Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice

( extrase din Sinodiconul Ortodoxiei ,copy-right Ed.Deisis, trad. diac.Ioan I Ică jr)

NIL MITROPOLITUL RODOSULUI

(canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV)
Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice*
Păstorul cel Bun, Care-Şi cunoaşte oile Sale şi e cunoscut de ele [In 10, 14], a zis:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile […] şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” [Mt 28,
18–19].
Din Sfântul Petru:
„Păstori, păstoriţi turma dată în paza voastră cu voie bună, nu cu silnicie, nici pentru câştig ruşinos, […] ci pilde
făcându-vă turmei, şi când se va arăta păstorul cel mare, veţi lua cununa Mea neveştejită a măririi, pe care Dumnezeu
a pregătit-o celor ce-L iubesc pe El” [1 Ptr 5, 2–4].
Din Sfântul Pavel:
„Eu de la Dumnezeu am primit ceea ce v-am dat vouă” [1 Co 11, 23]. „Deci dacă cineva v-ar rosti o altă
Evanghelie decât cea pe care a-ţi primit-o — anatema să fie” [Ga 1, 8]. „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma
întru care Duhul Sfânt v-a aşezat pe voi episcopi” [FA 20, 28].

Primul Sfânt Sinod Ecumenic, de la Niceea, a fost cel alcătuit din 318 de Dumnezeu
purtători Părinţi pe vremea împărăţiei marelui împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin
împotriva smintitului Arie, prezbiter al Bisericii Alexandriei. Au condus Sinodul Silvestru al
Romei, Alexandru al Constantinopolului, Alexandru al Alexandriei, Eustatie al Antiohiei şi
Macarie al Ierusalimului. A avut loc în anul 5833 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 325. De la
primul Sinod până la cel de-al doilea vor trece 55 de ani. De la el am primit şi credem că
Domnul nostru Iisus Hristos nu e creatură, ci Cel ce este peste toate, Dumnezeu binecuvântat,
potrivit expresiei lui Pavel [Rm 9, 5], şi de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl Lui şi cu Sfântul Duh
potrivit dumnezeirii Lui, iar pe cel ce nu gândeşte aşa îl anatemizăm.
Al II-lea Sfânt Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, a fost pe vremea împărăţiei lui
Teodosie cel Mare, fiind alcătuit de 150 de episcopi împotriva lui Macedonie pnevmatomahul,
patriarhul Constantinopolului, a lui Sabelie din Libia şi lui Apolinarie al Laodiceii. Au condus
Sinodul Damasus al Romei, Nectarie al Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Chiril al
Ierusalimului, Meletie al Antiohiei, Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei şi Amfilohie al
Iconiei. Era anul 5889 de la zidirea lumii, iar la Hristos 381. De la al II-lea Sinod până la al
III-lea vor trece 41 de ani. De la el am primit şi credem că Preasfântul Duh este Dumnezeu
adevărat, ca Unul de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl şi cu Fiul, pentru că Domnul Iisus a zis aşa:
„Să se boteze şi să creadă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [ Mt 28, 19], lucru
pe care nu l-ar fi zis dacă ar fi fost creatură. Deci cel ce nu gândeşte aşa să fie anatema.
Al III-lea mare Sfânt Sinod Ecumenic, de la Efes, a fost ţinut pe vremea împărăţiei lui
Teodosie cel Mic, fiind alcătuit din 200 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Nestorie, patriarhul
Constantinopolului. L-au condus Celestin al Romei, Chiril al Alexandriei, Iuvenalie al
Ierusalimului, Memnon al Efesului. Era anul 5939 de la zidirea lumii şi 431 de la Hristos. De la
al III-lea Sinod la al IV-lea vor trece 30 de ani. De la el am primit şi credem că Domnul nostru
Iisus Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, căci aşa a zis Petru întrebat fiind de Domnul
despre El, şi pentru aceasta a fost lăudat şi a fost mărturisit de Cel ce este Însuşi Adevărul că
această ştiinţă i s-a descoperit de la Dumnezeu-Tatăl [Mt 16, 13–17]. Deci cel ce nu gândeşte
aşa să fie anatema.
Al IV-lea mare Sfânt Sinod Ecumenic, de la Chalcedon, s-a făcut pe vremea împărăţiei lui
Marcian, fiind alcătuit din 630 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, şi
a li Eutihie, arhimandrit din Constantinopol. L-au condus Leon al Romei, Anatolie al
Constantinopolului, Iuvenalie al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei. Era anul 5959 de la zidirea
lumii, iar de la Hristos 451. De la al IV-lea Sinod la al V-lea vor trece 102 ani. De la el am
primit şi credem că cele două firi care converg în unica ipostasă a Domnului nostru fără
contopire, rămân şi în sine, având fiecare lucrările proprii. Căci acestea le-a arătat limpede
Domnul zicând odată: „Acum sufletul este tulburat. Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta” [In

*
Traducere după textul din: Syntagma ton hieron kanon, ed. Ralli-Potli, 1, Atena, 1859, vol. I, p. 389–395.

