există motive să o considerăm contemporană cu primii oameni
deoarece, peste tot în istoria omenirii, întâlnim vraci de oase ce
repuneau în poziţie anatomică normală oase sau nervi prin metode
precum masajul, întinderile sau mobilizările zonelor afectate. Le
“repuneau în poziţie”, deblocând într-un mod empiric, dar eficient
(A.T.Still, Early Osteopathy – editată de R.W. Schnucker).
Utilizate din cele mai vechi timpuri în diverse suferinţe ale
aparatului musculo – articular, se practică cu succes şi în prezent.
Să privim adevărul în faţă, omul de astăzi nu a inventat nimic.
El doar a preluat tehnicile ce s-au dovedit eficiente la timpul lor.
S-a căutat continuu ceva nou. După o perioadă de latenţă mai
scurtă sau mai lungă, anumite metode terapeutice au reapărut sub
forma unui leac minune pentru anumite afecţiuni.
După acelaşi tipar s-au conturat şi tehnicile terapiei în
osteopatii, A.T. Still redescoperind şi valorificând unele manipulări
antice, îmbunătăţindu-le.

83
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Osteopatia (lb. greacă: osteon = os, pathos = boală) este „...


termen general pentru a grupa toate afecţiunile osoase ...” (V. Rusu –
Dicţionar Medical, Ed. Medicală, Buc. 2001, pag. 694).
Medicina osteopatică a apărut în Statele Unite spre sfârşitul
secolului al XIX-lea. A fost dezvoltată de Andrew Taylor Still, doctor
şi pionier al medicinii.
Interesul său pentru postura coloanei vertebrale s-a manifestat
încă din copilărie, când şi-a dezvoltat capacităţi neobişnuite de
observaţie. La vârsta de 10 ani, a făcut o descoperire de mare
importanţă pentru sănătatea lui, care a avut un efect şi asupra carierei
sale viitoare. Suferind de migrene acute, tânărul Still a găsit un mod
uşor de a-şi alina durerea: el întindea o sfoară între doi copaci, la 20 –
25 cm de sol, punea o pătură deasupra şi se aşeza pe pământ cu gâtul
pe sfoară. La puţin timp după aceste experimente, durerea dispărea.
Mult mai târziu însă, după studii medicale aprofundate în
Kansas City, Missouri, a acumulat cunoştinţe detaliate de anatomie şi
fiziologie şi şi-a amintit experimentul său. A înţeles atunci că sfoara,
prin tracţiune, diminua compresia asupra nervilor, permiţând astfel o
relaxare completă la nivel cervical. A stabilit relaţia dintre problemele
structurale, cele funcţionale şi afecţiunea în cauză.
După anul 1874, a început să se îndoiască de eficienţa medicinii
tradiţionale, când 3 dintre copii săi au murit succesiv în timpul unei
epidemii de meningită spinală ce s-a produs în Kansas.
Disperat, Still se simţea complet neajutorat, dar speranţa în
divinitate era suportul lui şi părea de neconceput că Dumnezeu şi-a
lăsat cea mai perfectă creaţie neajutorată, fără vreo apărare naturală. A
început să caute metode de a permite omului să facă faţă bolii,
deoarece era convins că “atunci când toate părţile corpului uman sunt
aliniate, sănătatea este perfectă. Când nu sunt armonizate, rezultatul
este boala. Misiunea osteopatului este de a ajusta corpul de la anormal
la normal; starea de sănătate fiind un rezultat al condiţiei de
normalitate.” (Cercetări şi practică osteopatică, A.T.Still, 1910).
Astfel, experienţele proprii de viaţă l-au determinat să se axeze
pe cercetarea în scopul tratării afecţiunilor determinate de dereglări ale
posturii.
Această relaţie a aplicat-o în practică încă din anul 1874,
moment menţionat în autobiografia sa. Atunci a reuşit să trateze un
băieţel în vârstă de 4 ani cu grave tulburări circulatorii şi de tonus

84
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

muscular la nivelul trunchiului, prin aplicarea unor presiuni şi fricţiuni


la nivelul coloanei vertebrale.
Still a înţeles relaţia dintre structura vertebrală şi problemele
funcţionale ale unui organ. Doctorul Still a devenit repede faimos
pentru vindecările sale miraculoase.
Acestea i-au adus şi o opoziţie puternică din partea lumii
medicale, care nu îi înţelegea metoda.
Evident, cu ideile puse în practică, Still era un vizionar, cu mult
înaintea timpului său. El a concluzionat că: “un flux natural de sânge
aduce sănătate; iar boala este efectul perturbării locale sau generale a
acestuia; excitarea nervilor duce la contracţia muşchilor care comprimă
fluxul sanguin venos către inimă; oasele pot fi folosite ca nişte pârghii
pentru a elibera presiunea de pe nervi, vene şi artere” (A.T.Still).
Era interesant de definit dacă o leziune osoasă se observa în
timpul unei mişcări de “flexie” sau de “întindere”. Palparea era
singurul mod de a ajunge la acest diagnostic, prin observarea nu numai
a modificărilor periarticulare locale (grad mic de blocaj), dar şi a
interferenţei nervoase şi vasculare existente.
Still a propus un tratament constând în principal din
manevre asupra ţesuturilor moi, mobilizări şi manipulări
vertebrale.
În lumina rezultatelor încununate de succes obţinute, a deschis
prima şcoală de osteopatie în Kirksville, denumită “Şcoala Americană
de Osteopatie”.

Fig. 92. Primele tratamente prin manipulări (1893).

85
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Statele Unite este prima ţară care a recunoscut oficial această


ramură medicală.
În osteopatie, recuperarea kinetică include şi tratamentul prin
manipulări manuale.
Prin tehnica manipulărilor se urmăresc:
- modificările palpabile ale ţesuturilor (tensiuni, contracturi,
retracţii, induraţii etc.) sau ale fasciilor;
- aliniamentul osos defectuos, în special vertebral;
- absenţa sau diminuarea mişcării fiziologice.
Cele trei aspecte pot să coexiste în cadrul aceleaşi leziuni. De
asemenea, o vertebră poziţionată defectuos limitează mişcarea,
provoacă tensiuni dureroase, induraţie edematoasă progresivă a
ţesutului periarticular.
Aceste obstacole perturbă irigaţia lichidiană a osului
corespunzătoare segmentului respectiv de măduvă osoasă, care, la
rândul ei, provoacă o dereglare dureroasă a organelor inervate de către
nervii segmentului corespunzător.
Vertebrele blocate sau numai limitate în mişcările lor
fiziologice, articulaţiile aliniate prost, ligamentele tensionate, muşchii
contractaţi în profunzime antrenează o pierdere a supleţei fasciilor.
Acestea devin retractate, dure, puţin permeabile mişcării fluidelor şi
trecerii influxului nervos. Vasele şi nervii nu mai pot, pur şi simplu, să-
şi îndeplinească corect funcţiunile lor de nutriţie şi de apărare (G.
Monsterleet, La détorsion vertébrale, 1995).
Noţiunea de traumatism include de la agresiunile uşoare
cotidiene la care este supus corpul (ex. poziţiile şcolare şi profesionale
defectuoase, microtraumatismele de maşină, din transportul în comun,
încălţămintea incomodă), până la traumatismele grave, precum
accidentele de maşini, şocurile violente sau loviturile brutale. Tot în
această categorie este inclus şi stresul psihic care acţionează asupra
coloanei prin poziţia în flexie, afectând buna funcţionare a inimii,
stomacului, ficatului şi intestinelor (prin nerespectarea ergonomiei).
După cum afirma Monsterleet, “Bucuria este în extensie,
tristeţea este în flexie”.
Prin tratamentul asupra osteopatiei se efectuează o corecţie
osteobiomecanică manuală, fină şi precisă, a disfuncţiilor trunchiului.
Este adaptat fiecărei părţi a corpului şi operează o reechilibrare
a tuturor ţesuturilor.

86
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Palparea vertebrală, masajul şi tratamentul osteobiomecanic


propriu – zis al vertebrelor, constituie triada terapiei vertebrale
(vertebroterapie).
Manipularea poate fi definită ca “o mobilizare forţată care
poartă elementele unei articulaţii peste jocul voluntar şi obişnuit al lor,
până la limita jocului anatomic posibil, fără a o depăşi” (R. Maigne,
Encyclopédie Médico Chirurgicale, Ed. 1977).
Manipularea şi mobilizarea nu sunt sinonime, au puncte clare
care le diferenţiază.

Momentele precise ale manipulării sunt:


 “punerea în poziţie” – astfel încât să se realizeze
mobilizarea pasivă utilizată în manipulare;
 mobilizarea pasivă – din poziţia respectivă, cu
musculatura total relaxată, segmentul este mobilizat
pasiv de către kinetoterapeut, până la limita maximă a
articulaţiei respective, în care ţesuturile “sunt puse în
tensiune”;
 după “punerea în tensiune” – kinetoterapeutul execută o
mişcare forţată, bruscă (una singură, care reprezintă
“manipularea”).
În momentul de solicitare suplimentară pe direcţia de mişcare,
se simte cedarea unei rezistenţe la nivelul articulaţiei respective,
moment în care se poate auzi un zgomot (cracment), dat de fenomenul
de cavitaţie la separarea capetelor articulare. Articulaţia câştigă câteva
grade de mobilitate.

Reguli de bază în manipulare:


- regula “non durerii”;
- regula “mişcării contrare” (de utilizare a direcţiei
de mobilizare, opusă direcţiei în care articulaţia este blocată şi
dureroasă).
În cele ce urmează explicăm şi ilustrăm (Fig. 92 – 133) tehnica
manipulărilor vertebrale.
Pentru un tratament corect este necesară o evaluare funcţională
analitică a segmentului respectiv.

87
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

5.1. EXAMINAREA

Fig. 93. Aprecierea posturii coloanei vertebrale din poziţia aşezat.

Fig. 94. Aprecierea situaţiei apofizelor transverse a primei vertebre


sacrate.

Fig. 95. Aprecierea situaţiei apofizelor articulare superioare


vertebrei S1. Aceste manevre se aplică stării de rotaţie a
sacrumului şi a bazinului.

88
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 96. Împingere transversală, de la stânga la dreapta, şi cu forţă,


cu ajutorul degetului mare, pe apofiza spinoasă a celei de a V-a
vertebre lombare şi ortogonal pe aceasta. În caz unei disfuncţii,
pacientul simte o durere vie. Această metodă ne informează despre
existenţa sau nonexistenţa unei suferinţe vertebrale în rotaţie.

a b
Fig. 97. a. Împingere transversală, de la dreapta la stânga, a
apofizei spinoase a vertebrei L5. Durerea la acest nivel indică
efectul disfuncţiei pe aceeaşi parte. Kinetoterapeutul execută
manevra ascendent, pe întreaga coloană, apăsând alternativ
asupra fiecărei apofize spinoase, până la D1.
b. Acelaşi exemplu la nivel dorsal.

Fig. 98. Aprecierea la nivel lombar a listezisului. Este vorba de


tendinţa de alunecare înainte şi înapoi a vertebrei.
89
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

În realitate aceste deplasări nu sunt posibile decât prin ruptura


pedunculilor vertebrali.
Alunecarea înainte poartă numele de spondilolistezis şi este cea
mai frecventă.
Glisarea spre înapoi poartă numele de retrolistezis.
Corpul vertebral, nefiind separat de arcul posterior, va suferi
constrângeri anormale înspre în faţă şi înspre înapoi, care se traduc prin
suferinţe ligamentare.
Kinetoterapeutul aplică faţa palmară a uneia dintre mâinile sale,
suprapusă rând pe rând, pe fiecare apofiză spinoasă a fiecărei vertebre
de la L5 până la D1. Se aplică o presiune continuă pe verticală, fiecărei
vertebre. Amplitudinea mare înspre în faţă semnifică spondilolistezis.
Cercetarea retrolistezisului se operează în acelaşi fel, aplicând
principiul “acţiune–reacţiune”. Mâna kinetoterapeutului rămâne în
contact, apoi scade brusc presiunea după ce a aplicat-o, remarcând
forţa de reacţiune, care va indica prezenţa retrolistezisul, sau nu.

Fig. 99. Aprecierea mobilităţii articulaţiilor sacroiliace.


Kinetoterapeutul cuprinde cu o mână membrele inferioare în
flexie. Cealaltă mână este plasată sub sacrum-ul pacientului.
Kinetoterapeutul mobilizează astfel articulaţiile sacroiliace, prin
membrele inferioare ale pacientului, executând o presiune de sus în jos
şi uşor tangenţială. În funcţie de patologie, întâlneşte sau nu bariere.

90
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

a b
Fig.100. a. Cercetarea amplitudinii de rotaţie la nivel cervical se
operează etaj cu etaj, de-a lungul întregii coloane cervicale. O
mână susţine fixă ceafa la nivelul vertebrei examinate, cu ajutorul
joncţiunii metacarpian – index. În acelaşi timp, cu medius-ul
apreciază starea de tensiune a părţilor moi. Etajul vertebral
examinat se poate plasa în extensie sau în flexie relativă, în raport
cu etajul de dedesubt. Cealaltă mână antrenează capul pacientului
în rotaţie. b. Idem. În direcţie opusă.

a b
Fig. 101. a. Aprecierea ansamblului articulaţiilor costo –
vertebrale. Aceasta este “zona ingrată”, pentru că este dificil de
prelucrat. Examenul se execută la nivelul vertebrelor dorsale
superioare. b. Idem. La nivelul vertebrelor dorsale inferioare.

91
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

a b
Fig. 102. a. Examinarea articulaţiei sterno – claviculare. O mână a
kinetoterapeutului exercită o împingere tangenţială de jos în sus
pentru a acţiona joncţiunea sterno – claviculară.
Punctul de contact este constituit de către “index – medius”. Cu
cealaltă mână mobilizează umărului pacientului printr-o tracţiune
de jos în sus şi invers, căutând barierele. Uneori, se constată chiar
un vid parţial al spaţiului articular, care poate să indice o
subluxaţie claviculară. b. Idem, sub un alt unghi.

5.2. TRATAMENTUL

5.2.1. Tratamentul general

Fig. 103. Pacientul, aşezat la marginea banchetei, se sprijină cu


spatele de toracele kinetoterapeutului, care îl cuprinde cu braţele.
Într-o stare perfectă de relaxare, pacientul lasă capul liber să se
sprijine pe umărul operatorului. Din această poziţie, kinetoterapeutul
efectuează rotaţii, solicitând astfel toate etajele vertebrale.

92
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 104. Aceeaşi manevră, dar în sens opus.

Fig. 105. Susţine cu o mână baza craniului pacientului. Cealaltă


mână exercită o tracţiune lejeră şi constantă la nivelul mandibulei.
Acţiunea se efectuează în timpul inspiraţiei pacientului, care se
relaxează în expir. Tracţiunea va rămâne constantă în tot timpul actului
respirator.
5.2.2. Tratamentul pentru segmentul sacrat

Fig. 106. Pacientul execută o contracţie izometrică pentru a obţine


alinierea celor două şolduri într-un plan ortogonal pe banchetă, în
timp ce kinetoterapeutul efectuează un balans anteroposterior.

93
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Rezultatul este deschiderea articulaţiei sacroiliace


corespunzătoare.

Fig. 107. Este o tehnică de realiniere a sacroiliacelor. Săgeţile


indică sensul mişcării efectuate de către kinetoterapeut. Pacientul
execută contracţii musculare în direcţii opuse, cu amplitudini
foarte mici.

5.2.3. Tratamentul pentru segmentul lombar

Fig. 108. Manevră directă de detorsionare la nivelul vertebrei L5.


Pacientul opune o forţă inversă celei aplicate pe bazin de către
kinetoterapeut.

94
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

a b

c
Fig.109. a, b şi c. Tehnică de manipulare directă, în poziţia aşezat.
Pacientul opune o forţă de rezistenţă opusă celei aplicate de către
kinetoterapeut.

Fig. 110. Tehnică de manipulare directă în poziţia aşezat.


Kinetoterapeutul fixează bazinul şi execută o tracţiune în sus
(săgeata), iar pacientul opune rezistenţă mişcării respective.

95
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 111. Tehnică directă, asemănătoare cu cea din fig. 109. a, b, c,


dar utilizând un cuplu de forţe. Pacientul opune rezistenţă
mişcărilor kinetoterapeutului figurate prin săgeţi.

Fig. 112. Tehnică miotensivă indirectă. Localizarea se obţine graţie


contrarezistenţei active furnizate de mâna terapeutului la nivel
lombar şi a contracţiei musculare a pacientului contra mâinii
terapeutului, situată sub genunchiul pacientului.

a b
Fig. 113. a. Întinderea muşchiului piramidal. Kinetoterapeutul
aplică o forţă descendentă, iar una dintre mâni acţionează asupra
genunchiului pacientului. b. Idem, cu sprijin direct al genunchiului
subiectului, pe toracele kinetoterapeutului.

96
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

a b
Fig. 114. a şi b. Tehnică indirectă; membrul inferior de deasupra
este în abducţie, cu genunchiul flectat.
Kinetoterapeutul prinde coapsa subiectului pe dedesubt. Se
apropie cu abdomenul, imprimând o rotaţie şoldului pacientului.Apoi,
accentuează mai mult sau mai puţin rotaţia, în funcţie de segmentul
cercetat (lombar, superior şi inferior) şi efectuează o tracţiune
izometrică în abducţie.
Pacientul contractă musculatura transversală a abdomenului.
Impactul este între L1 – L5, funcţie de gradul rotaţiei.

Fig. 115. Tehnică indirectă, plecând de la membrul inferior întins.


Pacientul este în decubit lateral. Kinetoterapeutul aplică priza la
nivelul treimii inferioare a gleznei, efectuează o flexie lejeră a

97
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

articulaţiei coxo-femurale şi îi induce sau nu o rotaţie internă


moderată.
Se solicită ulterior pacientului să contracte izometric transverşii,
oblicii abdominali şi muşchiul psoas.
Dozarea minuţioasă a rezistenţei exclude participarea muşchilor
coapsei.
Impactul este între L1 şi L5, în funcţie de dozarea forţei
corespunzătoare rotaţiei interne a membrului inferior.

Fig. 116. Tehnică indirectă, executată din poziţia iniţială a


pacientului de decubit lateral, cu genunchii în flexie.
Kinetoterapeutul execută priza pe coapsă, deasupra
genunchiului. Cealaltă mână fixează bazinul pentru a evita bascularea
acestuia. Subiectul realizează o abducţie prin izometrie, contra
rezistenţei kinetoterapeutului.

5.2.4. Tratamentul pentru etajul dorsal

98
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 117. Tehnică directă. Faţa palmară a mâinii operatorului


fixează coloana (contrapriza).
Priza se realizează la nivelul umărului şi execută rotaţia
trunchiului.
Pacientul are braţele încrucişate, cu palmele pe umeri şi execută
o mişcare în sens opus celei a kinetoterapeutului. Impactul este între
D10 – D4.

Fig. 118. Manevră similară precedentei, dar pacientul se află în


poziţie ascendentă, susţinut de către kinetoterapeut.Manevra este
foarte solicitantă pentru operator.

99
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 119. Tehnică directă, din poziţia aşezat; gambele la marginea


banchetei asigură echilibrul antero-posterior.
Kinetoterapeutul susţine pacientul şi îi imprimă rotaţia
trunchiului. Faţa palmară a mâinii operatorului realizează contrapriza
pentru etajul de lucru.
Pacientul opune o forţă inversă rotaţiei imprimate trunchiului
său şi se sprijină pe mâna kinetoterapeutului. Mişcarea se repetă de mai
multe ori.

a b
Fig.120. Tehnică directă. Capul subiectului este sprijinit cu fruntea
pe antebraţe. Kinetoterapeutul imprimă coloanei o serie de mişcări
de circumducţie, în spirală. Localizarea rezultă din însăşi dinamica
mişcării.
b. Tehnică directă, ca şi precedenta, dar forţele sunt sub formă de
cuplu.

100
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 121. Segmentul scapulo-humeral mobilizat, localizează


acţiunea în regiunea dorsală superioară şi medie. În funcţie de
amplitudine, suita acţiunii va solicita şi vertebrele cervicale
inferioare.

a b
Fig. 122. a şi b. Tehnică indirectă.
Pacientul este în decubit ventral, membrele inferioare întinse.
Capul este întors înspre partea disfuncţiei.
Kinetoterapeutul apucă humerusul subiectului în abducţie,
trecând pe dedesubtul cavităţii axilare şi ridică braţul subiectului
pentru a plasa partea internă aomoplatului paralel cu coloana. Se
realizează o tracţiune în abducţie între capul humeral şi cavitatea
glenoidă a omoplatului.
Impactul este între D3 şi D12. Direcţia generală de tracţiune
este dată de o linie imaginară care trece prin centrul de curbură şi
acromion.

101
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 123. Tehnică indirectă, din aceeaşi poziţie a pacientului. În


funcţie de partea tratată, braţul este în lungul corpului, într-o
uşoară rotaţie externă.
Antebraţul este în supinaţie, flectat pe braţ şi sprijinit pe piept.
Mâna kinetoterapeutului prinde cotul subiectului trecând printre
antebraţ şi braţ. Cotul este aşezat între degetele şi palma operatorului.
Rotaţia umărului pacientului vizează anularea acţiunii cuplului
marele pectoral – marele dorsal. Impactul este mare, de la D6 la L3.

Fig. 124. Tehnică indirectă. Aceeaşi poziţie de plecare ca şi


precedenta, dar braţul este în abducţie la 70 0, în funcţie de partea
pe care se lucrează. Antebraţul este în supinaţie şi flectat pe braţ.
Kinetoterapeutul împinge antebraţul pacientului şi simultan
realizează o tracţiune între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a
omoplatului, cu priza police – index, realizând o sinergie între romboid
şi marele dinţat. Impact: D2 – D4.

102
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 125. Tehnică indirectă. Operatorul plasează membrul superior


al pacientului pe verticală, în abducţie. Se opune o rezistenţă
izometrică atunci când pacientul execută adducţia. Impact: D6 –
D12.

5.2.5. Tratamentul pentru etajul cervical

Fig. 126. Întindere. Operatorul exercită cu extremitatea degetelor,


o presiune ascendentă la baza craniului. Acţiunea are efecte, dacă
este cuplată cu respiraţia subiectului. Inspiraţia generează
tracţiune, iar expiraţia – relaxare.

103
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 127. Tracţiuni ritmice asupra ansamblului vertebrelor


cervicale aflate în extensie lejeră, care se armonizează cu timpii de
repaus.

Fig. 128. Tracţiune monopodală.

104
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 129. Întinderea muşchilor laterali prin contracţii izometrice.


Subiectul opune rezistenţă mişcării aplicate de către
kinetoterapeut.

Fig. 130. Tracţiune bipodală.

a b
Fig. 131. a. Tehnică directă. Localizarea este realizată prin
apăsarea indexului pe apofizatransversă. Cealaltă mână a
kinetoterapeutului imprimă punerea sub tensiune şi cercetarea

105
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

barierei (obstacolului morfo-fiziologic). Pacientul va opune o forţă


de sens contrar, care va antrena corecţia. b. Idem, dar dintr-un alt
unghi.

Fig.132. Lucrul muscular izometric pentru disfuncţii laterale (în


plan frontal).

a b
Fig. 133. a şi b. Idem. Pentru disfuncţii antero-posterioare (în
planul sagital).

106
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 134. Tehnică indirectă. Mâna dreaptă a operatorului fixează


umărul pacientului, rotindu-l înspre faţă.
Cu mâna stângă, sub apofiza mastoidă, împinge în sens
opus. Se realizează un impact între C5 – C7.
O rezistenţă egală a pacientului aplicată între cele două
puncte influenţează C4 – C5.
O localizare mai precisă a rezistenţei pe punctul proximal dă
un impact de la C2 la C3.

Rezumat
Manipulările sunt tehnici utilizate în diverse suferinţe ale
aparatului mio-orto-kinetic utilizate din cele mai vechi timpuri, în mod
empiric, dar eficient, preluate şi fundamentate în epoca modernă şi în
prezent. Mişcările executate pasiv de către terapeut au o anumită
succesiune şi carcateristici ce le diferenţiază de mobilizarea pasivă (pur
asistată) şi sunt adaptate fiecărei părţi a corpului, determinând o
corecţie osteobiomecanică normală, fină şi precisă a disfuncţiilor
acestora.

Concepte şi termeni de reţinut


Manipularea reprezintă "o mobilizare forţată care poartă
elementele unei articulaţii peste jocul voluntar şi obişnuit ala acestora,
până la limita jocului anatomic posibil, fără a o depăşi" (R. Maigne,
Encyclopedie Medico Chirurgicale, Ed. 1980).
Osteopatie, manipulare, punere în poziţie, punere în tensiune.

107
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt caracteristicile tehnicii de manipulare?
2. Care este tehnica de aplicare a manipulării diferitelor
segmente (poziţiae pacient, poziţia terapeutului, prizele şi
contraprizele)?

Recomandări bibliografice

1. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de


kinetoterapie tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi
2. Bove G., Nilsson N., – Spinal manipulation in the treatment of
episodic tension - type headache. JAMA. 1998 Nov 11; 280(18):
1576-9.
3. Still A.T. – Osteopathy. Reserch and Practice. Press of the
Pionner Company. St. Paul, Minn.
4. Vernon HT. – The effectiveness of chiropractic manipulation in
the treatment of headache: an exploration in the literature. J
Manipulative Physiol Ther 1995 Nov- Dec; 18(9): 611-17.
5. http://www.atstill.org
6. http://www.interlinea.org/media/osteopathy-research-
andpractice.pdf

108
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CURS 6

TEHNICI KINETICE DINAMICE ACTIVE ŞI TEHNICI


KINETICE STATICE

Introducere
Tehicile kinetice dinamice active sunt cel mai mult utilizate în
kinetoterapie reperezentând baza programelor de recuperare. Aceste au
o mare diversitate în aplicare şi posibilităţi de combinare, carcteristice
diagnosticului, etapei în care se află pacientul, dotării materiale de care
dispune serviciul de recuperare.
Tehnicile kinetice statice au deasemenea o importanţă deosebită
în recuperarea medicală, în practica sportivă şi în viaţa de zi cu zi a
fiecărei persoane.

Obiectivele cursului
Cunoaşterea tipurilor de mobilizare dinamică activă
(clasificarea tehnicilor de mobilizare activă).
Cunoaşterea modului de aplicare a tehnicilor kinetice active.
Cunoaşterea tehnicilor kinetice statice.
Cunoaşterea modului de aplicare practică a tehnicilor kinetice
statice.

6.1. MOBILIZAREA ACTIVĂ


Definitorie pentru această mobilizare este prezenţa contracţiei
musculare proprii segmentului care se mobilizează.
Întrucât această contracţie poate fi reflexă (involuntară) sau
voluntară, mobilizarea poate fi clasificată în:
- mobilizare activă reflexă;
- mobilizare activă voluntară.
6.1.1. Mobilizare activă reflexă
Aceasta se realizează prin contracţii musculare reflexe
necomandate voluntar, apărute ca răspuns la un stimulul senzorial în
cadrul anumitelor reflexe motorii.

109
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Persoana aflată în această situaţie percepe stimulul, de aceea


activitatea motorie reflexă poate fi provocată şi utilizată pentru
facilitarea sau ameliorarea unei mişcări sau posturi kinetoterapeutice.
În acest sens există câteva metode folosite pentru a provoca
contracţiile reflexe:
a) Reflexul de întindere (“strech – reflexul”) – întinderea bruscă a
unui muşchi inervat, provoacă contracţia acestuia, pentru a
echilibra forţa de întindere. Forţa aplicată contra acestui efect, a
contracţiei reflexe apărute, determină o tensiune crescută a
muşchiului respectiv, reflex ce se datorează stimulării fusurilor
musculare;
b) Reacţiile de echilibrare sunt reprezentate de o suită de reflexe
declanşate în vederea restabilirii echilibrului corpului, afectat de
intervenţia unei forţe exterioare. Evitarea căderii se realizează
printr-o serie de mişcări complexe, reflexe, involuntare;
c) Reflexele de poziţie – poziţia corpului (ortostatică) este
menţinută prin contribuţia continuă a unor contracţii musculare,
declanşate involuntar, în baza unor reflexe. Reflexele respective
au punct de plecare în muşchi, structurile articulare, cât şi la
nivelul cutanat al tălpilor.
Dezvoltarea neuromotorie a copilului se bazează pe aceste
reflexe de postură, care sunt:
 reflexul cervical tonic: simetric şi asimetric;
 reflexul labirintic: simetric şi asimetric;
 reacţiile de îndreptare.
Aceste reflexe declanşează contracţii musculare şi mişcări
involuntare simultan cu relaxarea grupelor musculare antagoniste.
Reflexele posturale stau la baza unor metode de recuperare
neuromusculară.
Stimularea neuromusculară obţinută prin mobilizarea activă
reflexă, în situaţii în care efortul voluntar este ineficient, constituie
genul de mişcare care, în cazul parezelor, întreţine vascularizaţia,
troficitatea şi extensibilitatea muşchilor, reduce spasticitatea, în baza
inervaţiei reciproce, dezvoltând în acelaşi timp stereotipuri.
6.1.2. Mobilizarea activă voluntară
Mobilizarea activă voluntară constituie fondul oricărui program
kinetic profilactic, terapeutic sau de recuperare.

110
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Mişcarea voluntară comandată este caracteristică acestei tehnici,


realizată prin contracţie musculară şi consum energetic.
Efectele obţinute prin această tehnică sunt aceleaşi care au fost
prezentate la mobilizarea pasivă dar, rezultatele obţinute sunt mult mai
importante şi se obţin într-un timp mai scurt.
Mişcarea voluntară este reprezentată de contracţia izotonică,
dinamică, în care muşchiul îşi modifică lungimea, capetele de inserţie
apropiindu-se sau depărtându-se prin deplasarea segmentului.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sunt:
- creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcării unei articulaţii;
- creşterea sau menţinerea forţei musculare;
- redobândirea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare;
- menţinerea unei circulaţii normale;
- menţinerea sau creşterea ventilaţiei pulmonare;
- ameliorarea condiţiei psihice;
- menţinerea echilibrului endocrin.
Mobilizarea activă voluntară poate fi executată:
 segmentar – ca o tehnică localizată;
 generalizată, care antrenează tot corpul prin exerciţii fizice
(exerciţii fizice localizate sau generale).

Tehnici de mobilizări active voluntare


La fel ca şi mobilizările pasive, mobilizările active se realizează
prin tehnici variate:
a) Mobilizarea liberă (activă-pură) este mişcarea liberă specifică
oricărei activităţi cotidiene, dar este folosită mult şi în
kinetologie atunci când este posibil. Se execută fără nici o
intervenţie exterioară (cu excepţia gravitaţiei), parametrii săi
fiind direcţia de mişcare, amplitudinea, ritmul, forţa, durata şi
poziţia în care se execută.
b) Mobilizarea activo-pasivă (activă asistată). Utilizarea acestei
tehnici este recomandată atunci când forţa musculară are o
valoare între coeficienţii 2 – 3. Ajutorul acordat urmăreşte:
protejarea forţei musculare a pacientului pentru un anumit
exerciţiu; asigurarea corectitudinii unei mişcări; susţinerea şi
poziţionarea segmentului mobilizat; mişcări combinate,
complexe. Deasemenea, se utilizează şi pentru refacerea
mobilităţii normale a unei articulaţii.

111
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Condiţii de realizare a mobilizărilor activo-pasive


 cunoaşterea exactă a suferinţelor pacientului, diagnosticului
bolii şi a celui funcţional (bilanţul articular şi muscular), a stării
morfopatologice a structurilor care vor fi mobilizate activo-
pasiv;
 forţa exterioară, indiferent de modul de aplicare, să nu se
substituie forţei proprii a pacientului, ci numai să ajute (altfel
mişcarea devine pasivă);
 forţa exterioară trebuie să fie aplicată pe direcţia acţiunii
muşchiului asistat;
 forţa exterioară (de asistare) nu este aceeaşi pe toate
amplitudinea mişcării, este mai mare la începutul ei (învingerea
rezistenţei) şi la sfârşitul mişcării (pentru a mări amplitudinea
acesteia);
 asistarea mişcării active se rezumă numai la realizarea mişcării
dorite, eliminând orice alt travaliu muscular.

Forţa exterioară în cazul tehnicii de mobilizare activă asistată,


poate fi realizată prin:
 corzi elastice sau contragreutăţi ale instalaţiilor cu scripeţi;
 autoasistare (mobilizarea cu ajutorul scripeţilor, cu un segment
sănătos asupra altuia bolnav etc.); metoda este folosită în special
pentru mărirea amplitudinii mişcării articulare şi mai puţin
pentru ameliorarea forţei musculare;
 executarea mişcării active în apă, astfel încât să se utilizeze forţa
de facilitare a apei (împingerea de jos în sus – legea lui
Arhimede).
Indiferent de tehnica folosită, mobilizarea activo-pasivă (activă
asistată) necesită ca segmentul în mişcare să fie sprijinit pe toată
amplitudinea mişcării executate (musculatura antagonistă nu trebuie să
fie angrenată).
Mobilizarea activă asistată se execută lent, cu mişcare continuă,
fără bruscări, de obicei la comandă.
c) Mobilizarea activă cu rezistenţă. În cazul acestui tip de
mobilizare, forţa externă se opune parţial forţei mobilizatoare
proprii, musculatura dezvoltând un travaliu mai mare decât cel
necesar mişcării segmentului. Tensiunea mărită astfel în muşchi,

112
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

determină hipertrofia acestuia şi creşterea forţei musculare a


pacientului.
Scopul mobilizării active cu rezistenţă urmăreşte, în principal,
creşterea forţei şi/sau rezistenţei musculare.

Indicaţii pentru realizarea corectă a mobilizărilor active cu


rezistenţă
 rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active (sunt şi
excepţii);
 rezistenţa trebuie să aibă o valoare mai mică decât forţa
muşchilor care se contractă în realizarea mişcării (aplicarea
rezistenţei nu trebuie să aibă urmări negative asupra coordonării
mişcării). Deasemenea, rezistenţa nu trebuie să fie egală cu forţa
musculară, întrucât tehnica de kinezie activă s-ar transforma în
tehnică de kinezie statică;
 pe cât posibil, rezistenţa trebuie să fie aplicată pe faţa de
mişcare a segmentului, influienţând astfel exteroreceptorii în
vederea stimulării mişcării (ex. flexia gambei; rezistenţa se
aplică pe faţa posterioară a acesteia);
 după fiecare mişcare cu rezistenţă este necesară o scurtă pauză
de relaxare;
 ritmul executării va fi corelat cu valoarea rezistenţei (ritmul
lent este asociat cu rezistenţă mare, iar ritmul rapid cu rezistenţă
mică). Acesta va fi stabilit de către kinetoterapeut, în funcţie de
obiectivele urmărite şi de alţi parametri care ţin de pacient
(vârstă, boli asociate, gradul de antrenament);
 stabilizarea segmentului ai cărui muşchi sunt solicitaţi în
mişcare, se poate asigura suplimentar prin: presiune manuală,
chingi, curele etc..
Variantele tehnice ale mobilizării active contra unei rezistenţe
sunt determinate de modalităţile de realizare a rezistenţei:
 Rezistenţa prin scripete cu greutăţi poate fi utilizată pentru toate
grupele musculare principale, mai frecvent fiind folosită pentru
segmentele mari ale membrelor;
 Rezistenţa prin greutăţi – cea mai simplă şi mai utilizată tehnică
din metodologia de tonifiere musculară – este folosită în
principal pentru musculatura membrelor (săculeţi de nisip,
discuri metalice, gantere, mingi medicinale).

113
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

În funcţie de poziţia corpului, rezistenţa aplicată unui segment


nu rămâne constantă pe tot parcursul mişcării. Spre exemplu, rezistenţa
creşte atunci când mişcarea se execută în sens antigravitaţional şi
braţul pârghiei creşte; sau, scade atunci când mişcarea se execută în
direcţie opusă.
Indiferent de tipul lor, greutăţile trebuie să aibă valoarea înscrisă
pe ele, pentru a fi utilizate corect şi a se putea aprecia creşterea forţei
musculare a subiectului.
Există mai multe metode de creştere a forţei musculare folosind
rezistenţa prin greutăţi (ex..– De Lorme, Zinovieff, McQueen,
culturism, etc.).
 Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice. Tehnica aceasta în
kinetologia terapeutică se aplică cu multă prudenţă deoarece
este greu de adaptat rezistenţa arcului sau elasticului la
posibilităţile muşchiului afectat. Forţa de rezistenţă a arcului
creşte pe măsură ce arcul este întins (se comportă invers decât
forţa fiziologică a muşchiului). Aceste instalaţii sunt utile pentru
facilitarea unor mişcări pe direcţia de strângere a arcului şi
pentru tonifierea musculară prin tracţiune sau opunere la
revenire. Forţa arcului este în funcţie de materialul din care este
confecţionat, diametrul sârmei şi grosimea acestuia.
Ele au posibilitatea de a opune o rezistenţă precisă, măsurată în
kilograme (standardizate) cu rezistenţă de 4,5; 9; 13,5; 18 kg., forţa
calculată la întinderea maximă. După necesitate pot fi aplicate în
paralel, 2-3 arcuri pentru a dubla sau tripla valoarea rezistenţei.
Folosirea lor necesită prudenţă, urmărind: forţa arcului, poziţia
pacientului, lungimea corzii care leagă arcul de punctul de fixare (zid,
podea, tavan).
In practică se folosesc diverse aparate şi dispozitive mici, cu
arcuri sau benzi elastice, pentru recuperarea mobilităţii şi forţei mâinii
sau piciorului.
Pentru recuperarea mâinii, pentru forţa prehensiunii se folosesc
frecvent inele de cauciuc, bureţi, mingi mici de cauciuc, etc..
 Rezistenţa prin materiale maleabile
Lutul, chitul, plastilina, ceara, nisipul ud, pot fi modelate prin
solicitarea unei anumite forţe, fiind utilizate în recuperarea mâinii.
 Rezistenţa apei

114
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Rezistenţa (valoarea acesteia) opusă de apă mişcării corpului


sau unor segmente, este în funcţie de suprafaţa care se opune şi de
ritmul mişcării respective. Deasemenea, direcţia mişcării are o mare
importanţă (la mişcarea executată de sus în jos rezistenţa este mică,
datorită forţei ascendente a apei).
Pentru mărirea suprafeţei ce se opune apei, se utilizează diferite
obiecte (palete, flotoare, scuturi), ce măresc rezistenţa ce trebuie
învinsă, solicitând mai mult musculatura membrului respectiv.
 Rezistenţa realizată de kinetoterapeut
Reprezintă cea mai valoroasă tehnică, deoarece rezistenţa opusă
se poate aplica gradual, adaptată variaţiilor de forţă de pe segmentul de
mişcare al pacientului. Este indicat ca kinetoterapeutul să fie aşezat pe
direcţia mişcării executate de pacient.
 Rezistenţa realizată de pacient (autorezistenţa)
Se utilizează propria rezistenţă, greutatea corpului sau rezistenţa
dozată. În acest mod sunt solicitate articulaţiile: umărului, cotului,
pumnului, coxo-femurală, genunchiului, gleznei. Cele şapte posibilităţi
de mobilizare activă cu rezistenţă, pot fi executate separat sau se pot
asocia 2-3 dintre ele, într-o anumită perioadă de tratament kinetologic.
Alegerea lor este corelată cu forţa musculară, starea generală a
pacientului, posibilităţile lui de înţelegere şi cooperare, dotarea
existentă, obiectivele urmărite.

6.2. TEHNICI KINETICE STATICE


Kinezia statică este reprezentată de contracţia musculară care nu
determină mişcarea segmentului.
Există două posibilităţi tehnice de executare a kineziei statice:
 contracţia izometrică;
 relaxarea musculară.
6.2.1. Contracţia izometrică
Urmăreşte creşterea forţei musculare. În timpul travaliului
muscular izometric, muşchiul nu-şi modifică dimensiunea, fibrele
musculare îşi măresc tensiunea, fără să se scurteze.
Forţa dezvoltată de muşchiul care încearcă să deplaseze un
obiect imobil este denumită “forţă izometrică” şi apare în cazul în care
lucrează contra unei rezistenţe egale cu forţa lui actuală.

115
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Pentru învingerea unei rezistenţe, cu cât aceasta este mai mare,


cu atât numărul unităţilor motorii solicitate este mai mare. Rezistenţa
maximă specifică contracţiei izometrice, pune în tensiune toate fibrele
musculare, ceea ce va conduce la creşterea forţei musculare.
Spre deosebire de contracţia izotonică, în care muşchiul îşi
modifică lungimea fibrei fără modificări importante ale tensiunii de
contracţie, în contracţia izometrică creşte tensiunea de contracţie la
aceeaşi lungime a muşchiului.
Hattinger şi Muller (1953) sunt cei care au cercetat şi au
remarcat valoarea deosebită a acestei tehnici pentru creşterea forţei
musculare. Prin contracţia izometrică se obţine o rapidă hipertrofiere a
masei musculare.
Metodica aplicării contracţiei izometrice trebuie respectată
deoarece este obositoare, prin reducerea circulaţiei sangvine la nivelul
muşchiului contractat (ex. contracţia durează 6 secunde, pauza 12
secunde, număr de repetări 4 – 6).
6.2.2. Relaxarea musculară
Scăderea tensiunii de contracţie la nivelul unui muşchi îl
decontracturează, îl “relaxează”.
O tensiune de contracţie există totuşi la nivel muscular, chiar şi
atunci când muşchiul respectiv se află într-o stare de maximă relaxare.
Tonusul muscular este variabil, aspect cu mare importanţă la
nivelul musculaturii posturale (antigravitaţionale) unde se reglează
“tonusul postural”.
Există situaţii în care tonusul muscular rămâne crescut, chiar şi
în “stare de repaus” (afecţiuni psihice sau stări psihice modificate).
Unele situaţii patologice determină creşteri importante ale
tonusului muscular, contracturi puternice, localizate sau generale
(spasticitate).
Relaxarea musculară constituie un obiectiv important în
kinetologie, care se obţine printr-o serie de metode specifice,
complexe.
Relaxarea, opusă contracturii, este inclusă în kinetologie ca o
tehnică de “kinetică statică”.
Starea de relaxare poate fi locală (se referă la un grup muscular,
segment sau membru) sau generală (la întregul corp).

116
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Relaxarea "Este un proces prin care un sistem, care a fost scos


din starea de echilibru, revine la echilibrul iniţial, sau la o altă stare de
echilibru" (T. Sbenghe, 1987).
Relaxarea "este o metodă de autoreglare psiho-fizică a
comportamentului uman, ce urmăreşte realizarea unui repaus cât mai
profund, ce recuperează energia solicitată de activitatea omului şi are
ca obiectiv realizarea unei decontracturări musculare şi psihice prin
utilizarea mijloacelor şi metodelor celor mai adecvate" (definiţie –
Dicţionar Psihologic).
Relaxarea se realizează la nivelul hipotalamusului prin scăderea
activităţii sistemului nervos simpatic.
Aplicabilitatea tehnicilor de relaxare se regăseşte în domeniul
medical, în practica sportivă, dar şi în viaţa oricărei persoane, pentru a
avea o viaţă echilibrată.
În literatura de specialitate şi în practică există o varietate de
tehnici şi metode psiho-fiziologice, psiho-kinetice, pentru reglarea
organismului, reducerea tensiunilor şi a stresului. Dintre aceste unele
aparţin kinetoterapiei (precedee de masaj, posturări, tehici FNP, diverse
metode kinetologice), altele sunt farmacologice (timoleptice,
miorelaxante, sedative), considerate tehnici de relaxare extrinsecă.
Alte tehnici (metode) de relaxare, sunt acelea în care subiectul este
autonom, îşi induce singur relaxarea, chiar dacă este asistat de
terapeutul care îl învaţă, supravegheză execuţia şi efectul obţinut –
tehnici de relaxare intrinsecă.
Tehnici şi metode speciale de relaxare

6.2.2.1. Metoda Edmund Iacobson


Metoda Iacobson are la bază conştientizarea contracţiei
musculare în contrast cu lipsa acesteia, cu relaxarea musculară.
Învăţarea metodei presupune un antrenament de lungă durată
(mai multe luni) şi constă în exerciţii (1-4 ore), repetate de mai multe
ori pe zi (3-4 ori) de 3-4 ori pe săptămână. Implică prezenţa unui
terapeut (kinetoterapeut, psiholog, neuropsihiatru, etc., în funcţie de
diagnostic) care să verifice executarea şi efectele aplicării metodei.
Condiţiile necesare: în camera în care se desfăşoară
antrenamentul să fie linişte, temperatura de confort, lumună moderată.
Programul cuprinde mai multe etape:

117
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Etapa 1
Pacientul poziţionat în decubit dorsal, respiră amplu, liniştit,
controlând respiraţia (inspiraţia pe nas, expiraţia pe gură). Astfel se
produce o alcaloză ce determină o stare euforică, de relaxare generală,
o stare plăcută. În acelaşi timp trebiue să-şi imagineze că în timpul
inspirului corpul său este uşor şi se ridică ca un balon, iar în timpul
expirului corpul său devine foarte greu şi se înfundă în pat.

Etapa 2 – antrenamentul propriu-zis


Tehnica (metoda) Iacobson se aplică pentru membrele
superioare, membrele inferioare, trunchi, întregul corp.

Pentru membrele superioare şi inferioare


- pe inspir, din poziţia decubit dorsal execută anteducţia
membrului superior stâng, uşor, lent cu mâna în flexie, până
când aceasta se află la 10-15 cm de pat; în această poziţie
contracţia voluntar-dinamică are valoarea 3-4; poziţia se
menţine 15-30 sec;
- pe expir, pacientul lasă să cadă membrul superior pe pat, brusc
(cu un uufff);
- se menţine poziţia iniţială (decubit dorsal, repaus) 1-3 min, până
la relaxarea totală a membrului superior respectiv.
Acest ciclu se repetă de 3-6 ori până la obţinerea degajat, relaxat
sau decontracturat a execuţiei mişcării.
În acelaşi fel se execută mişcările pentru membrul superior opus
şi pentru membrele inferioare

Pentru trunchi
- pacientu în decubit dorsal;
- inspir profund în timp ce ridică spatele (trunchiul
superior) şi capul de pe pat, lordozând-se în poziţie
aproape şezând;
- expir profund, odată cu "prăbuşirea" pe pat a corpului, o
înfundare în pat cu aplatizarea zonei lombare.
În situaţiile pacienţilor cu rigiditate, durere, vârstă înaintată,
traumatizaţi grav sau imobilizaţi, mişcarea de ridicare se va executa
imaginar, se va executa doar contracţia musculară necesară fazelor de
ridicare şi revenire înapoi prin cădere.

118
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Variantă a tehnicii pe segmente:


- pacientul în decubit dorsal;
- prologul respirator;
- pacientul execută flexia antebraţului pe braţ: terapeutul
întreabă: "simţi senzaţia de contracţie?", după răspunsul
pacientului, care conştientizeză contracţia muşchilor
flexori respectivi, terapeutul comandă: "lasă braţul
moale!".
În acest fel, pacientul conştientizează senzaţia de
decontracturare, de relaxare. Apoi se va trece la aplicarea în acelaşi fel
a tehnicii la alt grup muscular, se va extinde la tot membrul.
Pe rând se execută la toate membrele, la trunchi şi la întreg
corpul.
Metoda Iacobson, contracţie-relaxare este cea mai utilizată în
practică, eficienţa maximă se obţine atunci când pacientul lasă
suficient timp fazei de relaxare de după executarea mişcării.
6.2.2.2. Metoda de relaxare (tehnica) autogenă SCHULTZ
Antrenamentul Autogen Schultz (autogen: gr. autos→prin sine,
gr. genon→a produce), este după afirmaţia autorului o "autopsihoză",
prin care subiectul poate obţine controlul asupra funcţiilor anumitor
organe, deasemenea relaxarea aşteptată; prin concentrare acesta îşi
poate induce o stare hipnotică.
Starea de greutate şi senzaţia de căldură sunt autosugestionate
pentru a obţine starea hipnoidă, la început metoda fiind bazată pe trei
idei fundamentale:
- sunt calm;
- braţele şi piciarele îmi sunt grele;
- braţele şi picioarele mele sunt calde.
Antrenamentul Schultz poate fi aplicat individual, sau în grup,
ca metodă de autorelaxare, cu sau fără prezenţa unui specialist. Camera
de lucru trebuie să fie liniştită, aer curat, îmbrăcămintea comodă.
Poziţiile din care se aplică trebuie să fie confortabile (aşezat cu
capul rezemat de spătarul fotoliului, decubit dorsal, cu membrele
inferioare întinse şi uşor depărtate, braţele pe lângă corp şi cu ochii
închişi), poziţii relaxante, din care se poate obţine decuplarea SNC de
la impulsurile neuromusculare posturale.

Primul ciclu al antrenamentului este compus din 8 exerciţii:

119
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Exerciţiul 1
- Urmăreşte realizarea condiţiei psihologice de bază,
inducerea stării de calm, prin frazele rostite în gând:
o Sunt calm, sunt calm, sunt calm ........;
o O linişte plăcută mă cuprinde, ..., (de 3 ori);
o Întregul meu corp este relaxat, ....., (de 3 ori).
După obţinerea atmosferei de calm, linişte, se trece la
decontracturarea musculaturii pe segmente, în mod progresiv
Exerciţiul 2
- urmăreşte obţinerea senzaţiei de greutate în anumite
segmente sau membru ca în următoarele exemple;
Pentru membrele inferioare
o braţul, mâna dr. începe să fie mai grea, ..., (se repetă de 3 ori);
o o geutate plăcută cuprinde btaţul, mâna dreaptă (se repetă de 2-3
ori);
o braţul, mâna dreaptă este mai grea (se repetă de 2-3 ori);
o braţul, mâna dreaptă este mai grea ca plumbul (se repetă de 2-3
ori).
Exerciţiul se execută cu ambele membre, pe rând sau simultan.
Pentru membrele inferioare
o piciorul drept începe să fie mai greu (se repetă de 3-4 ori);
o o greutate plăcută cuprinde piciorul meu drept (se repetă de 3-4
ori);
o piciorul meu drept este mai greu (se repetă de 3-4 ori);
o piciorul meu drept este greu ca plumbul (se repetă de 3-4 ori).
Se repetă pentru membrul inferior stâng, sau se aplică simultan
pentru ambele membre inferioare.
Pentru întregul corp
o întregul meu corp este greu (se repetă de 3-4 ori);
o o greutate plăcută cuprinde întregul meu corp (se repetă de 2-3
ori);
o sunt calm şi relaxat ... (se repetă de 2-3 ori);
o o linişte plăcută mă cuprinde (se repetă de 2-3 ori).
Exerciţiul 3
Exemplu pentru obţinerea senzaţiei de căldură pentru mână,
braţ, picior, membre superioare, membre inferioare, etc..
o braţul drept începe să fie mai cald (se repetă de 2-3 ori);

120
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

o braţul drept este mai cald (se repetă de 2-3 ori);


o o căldură plăcută cuprinde braţul meu drept (se repetă de 2-3
ori);
o braţul meu drept este cald (se repetă de 2-3 ori).
Exerciţiul continuă astfel pentru membrul superior stâng şi
membrele inferioare după care se încheie cu formulele generale:
o sunt calm, relaxat;
o o linişte plăcută mă cuprinde (se repetă de 2-3 ori);
o orice senzaţie neplăcută a dispărut (se repetă de 2-3 ori);
o mă simt ca după un somn lung odihnitor (2-3 ori).
Exerciţiul 4
Se aplică pentru reglarea frecvenţei cardiace (FC).
Formulele folosite sunt:
o inima bate liniştit şi puternic (se repetă de 2-3 ori);
o pulsul meu este rar, profund (se repetă de 2-3 ori);
o pulsul meu este liniştit (se repetă de 2-3 ori);
o orice senzaţie neplăcută a dispărut (se repetă de 3 ori).
Exerciţiul 5
Pentru reglarea fazelor respiraţiei:
o respir calm .... (se repetă de 3 ori);
o respir liniştit ... (se repetă de 3 ori);
o respir adânc şi liniştit (se repetă de 2-3 ori);
o respir liniştit şi normal (se repetă de 3 ori).
Exerciţiul 6
Pentru obţinerea reglării digestiei, se aplică formulări ca:
o abdomenul meu este cald, iradiază căldură (se repetă de 2-3
ori);
o plexul meu solar este cald (se repetă de 2-3 ori);
o plexul meu solar funcţionează regulat, liniştit (se repetă de 2-3
ori).
Exerciţiul 7
Pentru obţinerea senzaţiei de frunte răcorită, proaspătă:
o fruntea mea este răcoroasă (se repetă de 2-3 ori);
o o răcoare plăcută îmi cuprinde fruntea (se repetă de 2-3 ori).
Exerciţiul 8
Pentru combaterea insomniei prin fraze precum:
o sunt calm şi relaxat;

121
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

o o linişte plăcută mă cuprinde;


o pleoapele mele sunt grele ca de plumb;
o o oboseală plăcută mă cuprinde.
Aceste exerciţii din tehnica Schultz aparţin ciclului I ale
antrenamentului, obţinerea senzaţiilor descrise durează 3-6 luni.
Ciclul II al tehnicilor Schultz sunt tehnici de hipnoză şi Yoga
care se realizează în spitale sub stricta îndrumare şi supraveghere a
specialiştilor.
Antrenamentul autogen Schultz se practică de către sportivi,
artişti, în cosmonautică.
Are deasemenea indicaţii ca metodă profilactică dar şi
terapeutică în HTA, insomnii, nevroze, astm bronşic, etc..
Formulele standard pot fi rostite în gând sau imprimate (diverse
tehnici audio).
Repetarea acestora de 2- 4 ori, asigură timpul necesar obţinerii
efectului dorit.
Înafară de cele 2 tehnici (metode) prezentate există multe altele,
precum Metoda Maccagno, Metoda Parow, Metoda Gindler-Stolze,
Metoda Gerda Alexander, etc..

Rezumat
Cele mai utilizate metode de realizare a relaxării musculare,
vizează:
- conştientizarea stării de relaxare musculară (se alternează
contracţii statice cu relaxări statice);
- posturarea segmentului în sprijin absolut pe un plan orizontal
sau chingi, căutând prin inhibiţie centrală suspendarea oricărei
activităţi musculare a segmentului respectiv;
- scuturarea ritmică de către kinetoterapeut a segmentului ce
trebuie relaxat (pacientul caută să-şi relaxeze voluntar
musculatura);
- masaj uşor deasupra muşchiului contractat (effleurage sau
vibraţii).
Indiferent de metoda aplicată, la baza relaxării stă
decontracturarea conştientă a muşchiului (atunci când este posibil).

Concepte şi termeni de reţinut

122
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Mobilizarea actică-reflexă, mobilizarea activ voluntară, activă-


pasivă, activă cu rezistenţă, contracţie izometrică, relaxare musculară.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt tehnicile kinetice dinamice active?
2. Care sunt caracteristicile tehnicilor dinamice active şi modul lor
de acţionare?
3. Ce este contracţia izometrică, scopul folosirii ei şi metodica de
aplicare?
4. Care sunt tehnicile kinetoterapeutice pentru obţinerea relaxării?
Recomandări bibliografice
1. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi
2. Marcu V., Dan Mirela, 2006, - Kinetoterapie/Physiotherapy,
Ed. Univ. Oradea.
3. Pasztai Z., Pasztai A., 2001, - Terapii-Tehnicii-Metode
complementare de relaxare, decontracturare folosite în
kinetoterapie, Ed. LOGOS.
4. Sbenghe T., 1987, - Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi
de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.

123
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

CURS 7

7. METODE KINETOLOGICE

Introducere
Metoda kinetologică este reprezentată de un grup de exerciţii
fizice, care au un sens şi un scop final unic.
În general, metodele kinetologice poartă numele autorilor care
le-au conceput.
De-a lungul timpului au fost propuse şi utilizate în practica
kinetologică numeroase metode dintre care unele au dispărut, altele au
dăinuit şi s-au perfecţionat. Se folosesc diferenţiat, în funcţie de scop,
obiective, diagnostic.
Dintre cele mai utilizate, fără a fi egale ca importanţă, sunt:
- metoda Kabat – urmăreşte facilitarea actului motor voluntar prin
sumarea de stimuli ai sistemului neuromuscular;
- metoda Bobath – are la bază reacţiile de redresare a capului,
corpului şi urmăreşte modificări ale tonusului muscular (prin
facilitare sau inhibiţie);
- metoda De Lorme – Watkins – pentru creşterea forţei
musculare prin exerciţii cu rezistenţă progresivă;
- metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor;
- metoda von Niederhoffer – Egidy pentru tratarea scoliozelor;
- metoda Muller – Hettinger – urmăreşte tonifierea musculară
prin exerciţii izometrice;
- metoda Mezieres pentru corectarea lordozelor;
- metoda Jacobson şi Schultz – pentru mobilizările articulare
(înspecial a umărului şi şoldului);
- metoda Colson – pentru mobilizarea articulară progresivă;
- metoda Frenkel – urmăreşte recâştigarea coordonării în
tulburările cerebrale;
- metoda respiraţiei abdomino-diafragmatice – pentru sindromul
obstructiv bronşic;

124
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

- metoda Vogler – pentru realinierea segmentelor corpului şi


asuplizare articulară;
- metodele Fay, Phelps, Tardien, Vojda, Brunstorm, pentru
facilitare neuromusculară;
- metoda culturistă pentru creşterea forţei şi volumului muscular.
Obiectivele cursului
- Cunoaşterea metodei Kabat (particularităţile, indicaţiile
efectele);
- Cunoaşterea modului de aplicare a diagonalelor Kabat pe
segmentele corpului
7.1. METODA KABAT
Herman Kabat, medic neurofiziolog a studiat şi elaborat o serie
de metode de facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.), care
pot fi definite ca “metode de încurajare sau grăbire a răspunsului
mecanismului neuromuscular graţie stimulării proprioceptive”.
Exerciţiile F.N.P. descrise de Kabat sunt complexe şi depăşesc
graniţele unor simple exerciţii, constituindu-se în “metoda Kabat” -
care introduce scheme de mişcare globală, ca element facilitator
proprioceptiv.
Metoda are la bază axioma lui Beevor şi Jackson: “creierul
ignoră acţiunea proprie muşchiului, el recunoaşte numai mişcarea”.
Kabat a observat că marea majoritate a mişcărilor omului, în
special cele de muncă, se execută în diagonală şi spirală, asemenea
orientării muşchilor, ligamentelor şi inserţiilor acestora.
În baza acestor observaţii, a precizat existenţa a câte două
diagonale de mişcare pentru fiecare segment important al corpului
(cap-gât, trunchi superior, trunchi inferior şi membre), fiecare având
câte două scheme antagoniste, pe flexie şi extensie.
În esenţă, metoda Kabat constă în utilizarea a câte două scheme
de flexie şi două de extensie pentru fiecare segment important al
corpului.
Fiecare schemă, în spirală şi diagonală, reprezintă o mişcare cu
trei componente:
 flexie sau extensie;
 abducţie sau adducţie;
 rotaţie externă sau internă.

Descrierea metodei
125
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Schemele de mişcare pentru cap – gât şi trunchi superior


“Cheia” acestor scheme este gâtul.
a) Schema de flexie spre dreapta; diagonala cap – gât – trunchi
superior rotate spre stânga, capul în hiperextensie laterală stânga
(ca şi cum ar privi înapoi peste umărul stâng).
Se execută o flexie cu rotaţie spre dreapta, bărbia depăşind linia
mediană a corpului, venind dinspre stânga spre dreapta, privirea
îndreptându-se spre dreapta jos.
Trunchiul superior (umerii) se flectează şi se rotesc spre dreapta,
mişcarea având tendinţa de a duce umărul stâng spre şoldul drept.
b) Schema de extensie pe aceeaşi diagonală, începe de la poziţia
finală a diagonalei de flexie şi ajunge prin derotaţie şi extensie
în poziţia din care s-a început mişcarea precedentă (de flexie),
cu capul, gâtul şi umerii în rotaţie spre stânga şi extensie.
Următoarele două scheme (pe flexie şi extensie) sunt cele pe
diagonala opusă, de la dreapta la stânga, identice cu cele descrise
anterior.

Schemele de mişcare pentru trunchiul inferior şi membrelor


inferioare bilateral asimetrice
“Cheia” acestor scheme o constituie membrele inferioare.
Diagonala include flexia cu rotaţia, de la stânga la dreapta şi
extensia de la dreapta spre stânga, iar cea de a doua diagonală în sens
invers (flexia cu rotaţia de la dreapta la stânga şi extensia de la dreapta
la stânga).
Membrele inferioare încrucişează linia mediană a corpului,
bazinul se rotează ridicându-se la pe planul banchetei (în schema de
flexie).

Schemele membrelor superioare şi membrelor inferioare


Aceste scheme sunt analizate după articulaţia luată în
considerare, a “pivotului de acţiune”.
Pivoţii proximali sunt articulaţia scapulo-humerală şi articulaţia
coxofemurală. Schema pentru pivoţii proximali are în vedere toate cele
trei componente:
 flexia – extensia;
 abducţia – adducţia;
 rotaţia internă şi rotaţi externă.

126
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Întotdeauna schemele respective, atât cele pe flexie cât şi cele


pe extensie, se combină cu abducţia şi adducţia. La membrul superior
flexia este asociată cu rotaţia externă, iar extensia cu rotaţia internă.
La membrul inferior, flexia şi extensia se asociază atât rotaţiei
interne, cât şi rotaţiei externe.
Abducţia membrului inferior se execută cu rotaţie internă, iar
adducţia se realizează asociată cu rotaţia externă.
Pivoţii intermediari sunt: articulaţia cotului pentru membrul
superior şi articulaţia genunchiului pentru membrul inferior (C; G).
Cotul şi genunchiul pot rămâne fixate, sau pot executa flexie şi
extensie în timpul executării schemelor de mişcare respective.
Rotaţiile interne şi externe în aceste articulaţii urmează rotaţiile
executate de pivotul principal, respectiv articulaţia scapulo-humerală
(SH) şi coxo-femurală (CF).
Pivoţii distali, articulaţiile pumnului şi a gleznei (P; G1)
urmează mişcările executate de pivoţii principali, astfel:

- la membrul superior
 supinaţia şi deviaţia radială urmează flexia şi rotaţia externă a
umărului;
 pronaţia şi deviaţia cubitală urmează extensia şi rotaţia internă a
umărului;
 flexia pumnului este asociată cu adducţia umărului;
 extensia pumnului este asociată cu abducţia umărului;

- la membrul inferior
 flexia plantară este legată de extensia şoldului, iar extensia
plantară de flexia şoldului;
 inversia (adducţia) piciorului se asociază adducţiei şi rotaţiei
interne a şoldului, iar eversia şi abducţia piciorului este legată
de abducţia şi rotaţia externă a şoldului.
Pivoţii digitali se aliniază mişcării pivoţilor proximali şi distali,
indiferent ce se întâmplă cu pivoţii intermediari (C; G).

- la membrul superior:
 flexia şi adducţia degetelor de asociază flexiei pumnului şi
adducţiei umărului;

127
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

 extensia cu abducţia degetelor se asociază extensiei pumnului şi


abducţiei umărului;
 deviaţia radială a degetelor urmează deviaţia radială a
pumnului, supinaţiei şi flexiei cu rotaţie externă a umărului;
 deviaţia cubitală a degetelor se asociază cu deviaţia cubitală a
pumnului, cu pronaţia şi extensia, cu rotaţia internă a umărului.
- policele se integrează în schemele de mişcare astfel:
 adducţia policelui se asociază cu flexia şi rotaţia externă a
umărului;
 abducţia policelui se asociază cu extensia şi rotaţia internă a
umărului;

- la membrul inferior
 flexia cu adducţia degetelor se asociază cu flexia plantară şi
extensia şoldului;
 extensia cu abducţia degetelor se asociază cu extensia piciorului
şi flexia şodului.
Fiecare schemă are la bază o componentă musculară principală
formată dintr-un grup de muşchi asemănători prin aliniamentul lor faţă
de schelet şi care contribuie la realizarea în principal a mişcărilor
cuprinse în schema respectivă.
Solicitarea musculară nu este delimitată strict într-o schemă de
mişcare, existând şi aşa-numita “componentă musculară secundară”,
reprezentată de muşchii care participă la realizarea mişcării pe două
scheme. Spre exemplu, marele fesier, care acţionează în cea mai mare
parte la schema extensie – adducţie - rotaţie externă a şoldului,
contribuie şi la acţiunea de extensie din schema extensie - abducţie -
rotaţie internă a coapsei, în care fesierul mijlociu şi micul fesier au
acţiune principală. Marele fesier, care are în componenţă unele fibre cu
acelaşi aliniament, contribuie la mişcarea respectivă, existând astfel o
“intercalare” de acţiuni.
Se consideră că un muşchi izolat are o acţiune în toate cele trei
componente, principala componentă fiind cea care îl întinde cel mai
tare.
Supleţea şi fluiditatea mişcării sunt date de participarea mai
multor muşchi, responsabili de realizarea celor trei componente,
fiecare având prioritate în una sau alta dintre acestea.

128
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Orice afectare a unuia dintre muşchii care participă la o


componentă a mişcării (schemei) modifică forţa şi coordonarea
acesteia. Astfel, muşchii principali ai schemei formează un lanţ care
acţionează cel mai bine în cadrul schemei respective, de la poziţia de
lungire completă, la poziţia de scurtare completă.
În sens invers, pentru fiecare muşchi se pot descrie schemele în
care se obţine facilitarea maximă.
Schema pentru fiecare mişcare începe cu “poziţia iniţială” (Pi),
“poziţia de întindere” sau “poziţia de întindere maximă a muşchiului”
şi se termină cu poziţia finală, (“poziţia de scurtare maximă”).
Între cele două poziţii, iniţială şi finală, segmentul parcurge
întreaga amplitudine de mişcare. În acest fel, toate segmentele cuprinse
în schemă, parcurg traseul de la întindere maximă (poziţia iniţială),
ajustându-se de la pivoţii proximali către cei distali.
Poziţionarea începe cu componentele de flexie sau extensie.
Dacă schema urmăreşte componenta flexie, segmentul va fi
poziţionat în extensie maximă. Apoi, se ia în consideraţie componenta
abducţie – adducţie.
Dacă schema urmăreşte componenta abducţie, segmentul va fi
poziţionat în adducţie. Rotaţia este luată în considerare ultima.
Dacă schema are în componenţă rotaţia externă, segmentul se
poziţionează în rotaţie internă.
În cadrul schemei de mişcare, aceasta începe de la pivotul distal
către cel proximal, deplasarea segmentului în schema respectivă fiind
un vector, care are direcţie şi sens.
Direcţia mişcării în diagonală este direcţia optimă a mişcării
produse de contracţia muşchilor principali, direcţie denumită “brazda”
schemei.
În cadrul unei scheme, prima componentă care intră în joc este
rotaţia, aceasta asigurând caracteristica spiralată a schemei. Ulterior, se
asociază celelalte componente, flexia sau extensia, abducţia sau
adducţia, pentru realizarea diagonalei.
Deplasarea segmentului are şi un anumit sens, existând câte
două scheme pentru fiecare diagonală.
“Schema agonistă” este realizată atunci când mişcarea se
execută spre poziţia de contractare, cea de scurtare a muşchiului.
“Schema antagonistă” este realizată atunci când mişcarea se
execută invers, în care muşchii care s-au scurtat în “schema agonistă”,
se alungesc, capetele lor de inserţie depărtându-se.
129
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Schemele de facilitare Kabat se utilizează:


- pasiv de către kinetoterapeut;
- activ – prin mişcare liberă;
- activo – pasiv – mişcarea liberă ghidată de către kinetoterapeut;
- activ cu rezistenţă – urmăreşte creşterea forţei (cu sau fără
introducerea unor contracţii izotonice pe parcursul efectuării
mişcării).
Amplitudinea mişcării în general este cea maximă posibilă, dar
în anumite situaţii se pot executa şi cu amplitudini reduse. Tehnica
schemelor de facilitare Kabat, este codificată pe diagonale, astfel:

Membrele superioare
Diagonala 1. Flexie, extremitatea superioară (D1,F,ES)
Scapula : ridicare + abducţie + rotaţie în sus;
Braţ : flexie + abducţie + rotaţie externă;
Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete : flexie + deviaţie radială;
Police : adducţie (poziţia finală a mişcării)

Diagonala 1. Extensie, extremitatea superioară (D1,E,ES)


Scapula : coborâre + adducţie + rotaţie în jos;
Braţ :extensie + abducţie + rotaţie internă;
Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete : extensie + deviaţie cubitală;
Police : abducţie;

Diagonala 2. Flexie, extremitatea superioară (D2,F,ES)


Scapula : ridicare + adducţie + rotaţie în sus;
Braţ : flexie + abducţie + rotaţie externă;
Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete : extensie + deviaţie radială;
Police : extensie;

Diagonala 2. Extensie, extremitatea superioară (D2,E,ES)


Scapula : coborâre + abducţie + rotaţie în jos;
Braţ : extensie + adducţie + rotaţie internă;
Cot : flexie, extensie, sau imobilizare;
Pumn + degete : flexie + deviaţie cubitală;
Police : opozabil degetelor;
130
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Exemplificăm schematic diagonalele pentru membrele


superioare (Fig. 135 –Fig. 145):

Fig. 135. Diagonala 1, de jos în sus şi de sus în jos (privirea


urmăreşte braţul care lucrează).

Fig. 136. Diagonala 2, de sus în jos şi de jos în sus (privirea după


braţ şi umărul rotat în aceeaşi direcţie).

131
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 137. Diagonala 1E „DESPICATUL” a MS dr., cu diagonala 2E


a MS stg. Se execută rotarea capului şi umerilor în direcţia
braţului care lucrează.

Fig. 138. Diagonala 1F „RIDICAREA” a MS dr., cu diagonala 2F a


MS stg.

132
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 139. Diagonala 2E şi diagonala 2F – scheme bilaterale


simetrice.

Fig. 140. Diagonala 2E şi diagonala 2F – scheme bilaterale


simetrice.

133
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 141. Diagonala 1F pentru MS dr. şi diagonala 2F pentru MS


stg. – scheme asimetrice în acelaşi sens.

Fig. 142. Diagonala 2E pentru MS stg. şi diagonala 2F pentru MS


dr. Schemă asimetrică reciprocă.

134
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Fig. 143. Diagonala 2F pentru MS stg. şi diagonala 2E pentru MS


dr. Schemă asimetrică încrucişată.

Varianta pentru cot:

Fig. 144. Flexia braţului cu ducerea cotului lângă ureche

a.

135
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

b.

c.
Fig. 145. a,b.c. Se duce membrul superior drept în E. La
coborâre, se flectează din cot, kinetoterapeutul opunând
rezistenţă.
Membrele inferioare
Diagonala 1. Flexie extremitatea inferioară (D1,F,EI)
Pelvis : basculat înainte;
Coapsă : flexie + adducţie + rotaţie externă;
Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie dorsală + inversie;
Diagonala 1. Extensie extremitatea inferioară (D1,E,EI)
Pelvis : basculat înapoi;
Coapsă : extensie + abducţie + rotaţie internă;
Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie plantară + eversie;
Diagonala 2. Flexie extremitatea inferioară (D2,F,EI)
Pelvis : ridicare;
Coapsă : flexie + abducţie + rotaţie internă;
Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie dorsală + eversie;
Diagonala 2. Extensie extremitatea inferioară (D2,E,EI)
Pelvis : coborât;

136
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Coapsă : extensie + adducţie + rotaţie externă;


Genunchi : flexie, extensie sau imobilizare;
Picior + degete : flexie plantară + inversie;
Exemplificăm schematic diagonalele pentru membrele
inferioare (Fig. 146–Fig. 147):

Fig. 146. Diagonala 1 – din abducţie se flectează oblic, înainte,


dreapta, sus. Adducţia cu ducerea dincolo de linia mediană.

Fig. 147. Diagonala 2 – adducţia peste linia mediană. Flexie,


abducţie şi extensie a membrului inferior drept.

137
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 148. Diagonala 2F pentru MI dr. şi MI stg. – Schemă bilaterală


asimetrică.

Fig. 149. Diagonala 1E pentru MI dr. şi diagonala 2E pentru MI


dr. – Schemă bilaterală asimetrică.

138
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

b
Fig. 150. a şi b. Abducţia şi adducţia MI cu rezistenţă – Scheme
bilaterale simetrice.
Varianta pentru genunchi:

Fig. 151. Decubit dorsal cu genunchii în flexie la 30° – 40°.


Abducţia şi adducţia genunchilor.

Fig. 152. Diagonala 1E MI dr. în flexie. Se îndoie genunchiul, până


când călcâiul atinge celălalt genunchi.

139
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Fig. 153. Diagonala 1F pentru MI stg. pe extensie (imaginea de


sus). Diagonala 1E, se continuă mişcarea de extensie a şoldului, cu
flexia genunchiului în afara banchetei.

Rezumat
Metoda Kabat, metodă "de încurajare" sau grăbire a răspunsului
mecanismului neuromuscular prin tehnici FNP, constă în utilizarea a
câte 2 scheme de flexie şi două de extensie pentru fiecare segment al
corpului.
Fiecare schemă, executată în spirală şi diagonală, reprezintă o
mişcare cu 3 componente: flexie sau extensie, abducţie sau adducţie,
rotaţie internă sau rotaţie externă.

Concepte şi termeni de reţinut


Beevor şi Jackson, autorii axiomei "Creierul ignoră acţiunea
proprie muşchiului, el recunoaşte numai mişcarea".
Schemă de mişcare, schemă agonistă, schemă antagonistă,
despicatul, scheme bilaterale simetrice, scheme asimetrice, schemă
asimetrică specifică, schemă asimetrică încrucişată.

140
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Probleme de reflexie şi teme de dzbatere


1. Modul de aplicare practică a diagonalelor Kabat (execuţia)
pentru membrele superioare şi trunchi superior;
2. Modul de aplicare practică a diagonalelor Kabat pentru
membrele inferioare şi trunchi inferior.

Recomandări bibliografice
1. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi
2. Marcu V., Dan Mirela, 2006, - Kinetoterapie/Physiotherapy,
Ed. Univ. Oradea.
3. Sbenghe T., 1987, - Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi
de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.

141
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

CURS 8-9

METODE KINETOLOGICE PENTRU RECUPERAREA I. M. C.


(IMC) →infirmitate motorie cerebrală

8.1. METODA BOBATH


Metoda Bobath are la bază studiul dezvoltării neuromotorii a
copilului normal şi observarea perturbaţiilor motorii la copiii cu
paralizii spastice.
Ulterior, această metodă kinetoterapeutică a fost folosită şi la
adulţi pentru recuperarea sindroamelor spastice în hemiplegii.
În urma experienţei îndelungate, Berta Bobath (kinetoterapeut)
şi soţul ei Karell Bobath (doctor) au elaborat o metodă de terapie
kinetică, care le poartă numele (1950 – 1953), metodă care şi-a dovedit
valoarea, fiind practicată şi în prezent.
Analiza manifestărilor prezente în infirmitatea motorie
cerebrală, a cărei ameliorare se urmăreşte, a condus la concluzia
unanim recunoscută de specialişti, că la baza acestor manifestări stau o
serie de factori, clasificaţi în felul următor:
- tulburări senzoriale de grade diferite;
- spasticitatea;
- dezordinea mecanismului postural reflex;
- lipsa modalităţilor de mişcare selectivă.
Tulburările senzoriale (de grade diferite) se datorează leziunii
respective şi se manifestă prin tonus muscular crescut. Tonusul
muscular crescut conduce la mişcări necoordonate, care determină în
proprioceptori imagini senzoriale anormale, care amplifică şi mai mult
”dezordinea motorie”.
La majoritatea cazurilor se remarcă tulburări ale sensului
poziţiei, tulburări de ordin tactil, a aprecierii mişcării, a percepţiei
spaţiale şi corporale, care se reflectă considerabil asupra mişcării.
Este ştiut că postura normală şi echilibrul depind de un sistem
proprioceptiv integru şi că orice lezare a reflexului postural (simţului
postural) determină incapacitatea dirijării corecte a mişcărilor.
Acest fapt se reflectă şi mai pregnant la copilul cu tulburări
senzoriale, întrucât acesta nu a putut avea anterior o percepţie corectă,
o imagine kinestezică corectă.

142
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Spasticitatea în aceste afecţiuni (infirmitate motorie cerebrală –


IMC) se datorează eliberării activităţii tonice reflexe (când este severă
poate fi comparată cu rigiditatea animalelor decerebrate experimental).
La aceşti bolnavi, dizabilitatea motorie se datorează eliberării
căilor primitive reflexe de postură şi mişcare, de sub inhibiţia
exercitată de centrul superior al sistemului nervos central asupra lor.
Lipsa inhibiţiei corticale eliberează reflexele statice şi reflexele
tonice.
Acest fenomen, inhibiţia, nu este dezvoltat în totalitate la
naştere, ci se instalează prin acumulări, odată cu acumulările actelor
motorii, pe parcursul evoluţiei individului. Altfel spus, dezvoltarea şi
schimbările care au loc în trecerea de la modalităţile primitive de
mişcare spre altele evoluate şi mai individualizate, se câştigă nu numai
prin adăugarea de activităţi noi, dar şi prin suprimarea activităţilor
nedorite, adică prin inhibiţie (N. Robănescu, 2001).
Dezordinea mecanismului postural reflex este cauza
imposibilităţii realizării mişcării active normale, care determină
formarea automatismului ce se dezvoltă în primii ani de viaţă şi care
este baza învăţării corecte a activităţii de zi cu zi.
La copiii cu paralizie spastică, execuţia incorectă a primelor
stadii de mişcare, perturbă întreaga lor dezvoltare motorie ulterioară.
În terapie, specialiştii descriu trei grupuri de reacţii posturale
automate:
- reacţii de ridicare;
- reacţii de echilibru;
- schimbări adaptative ale tonusului muscular (împotriva forţelor
gravitaţionale).
Autoarea metodei, Bertha Bobath, face următoarea precizare:
”Pentru înţelegerea tulburărilor mişcărilor pacienţilor cu leziuni ale
sistemului nervos central, este esenţial să precizăm că aceste leziuni se
traduc printr-o coordonare anormală a acţiunii musculare şi nu prin
paralizia muşchilor. Modalităţile posturale eliberate sunt tipice şi
stereotipice şi privesc întreaga musculatură a părţii afectate, sau a
întregului corp. Ele sunt în mare parte, responsabile de aspectul tipic al
posturilor şi mişcărilor acestor pacienţi”.
Lipsa modalităţilor de mişcare selectivă apare la toate cazurile,
mai puţin la cele cu gravitate foarte mică. La omul sănătos, mişcările
selective sunt posibile numai datorită inhibării variatelor activităţi

143
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

motorii parazitare, funcţie corticală dobândită care lipseşte în


afecţiunile motorii de leziune (cauză) centrală.
În concluzie, dificultăţile motorii prezente la copilul spastic se
datorează:
- absenţei dezvoltării normale a motilităţii (modalităţile primitive
de mişcare acumulate în stadiul copilăriei rămân constante,
dezvoltarea motorie oprindu-se la acest nivel primitiv, dar
normal);
- eliberării reflexelor tonice (reflexele tonice posturale integrate
la nivel inferior al sistemului nervos, devin eliberate şi
suprareactive din cauza leziunii cerebrale), fapt căruia se
atribuie prezenţa unui tonus muscular anormal, responsabil de
lipsa coordonării normale a mişcărilor şi a posturii.
Autorii metodei Bobath, în baza acestor argumentaţii
neurofiziologice, au conceput tratamentul kinetic axat pe două direcţii
de influenţare:
- inhibarea sau suprimarea activităţii tonice reflexe în scopul
reducerii şi reglării tonusului muscular;
- facilitarea integrării reacţiilor superioare de ridicare şi
echilibru.
Metoda în sine contraindică lucrul pentru întărirea musculaturii
neafectate de paralizie, întrucât acest fapt ar contribui la mărirea
spasticităţii. Pe de altă parte, se urmăreşte ca pacientul să primească cât
mai multe senzaţii legate de tonusul său muscular de postură şi mişcare
coordonată.
Precocitatea tratamentului, mai ales la copii este un deziderat,
pentru a evita instalarea unor căi motorii şi posturi vicioase, a unui
mod anormal de motilitate.
Intervenţia terapeutică urmăreşte reeducarea ”modalităţilor de
mişcare” şi nu un ”antrenament muscular”.
În acest demers, metoda include ajutorul ortopedic şi
chirurgical, cât şi aportul familiei în terapia kinetică şi dezvoltarea
intelectuală a copilului.
Realizarea în practică a inhibiţiei activităţii tonice reflexe constă
în găsirea pentru pacient a unor poziţii reflex-inhibitoare.
Odată adoptate aceste poziţii, fluxul impulsurilor nervoase în
canalele stabilite vicios este blocat, deschizându-se alte căi pentru o
activitate diferită, mai normală.

144
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Poziţiile reflex-inhibitoare acţionează, conform opiniei


autorilor, în conformitate cu legea închiderii (Schaltung) a lui Magnus:
”În fiecare moment, sistemul nervos central oglindeşte starea
musculaturii corpului. Starea de contracţie şi întindere a muşchilor
determină distribuţia proceselor excitatoare şi inhibitoare în sistemul
nervos şi deci, fluxul excitaţiei spre periferie”. Legea lui Magnus
(Schaltung) se bazează pe o altă lege, a lui von Uexkuel, conform
căreia: ”Fluxul aferent favorizează contracţia muşchilor întinşi, în timp
ce muşchii scurtaţi sunt în stare de inhibiţie”.
Pornind de la cele două legi enunţate anterior, Metoda Bobath
urmăreşte găsirea celei mai favorabile poziţii reflex-inhibitoare pentru
realizarea mişcării active, fără spasticitate, lucru foarte complex, care
presupune o foarte bună cunoaştere atât a cazului în sine, cât şi a
legilor generale de acţiune a reflexelor posturale.
Autorii metodei au constatat că poziţiile reflex-inhibitoare sunt
parţial sau total opuse posturii anormale a pacientului cu IMC.
De asemenea, au constatat că poziţionarea, fixarea poziţiilor
reflexinhibitoare are de învins la început o rezistenţă, dată de poziţiile
greşite ale pacientului.
Înlăturarea rezistenţei la copil poate fi obţinută prin menţinerea
poziţiei reflex-inhibitoare de către kinetoterapeut, iar adultul poate fi şi
el menţinut într-o astfel de poziţie timp îndelungat, pe care ulterior să o
adopte singur.
De remarcat este faptul că pacientul nu este ”aşezat” în aceste
posturi, ci ele sunt de fapt mişcări realizate în posturi reflex inhibitorii
(metoda nu promovează posturi pasive).
Reflexele asimetrice tonice ale gâtului, cât şi rotaţia sau
rostogolirea trunchiului din decubit ventral în decubit dorsal şi invers,
au un rol important în metoda Bobath.
Reducerea spasticităţii sau inhibarea ei poate pleca de la:
- întinderea lentă a lanţului muscular spastic şi menţinerea lui în
această poziţie;
- poziţionare;
- autoinhibiţie.
Pentru obţinerea diminuării spasticităţii şi a inhibării sau
diminuării activităţii tonice reflexe, în cadrul metodei se folosesc
anumite puncte cheie ale controlului (Bobath), care sunt următoarele:
- punctul cheie central (propriocepţia musculaturii cefei) realizat
prin poziţionarea capului;
145
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

- punctul cheie al mobilităţii (centura scapulară);


- punctul cheie al stabilităţii (centura pelvină).
Intervenţia kinetoterapeutului, mai întâi asupra capului şi
gâtului, poziţionarea în continuare a centurilor scapulară şi pelvină
realizează o ajustare a tonusului în segmentele inferioare, mai apropiat
de normal.
Descreşterea spasticităţii în acest fel, prin menţinerea poziţiei
reflex inhibitoare favorizează descreşterea rezistenţei pe care pacientul
o opune.
Ulterior, bolnavul va putea să-şi controleze singur noua poziţie,
opusă celei dezordonate, câştigând treptat controlul asupra poziţiei
spastice, pe care trebuie să o înlăture.
Poziţiile reflex –inhibitorii pentru diferite segmente ale
corpului, specifice metodei Bobath sunt:

Poziţii reflex-inhibitorii pentru cap


- capul rotat spre membrul afectat în uşoară extensie relaxează
tonusul flexor;
- capul rotat spre partea sănătoasă, cu flexia capului, relaxează
tonusul flexor;
- capul în poziţie simetrică, puternic flectat înainte, braţele
încrucişate pe piept, mâinile apucă umerii opuşi, declanşează
flectarea membrelor inferioare din şold şi abducţia genunchilor,
scade spasticitatea;
- reflexul Magnus – întoarcerea capului spre stânga în mod pasiv,
braţul stâng se întinde, cel drept se flectează;
- reflexul Landau – hiperextensia capului şi trunchiului, flectează
membrele superioare.

Poziţii reflex-inhibitorii pentru membrul superior


- rotaţia internă a braţelor inhibă extensia;
- rotaţia externă a braţelor inhibă flexia;
flexia gâtului
- abducţia orizontală inhibă flexia braţelor
flexia mâinilor
flexia şoldurilor
- ridicarea braţelor deasupra capului inhibă

extensia trunchiului
146
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

- ridicarea centurii scapulare şi alungirea flexorilor laterali ai


trunchiului, conduce la descreşterea spasticităţii în membrul
superior plegic.

Poziţii reflex-inhibitorii pentru membrul inferior


- flexia dorsală a halucelui inhibă spasticitatea extensorilor şi
permite flexia membrului inferior;
- flexia şoldului şi abducţia se facilitează reciproc;
- abducţia cu rotaţie externă şi extensia şoldului şi a genunchiului
combat spasticitatea pe flexorii şi extensorii membrului inferior
distal;
- abducţia braţelor şi rotaţia lor externă, inhibă adducţia
picioarelor (se obţine ridicarea în ortostatism).

Ridicarea în ortostatism
- stând pe genunchi, braţele pe lângă corp, kinetoterapeutul apucă
cu o mână la nivelul occipitalului, cu cealaltă sub bărbie; se
rotează capul spre stânga (dreapta), timp în care bolnavul duce
un genunchi înainte, capul este orientat cu privirea înainte,
concomitent cu încercarea de ridicare în ortostatism;
- rotaţia trunchiului între pelvis şi centura scapulară, inhibă
tonusul flexor şi extensor, facilitând funcţiile de întoarcere şi
ridicare;
- extensia coloanei vertebrale inhibă flexia şoldurilor şi flexia
sinergică a braţelor.

Stimularea reacţiilor de echilibru


- în poziţiile şezând, în patrupedie, pe genunchi, stând, se
realizează stimularea prin împingeri uşoare ale corpului de către
kinetoterapeut;
- poziţie iniţială – aşezat pe sol – scurte presiuni pe umăr
împingându-l dintr-o parte în alta – pacientul trebuie să înveţe
să ridice braţul dinspre partea care este împins;
- poziţie iniţială – şezând pe un taburet; acelaşi exerciţiu ca mai
sus, dar reacţiile sunt mult mai puternice, dacă bolnavul aşează
ambele mâini pe umerii kinetoterapeutului, care provoacă
extensia spatelui şi dezechilibrări laterale.

147
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Metoda Bobath,este una din cele mai valoroase, aducând mari


contribuţii în tratamentul infirmităţii motorii cerebrale. Cele mai mari
câştiguri realizate sunt acelea de transferare a poziţiilor reflex –
inhibitoare în poziţii funcţionale.
Această metodă, foarte complexă, dezvoltată prin observarea a
numeroase încercări şi noi acumulări (contribuţia altor metode:
Margaret Rood, Petö), se bazează în principal pe experienţa practică a
autorilor. Aşa cum s-a mai afirmat, această metodă necesită o foarte
bună cunoaştere a pacientului, a stadiului său de boală şi a
posibilităţilor de mişcare, cât şi o deosebită experienţă din partea
kinetoterapeutului pentru a găsi şi adapta solicitările cele mai potrivite
pentru cazul respectiv.
8.2. METODA BRUNNSTRÖM
Ideea de la care pleacă autoarea (de origine suedeză), Signe
Brunnström, în fundamentarea metodei este legată de constatarea că
reflexele medulare şi cerebrale primitive reprezintă un stadiu al
dezvoltării neurologice normale.
Metoda este destinată cu precădere bolnavilor hemiplegici
adulţi, la care apariţia acestor reflexe după accidentul vascular
cerebral, este efectul regresiunii neurologice.
Autoarea consideră că aceste reflexe trebuie folosite în
tratamentul kinetic ca o treaptă de plecare în reeducarea neurologică
normală.
În cadrul metodei, posturarea şi mişcarea membrelor plegice
sunt sinergiile membrului respectiv. Sinergia, mişcarea globală, este
caracteristică hemiplegiei la încercarea de mobilizare activă a
membrului afectat.
Pentru obţinerea mişcării fine, precise, este necesară antrenarea
sinergiei, a mişcării globale.
În hemiplegie, reflexele primitive care apar sunt:
- reflexele tonice cervicale, simetrice şi asimetrice;
- reflexele tonice labirintice;
- reflexele tonice lombare (la execuţia mişcării de rotaţie a
trunchiului, membrul superior face în mod reflex flexie, iar cel
inferior, extensie).
În primele faze ale tratamentului, sinergiile membrelor pot fi
provocate ca reacţii asociate sau ca mişcări voluntare. Autoarea

148
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

recomandă ca pacientul să privească mişcarea pentru a o controla mai


bine.
Pe parcursul tratamentului, testarea se face periodic, senzorial şi
motor, notându-se orice progres.
Se analizează următoarele trepte de evoluţie pe parcursul
tratamentului:

Pentru recuperarea membrului inferior plegic:


- stadiul flasc;
- stadiul execuţiei mişcărilor voluntare minime;
- execuţia flexiei şoldului, a genunchiului şi dorsiflexia gleznei
(în şezând şi ortostatism);
- execuţia flexiei genunchiului peste 90o şi dorsiflexiei cu
călcâiul pe sol (şezând);
- execuţia flexiei genunchiului cu şoldul extins; dorsiflexia
gleznei cu genunchiul în extensie (în ortostatism);
- execuţia abducţiei şoldului (în ortostatism); rotirea genunchiului
cu eversia şi inversia gleznei (şezând).

Pentru evoluţia recuperării mâinii stadiile sunt:


- stadiul flasc;
- mişcările senzoriale sau inactivitatea în excutarea flexiei
degetelor;
- prehensiunea globală (nu execută extensia voluntară a
degetelor);
- prehensiunea laterală (extensia degetelor semivoluntară);
- prehensiunea palmară – extensia voluntară a degetelor;
- execuţia tuturor tipurilor de prehensiune – posibilă extensia
voluntară a degetelor şi mişcări variate individuale ale degetelor
mâinii.

Particularităţile metodice
În desfăşurarea tratamentului kinetic, metoda Brunnström
foloseşte ca bază recapitularea mişcării normale, de la baza sa reflexă,
la controlul voluntar, până la mişcarea funcţională normală.
Pentru întărirea sinergiilor, utilizează stimuli proprioceptivi şi
exteroceptivi.
În momentul redobândirii mişcării voluntare, se pune accent pe
menţinerea contracţiei izometrice, apoi excentrice, cu alungire
149
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

musculară controlată, apoi concentrice, prin scurtarea muşchiului sub


rezistenţă.
Reflexele primitive nu se mai folosesc după stadiul al treilea,
ulterior recuperării mişcării active corecte. Din acest moment se
recomandă executarea diferitelor activităţi funcţionale, de autoservire,
profesionale (mişcări normale cotidiene).
10.1. METODA VOJDA
Autorul (neuropsihiatru pediatric, renumit pentru tratamentul
sechelelor encefalopatiilor infantile) consideră foarte important
diagnosticul precoce şi instituirea unui tratament adecvat.
Metoda are la bază mişcarea de rostogolire şi de târâre, pe care
se structurează alte mişcări şi evoluţia reeducării ulterioare.
Sunt descrise patru puncte de referinţă principale şi patru
auxiliare pentru rostogolire şi târâre.

La membrul superior - punctele principale sunt:


o condilul humeral intern (epitrohleară);
o apofiza stiloidă a radiusului.

- punctele auxiliare sunt:


o marginea anterioară a acromionului;
o latura mediană a omoplatului.

La membrul inferior - punctele principale sunt:


o condilul femural intern;
o calcaneul.
- punctele auxiliare sunt:
o capul femural, în plica inghinală;
o marginea posterioară a marelui trohanter.

Tehnica metodei (descrierea metodei)


Copilul se află în decubit ventral. Ca şi în metoda Temple Fay,
se imprimă copilului o mişcare de târâre homolaterală, acţionând
asupra punctelor prezentate anterior. Capul trebuie poziţionat
întotdeauna cu faţa spre partea membrului superior mobilizat. Punctele
principale ale membrului superior asigură ducerea braţului înainte,
moment în care se produce flexia membrului inferior. Dacă nu se

150
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

produce flexia membrului inferior, se acţionează asupra punctului


condilului femural intern, realizând flexia şoldului şi a genunchiului de
aceeaşi parte.
În continuare, kinetoterapeutul prinde cu două degete braţul
opus, de sub apofiza stiloidă a radiusului şi execută o mişcare de
rotaţie prin înapoi, în afară, a întregului membru superior, finalizând-o
în poziţia deasupra capului.
Ulterior se determină întoarcerea capului cu faţa în partea în
care se continuă mişcarea, tracţiune pe scalen şi
sternocleidomastoidian. În acelaşi timp, se flectează membrul inferior,
mişcare ce poate fi ajutată prin ridicarea si împingerea condilului
femural intern. Concomitent cu flexia membrului inferior opus de
partea executării mişcărilor, celălalt membru inferior se va extinde;
dacă nu se produce automat această extensie, se aplică o presiune pe
punctul calcanean, în valg, care va provoca extensia membrului
respectiv.
Mişcarea de înaintare prin târâre va fi reluată cu celălalt
membru superior, în acelaşi fel.
După realizarea acestei forme de târâre homolaterală
(amfibiană), se trece la învăţarea târârii heterolaterale, etapă în care
este necesară folosirea punctelor auxiliare. Astfel, punctul acromial
este stimulat pentru extremitatea cefalică în situaţia în care capul nu
urmăreşte înaintarea braţului (ridicarea umărului favorizează
balansarea capului în această direcţie). În acelaşi fel, dacă braţul nu se
abduce suficient, apăsarea pe marginea medială a omoplatului va
stimula eficient amplitudinea mişcării braţului. Pentru membrul
inferior se foloseşte presiunea exercitată pe marginea posterioară a
marelui trohanter (ajutarea la nevoie a extensiei).
Rostogolirea se realizează folosind aceleaşi puncte. Pentru
rotarea capului, presiunea se aplică pe acromion. Presiunea pe una
dintre marginile sternului ajută rotirea trunchiului.
Inhibarea spasticităţii la copilul mai mare se obţine prin fixarea
capului într-o postură ghemuită, în decubit ventral (aşa–numitele
poziţii ţigăneşti).

Metoda Vojda pentru contractura adductorilor coapsei


Descrierea exerciţiului. Pacientul aşezat ventral la marginea
banchetei, cu membrul superior de la margine atârnând pe lângă
aceasta, iar membrul superior opus întins deasupra capului; capul este
151
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

întors cu faţa spre membrul superior aflat sus, cu gura la nivelul cotului
(semiîntins). Kinetoterapeutul trece mâna pe sub coapsa semiflectată a
membrului de la margine şi prinde gamba acestuia în treimea medie.
Copilul este solicitat să execute flexia membrului inferior de partea
opusă, mişcare ce se realizează prin flexia şi abducţia şoldului, bazinul
rămânând fixat pe banchetă. Pentru uşurarea mişcării se aşează un
prosop sub genunchiul respectiv, pentru a uşura alunecarea.

Metoda Vojda pentru genuflexum


Descrierea exerciţiului. Poziţia din care se execută exerciţiul
este decubit lateral pe banchetă, cu un sul între picioare, membrul
inferior de pe banchetă întins, membrul superior de pe banchetă în
semiflexie cu gura la nivelul plicii cotului; membrul inferior de
deasupra este poziţionat în flexie, iar membrul superior de deasupra în
adducţie la spate.
Kinetoterapeutul execută o tracţiune a membrului superior de
deasupra în sens distal şi o apăsare cu cealaltă mână pe gonion în sens
proximal, efectul fiind rotaţia capului cu faţa spre banchetă. În
continuare, copilul este solicitat să execute extensia şi apoi flexia
membrului inferior de deasupra (punând accent pe realizarea unei
extensii foarte bune).

Metoda Vojda pentru piciorul equin


Descrierea exerciţiului. Exerciţiul este indicat pentru vârsta la
care copilul poate coopera conştient. Pacientul în decubit ventral,
călare pe un sul sau pe o pătură rulată, coapsele şi gambele în flexie,
picioarele în afara banchetei; un membru superior este deasupra
capului în semiflexie, capul cu faţa în rotaţie de această parte, cu gura
la nivelul plicii cotului; membrul superior opus este în semiflexie la
spate.
Kinetoterapeutul prinde mâna situată înapoi şi execută o
tracţiune în sens distal, iar cu cealaltă mână execută o presiune pe
gonion în sens proximal. În acest moment, piciorul de partea mâinii
care este trasă, execută o mişcare de dorsi-flexie. În continuare, se
poziţionează capul şi membrele opuse în acelaşi fel, pentru executarea
mişcărilor pe partea opusă.
Metoda Vojda are după cum se observă exerciţii interesante
pentru târâre şi rostogolire, mişcările urmând principiile metodei
Bobath.
152
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Punctele de acţionare însă nu sunt puncte de stimulare reflexă,


provocarea mişcării făcându-se prin efecte biomecanice.
Presiunile executate pe regiunea cervicală se consideră că au un
efect relaxant asupra membrelor inferioare.

10.2. METODA TEMPLE FAY


Metoda Temple Fay (şcoala din Philadelphia) este destinată
copiilor cu infirmitate motorie cerebrală (IMC) forme grave.
Intervenţia kinetoterapeutică este de bază, pacienţii nefiind cooperanţi
în aceste afecţiuni majore.
Fundamentarea metodei se bazează pe ipoteza că dezvoltarea
motricităţii la copil are o evoluţie ontogenetică. Prioritatea acestei
metode este educarea mersului care, după părerea autorului –
neurochirurgul american Temple Fay – se realizează concomitent cu
trecerea prin stadiile ontogenetice.
Autorul descrie ca primă etapă a deplasării, caracterul amfibian,
în care copilul, de îndată ce are posibilitatea întoarcerii în decubit
ventral, încearcă să se târască mobilizând membrele de aceeaşi parte şi
întorcând capul în direcţie opusă.
Faza a doua are caracter reptilian (târâre heterolaterală).
Următoarea fază are caracter mamalian, permite ridicarea
copilului în poziţie cvadrupedă, deplasarea realizându-se prin
alternarea membrelor superioare şi inferioare.
Metoda urmăreşte învăţarea unui număr de activităţi motorii
prin repetarea pasivă a activităţilor respective, conform teoriei că o
serie de activităţi primitive au la bază automatisme şi că unele dintre
ele ţin de centrii mai jos situaţi şi de măduva spinării, zone care nu sunt
afectate de boală.
Automatismele respective, după opinia autorului, ar trebui
reeducate în conformitate cu dezvoltarea lor normală, pe etape
ontogenetice.
Doman Delcato, discipolul lui Temple Fay, a folosit în cadrul
metodei exerciţii care repetă cu minuţiozitate mişcările specifice unui
anumit stadiu de dezvoltare.
Metodica acestuia urmăreşte exersarea de la pasiv, pasiv cu
asistenţă, activ, până la formarea deprinderii în cadrul fiecărei faze,
apoi se trece la mişcările specifice următorului stadiu de dezvoltare.

153
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Exerciţiul propus pentru fiecare etapă se recomandă a fi repetat


de 50 –100 ori, în ritm de 40 de mişcări pe minut şi face parte dintr-un
program de recuperare cu durata de 1 oră.
Autorul recomandă ca programul de reeducare să fie efectuat de
două ori pe zi, iar exerciţiile specifice metodei să fie repetate de 3 – 4
ori pe zi. Apariţia rezultatelor este posibilă după 6 – 12 săptămâni de
tratament.
Practicarea acestei metode este foarte greu de realizat.
Se recomandă pentru buna execuţie a exerciţiilor, lucrul
simultan a trei kinetoterapeuţi cu un pacient, intervenţia acestora
făcându-se în felul următor: copilul este poziţionat pe banchetă în
decubit ventral; un kinetoterapeut (sau altă persoană) în stânga
banchetei, un kinetoterapeut (sau altă persoană) în dreapta banchetei şi
un kinetoterapeut (sau altă persoană) la capul pacientului.

Descrierea schemei de mişcare homolaterală


T1 – de o parte kinetoterapeutul flectează membrele superior şi
inferior, după care membrul superior este dus prin lateral sus, până la o
abducţie de cca. 160o – având cotul şi degetele în flexie; membrul
inferior se flectează, se abduce în unghi de 45 o la articulaţia şoldului şi
90o la articulaţia genunchiului.
Kinetoterapeutul de la capătul banchetei poziţionează capul
copilului cu faţa spre membrul superior, care se flectează, precedând
mişcarea acestuia şi inducând în acest fel mişcarea membrelor.
T2 – de cealaltă parte kinetoterapeutul extinde membrele în
poziţie fiziologică. În continuare, mobilizarea în direcţie opusă a
capului precede extensia membrelor în partea în care aceleaşi mişcări
ale membrelor urmează a fi executate.

Descrierea schemei de mişcare opoziţia alternă (schema încrucişată)


Mişcările necesită aceleaşi condiţii (3 kinetoterapeuţi, sau alte
persoane), pacientul este poziţionat în decubit ventral pe banchetă.
T1 – se execută flexia membrului inferior şi flexia membrului
superior opus. Membrele opuse superior şi inferior sunt extinse. Al
treilea kinetoterapeut de la capătul banchetei execută mobilizarea
capului, cu faţa întotdeauna spre membrul flexat, execuţia precedând
cu puţin mobilizarea membrelor executată de ceilalţi doi
kinetoterapeuţi, din stânga şi dreapta banchetei.

154
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Metoda urmăreşte, de asemenea, să mărească irigaţia creierului


prin diferite activităţi (repetate de trei ori pe zi), cum ar fi:
- frecatul în baie timp de 5 minute, pentru stimulare senzorială;
- educaţie gnozică – oferirea unor obiecte de formă şi consistenţă
variabilă;
- aplicarea unui fascicul de lumină intensă pe fiecare ochi, pentru
stimulare vizuală;
- stimulare auditivă în diferite feluri (fluier, clopoţel, sonerie);
- suspensie cu capul în jos;
- zguduirea copilului – din decubit dorsal, ţinut de mâini şi de
picioare (2 persoane), mişcări alternative ale copilului;
- asfixierea cu ajutorul unei măşti de anestezie (de la câteva
secunde,
- până la 40 – 60 secunde).
Metoda prezintă unele aspecte particulare incluse într-un
program kinetic de reeducare, care are un caracter fundamental, după
părerea autorului.
Baza teoretică a metodei este controversată, automatismele
necondiţionate de deplasare indicate de autor nu sunt unanim
acceptate. Astfel, între reflexul necondiţionat de orientare şi
automatism este o mare diferenţă.
Automatismul presupune deprinderea reflexului de orientare,
repetarea, deci condiţionarea lui, fapt confirmat de cercetările de
specialitate.
De asemenea, specialiştii au păreri contradictorii şi despre
dezvoltarea ontogenetică.
Discutabilă este şi teoria autorului Temple Fay despre
posibilitatea regenerării celulei nervoase.
Un alt aspect este modul dificil de aplicare, pentru care sunt
necesare trei persoane. Pe lângă tratamentul propriu zis, repetat de mai
multe ori pe zi, îngrijirea şi supravegherea copilului ar mobiliza mai
multe persoane, lucru practic imposibil de realizat.

Rezumat
Metodele de recuperare pentru afecţiunile neuromotorii au
scopul de a ameliora manifestările prezente în IMC, date de tulburări
cauzate de o serie de factori specifici precum: tulburările senzoriale de
grade diferite, spasticitatea, dezordinea mecanismului postural reflex,
lipsa modalităţilor de mişcare selectivă.
155
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Concepte şi termeni de reţinut


Tulburări senzoriale, spasticitate, dezordinea mecanismului
reflex, modalităţi de mişcare selectivă, inhibare, facilitare, puncte
cheie, schemă homolaterală, heterolaterală

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt caracteristicile generale ale celor 4 metode de recuperare
neuromotorie?
2. Care este specificul – tehnica de aplicare practică a metodei
Bobath?
3. Care sunt caracteristicile metodei Brunnström?
4. Care sunt caracteristicile metodei Vojda şi Temple Fay

Recomandări bibliografice
1. Albu C., Vlad T.L., Albu A., 2004, – Kinetoterapia pasivă, Ed.
Polirom, Iaşi.
2. Albu A., Albu C., Petcu I. , 2004, – Asistenţa în familie a
persoanei cu deficienţă funcţională, Ed. Polirom, Iaşi.
3. Sbenghe T., 2001, – Recuperarea medicală la domiciliul
bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti.
4. Robănescu N., 2001, – Reeducarea neuromotorie, Ed. Medicală,
Bucureşti.
5. Plas F., Hagron E., 2001, – Kinetoterapie activă, Ed. Polirom,
Iaşi.
6. Moţet D., 2001, – Psihopedagogia recuperării handicapurilor
neuromotorii, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.

156
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

CURS 10

11. METODE KINETOLOGICE SPECIALE

Introducere
În categoria metode kinetologice speciale se includ şi metode
precum Gimnastica aerobică, hidrokinetoterapia, stretchingul. Acestea
au caracter atât kinetoprofilactic cât şi kinetoterapeutic, de aceea gama
de utilizatori este foarte mare: oameni sănătoşi, oameni cu diverse
afecţiuni în stadii terapeutice diferite, sportivi. Mijloacele specifice
acestor metode este exerciţiul fizic, în mare parte cu caracter "ajutător"
având caracteristicile unor ramuri de sport (ex. gimnastica aerobică,
înotul terapeutic, sportul terapeutic).

Obiectivele cursului
- însuşirea cunoştinţelor teoretico practice privind metoda
Gimnastica aerobică;
- însuşirea cunoştinţelor teoretico practice privind metoda
sportul terapeutic;
- cunoaşterea tehnicilor (metodei) Stretching, privind
antrenarea/reantrenarea musculaturii în situaţii diferite:
întreţinere, terapie, sport.
11.1. GIMNASTICA AEROBICĂ
Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de practicare a
mişcării, accesibilă tuturor categoriilor de vârstă, ambelor sexe,
oamenilor obişnuiţi.
Exerciţiile se execută pe muzică ritmată, care contribuie la
susţinerea efortului, la crearea unei ambianţe plăcute, a unei stări de
confort fizic şi psihic, datorată concordanţei dintre mişcare, ritm şi
muzica respectivă.
Iniţiatorul acestei metode a fost Kennet Cooper, medic al
aviaţiei americane.
Acesta a conceput un test de pregătire fizică pentru piloţii de la
Air Force prin care măsura creşterea rezistenţei generale a
organismului la efort aerobic.

157
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Antrenamentul respectiv urmărea, de asemenea, menţinerea


stării de sănătate, prevenirea afecţiunilor cardiace şi circulatorii, a
infarctului.
Ulterior metoda a fost preluată şi mediatizată de către actriţe
americane celebre (Jane Fonda, Olivia Newton-John, Diana Ross), prin
intermediul sălilor particulare.
Metoda s-a extins repede in toată lumea (după 1960), devenind
o formă de practicare a mişcării foarte îndrăgită, introducându-se apoi
în şcoli şi facultăţi.
Succesul s-a datorat modului plăcut şi accesibil de antrenare în
mişcare a corpului, prin care se obţin multiple influenţe fiziologice
pozitive, prin intensificarea consumului de oxigen.
Astfel, sunt stimulate sistemele: nervos, respirator, cardio-
vascular, locomotor, întreg organismul.
Literatura de specialitate indică un consum de aproximativ 200-
300 ml oxigen pe minut în condiţii de repaus (şezând, culcat), pentru
care sunt necesari 7-10 litri de aer pe minut. Mişcarea creşte nevoia de
oxigen a organismului progresiv cu solicitarea. Astfel, pentru un
exerciţiu fizic uşor sau o plimbare, necesarul de oxigen creşte la 600-
900 ml oxigen pe minut, pentru care este necesar un volum de 15-20 l
de aer pe minut.
În solicitările de tip „gimnastică aerobică” cantitatea de aer
inspirat creşte proporţional cu efortul depus, în condiţiile respectării
multiplelor reguli metodice impuse.
Oxigenul transportat prin căile respiratorii la plămâni, unde are
loc primul schimb de gaze, este apoi transportat prin căile sanguine, în
tot organismul, până la nivel celular, unde se produce al doilea schimb
de gaze.
Prin acest circuit este asigurat necesarul de oxigen şi substanţe
nutritive pentru ţesuturi şi preluate reziduurile şi CO2, care sunt
transportate pe cale inversă către plămâni şi eliminate prin expiraţie,
mecanism repetat perpetuu.
Prin solicitarea crescută a aparatului respirator creşte
capacitatea vitală.
Aparatul cardio-vascular este solicitat mai mult în condiţiile
practicării gimnasticii aerobice.
Cantitatea de sânge pompată de inimă creşte odată cu creşterea
frecvenţei cardiace (FC), îmbunătăţind elasticitatea pereţilor vaselor

158
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

sanguine, facilitând astfel transportul către ţesuturi şi organe (previne


infarctul miocardic).
Creşterea parametrilor funcţionali ai aparatelor respirator şi
cardiovascular conduce spre îmbunătăţirea nivelului aerobic al
organismului, prin care cresc posibilităţile de efort dinamic de
rezistenţă ale acestuia.
Aparatul locomotor, prim solicitările armonioase, dar complexe
ale exerciţiilor cuprinse în programele de gimnastică aerobică de
întreţinere este angrenat în mobilizarea diverselor segmente separat,
sau unele în legătură cu altele.
Exerciţiile cu mare varietate de mişcări solicită întreg aparatul
locomotor prin: variate forme de mers şi alergare (din gimnastica
ritmică sportivă); paşi de dans clasic, modern (cha-cha, mambo, rock),
în care sunt angrenate membrele inferioare şi superioare (antrenează
toate articulaţiile membrelor); paşi de bază specifici în combinaţii
diverse; exerciţii de prelucrare analitică din stând, pe genunchi, şezând,
culcat; pentru toate segmentele corpului.
Desfăşurarea programului constă într-o înlănţuire firească a
mişcărilor (poziţia finală a unui exerciţiu devine poziţie iniţială pentru
următorul).
Acompaniamentul muzical adecvat (colaj) pentru a susţine
execuţia corectă şi coordonată a mişcărilor, contribuie în acelaşi timp
la crearea unei stări psihice şi emoţionale favorabile activităţii. Lucrul
în faţa oglinzii, în ambianţa plăcută a sălii de gimnastică, execuţia în
grup sunt deosebit de apreciate şi dorite de practicanţi.
Metodica desfăşurării acestui tip de antrenament aerob se
bazează pe cunoaşterea stării de sănătatea a celor care o practică, prin
control medical.
Solicitarea la efort trebuie să aibă în vedere şi posibilităţile de
efort ale persoanelor respective. (învăţarea acestora de a-şi înregistra
valorile frecvenţei cardiace proprii pe parcursul desfăşurării
programului).
Este necesară corelarea (timpului) orelor de desfăşurare a
programului cu ora meselor importante (cel puţin 2 ore după masa de
prânz, sau 1 oră după o masă mai uşoară).
Se recomandă consumul de apă minerală sau suc de fructe cu
20-30 minute înainte de efortul respectiv, deoarece prin transpiraţie se
elimină o cantitate sporită de apă şi săruri minerale.

159
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Echipamentul trebuie fie comod, din bumbac (absorbant),


încălţăminte de sport, uşoară şi comodă, adecvată suprafeţei pe care se
lucrează (mochetă, parchet, gresie, sol).
Sintetizând, caracteristicile metodei sunt:
- programul se desfăşoară pe muzică, ritmul muzicii determinând
intensitatea eforului;
- exerciţiile sunt grupate, 6-10 tipuri de mişcări, fiecare complex
având un scop anume (încălzire, solicitarea unor segmente –
cap, gât, membre superioare, inferioare, trunchi, abdomen etc.);
- programele sunt diferenţiate pentru începători şi pentru
avansaţi;
- repetările se execută până la apariţia oboselii musculare, după
care se mai repetă de 2 – 3 ori;
- o atenţie deosebită se acordă respiraţiei;
- individual sau în grup, execuţia necesită prezenţa unui monitor
coordonator.
Durata unui program, în funcţie de nivelul de pregătire, vârstă,
grad de antrenament durează între 20-40 minute, având obligatoriu o
parte de pregătire pentru efort şi o parte de încheiere, de revenire după
efort, respectând cerinţa metodică de solicitare gradată a organismului.
Instructorul (profesorul sau kinetoterapeutul) trebuie să respecte
cu stricteţe principiile şi regulile privind solicitarea la efort, cu atât mai
mult cu cât în grup pot exista persoane cu posibilităţi fizice diferite, cu
vârste şi grad de antrenament diferit.
Intensitatea, volumul, durata şi complexitatea efortului, odihna,
sunt componente strict legate de conceperea şi executarea programului,
de care cel care conduce o astfel de activitate trebuie să ţină seama cu
mare stricteţe.
Gimnastica aerobică de întreţinere este o formă de activitate
fizică pentru menţinerea condiţiei fizice şi a tonusului psihic, cu gamă
largă de cuprindere (practicanţi de toate vârstele, oameni obişnuiţi),
urmărind în principal efectul profilactic în privinţa stării de sănătate.
Ca metodă kinetologică, gimnastica aerobică de întreţinere este
recomandată atât în scop profilactic, cât şi terapeutic, pentru unele
afecţiuni.
Prin practicarea ei se poate realiza reantrenarea la efort după
repausul prelungit impus de anumite afecţiuni, îmbunătăţirea unor
funcţii, prevenirea şi tratarea supraponderabilităţii şi reducerea
sedentarismului.
160
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

În aceste situaţii, precauţiile trebuie să fie şi mai sporite,


metodica de lucru să respecte indicaţiile, principiile şi regulile
terapeutice.
11.2. SPORTUL TERAPEUTIC
Sportul terapeutic, ca metodă kinetologică, este utilizat sub mai
multe forme:
- elemente de mişcare din diferite sporturi;
- utilizat sub formă de terapie ocupaţională (întregul complex de
mişcare specifică unui sport).
Cele mai accesibile pentru creşterea controlului motor, a
coordonării şi antrenării la efort dozat, sunt: tenisul de masă, tenisul de
câmp, golful, badmintonul, baschetul, înotul, patinajul, schiul fond.
Practicarea sportului terapeutic în mod regulat, în timpul liber şi
cu caracter competiţional, de către persoanele cu handicap, are
influenţe benefice foarte importante: fiziologice, psihice şi sociale.
Sportul terapeutic are campionate proprii, până la nivelul
jocurilor olimpice (pentru persoanele cu handicap), fiind considerat o
activitate cu impact deosebit asupra vieţii acestor persoane.
11.3. STRETCHINGUL
Stretchingul este reprezentat de un ansamblu de tehnici care are
scopul de a întinde muşchii pentru a mări amplitudinea mişcărilor.
Apariţia acestor tehnici este relativ recentă. Practicarea stretchingului a
început în Franţa (1982), Scandinavia (1983), America de Nord (1983),
Belgia (1985), îşi are originea în străvechea artă indiană Yoga dar s-a
răspândit foarte mult şi este utilizată în sportul de performanţă, în
practicarea exerciţiilor fizice pentru sănătate, în recuperarea medicală.
Stretchingul (en- stretching – ro – întindere) "reprezintă tehnica
(ridicată la rang de metodă) de bază în kinetoterapia de recuperare a
deficitului de mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative
ţesutului moale şi constă în întinderea (elongarea) acestuia şi
menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp" (Marcu V. şi colab.
-2006).
Această metodă poate fi folosită pentru "dezmorţire" de
persoanele care au o muncă sedentară, poate fi integrată ca o parte a
unei etape din antrenamentul sportiv (încălzire), sau ca parte a etapei
de revenire după efort, indiferent de sportul practicat. Deasemenea

161
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

stretchingul poate fi o metodă de antrenament pentru mărirea


flexibilităţii.
Aşadar stretchingul are o largă aplicabilitate, poate fi practicat
de orice persoană, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire. Acesta
nu necesită amenajări sau dotări speciale poate fi practicat oricând şi
oriunde, echipamentul trebuie să fie lejer. Tehnicile specifice se învaţă
foarte uşor, iar rezultatele se remarcă după câteva şedinţe de
antrenament. Acestea constau în obţinerea unei "stări de bine", relaxare
fizică şi psihică, scăderea tensiunii musculare şi diminuarea durerilor
în cazul persoanelor sedentare, dar şi în cazul sportivilor după
antrenamente.
Exerciţiile de întindere specifice stretchingului ameliorează
flexibilitatea ţesuturilor, reduc riscul producerii traumatismelor
aparatului locomotor, cresc gradul de conştientizare a propriului corp.
Alte beneficii ale stretchingului: "arde" calorii (75kcal/h),
menţine masa şi forţa musculară la un nivel acceptabil. În recuperare,
ameliorează (reface) mobilitatea, grăbeşte refacerea funcţională.
Limitarea mobilităţii este determinată de afectarea ţesuturilor
moi, care se numeşte contractură. În componenţa ţesutului moale se
regăsesc pe de o parte muşchi – ţesut muscular contractil prin
excelenţă şi un schelet fibros, necontractil (epimissium, perimissium,
endomissium) precum şi din alte structuri necontractile (piele, capsulă,
tendon, ligament).
Într-o contractură poate fi interesat numai ţesutul contractil
muscular contractură miostatică), sau poate fi interesat atât ţesutul
contractil muscular cât şi cel necontractilmuscular.
Stretchingul pentru ţesutul moale contractil se aplică pasiv,
mecanic şi are o durată de 20-30 minute.
Stretchingul pentru muşchi este de mai multe tipuri:

Stretchingul balistic – are utilizare mai mult în sport. Exerciţiile


de stretching de acest tip constau în executarea unei mişcări rapide,
bruşte, a unui segment, peste amplitudinea maximă pasivă (ex: flexie-
extensie a unui membru).
În această mişcare, muşchiul este întins ca un resort şi trimite
segmentul brusc în direcţie opusă, mişcare ce poate produce leziuni
musculare, întrucât tensiunea musculară este de două ori mai mare
decât în cazul unei întinderi lente.

162
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Stretchingul dinamic – este reprezentat de mişcări voluntare,


lente ale segmentului, cu depăşirea punctului maxim al amplitudinii
posibile a mişcării. Amplitudinea, viteza sau ambele creşte gradat peste
pragul maxim. După 8-10 repetări, muşchiul oboseşte, îi scade
elasticitatea. Stretchingul dinamic ameliorează flexibilitatea şi este
indicat ca tehnică de încălzire înainte de exerciţiile aerobice.

Stretchingul activ (stato-activ), constă în efectuarea mişcării


voluntare de obţinere a amplitudinii maxime după care segmentul este
menţinut 10-15 secunde fără ajutor extern, numai prin contracţia
muşchilor agonişti. În acest fel, tensiunea mărită în muşchii agonişti,
induce reflex, prin inhibiţie reciprocă, relaxarea antagoniştilor care
sunt de fapt obiectivul stretchingului.
Prin această metodă se măreşte flexibilitatea activă şi forţa
muşchilor agonişti.
Flexibilitatea, definită ca "amplitudinea maximă într-o
articulaţie care poate fi atinsă într-un moment, cu ajutorul unui asistent
sau al unui echipament" (flexibilitatea pasivă – Şerban Damian, 2003).
Flexibilitatea stato-activă (activă) reprezintă "amplitudinea
maximă de mişcare realizată printr-o mişcare activă menţinută voluntar
la acest nivel, prin contracţia muşchilor agonişti şi sinergişti şi prin
întinderea antagoniştilor" (Şerban Damian, 2003)
Stretchingul static (pasiv) este realizat de o forţă exterioară –
(propria greutate a corpului, altă parte a corpului, partener sau
echipament, ex – şpagatul). Durata menţinerii poziţiei de la 10
secunde-1 minut. În metodica antrenamentelor, conform unor studii de
specialitate, sunt indicate seturi de 2-5 repetări, cu pauză de 15-20
secunde după fiecare întindere.

Stretchingul izometric – combinarea stretchingului static (cu


ajutorul unui partener) cu o contracţie izometrică în momentul
întinderii pasive maxime, reprezintă tehnica de strtching izometric.
Aceasta se utilizează pentru dezvoltarea rapidă a flexibilităţii
stato-pasive, fiind mai eficientă decât folosirea stretchingului pasiv sau
activ, sparate. Reprezintă o metodă de creştere a forţei musculare.
Timpii de execuţie sunt:
 întinderea pasivă, lentă a muşchiului vizat, de către
partener, până la amplitudinea maximă;

163
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

 subiectul execută contracţia izometrică a muşchiului


astfel întins, menţine 7-15 secunde contracţia contra
rezistenţei partenerului;
 pauză-relaxare 20 de secunde, după care se repetă în
acelaşi fel (de 2-5 ori).
Nu se recomandă mai mult de o şedinţă de stretching izometric
pe zi pentru un grup muscular, deasemenea nu este recomandată
copiilor şi adolescenţilor care se află în creştere.

Stretchingul de tip FNP


Stretchingul FNP, combină stretchingul pasiv cu stretchingul
izometric pentru obţinerea unui maxim de flexibilitate statică. Tehnica
de execuţie are mai multe variante:

Contracţie-relaxare:
- întindere pasivă a muşchiului;
- contracţie izometrică (imediat 7-15 secunde);
- relaxare 2-3 secunde;
- o nouă întindere pasivă, cu amplitudine mai mare decât
precedenta, menţinută 10-15 secunde;
- pauză (relaxare) 20 de secunde.
Se reia exerciţiul de 2-5 ori.

Contracţie-relaxare-contracţie:
- întindere pasivă a unei grupe musculare (agoniste);
- contracţie izometrică 7-15 secunde ( a muşchilor agonişti);
- contracţie izometrică a grupei musculare antagoniste 7-15
secunde (se relaxează grupa musculară agonistă);
- pauza de relaxare 20 de secunde, după care se repetă de 2-5 ori.

Contracţie- relaxare- balansare:


Această tehnică rezultă din combinarea stretchingului dinamic
(balistic) cu stretchingul static – izometric. Se recomandă sportivilor cu
grad înalt de control al musculaturii.
Execuţia este aceeaşi cu tehnica contracţie-relaxare, dar la
sfârşitul stretchingului pasiv se execută o mişcare de stretching
dinamic (balistic).

164
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Dintre tehnicile de stretching FNP cea mai sigură şi frecvent


utilizată este tehnica contracţie-relaxare-contracţie.
Întrucât stretchingul FNP este solicitant şi obositor se indică
aplicarea lui numai asupra câtorva grupe musculare pe zi.
Aplicaţiile acestui tip de antrenament pentru un grup muscular
este indicat a fi executat la interval de minim 36 de ore.
Exerciţiile în cadrul unui antrenament se desfăşoară după reguli
metodice care trebuie respectate pentru ca eficienţa să fie maximă dar
şi pentru a preveni eventualele efecte negative (traumatisme).
Astfel, se va ţine cont de ordinea în care se execută exerciţiile
de stretching:
- exerciţii pentru muşchii spatelui (zona superioară – zona
inferioară);
- exerciţii pentru părţile laterale ale trunchiului (muşchii oblici
externi, muşchii intercostali, muşchii dinţaţi);
- muşchii fesieri, ai şoldurilor şi posteriori ai gambelor;
- muşchii interni şi posteriori ai coapselor;
- muşchii anteriori ai gambelor;
- muşchii anteriori ai coapselor (cvadricepsul);
- muşchii braţelor;
- muşchii antebraţelor;
- muşchii anteriori ai trunchiului.
Execuţia corectă a stretchingului depinde de respectarea unor
indicaţii generale atât de către antrenor/terapeut cât şi de
sportiv/pacient:
- înaintea stretchingului, efectuarea unor tehnici de relaxare
generală;
- aplicarea unui masaj profund, combinat cu aplicarea căldurii,
înainte de stretching;
- poziţia din care se execută stretchingul să fie stabilă, comodă ,
relaxată;
- intervalul de timp între 14.30-16.30 este cel optim (este partea
din zi în care se înregistrează maximul capacităţii de mobilitate
articulară;
- efectuarea încălzirii generale a organismului (prin efort aerob)
de minim 5 minute, înainte de stretching.
- exerciţiile de stretching să fie precedate de mişcări active;
- respiraţia să fie controlată, uniformă şi liniştită;
- nu se execută stretching simultan;
165
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

- se poate combina pe două grupe cu tracţiunea în ax a articulaţiei


interesate;
- după programul de tratament în care este inclus stretchingul nu
trebuie să apară spasm muscular, oboseală musculară sau
scăderea forţei;
- durerea apărută după cca 2 ore de la terminarea programului
indică dozarea necorespunzătoare a exerciţiilor de stretching
(intensitate prea mare);
- durerea care persistă după 24 de ore de la efectuarea
programului indică prezenţa unor leziuni musculare fibrilare.

Rezumat
Cele 3 metode kinetologice cuprinse în conţinutul cursului, cu
toate că sunt diferite ca formă de manifestare a exerciţiului fizic, aduc
însemnate beneficii stării de sănătate la categorii de persoane aflate în
situaţii diferite. Asociate cu metode şi mijloace specifice kinetoterapiei
cresc efectele de antrenare sau terapie a celor care le practică. Aşa cum
bine se ştie, din multitudinea de posibilităţi, condiţii, forme de aplicare
a exerciţiului fizic, terapeutul/antrenorul asociază parte din acestea în
funcţie de scopul urmărit, etapa de terapie/pregătire sportivă, condiţii
materiale şi chiar funcţie de preferinţele pacientului/sportivului.

Concepte şi termeni de reţinut


Gimnastica aerobică (de întreţinere), Sport terapeutic (adaptat),
Stretching, flexibilitate.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt caracteristicile gimnasticii aerobice (de întreţinere) şi
efectele sale asupra organismului?
2. Care sunt indicaţiile, efectele şi particularităţile sportului
terapeutic?
3. Stretchingul – metodă terapeutică, de antrenament sportiv şi de
întreţinere a aparatului locomotor.

Recomandări bibliografice
1. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi.

166
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

2. Sbenghe T., 1987, – Kinotologie profilactică, terapeutică şi de


recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
3. Luca Alice, 2001, - Fitness şi aerobică, Ed. Fundaţiei ALTIUS
Aademia, Iaşi
4. Marcu V., Dan Mirela, 2006, - Kinetoterapie/Physiotherapy, Ed.
Univ. Oradea.
5. Rugină E., 2000, – Gimnastica aerobică – Note de curs,
Supliment la Analele FEFS, Iaşi.
6. Şerban Damian, 2003, Stretching – secretul flexibilităţii, Gr. Ed.
CORINT, Bucureşti.

167
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

CURS 11

12. METODE KINETOLOGICE SPECIALE

Introducere
În această categorie sunt cuprinse acele metode cu tehnologii
mai complicate, care necesită instalaţii diverse, sau complexe de
exerciţii speciale, cum sunt: mecanoterapia, scripetoterapia,
hidrokinetoterapia, ergoterapia, sportul terapeutic etc.

Obiectivele cursului
- Însuşirea unor metode kinetologice speciale dintre cele mai
utilizate în recuperarea medicală: mecanoterapia,
scripetoterapia, Guthrie Smith, suspensoterapia;
- cunoaşterea aspectelor generale şi particulare privind terapia
hidrokinetică;
- Cunoaşterea modului de utilizare practică a acestor metode.

12.1. MECANOTERAPIA
Medicul suedez I. W. Zander (1835 – 1920) a fondat în 1857, la
Stockholm, Institutul de gimnastico-medico-mecanică.
Mecanoterapia, în concepţia autorului Zander, reprezintă un tip
de gimnastică medicală, bazată pe folosirea unor aparate mecanice
care, prin sistemul pârghiilor micşorează sau măresc travaliul
muscular. Aparatele concepute în acest scop sunt acţionate de forţa
musculară a pacientului sau de o forţă externă (contragreutăţi,
motoraşe, forţa unei persoane – kinetoterapeutului).
Şcoala medicală franceză include în noţiunea de mecanoterapie
toate metodele care utilizează diferite aparate şi instalaţii: scripeţii,
arcurile, cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele
ergometrice, plaşetele etc.
De-a lungul timpului, ele au fost introduse în serviciile de
recuperare (şi în România încă înainte de primul război mondial).
În prezent, din tehnologia acestei metode mecanice, se regăsesc
unele părţi incluse în aparatura modernă pentru kinetoterapia de
recuperare (metoda tradiţională fiind abandonată).
“Metoda Zander” se baza pe patru tipuri principale de aparate:

168
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

- aparate pentru mişcări active (pentru membrul superior, inferior,


trunchi şi pentru mişcări de balans);
- aparate pentru mişcări pasive;
- aparate pentru masaj mecanic;
- aparate ortopedice (pentru redresarea pasivă şi activă, pentru
măsurători în scolioze).
Metoda a fost un timp “la modă”, ulterior fiind controversată de
specialişti, criticile pertinente ducând la scoaterea din uz a aparatelor
respective, în marea lor majoritate.
Inconvenientele metodei erau:
- aparatura era costisitoare, rezultatele fiind posibile şi fără
aceasta;
- nu stimulau efortul voluntar;
- monotonia sistemului de lucru nu antrena interesul bolnavului;
- manevrarea unor angrenaje era periculoasă (puteau provoca
accidente);
- rezultatele erau modeste faţă de cele obţinute prin programele
de gimnastică;
- mişcare obţinută era numai segmentară, niciodată generală.
12.2. SCRIPETOTERAPIA
În practică există două sisteme de realizare a scripetoterapiei:
- sistemul scripete – greutate;
- sistemul scripete reciproc;

Sistemul scripete – greutate în kinetoterapie urmăreşte


realizarea unei mişcări printr-o greutate situată la capătul unei corzi,
care trece peste un scripete, iar la capătul opus coarda este prinsă de
segmentul în mişcare.
Avantajul scripetoterapiei constă în posibilitatea modificării
direcţiei unei forţe, fără a modifica mărimea forţei respective.
Acest sistem “scripete – greutate” în practică este cel mai
frecvent folosit în exerciţiile kinetice ale membrelor, dar el poate fi
aplicat şi altor segmente ale corpului (cap, trunchi).
Rezistenţa opusă muşchiului este în funcţie de mărimea greutăţii
aplicate şi de unghiul făcut de vectorul forţei cu axa lungă a
segmentului mobilizat.

169
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Astfel, cu cât acest unghi este mai aproape de valoare de 90°,


rezistenţa va fi mai mare, iar cu cât vectorul forţă va fi mai în
prelungirea axei segmentului, rezistenţa va fi mai redusă.
Specific sistemului scripete – greutate este menţinerea aceleaşi
forţe pentru o greutate (rezistenţă), pe tot parcursul mişcării, ceea ce nu
se realizează la montajele cu arcuri sau benzi elastice.
Montajele cu scripeţi pot avea 1-3 scripeţi şi se realizează după
necesităţi, adaptându-se fiecărui caz în parte. Primul scripete, care este
în legătură cu segmentul de corp se numeşte scripete de recepţie, iar
ceilalţi sunt numiţi scripeţi de transmisie.
Metoda “scripete – greutate” se aplică urmărind diferite
obiective terapeutice, recuperatorii sau profilactice, dar şi ca metodă de
antrenament sportiv.
Scopurile utilizării pot fi:
- creşterea amplitudinii mişcării articulare;
- realizarea tracţiunilor continue sau discontiune (prin broşe
transosoase la membre; căpăstrul Glisson – pentru rahis).
În vederea aplicării corecte a metodei se impune respectarea
următoarelor cerinţe:
- aplicarea corzii pe segmentul mobilizat – cu cât locul de fixare
va fi mai distal faţă de articulaţia mobilizată, cu atât va solicita
o forţă musculară mai mare;
- montarea cea mai corectă se realizează în cuşca Rocher, unde se
permit acroşaje în cel puţin trei planuri şi se oferă posibilitatea
suspendării membrului mobilizat, iar prin poziţionarea
pacientului se permite antrenamentul segmentului pe orizontală,
(acroşare =punctul fix al capătului opus celui în legătură cu
segmentul de tratat);
- aprecierea solicitării în cazul în care se urmăreşte creşterea
forţei – se testează rezistenţa mecanică maximă (RM), în
kilograme, a lanţului muscular ce urmează a fi antrenat; se
începe lucrul cu 1/3 din RM, apoi se trece la ¾ din RM, iar la
finalul şedinţei – solicitarea poate fi integrală, 1 RM. RM se
testează săptămânal.
Şedinţa de scripetoterapie va fi individualizată, putându-se
folosi şi alte scheme, cu alte subdiviziuni din RM;
- ritmul mişcării poate fi în patru timpi sau în doi timpi. Schema
de lucru în patru timpi determină un timp lent, iar cea în doi
timpi, un ritm mai rapid. Variaţia acestor scheme este dată de
170
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

scopul urmărit. Lucrul se poate desfăşura prin imprimarea


ritmului de un metronom, după muzică (cu ritmuri variabile),
sau după ritmul respirator;
- şedinţele se execută de mai multe ori pe zi (1 – 3), atât în sala de
kinetoterapie cât şi la patul bolnavului.
Sistemul scripete reciproc are drept caracteristică mişcarea
autopasivă (acţionarea cu segmentul sănătos asupra celui bolnav).
12.3. SISTEMUL GUTHRIE SMITH
Caracteristica acestei metode este folosirea arcurilor,
resorturilor, benzilor şi cordoanelor elastice, ca rezistenţă sau forţă de
tracţiune.
Arcurile utilizate sunt etalonate să realizeze întinderi până la o
lungime anumită, la forţe de 10, 20, 25 kg.,…, capacitatea de
solicitarea a arcului depinzând de materialului din care este
confecţionat, grosimea sârmei, diametrul spiralei şi numărul de spire.
Sistemul Guthrie Smith cu arcuri se utilizează pentru:
- creşterea forţei musculare;
- suspendarea unui membru (suspendarea pendulară obţinută în
acest sistem face posibilă şi executarea mobilizărilor pasive sau
active, ajutată de resorturi, cu avantajul reducerii spasticităţii şi
a decontracturării musculare;
- creşterea amplitudinii mişcării este unul dintre obiectivele
kinetice ale sistemului cu arcuri şi corzi elastice, realizat printr-
un montaj în care se valorifică forţa de revenire a arcului, pentru
a facilita o anumită direcţie de mişcare, la capătul căreia să se
obţină o tracţiune la nivelul articulaţiei (decontracturarea
musculară şi decoaptarea articulară reduce durerea).
Dificultatea constă în alegerea direcţiei de mişcare corecte şi
alegerea unui arc cu solicitare potrivită scopului urmărit.
În kinetologie există o gamă foarte variată de sisteme (orteze cu
arcuri pentru mână, bureţi, inele de cauciuc) pentru exerciţii ale mâinii,
altele pentru exerciţii adresate piciorului, care fac parte din sistemul
Guthrie Smith.
12.4. SUSPENSOTERAPIA
Această metodă kinetologică se poate aplica întregului corp sau
numai unor segmente.

171
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Metoda se bazează pe aceleaşi principii mecanice şi fiziologice


stabilite de Guthrie Smith şi anume, scoaterea corpului sau
segmentului de sub influenţa gravitaţiei.
Pentru realizarea suspendării instalaţia necesită:
- puncte fixe de suspensie şi cârlige pentru agăţare;
- elemente de suspensie nereglabile (corzi) şi reglabile (arcuri
elastice, benzi elastice);
- suporturi de susţinere a segmentului suspendat sau a corpului
(benzi, chingi, eşarfe).
Pentru realizarea corectă a suspensiei se impune respectarea
următoarelor cerinţe metodice:
- suspendarea în poziţie orizontală pentru mobilizarea
segmentului într-un plan paralel cu suprafaţa de sprijin;
- fixarea punctului de suspensie să fie plasată deasupra
segmentului suspendat, în diverse unghiuri, în funcţie de
efectele care trebuie obţinute prin suspendare asupra unei/unor
articulaţii;
- rezultanta dintre forţa de tracţiune a corzii şi forţa de gravitaţie
depinde de locul de amplasare al punctului de suspensie şi se
calculează după regula paralelogramului.
Cu cât direcţia de tracţiune a corzii face un unghi mai obtuz cu
forţa de gravitaţie, cu atât tracţiunea este mai mică.
În cazul în care se urmăreşte mobilizarea segmentului
suspendat, articulaţiile mobilizate trebuie să prezinte cel puţin două
grade de libertate. Acest fapt este necesar întrucât menţinerea şi
mobilizarea implică şi o mişcare de „ridicare” a segmentului într-un
plan perpendicular pe planul mişcării, pe care s-a efectuat suspendarea.
În funcţie de scopul urmărit, suspendările pot să fie fixe sau nu.

Există mai multe moduri de suspendare:


I. Suspendarea pendulară – sau verticală – chinga de prindere
este orientată vertical, deasupra segmentului suspendat, la
nivelul distal al acestuia.
Segmentul este menţinut în poziţie de echilibru orizontal.
Se recomandă pentru:
- reantrenarea neuromusculară, când forţa musculară este în jurul
valorii 2.

172
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Din această poziţie, mişcările îşi pot mări amplitudinea, se poate


creşte rezistenţa şi alterna tipul de contracţie musculară (concentrică,
izometrică, excentrică);
- relaxare musculară – prin oscilaţii de mică amplitudine.
II. Suspendarea axială – chinga este aplicată pe extremitatea
distală, coarda are direcţie oblică cu acroşare deasupra
articulaţiei de mobilizat.
Segmentul este menţinut în poziţie orizontală, poziţie din care
se pot realiza mobilizări în plan paralel cu suprafaţa de sprijin. Forţa
acţionează centripet asupra articulaţiei, cu efect coaptant, de
compresiune axială şi este calculată după regula paralelogramului.
Acest tip de suspendare se recomandă pentru:
- reantrenarea neuromusculară, când forţa are valoarea 0 – 2;
- mobilizări active consecutive traumatismelor aparatului
locomotor;
- relaxare musculară;
- menţinerea sau creşterea mobilităţii articulare.

III. Suspendarea excentrică


Punctul de fixare al corzii este în afara segmentului de
mobilizat, cu direcţie oblică, extremitatea segmentului tinzând să se
deplaseze spre verticală din punctul de acroşaj (posibilitatea de fixare
este destul de redusă). Se realizează distal de articulaţia asupra căreia
acţionăm. Efectul este de decoaptare a articulaţiei în cauză, forţa
acţionând centrifug asupra acesteia. Unghiul realizat între forţa de
tracţiune a corzii şi forţa gravitaţiei are valoare maximă, tracţiunea este
mică şi posibilitatea de mişcare redusă.
Indicaţiile acestui mod de suspendare sunt:
- fracturi cu înfundare;
- fracturi cu deplasare.
În funcţie de obiectivul urmărit în kinetoterapie se alege una
dintre formele de suspendare prezentate.
12.5. HIDROKINETOTERAPIA
Hidrokinetoterapia - metoda exerciţiilor kinetice în apă.
Este mult folosită în recuperarea funcţională a sechelelor
posttraumatice, în afecţiunile neurologice centrale şi periferice,
afecţiunile reumatismale şi cardiorespiratorii.
Hidrokinetoterapia are două modalităţi distincte:

173
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

- imersia parţială (a unui segment);


- imersia generală (a întregului corp).
Imersia parţială se utilizează în scopul creşterii mobilităţii
articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active executate în
apă.
Efectele apei calde sunt de: sedare (scădere) a durerii, relaxare
musculară, creştere a complianţei ţesuturilor moi, a distensibilităţii
acestora.
Imersia generală se realizează în bazine individuale, colective
sau în piscine.
Kinetoterapia în apă se bazează pe două fenomene:
- plutirea corpului;
- rezistenţa opusă de apă pe anumite direcţii de mişcare.
Plutirea corpului, prin descărcare de greutate (legea lui
Arhimede) este determinată de raportul dintre greutatea specifică (sau
densitatea) apei, care este 1 şi greutatea specifică (sau densitatea
relativă) a corpului.
Dupertins şi Pitts au precizat: greutatea specifică a corpului
uman, cu aer în plămâni, este de 0,974. Diferenţa de 0,026 este forţa
care asigură plutirea, micşorând forţa gravitaţională.
Aceste fapt uşurează mult mişcarea în apă, necesită utilizarea
unei forţei reduse pentru mobilizarea articulară, diminuează durerea
articulară, prin scăderea presiunii intraarticulare.
Apa caldă scade vâscozitatea tisulară, având efecte favorabile
asupra contracturilor musculare şi formaţiunilor aderenţiale.
Temperatura ridicată scade în acelaşi timp şi vâscozitatea apei.
Utilizarea apei ca metodă de creştere a efortului muscular
impune creşterea vâscozităţii apei, prin adăugarea unor substanţe
(metilceluloza sau methocelul).
O rezistenţă mai mare se obţine şi prin folosirea unor obiecte
sau poziţii ale corpului, care să îngreuneze mişcarea în apă.
Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie este variabilă, de la 10
– 15 min., la 1 oră.
În general, exerciţiile executate în apă au la bază aceleaşi tehnici
ca şi cele executate în mediu obişnuit.
Pentru anumite situaţii, în care se întâmpină dificultăţi în
poziţionarea bolnavului, sau pentru uşurarea execuţiei unor mişcări, s-
au conceput o serie de “piese de mobilier” (baze de susţinere fixe sau

174
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

mobile, planşete înclinate, mese scaune, suporturi), diferite sisteme de


elevaţie pentru accesul în bazin al bolnavului cu handicap motor sever.
Unele bazine au o construcţie specială – bazinele pentru
reeducarea mersului, sunt înguste, cu bare laterale pentru sprijin (sub
formă de şanţ), cu fundul plat sau ondulat, cu diverse pante, cu
adâncimi variabile. Altele au adâncime mai mare, sunt de asemenea
înguste şi prevăzute cu instalaţii pentru elongaţii pe verticală, sau pe
planşete cu înclinaţie oblică.
Contraindicaţiile hidrokinetoterapiei se adresează unor
afecţiuni, precum: dermatitele, leziunile cutanate cu întrerupere a
continuităţii de orice natură ar fi, unele afecţiuni cardiovasculare,
comiţialitatea. De asemenea, este contraindicată pentru persoanele cu
vârstă înaintată şi cele cu tulburări ale controlului sfincterian.
Contraindicaţiile pot fi totale sau parţiale, cu unele precauţii
suplimentare (nivel de imersie a copului, durata programului,
intensitatea exerciţiilor, temperatura apei).
În general, în hidrokinetoterapie se utilizează apa la o
temperatură de 33°-36°C, (temperatura de confort a organismului).
12.5.1. Hidromasajul
Hidromasajul reprezintă asocierea manevrelor de masaj cu
proceduri de hidroterapie, în scop profilactic sau terapeutic.
Procedeele, foarte variate au la bază apa la diferite temperaturi şi sub
diferite stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă).
În afară de apa simplă se practică şi proceduri care folosesc alte
ingrediente ca: bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, extracte de
seminţe, plante medicinale, substanţe chimice.
Sfera hidroterapiei se lărgeşte prin aplicarea unor proceduri
termice cum sunt: aerul cald, nămolul, parafina, lumina, această formă
asociată numindu-se hidrotermoterapie.
Influenţele exercitate asupra sistemului de termoreglare al
organismului se clasifică în funcţie de temperaturile mediilor utilizate,
astfel:
- zona de indiferenţă - solicitare minimă a termoreglării,
menţinerea homeostaziei centrale a corpului;
- zona care determină solicitări mari ale termolizei, datorită
aportului crescut de căldură aplicat prin procedură (provoacă
hiperemie);

175
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

- zona care solicită intens termogeneza, prin temperatura


mediului (apă sau aer) situându-se în jurul temperaturii de 0C
(crioterapie - terapie prin frig).
Senzaţia de confort termic a organismului uman se realizează la
temperaturi cutanate de 34-35C şi la o temperatură centrală de 37.
Temperatura apei la 34-35C, constituie zona de indiferenţă a
acesteia pentru organism, identică sau foarte apropiată de temperatura
cutanată de confort.

12.5.2. Hidroterapia
Hidroterapia acţionează asupra organismului prin:
- factorul termic;
- factorul mecanic;
- factorul chimic.
Factorul termic, cel mai important, realizează legătura între
mediul extern şi cel intern al organismului, acţionând asupra pielii care
reacţionează la excitanţii diferiţi şi participă la procesele de adaptare.
Efectele factorului termic se produc asupra temperaturii
tegumentelor, volumului vaselor, vitezei de circulaţie sanguină, asupra
presiunii în capilare.
Reacţia vasculară de răspuns se realizează prin excitarea
elementelor contractile ale vaselor, prin intermediul termoreceptorilor,
la nivelul centrilor nervoşi superiori şi în scoarţa cerebrală,
producîndu-se arcul reflex.
Excitantul termic cald, produce creşterea temperaturii cutanate,
cea mai importantă în primul minut al aplicării, urmând ca în minutele
următoare să se realizeze o uşoară scădere a temperaturii cutanate, la
acelaşi excitant aplicat.
După îndepărtarea excitantului termic cald, temperatura pielii
revine, cea mai importantă scădere înregistrându-se în primele două
minute. Temperatura ţesuturilor creşte rapid cu cât ţesutul este
superficial şi stratul de ţesut adipos mai subţire.
La nivelul muşchilor menţinerea temperaturii ridicate este de
durată mai mare, stratul subcutanat constituind pentru muşchi un
veritabil izolant termic.
Agenţii termici stimulează eliberarea în tegumente a histaminei
şi acetilcolinei, în funcţie de natura excitantului: agentul termic cald

176
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

provoacă o stare de parasimpaticotonie cu eliberare de acetilcolină, iar


agenţii termici reci, provoacă un tonus crescut al simpaticului.
Excitantul rece produce scăderea rapidă a temperaturii cutanate
în primul minut al aplicării. În următoarele două minute temperatura
scade, însă mult mai lent, după care se stabileşte la un anumit nivel.
După îndepărtarea excitantului rece, temperatura cutanată se
restabileşte destul de repede, după circa 20-30 minute, cele mai
evidente creşteri înregistrându-se în primele două minute.
Excitantul mecanic, în cadrul hidroterapiei, ocupă locul următor
ca importanţă, după cel termic. Acţiunile mecanice legate de
hidroterapie sunt:
- acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat în apă (potrivit
legii lui Arhimede), facilitează executarea mişcărilor.;
- acţiunea presiunii hidrostatice asupra toracelui, abdomenului şi
asupra corpului în totalitate, influenţează respiraţia, circulaţia şi
metabolismul;
- acţiunea factorilor mecanici asociaţi procedurilor, printr-o serie
de manevre obţinute artificial amplifică reacţiile vasculare.
Acestea pot fi: presiunea duşurilor, bulelor gazoase (aer, bioxid
de carbon), curgerea continuă a apei în baie.
Excitantul chimic se obţine prin diferite substanţe introduse în
apă. Decocturile de plante medicinale (muşeţel, brad, gălbenele), prin
uleiurile pe care le conţin, plantele cu efect astringent (coaja de stejar),
plantele cu efect iritant (muştar, hrean) acţionează asupra diferitor
sisteme şi organe îmbunătăţindu-le funcţionalitatea.
12.5.3. Duş-masajul
Duş-masajul constă în executarea masajului manual asupra unui
segment (regiune sau pe tot corpul) sub jetul unor duşuri calde cu
acţiune verticală. Subiectul se află în decubit, pe o banchetă de masaj,
deasupra căreia cade apa în ploaie prin 4-6 duşuri rozetă, de la o
înălţime de 60cm. Temperatura apei este de 38C, iar durata procedurii
este de 5-10 minute, masajul fiind de obicei parţial (spate, torace,
abdomen, membre).
Efectele mecanice ale manevrelor de masaj sunt amplificate de
cele ale agentului termic. Vasodilataţia puternică obţinută în acest fel
favorizează pocesele de resorbţie, relaxarea musculară şi scade pragul
de sensibilitate dureroasă. Procedura este recomandată în tratarea
artrozelor, a sechelelor posttraumatice şi în masajul sportiv.

177
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Duşul subacval
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş cilindric asupra
corpului sau a unor segmente ale acestuia. Pacientul se află într-o baie
cu apă, la temperatura de 37-38C, iar presiunea duşului proiectează
apa pe zona interesată. În funcţie de sensibilitatea acesteia se reglează
presiunea apei (presiunea este de 1-6 atmosfere). Presiunea duşului se
realizează cu ajutorul unui compresor electric, care absoarbe apa din
vană printr-un furtun cu sorb şi apoi, printr-o duză cilindrică o
proiectează asupra zonei interesate. Jetul cilindric de apă este proiectat
la un unghi de 35 faţă de suprafaţa corpului, de la o distanţă de 30cm
(duza este situată sub apă). La nivelul articulaţiilor apa poate fi
proiectată perpendicular pe acestea.
Manevra se desfăşoară în sens centripet, iar durata procedurii
este de 5-15 minute. La nivelul abdomenului duşul acţionează în sensul
acelor de ceasornic cu presiunea apei mică (1 atmosferă). Procedura nu
se aplică pe zona organelor genitale.
Efectele duşului subacval sunt:
- relaxarea musculaturii prin aportul factorului termic şi al
presiunii hidrostatice;
- stare de confort fizic şi psihic pentru pacient;
- realizarea unui masaj profund, mai ales în zonele musculoase şi
cu ţesut adipos în exces (lombe, fese, articulaţiile
coxofemurale).
- stimulează activitatea motorie a viscerelor din cavitatea
abdominală;
- realizează o hiperemie profundă;
- favorizează procesele de resorbţie;
- reduce aderenţele.
Dezavantajele acestei proceduri sunt cele legate de măsurile de
protecţie deosebită în privinţa instalaţiei (impune o stare perfectă de
funcţionare a compresorului, priza cu împământare, echipament de
protecţie - mănuşi şi cizme de cauciuc pentru cel care aplică
procedura).
Avantajul procedurii constă în faptul că nu necesită efort fizic
din partea celui care execută manevrele.
În terapie se indică în tratarea edemelor, a redorilor articulare,
retracţiilor musculo-tendinoase, a proceselor aderenţiale, redarea

178
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

supleţei cicatricelor, în contracturile musculare antalgice, în artroze, în


constipaţiile atone, în celulită şi obezitate.

Duşul cu aer cald


Duşul cu aer cald constă în producerea unui jet de aer cald, cu
un aparat generator tip Föhn, care se proiectează pe zona de tratat.
Durata este de cca. 5 minute. Asocierea factorului mecanic al
jetului de aer, cu factorul termic are efecte asupra circulaţiei,
favorizând hiperemia şi tonusul muscular, pe care îl reduce.

Băile cu bule gazoase.


Această procedură constă în folosirea aerului comprimat sau a
oxigenului, cu masajul superficial realizat de bulele gazoase, cu efectul
termic al apei şi presiunea hidrostatică. Se execută în cadă, în care se
degajă oxigen dintr-un generator situat pe fundul acesteia.
Printr-un tub de cauciuc legat la o butelie de oxigen, bulele se
degajă în apă cu o presiune de 1-2 atmosfere.
Durata procedurii poate fi de 10-15 minute, iar temperatura apei
34-35C.
Efectele se resimt la nivelul sistemului nervos (relaxare) şi
sistemului cardiovascular, prin provocarea vasodilataţiei capilare şi
arteriale.
Se recomandă pentru tratarea stărilor nevrotice, a tulburărilor
neurovegetative şi în masajul sportiv.

Masajul local cu gheaţă.


Procedura are la bază combinarea masajului (netezirii) cu
crioterapia. Execuţia se realizează prin aplicarea cubului de gheaţă prin
netezire pe zona de tratat, timp de 3-7 minute şi se repetă la interval de
două ore. La nivelul aplicării se produc următoarele efecte:
- vasoconstricţie locală cu scăderea consumului de oxigen şi
reducerea metabolismului;
- diminuarea extensibilităţii colagenului şi prevenirea formării
edemului;
- miorelaxare;
- diminuarea conducerii nervoase şi scăderea durerii.
Datorită acestor efecte se aplică în afecţiunile traumatice ale
aparatului locomotor (contuzii, entorse, leziuni musculare fibrilare),
imediat după producerea acestora.
179
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Sauna.
Procedură de origine finlandeză, constă în folosirea aerului
uscat la temperaturi foarte ridicate, de la 40-100C, în absenţa
(relativă) a umidităţii.
Spaţiul destinat saunei este o încăpere ai cărei pereţi sunt placaţi
în interior cu lemn de pin care are calitate izotermă şi de absorbţie a
umidităţii, împiedicând formarea condensului.
Căldura este obţinută de la o sursă electrică prevăzută şi cu
generator de ozon.
Iniţial, organismul este supus aerului fierbinte, pe parcurs
aplicându-se un şoc termic prin turnarea apei (0,5 l) peste pietrele
încinse. Această operaţiune se poate repeta la interval de 2 minute.
În continuare se recomandă automasajul prin folosirea unor
nuiele elastice (biciuiri) sau executat cu o mănuşă aspră. După aceasta
urmează aplicarea duşului rece sau imersia în apă cu gheaţă.
În practica sportivă este recomandată atât în scop igienic cât şi
terapeutic pentru efectele sedative şi decongenstionante.
În terapie se indică în afecţiuni reumatismale, sechele
posttraumatice, obezitate, în tratamentul acneei.
Contraindicaţiile saunei sunt în afecţiunile cardiace, tuberculoză
şi stările infecţioase acute.
Folosirea saunei necesită respectarea indicaţiilor privind
dozarea frecvenţei acestora, temperaturii suportabile şi duratei
transpiraţiei.

Rezumat
Metodele: mecanoterapia, scripetoterapia, Guthrie Smith,
suspensoterapia sunt folosite în kinetoterapie, instalaţiile speciale
oferind posibilitatea utilizării a numeroase exerciţii, pentru diferite
scopuri; creşterea amplitudinii mişcărilor, creşterea forţei musculare,
antrenând diferite grupe musculare în planuri şi direcţii variate, având
posibilitatea îngreunării sau uşurând efortul acestora.
Hidrokinetoterapia, recomandată în recuperarea funcţională a
sechelelor posttraumatice, neuromotorii, reumatismale, cardio-
respiratorii are variate forme de utilizare ; înotul terapeutic, duş-

180
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

masajul,duşul subacval, precum şi în combinaţii de tipul hidro-termo-


terapie: crioterapie şi saună.
În practică se impune respectarea unor reguli, a indicaţiilor şi
contraindicaţiilor care ţin de diagnostic, alte boli şi particularităţile
fiecărui pacient.

Concepte şi termeni de reţinut


Mecanoterapie, scripetoterapie, suspensoterapie, sistemul-
metoda Guthrie Smith, hidrokinetoterapie, hidrotermoterapie,
crioterapie.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt caracteristicile metodelor speciale mecanoterapia,
scripetoterapia, Guthrie Smith, suspensoterapia?
2. Care sunt avantajele hidrokinetoterapiei, indicaţiile şi
contraindicaţiile acesteia?

Recomandări bibliografice
1. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi.
2. Kiss Iaroslav, 2001, Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală
în afecţiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală Bucureşti.
3. Sarah Nica Adriana, 1998, Compendiu de medicină fizică şi
recuperare, Ed Universitară "Carol Davila", Bucureşti
4. Sbenghe T., 1987, – Kinotologie profilactică, terapeutică şi de
recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti

181
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

CURS 12-13

13. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Introducere
Terapia ocupaţională şi ergoterapia fac parte din metodele
kinetologice cu obiective bine definite, cu aplicabilitate la categorii de
pacienţi cu diagnostice variate, care susţin recuperarea medicală, fiind
o prelungire, o continuare a programului kinetoterapeutic propriu-zis.
Obiectivele şi scopul acestor metode au aspecte care le
aseamănă, dar şi unele care le diferenţiază.

Obiectivele cursului
- însuşirea noţiunilor despre apariţia modul de acţionare, de
organizare, mijloacele folosite în Terapia Ocupaţională.
- însuşirea noţiunilor despre apariţia, modul de organizare,
scopul şi obiectivele ergoterapiei.

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea


vieţii, este domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal
al celor medicale şi sociale.
Concepută ca o stare dinamică, sănătatea este expresia relaţiilor
interne, concrete ale organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării
unui echilibru activ cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea de a
răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare corespunzătoare."
(Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14).
Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele
socio-umane (economice şi politice), unele discipline ca psihologia
socială, ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi studiul muncii,
în a căror componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.
Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului,
îndreptată spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare
organele corpului său şi mijloacele de muncă, omul acţionează asupra
naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi transformă
obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea

182
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

multiplelor şi variatelor sale trebuinţe" (Alex. Al. Popescu, Editura


Medicală, 1986, pag. 14).
Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă,
stress-ul, bolile, conflictele armate prezente în unele zone ale lumii,
determină creşterea, din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu
handicapuri de diferite feluri (în întreaga lume).
În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat
subiect de caritate sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid,
cu perspectiva reluării locului în societate, prin participare activă, chiar
productivă acolo unde este posibil.
Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă
măsurile profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a
capacităţii de muncă a celor care din anumite motive devin invalizi
(deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în cursul vieţii).
Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un caracter
economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării
invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se
compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului uman.
„Recuperarea este un proces continuu, începând de la patul
bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă” (Copenhaga 1963
- al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a
Deficienţelor").
Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă,
procesul fiind foarte complex, dictat de interesele personale ale
subiecţilor respectivi, cât şi de interesele societăţii, necesitatea şi
importanţa muncii fiind imperativul comun.
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării
deficienţelor, indiferent de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu
toate că urmăreşte acelaşi scop comun. Astfel, termenul de reabilitare
este folosit de anglo-americani, iar cei de readaptare şi reeducare sunt
folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită,
activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi
transformarea sa într-un membru activ al comunităţii în care trăieşte.
Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu, el
finalizându-se odată cu încadrarea subiectului recuperat într-o
ocupaţie, de preferinţă remunerată.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de realizare a
acestui scop, cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că
cel mai bun doctor pe care ni-l oferă natura este activitatea, munca.
183
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp, iar


în acest domeniu munca este considerată metodă de tratament.
Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în
diversitatea formelor, în mărimea sferei de aplicabilitate şi
adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca bolnavul, prin
îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată
deveni folositor lui şi societăţii.
Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului
bolnavului pentru activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context
playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc..
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii
remunerate, exercitate prin reinserţie profesională şi socială a
bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate de către bolnavii cu
afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor, confecţionarea
articolelor de croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole
(legumicultura, floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin stimuli
corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru
formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o
recuperare socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai
larg, incluzând aplicarea procesului medical cu finalitate socială în
toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind cel
iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai
fiziologic şi eficace mijloc terapeutic.
Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la
pierderea capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii,
organizarea timpului liber al bolnavilor face ca, după aplicarea
tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie posibilă
fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. În această idee, încă
din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru
activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă
acest lucru nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte
profesii accesibile stării lor actuale.
În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării
de sănătate este primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic
care de asemenea are o mare importanţă prin:
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
- reducerea numărului de zile de concediu medical;
- valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării
(conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor,
184
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

dar şi cei în cauză, în afara obţinerii instruirii sau


reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii
prestate).
Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în
cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi
materiale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în
cadrul profilelor tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile
recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode
terapeutice şi la alte profile precum: neurologie, geriatrie, medicină
internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire
socială. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază realitatea
handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a
persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de
autonomie dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra
pe deficient în societate, ci urmăreşte să-l menţină în cadrul acesteia,
dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din comunitate.
Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a
fi cunoscută de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de
muncă, atât sub aspectul factorului uman cât şi sub aspectul factorului
economic pe care îl determină.
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
sunt numeroase aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai
important fiind introducerea lor în toate unităţile de recuperare
indiferent de profilul medical al acestora.
Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice
fiecărei specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile
de adaptare ale bolnavului la efort şi metodele kinetoterapiei folosite
nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor
pentru unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea
interesului şi valorii acestor metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care
să asigure condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru
formarea unor deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate
invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură
depind de posibilităţile economice, de finanţare, mai greu de realizat în
prezent.
185
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi


ergoterapiei, au stabilite metode de finanţare, organizare şi
desfăşurare specifice, iar instituţiile de stat şi particulare trebuie
stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor
cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate
posibilităţilor lor.
Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din
antichitate.
Valoarea medicală a muncii a fost subliniată la chinezii antici,
apoi de către medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos,
Hipocrate, Galenus.
Pitagora recomanda formule muzicale calmante, relaxante sau
stimulatoare.
Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica,
exerciţiile fizice, dansul, băile şi dieta. Grecii şi egiptenii antici au
remarcat influenţa divertismentelor (muzică, dans, pictură) asupra
spiritului şi organismului uman, în tratamentul bolilor psihice. Acestea
induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate
spune că originea ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în
trecutul îndepărtat. Cu mult timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a
fost formulat de Herodicus, al cărui principiu terapeutic avea la bază
gimnastica.
Sollea, un alt medic al antichităţii, spunea că un medic complet
nu trebuie să ignore rolul gimnasticii.
Pe parcursul istoriei, pe măsură ce civilizaţia a evoluat, forma
organizată a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin
înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti pentru bolnavii psihici.
Phillipe Pinel, în “Tratat Privind Tratamentul Moral al
Demenţei” (1791), menţionează folosirea unor activităţi lucrative în
vindecarea bolnavilor psihici.
Benjamin Ruch (1798), în America, exprimă acelaşi punct de
vedere cu a renumitului psihiatru francez Pinel, care în 1809 a publicat
“Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării Mintale”. În acel tratat, Pinel
critică practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării bolnavilor
psihici, recomandând “exerciţii ale corpului sau recurgerea la o muncă
mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de alienaţi”. Metodele
recomandate de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière,
iar Benjamin Ruch le introduce în spitalul din Pensylvania.

186
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

J.C. Tissot, renumit chirurg, precizează indicaţiile şi modalităţile


de reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii de jocuri,
ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea intitulată “Gimnastica medicală şi
chirurgicală” (1780).
În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A., aceste idei au fost
puse mai activ în practică. În acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la
cercetările căruia a contribuit semnificativ soţia sa, Pary Petter Brooks,
care este considerată prima asistentă socială. Aceasta recomanda o
înţelegere socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor
bolilor în familie şi societate.
Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade
psihotice şi a fost tratat în spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi
ameliorarea situaţiei bolnavilor psihici, condamnând metodele folosite
atunci în spitalele respective, în lucrarea “Raţiuni care te descoperă pe
tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării instituţiilor civilizate de
astăzi şi a psihiatriei “extra muros”, care include psihiatria preventivă
şi reguli de igienă mintală.
Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi a avut loc în
toată lumea.
S-au organizat asociaţii internaţionale, între care Federaţia
Internaţională de Terapie Ocupaţională (1951), au avut loc cursuri,
conferinţe, au apărut publicaţii, dând amploare acestui mod de terapie.
În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a
dezvoltat continuu ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării
răniţilor şi invalizilor de război. În 1935, în Anglia şi Danemarca, s-au
pus bazele unor şcoli pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.
Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a
crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile de ergoterapie în care se
pregătesc cadrele specializate pentru toate domeniile medicale.
Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în România,
aveau în împrejurimi mari suprafeţe agricole pentru activităţile
terapeutice prin muncă. Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi,
Sibiu, Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş, Craiova,
Bucureşti.
Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-
au dezvoltat şi organizat în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie
dar nu sunt excluse nici alte profile în care spitalizarea este de lungă
187
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă, uneori bolnavul


fiind nevoit a se reorienta profesional.
Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi firesc, se
datorează unor şcoli cu tradiţie în domeniu şi unor specialişti de
renume, de asemenea unor reglementări prin acte normative.
Termenul de “ocupational therapy” a fost introdus de E. Barton
(New York, 1915), iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în
1914, în ţările europene (provine din limba greacă - ergon=muncă).
In anul 1915, George Edward Boston înfiinţează „Casa de
consolare” în New York pentru tratarea bolnavilor şi deficienţilor prin
munci manuale, înlocuind denumirea de ergoterapie cu cea de terapie
ocupaţională. Terapia ocupaţională în SUA este organizată prin
Asociaţia Americană de Terapie Ocupaţională (AOTA), încă din 1923.
Termenul de ergoterapie, considerat de francezi că le aparţine, a
fost şi este menţinut de către aceştia, de la ei fiind preluat şi la noi,
precum şi în multe alte ţări europene.
Metodele (activităţile) esenţiale au fost teoretizate de Dunton
(1918).
Acesta spunea: „ceea ce contează este scopul final al activităţii
şi nu activitatea motorie, care realizează acest scop”, activităţile
esenţiale devenind încă de la începuturile terapiei ocupaţionale un
concept de bază al unui sistem terapeutic.
Justificarea denumirii de terapie ocupaţională după Dunton
rezidă în scopul final, care trebuie să fie un produs concret, util, chiar
vandabil.
Activităţile de muncă folosite ca modalităţi terapeutice fac parte
din activităţile esenţiale ale terapiei ocupaţionale.
Tot în SUA în prima jumătate a sec. XX, în perioada explozivă a
industrializării, înregistrarea a numeroase accidente de muncă, au
impus recuperarea lor, fapt ce a determinat instituirea unui program
(1923) „Work Hardening” (WH). Acesta presupunea includerea
muncii, ca metodă terapeutică.
După 1970, WH a devenit în SUA program obligatoriu pentru
recuperarea accidentelor de muncă.
Comisia americană de acreditare a facilităţilor de reabilitare
defineşte WH, în felul următor: „programul de tratament bine
structurat, cu scop precis, individualizat, având drept obiectiv
maximalizarea abilitaţilor unei persoane pentru a se putea întoarce la
muncă”.
188
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

In timp, Work Hardening-ul a devenit sinonim cu terapia prin


muncă, terapie care produce bunuri şi servicii.
Aşadar, în privinţa termenilor, chiar dacă sunt diferiţi, Terapia
Ocupaţională în SUA, care include şi terapia prin muncă,
Terapia Ocupaţională şi Ergoterapia în ţările europene, exprimă în
principal acelaşi tip de activitate, specialiştii delimitând clar
caracteristicile fiecărei metode, în funcţie de scopul şi mijloacele
folosite.
La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia
constând în modul diferit de organizare şi desfăşurare. Astfel,
specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda terapeutică cu
semnificaţie mai largă, în care se includ activităţi variate, al căror scop
nu este obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.
Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu,
ca fiind metoda care are şi un scop productiv, cu valoare materială bine
definită.
Prin evoluţia domeniului, în viitor, credem că se va ajunge la o
terminologie unitară.
Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara noastră, amintim: Cl.
Baciu, E. Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V. Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul
bolnavilor prin cele două metode depinde în mare măsură de natura
afecţiunii, durata ei şi scopul urmărit.
Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi
ergoterapie se suprapun, parţial sau total, datorită modului de
organizare, desfăşurare şi posibilităţile de finanţare. În alte situaţii însă,
deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din aspectele de
diferenţiere, prezentate pe larg de Al. Popescu în volumul “Terapia
ocupaţională şi ergoterapia - de la eficacitate terapeutică, la eficienţă
economică” este chiar cel economic. Autorul consideră terapia
ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii
şi pregătirii pentru muncă, activitate finanţată de la bugetul de stat, prin
intermediul unităţilor sanitare sau de asistenţă socială. Ergoterapia se
desprinde, după opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă distinctă în
cadrul intreprinderilor instituţionalizate.
În acest cadru, ergoterapia poate fi autofinanţată, îşi poate
acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin venituri proprii,
realizate din activităţi de întreţinere, în ateliere, în ferme, etc..

189
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin


măsuri de recuperare a bolnavului, menite să asigure întoarcerea
acestuia la viaţa normală, la integrarea lui în societate.
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se
urmăreşte restabilirea capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă
specifică readaptării socio-profesionale a bolnavului.

Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei


Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este bine, să-i
ameliorezi starea sau să-l vindeci este mult mai bine, să-l redai vieţii
sociale este totul” Pearl Buck

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi


ergoterapiei privind aspectul fizic, psihic, profesional şi social
Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de
psihiatrie, neurologie şi recuperare neuro-motorie, cardiovascular,
pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt
tratate în cadrul balneofizioterapiei.
În unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce activităţi
de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi eficacităţii
medicale şi al creşterii eficienţei economice.
Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
în aceste domenii medicale urmăresc:
- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor
afecţiuni simple sau complexe, în care este necesară reeducarea
gestuală sau recuperarea unui deficit motor;
- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine,
comportament);
- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.
Acţiunile bolnavilor întreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia
actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii”
(Louis Pierquin).
Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea
competentă şi realistă a fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor
trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-
sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.

190
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi


să evite stagnarea, regresiunea sau eşecul.
Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de
condiţii şi situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi.
Relaţiile lor cu pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi
competenţă profesională. De asemenea este foarte importantă
cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului, a celui căruia
urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele familiale.
La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea
terapeutică de acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic,
sociometric şi ergonomic, toate acestea contribuind la activitatea de
recuperare a afecţiunilor invalidante.
Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea
cât mai rapidă a colaborării active a pacientului.
În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi din propriul
său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi
normale, să se integreze în societate.
Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea
deficitului, scurtarea perioadei de incapacitate de muncă.
Activitatea constituie şi un mijloc de instruire a deficienţilor
pentru
obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a
acestei terapii se situează pe plan secundar.
Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să
realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea,
cu viaţa, să-i redea posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui
însuşi, dar şi pentru societate.
În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc
între terapeutul ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate
eforturile de a extinde în cât mai multe direcţii activităţile creatoare ale
pacienţilor.
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii
pentru readaptarea profesională a persoanelor cu handicap.
Scopul acestei readaptări este orientat spre:
- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
- progresul profesional;
- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.
Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei
persoanei handicapate de a o realiza, rămâne încă discutabilă.
191
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Atelierele protejate, fără normalizare, constituie deocamdată


unica posibilitate pentru persoanele din această categorie.
Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de
readaptarea profesională, trebuie respectate (avute în vedere) cele 10
comandamente ale existenţei integrate a handicapatului, propuse de
Einar Helander: viaţa familială (cămin, copii), locuinţa, alimentaţia,
instrucţia - educaţie şi formare, petrecerea timpului liber, loisir (dreptul
de a participa la activităţi speciale, culturale recreative-distractive),
servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în comun şi în
instituţiile publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea
pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii), activităţi publice (ex.
dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). În acelaşi
timp ei trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea
de reantrenare a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos
sau cerebral,
munca fiind un proces complex care implică în proporţii diferite
toate cele trei tipuri de solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de
anumiţi factori care au influenţă asupra capacităţii de muncă (I.
Mihăilă, 1982).
Aceştia sunt:
1. Factori fiziologici:
- starea sănătăţii;
- consumul energetic;
- exerciţiul şi antrenamentul;
- vârsta;
- sexul.
2. Factori psihologici:
- personalitatea;
- aptitudinile de muncă;
- interesul (motivaţia);
- temperamentul;
- emotivitatea;
- relaţiile interpersonale.
3. Factori fizici şi mediul de muncă:
- iluminatul;
- cromatica;
- zgomotul;
192
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

- vibraţiile;
- muzica;
- microclimatul;
- noxele.
4. Condiţiile sociale
- regimul de muncă;
- organizarea activităţii;
- nivelul profesional şi cultural;
- condiţiile igienico-sanitare.
Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de
muncă depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor
de lucru la caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii,
pasivităţii, renunţării, care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată.
Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează,
mobilizează energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare.
Participarea bolnavilor nu se realizează prin constrângere sau prin
crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării,
informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi
ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează
activitatea de recuperare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu
profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse
activităţi practice şi recreative.
Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple:
fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi
formulate în felul următor:
- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la
oboseală, se dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;
- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă
normalizatoare, se micşorează emotivitatea, se eliberează
energia potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în sine, se
educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale, se
dezvoltă iniţiativa;
- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de
grup şi de cooperare, se favorizează contactele sociale;
- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale,
se crează obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să
participe material la întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.
193
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

14. ROLUL RECUPERĂRII ŞI MIJLOACELE TERAPIEI


OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite:


medicina profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie - de
diminuare până la anulare a deficienţelor funcţionale restante după o
îmbolnăvire.
Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori
fizici, tehnici de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale
deficitelor), terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta include un
complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor de autoservire a
bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice şi
de reinserţie socială şi profesională.
Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan
mondial creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul
mare al solicitărilor de asistenţă medicală şi socială depăşeşte
posibilităţile economice ale multor ţări, reintegrarea socio-economică
şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.
Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi
medicale şi se referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii
funcţionale pierdute (congenitale şi dobândite), prin boală sau accident.
Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor
mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de
autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun recurgerea la
dispozitive ajutătoare sau aparate speciale.
Dintre mijloacele recuperatorii folosite, sub forma unor
dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele),
folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite
segmente (membre, coloană vertebrală), protezele (membre artificiale
pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor), diferite
aparate şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri
medicale, sociale şi profesionale, implică specialişti din diverse
domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi, economişti, ergonomi,
kinetoterapeuţi.

194
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele legate de


imaginarea şi realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare, pentru
persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate
în:
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete,
biciclete, automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele
de transport în comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi
(autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea
mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor
(pentru cusut, călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea
interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru
adaptate ca formă, greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea
prehensiunii şi folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la
distanţă a unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin
preocupările ei faţă de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează
prin munca în echipă a tuturor specialiştilor, prin colaborarea între
medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog, psihiatru, pediatru,
recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapeut ocupaţional/
ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi
ortezist, biotehnician, etc..
Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe
în centrul de reeducare şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei
cu handicap.

Recuperarea aspectului fizic


Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau
recuperarea integrală a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul
principal care vizează următoarele aspecte:
- posibilitatea de a deplasa segmentul;
- amplitudinea;
- rezistenţa la efort;
- coordonarea mişcărilor.

195
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi


este de mare importanţă pentru practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihic


Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate
atrage importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea
încrederii în sine este frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului
său funcţional creând importante manifestări psihice şi
comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în direcţia
captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor
acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului,
aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi
posibilităţii sale psihice şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional


În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include
obligatoriu apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se
apelează la alte activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs obiectivul de
bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare, acolo unde
este posibil.
Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă
a etapelor de readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii
specifice acesteia.
Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune
reorientarea profesională, subiectul este testat în atelierul de
ergoterapie sub aspectul posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social


Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin
recuperarea unor elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de
zi cu zi (igiena corporală, servirea mesei).
Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de
adaptare la activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru
reintegrarea familială şi socială.
Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în
aceste direcţii, de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de
consiliere a membrilor familiei în care aceştia se reîntorc, în privinţa
adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze acţiunile bolnavului
respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.
196
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi


ergoterapie
Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de
mijloacele auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple
încercări.
Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea
terapeutică a muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau
stimularea funcţiei sunt confecţionate din diverse materiale (piele,
material plastic, lemn, metal) şi sunt corelate strict cu infirmitatea de
moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare ca
timp de folosire.
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate
care solicită funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător
dozate ca amplitudine şi forţă, să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii
sale.
Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe
temeinice de anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile
optime de reeducare funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre
tehnologia muncii respective. De asemenea cunoaşterea cazului clinic,
pentru ca aceste activităţi să fie aplicate individualizat sau în grup,
după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă
cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre
posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.
Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea
capacităţilor restante, în privinţa contraindicaţiilor care există.
Ergoterapeutul, după cunoaşterea pe toate planurile a
pacientului, desfăşoară activitatea practică pornind de la demonstraţii,
exemplificări, îl instruieşte şi supraveghează pe parcursul activităţii,
urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate, până la
dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

Instruirea personalului de specialitate


Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în unităţile
sanitare şi de asistenţă socială este condiţionată de o dotare tehnică
corespunzătoare, modificarea opticii omului bolnav faţă de munca
prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal pregătit pentru
aceste activităţi.

197
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se


poate realiza prin:
a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; în prezent, la noi,
personalul este pregătit prin cursuri de scurtă durată şi poate fi
din următoarele domenii:
- asistente şi surori medicale, sociale sau de ocrotire;
- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru diferite meserii;
- personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în
desfăşurarea activităţilor de ergoterapie.
Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se
pregătesc instructori de ergoterapie care pot lucra sub directa
îndrumare a medicilor, kinetoterapeuţilor sau ergoterapeuţilor formaţi
prin cursuri de lungă durată.
b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special înfiinţate în
majoritatea ţărilor în scopul formării şi perfecţionării cadrelor de
specialitate în domeniu.
Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru
domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei:
- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie;
- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de
terapie ocupaţională şi ergoterapie”;
- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii acestei forme
superioare de pregătire trebuie să aibă o practică de cel puţin un
an în unităţile sanitare şi de protecţie socială;
- Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament
de terapie ocupaţională - ergoterpie”;
- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3
ani.
- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;
- România - Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în
planurile de învăţământ disciplina “Terapia Ocupaţională şi
Ergoterapia”.
La Universitatea din Oradea, între anii 1999-2000 şi 2000-2001,
sau organizat cursuri de Terapie Ocupaţională cu durata de 1 an pentru
absolvenţii de Kinetoterapie. De asemenea, la Universitatea din Bacău,
în aceeaşi perioadă s-au organizat cursuri de Masterat în Terapie
Ocupaţională.

198
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

Prin comparaţie, se observă că pregătirea în acest domeniu în


ţara noastră ar trebui extinsă prin crearea unor specializări cu durată de
instruire mai mare decât cea alocată unei singure discipline.
Conţinutul pregătirii trebuie să se axeze pe următoarele aspecte:
- studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi
fiziologie);
- studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual
(dezvoltare psihomotorie, funcţii mentale, viaţa de relaţie şi
comunicarea);
- studiul omului în activitate;
- cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale
diverselor activităţi;
- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale –
competenţa practică şi posibilitatea de a experimenta şi aplica
diverse activităţi;
- studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice, psihice,
organice);
- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le
presupun aceste metode;
- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;
- cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi însuşirea tehnicii de
confecţionare a unor dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor
tehnic).
Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, în forma studiilor de lungă durată
se pot realiza prin cursuri, activităţi practice şi stagii clinice.

Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie


Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de tratament prin
ocupaţie şi muncă, componente ale procesului complex de recuperare
ce utilizează toate formele de activitate recreativă sau productivă
prescrise de medic în scop terapeutic, sunt reglate ca mod de
organizare prin “Normele tehnice privind organizarea activităţilor de
ergoterapie în unităţile sanitare”.
Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia, electroterapia,
masoterapia, psihoterapia, ortezarea şi protezarea, terapia educaţională,
logopedia, profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia
ocupaţională şi ergoterapia reprezintă forme de integrare în cadrul

199
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

asistenţei instituţionale cu multiple aspecte profilactice, terapeutice,


socio-familiale, culturale şi economice.
Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie
îndreptată spre organizarea acestei activităţi sub aspectul diversificării
atelierelor, alegerea şi dozarea metodelor, cât şi a posibilităţii de a
stabili unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la complex şi
invers.
Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în
vedere următoarele aspecte: studiul locurilor de muncă, al utilajelor,
amplasarea în funcţie de suprafaţa disponibilă şi realizarea planurilor
de muncă.
Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de ergoterapie
trebuie avute în vedere măsuri ce au drept scop folosirea raţională a
exerciţiilor din punct de vedere al tratamentului medical, al
posibilităţilor de realizare, al efortului bolnavului participant la
procesul de recuperare.
Diviziunea muncii se realizează în mai multe feluri:
- diviziunea muncii pe operaţii;
- diviziunea muncii pe obiecte;
- diviziunea muncii în funcţie de calificare.

Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului


o singură operaţie sau un număr mic de acţiuni asemănătoare, la un
singur tip de unealtă sau maşină.

Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări


în funcţie de posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului, conducând
la însuşirea în scurt timp a unui meşteşug folositor (posibil cel avut
anterior îmbolnăvirii).

Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea


gradului de calificare al pacientului, anterior îmbolnăvirii sale.

Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională


şi ergoterapie
Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă
importantă organizarea locului de muncă.
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor
de ambianţă fizică, psihică şi socială. Numai în condiţiile unui
200
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

microclimat şi a unei ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare,


capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată în limite
fiziologice.
Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care
bolnavul este solicitat, ele constituind stimuli pozitivi sau negativi
(iluminarea, cromatica, spaţiul în sine, liniştea, condiţiile igienice).
Condiţiile privind utilarea depind de numărul de persoane
incluse în activitate, sarcinile propuse pentru a fi rezolvate, tipul de
handicap ce urmează a fi tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile
financiare.
Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face
ţinând cont de opţiunea acestuia, de posibilităţile lui prezente, de
calificarea profesională, vechimea în muncă, debutul bolii, tipul de
deficit, evoluţia medicală obţinută.
Odată plasat conform acestor criterii obiective (fişa personală cu
aceste date), pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de către
ergoterapeut şi psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea
unei autonomii în activitatea prestată şi până la obţinerea unor rezultate
bune.
Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă, ameliorarea
condiţiilor de muncă fiind benefică atât în direcţia adaptării muncii la
om cât şi a omului la munca sa.
Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în
vedere adaptarea la situaţia fizică şi psihică a acestora, fiind apropiate
sau asemănătoare celor create pentru persoanele fără probleme de
sănătate.
Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om
şi mediul său de muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul
înconjurător în care lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele
sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca
membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu
natura omului însăşi, cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale” (K.F.H.
Murrel).
Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale), înlăturarea
cauzelor care conduc la un grad ridicat de oboseală, este cu atât mai
importantă în situaţia persoanelor cu un potenţial biologic redus,
temporar sau definitiv.

201
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor


acelora care proiectează şi construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive,
scule, cât şi celor care conduc şi organizează munca” (V. Anghelescu).
În concluzie, domeniile medicale în care terapia ocupaţională şi
ergoterapia sunt necesare ca metode terapeutice bazate pe ocupaţie şi
muncă, conduc la ideea valorii lor în completarea actului medical
recuperator.
În prezent în România sunt puţine servicii de terapie
ocupaţională şi ergoterapie şi acelea sunt organizate numai în spitalele
cu profil psihiatric şi în unele unităţi medicale pentru bolnavii
somatici.
Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de
ergoterapie pentru vârstnicii aflaţi în tratament ambulator cât şi în
unităţi de ocrotire şi asistenţă socială pentru bătrâni.
O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei este cea inclusă în planurile de învăţământ în şcolile
speciale în care sunt cuprinşi copiii şi adolescenţii cu diferite afecţiuni
(motorii, senzoriale, etc.).
Aria largă de aplicabilitate a acestor metode kinetologice a
condus la formularea unor clasificări raportate în principal la scopul şi
obiectivele lor.
În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”, Al. Popescu
arată că “deosebirea între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în
diversitatea formelor, lărgimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a
celor două metode în care îngrijirea medicală ajută bolnavul să se
realizeze ca element folositor societăţii”. Acelaşi autor afirmă că “în
terapia ocupaţională, ocuparea timpului liber are menirea să deştepte
interesul bolnavului pentru activităţi oarecare, pe acest principiu
edificându-se playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.” şi
că “în ergoterapie - care are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii
remunerate în procesul de reinserţie profesională şi socială a
bolnavului – acesta participă la activităţi ca: ţesutul, confecţionarea
unor obiecte, activităţi agrozootehnice, cultura plantelor şi florilor,
etc.”.
T. Sbenghe consideră că “Ergoterapia se preocupă de integrarea
familială, socială şi profesională a handicapaţilor, este o metodă
specială a kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere o
participare comandată şi întreţinută psihic”, iar “terapia ocupaţională

202
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

este metoda care face indisolubilă legătura dintre recuperarea medicală


şi recuperarea socio-profesională”.
Analizând aceste păreri putem constata că obiectivele şi
scopurile stabilite nu diferă, că finalitatea este aceeaşi, aria largă de
tehnici folosite fiind greu de împărţit, cei doi termeni practic definind
acelaşi lucru.
O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este următoarea:
1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi atractive,
mai mult sau mai puţin complexe, clasificate în:
- tehnici de exprimare (desen, pictură, scris, sculptură, mânuirea
păpuşilor);
- tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale jocurilor sportive);
- tehnici recreative (jocuri distractive adaptate posibilităţilor
persoanelor cu handicap - fotbal, popice, şah, ţintar).
2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată în care
se urmăreşte executarea anumitor mişcări în cadrul unor
activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar fi:
- tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea materiei prime - lut,
lemn, fibre naturale, în activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);
- tehnici complementare - totalitatea activităţilor lucrative umane
(ex. marochinărie, tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).
3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de recuperare
specialutilate, spitale cu profil ergoterapeutic, şcoli profesionale
speciale (ateliere şcoală).
În cadrul acestei forme de ergoterapie profesională se disting două
subcategorii:
- ergoterapia pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea
profesională a copiilor;
- ergoterapia de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor
(pentru reintegrarea în munca practicată anterior îmbolnăvirii
sau a reorientării profesionale).
Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă tehnicile de bază şi
cele complementare este folosirea unor “tehnici de readaptare”, tehnici
care adaptează mediul ambiant al persoanelor cu handicap la
capacităţile lor funcţionale.
4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate punctele
de vedere pierderile materiale datorate pensionării medicale
timpurii, prin reîncadrarea bolnavului în circuitul economico-
social normal.
203
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Rezumat
Terapia ocupaţională este o metodă kinetologică care se aplică
aproape în orice situaţie pacienţilor copii, adulţi, vârstnici, care
completează efectele programelor kinetoterapeutice. Mijloacele
folosite sunt diverse, adaptate diagnosticului, vârstei, preferinţelor
pacienţilor.
Ergoterapia, deasemenea urmăreşte recuperarea funcţională a
bolnavului, adaptează mijloacele şi metodele kinetoterapeutice la
diagnosticul şi particularităţile pacientului, dar scopul urmărit, pe lângă
recuperarea funcţională este cel de a reveni la munca anterioară, sau
dacă acest lucru nu mai este posibil, să fie instruit pentru o activitate
potrivită (accesibilă) situaţiei lui actuale.
Ergoterapia vizeză un scop lucrativ cu câştigarea de venituri
necesare întreţinerii sale sau/şi familiei.

Concepte şi termeni de reţinut


Terapie ocupaţională, Ergoterapie, obiective terapeutice,
obiective economice, recuperarea componentei fizice, psihice, sociale,
profesionale, ADL.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere


1. Care sunt caracteristicile, indicaţiile şi obiectivele
Terapiei ocupaţionale?
2. Care sunt mijloacele şi formele de organizare ale TO?
3. Care sunt caracteristicile, indicaţiile şi obiectivele
Ergoterapiei?
4. Care sunt formele de organizare şi scopurile
Ergoterapiei?

Recomandări bibliografice
1. Bălteanu V., 2004, – Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Ed.
Tehnico – Ştiinţifică şi Didactică Cermi.

204
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

2. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de


kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi.
3. Mârza D., 1997, Ergoterapie- note de curs, Ed. Univ. Bacău
4. Popescu Al., 1993, - Terapie ocupaţionalăşi ergoterapie, vol. 1,
Ed. Cerna, Bucureşti.
5. Sbenghe T., 2001, – Recuperarea medicală la domiciliul
bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti.
6. Sbenghe T., 2002, – Kinotologie – ştiinţa mişcării, Ed.
Medicală, Bucureşti.

205
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

Bibliografie

1. Ailioaie C. şi colab., 2004,– Aspecte privind leziunile sportive


la copii şi adolescenţi şi managementul corect. Studii şi
cercetări în domeniul educaţiei fizice, sportului şi
kinetoterapie. Univ. Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi, p. 190 – 199.
2. Ailioaie L.M., Ailioaie C. , 2000, – Biofizica locomoţiei
umane, Ed. Vasiliana ’98, Iaşi.
3. Ailioaie L.M., Ailioaie C., Bălteanu V., Chiran D.A., 2004, –
Importanţa exerciţiilor excentrice în recuperarea tendinopatiilor
Achiliene. Studii şi cercetări în kinetoterapie. Nr. 6, Univ. din
Bacău, p. 142 – 148.
4. Ailioaie L.M., Bălteanu V., Ailioaie C., 2004, – Manipulări
vertebrale aplicate în lombalgii. Studii şi cercetări în
kinetoterapie. Nr. 6, Univ. din Bacău, p. 166 – 172.
5. Albu A., Albu C., Petcu I. , 2004, – Asistenţa în familie a
persoanei cu deficienţă funcţională, Ed. Polirom, Iaşi.
6. Albu C., Vlad T.L., Albu A., 2004, – Kinetoterapia pasivă, Ed.
Polirom, Iaşi.
7. Bălteanu V. şi colab., 2004, – Tratamentul artrozelor cervicale
prin manipulări vertebrale. Studii şi cercetări în domeniul
educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapie. Univ. Tehnică „Gh.
Asachi”, Iaşi, p. 208 – 216.
8. Bălteanu V., 2004, – Introducere în kinetologie, Ed. Univ. „Al.
I. Cuza”,Iaşi.
9. Bălteanu V., 2004, – Masaj şi tehnici complementare, Ed.
Tehnopress, Iaşi.
10. Bălteanu V., 2004, – Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Ed.
Tehnico – Ştiinţifică şi Didactică Cermi.
11. Bălteanu V., Ailioaie L. M., 2005, - Compendiu de
kinetoterapie- tehnici şi metode, Ed. Tehnică, Ştiinţifică şi
Didactică CERMI, Iaşi.
12. Bove G., Nilsson N. – Spinal manipulation in the treatment of
episodic tension - type headache. JAMA. 1998 Nov 11; 280(18):
1576-9.
13. Cârligeru V., 2001, – Kinetoterapia – O artă a mişcării şi
vindecării, Ed, Tadesco, Cluj-Napoca.

206
VERONICA BĂLTEANU, LAURA MARINELA AILIOAIE

14. Chiriac M., 2003, – Testarea manuală a forţei musculare, Ed.


Univ. Oradea.
15. Cordun Mariana, 1999, - Kinetologie medicală, Ed. Axa,
Bucureşti
16. Flora D., 2004, – Tehnici de bază în kinetoterapie, Ed. Univ.
Oradea.
17. Kiss I., 2001, – Fiziokinetoterapia şi recuperartea medicală în
afecţiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală, Bucureşti.
18. Luca Alice, 2001, - Fitness şi aerobică, Ed. Fundaţiei ALTIUS
Aademia, Iaşi
19. Marcu V., Dan Mirela, 2006, - Kinetoterapie/Physiotherapy,
Ed. Univ. Oradea.
20. Mârza D., 2012, Bazele generale ale kinetoterapiei, Curs –
studii de licenţă, Ed. Alma Mater, Bacău.
21. Mârza D., 1997, Ergoterapie- note de curs, Ed. Univ. Bacău.
22. Monsterleet G., 1995, – La détorsion vertébrale. Ed. DésIris,
Paris.
23. Moţet D., 2001, – Psihopedagogia recuperării handicapurilor
neuromotorii, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.
24. Nelson C.F., Bronfort G., Evans R., Boline P., Goldsmith C.,
Anderson AV., 1998, – The efficacy of spinal manipulation,
amitriptyline and the combination of both therapies for the
prophylaxis of migraine headache. J Manipulative Physiol
Ther. 21(8):511.
25. Nilsson N., 1995, – Cervicogenic headaches - Its prevalence
and the effect of spinal manipulation. Odense, Denmark:
University of Odense.
26. Ochiană Gabriela, 2002,- Kinetoterapia în afecţiuni
respiratorii. Note de curs. Editura Universitară Oradea.
27. Pásztai Z., 2001, – Kinetoterapia în recuperarea funcţională
posttraumatică a aparatului locomotor, Ed. Arionda, Oradea.
28. Plas F., Hagron E., 2001, – Kinetoterapie activă, Ed. Polirom,
Iaşi.
29. Popescu Al., 1993, - Terapie ocupaţionalăşi ergoterapie, vol. 1,
Ed. Cerna, Bucureşti.
30. Robănescu N., 2001, – Reeducarea neuromotorie, Ed.
Medicală, Bucureşti.

207
METODE ŞI TEHNICI KINETOLOGICE ÎN RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ

31. Rugină E., 2000, – Gimnastica aerobică – Note de curs,


Supliment la Analele FEFS, Iaşi.
32. Sarah Nica A., 1998, – Compendiu de medicină fizică de
recuperare, Ed. Univ. Carol Davila, Bucureşti.
33. Sbenghe T., 1987, – Kinotologie profilactică, terapeutică şi de
recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti.
34. Sbenghe T., 2001, – Recuperarea medicală la domiciliul
bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti.
35. Sbenghe T., 2002, – Kinotologie – ştiinţa mişcării, Ed.
Medicală, Bucureşti.
36. Schoensee SK, Jensen G, Nicholson G, Grossman M, Katholic
C. – The effect of mobilization on cervical headaches. J
Orthop Sports Phys Ther. 1995 Apr; 21(4): 184.
37. Still A.T. – Osteopathy. Reserch and Practice. Press of the
Pionner Company. St. Paul, Minn.
38. Şdic L., 1982, – Kinetoterapia în recuperarea algiilor şi a
tulburărilor de statică vertebrală, Ed. Medicală, Bucureşti.
39. Şerban Damian, 2003, Stretching – secretul flexibilităţii, Gr. Ed.
CORINT, Bucureşti
40. Vernon HT. – The effectiveness of chiropractic manipulation in
the treatment of headache: an exploration in the literature. J
Manipulative Physiol Ther 1995 Nov- Dec; 18(9): 611-17.
41. Vlad T.L., Pendefunda L., 1992, – Recuperarea bolnavului
hemiplegic adult, Ed. Contact Internaţional, Iaşi.
42. **** Encyclopédie Médico Chirurgicale, vol. I, II, Paris, 1980.
43. http://www.atstill.org
44. http://www.interlinea.org/media/osteopathy-research-
andpractice.pdf

208