1
12, 27] şi altă dată: „Nimeni nu ia sufletul Meu de la Mine, ci putere am să-l pun şi iarăşi să-l
iau” [In 10, 17], întrucât faptul de a fi tulburat este propriu firii create, iar cel de a avea putere e
propriu Dumnezeirii. Deci pe cei ce spun că acestea două s-au făcut o singură fire şi cinstesc în
Hristos o singură fire, îi dăm anatemei.
Al V-lea Sfânt Sinod Ecumenic a fost în Constantinopol pe vremea împărăţiei lui Iustinian
alcătuit fiind din 160 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Origen cel smintit. Sinodul l-au condus
Vigilius papa Romei, Eutihie al Constantinopolului, Apolinarie al Alexandriei şi Damian al
Ierusalimului. Era anul 6061 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 553, iar de la al V-lea Sinod la
al VI-lea 128 de ani.
Al VI-lea Sfânt Sinod a fost pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonatul, alcătuit fiind din
170 de Sfinţi Părinţi. L-au condus Agaton al Romei, Gheorghe al Constantinopolului. Pentru
monahul locţiitorul Alexandriei şi Teofan al Antiohiei, împotriva lui Honorius papa Romei,
Chiril al Alexandriei, şi Serghie, Pyrrhus, Pavel şi Petru episcopii Constantinopolului. Era anul
6189 de la zidirea lumii, de la Hristos 680. De la al şaselea Sinod la al şaptelea vor trece 106
ani.
Al VII-lea Sfânt Sinod Ecumenic, al doilea de la Niceea, a fost pe când împărăţeau
Constantin şi Irina, mama lui, fiind alcătuit din 360 de Sfinţi Părinţi împotriva iconomahilor.
L-au condus Adrian papa Romei, Tarasie al Constantinopolului, Politian al Alexandriei,
Teodoret al Antiohiei, Ilie al Ierusalimului. Era anul 6295 de la zidirea lumii, iar de la Hristos
787. De la al VII-lea Sinod la al VIII-lea vor trece 93 de ani.
Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic al celor 380 de Sfinţi Părinţi a fost [în anul 879–880 de la
Hristos] pe când împărăţea Vasile Macedoneanul [865–886]; la acest Sinod s-a făcut pace între
Biserica apuseană şi celelalte Patriarhii, apusenii mărturisind limpede că citesc şi cred sfântul
Simbol [al credinţei] ca şi noi fără vreun adaos, ca unul care cu adevărat Simbol al adevăratei
credinţe, iar pe cei ce adaugă sau scot ceva din el îi anatemizează. Erau pe atunci papă al Romei
Ioan [VIII, 872–882], iar patriarh al Constantinopolului Fotie [858–867, 877–886], iar de faţă
erau locţiitorii Bisericii romane, episcopii Paul şi Eugeniu, Petru prezbiter şi cardinal, şi
celelalte patriarhii prin locţiitori. Întrunindu-se aceştia pentru înţelegerea comună a Bisericilor,
locţiitorii Romei celei Vechi au strigat că se cade să nu se mai facă o alta nouă, ci să fie citită şi
întărită aceeaşi definiţie veche ţinută şi slăvită în toată lumea. Şi citindu-se sfântul Simbol fără
adaos, cum şi este, Sfântul Sinod a strigat: „Îmbrăţişăm şi vestim tuturor cu gândul şi cu limba,
potrivit învăţăturii Mântuitorului şi predaniei Apostolilor, încă şi potrivit regulilor canonice ale
Sfintelor Şapte Sinoade Ecumenice, definiţia de la început a credinţei cele neamestecate [curate]
a creştinilor ajunsă de la părinţi până la noi, neîndepărtând şi neadăugând nimic în ea în ce
priveşte înţelesul sau vorbele, neschimbând şi nealterând nimic.” Şi după acestea, locţiitorii
Romei şi tot sinodul au strigat cu glas mare că acela care va expune alt simbol şi va pune în
mişcare o altă definiţie sau va face vreun adaos sau îndepărtare în sacrul şi sfântul Simbol care
se citeşte, să fie anatema.
Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic a fost [ţinut în anul 1341] pe vremea împărăţiei fericitului şi
vestitului împărat kyr Andronic Paleologul [1328–1341] şi a lui Ioan fiul lui, împotriva lui
Varlaam şi Akindynos. Căci aceştia când dogmatizau că nu există nici o diferenţă între firea sau
fiinţa dumnezeiască şi energia ei, ci că ele sunt identice şi nediferenţiate, când spuneau că există
o distincţie, dar că fiinţa e necreată, iar energiile ei fiinţiale şi naturale admiteau că sunt altele,
dar nu necreate, ci create; şi mai spuneau că lumina dumnezeiască care a strălucit pe Tabor este
o simplă nălucă şi creatură, care a apărut şi a dispărut, iar nu strălucirea naturală a Firii
dumnezeieşti, dumnezeire şi lumină neapropiată şi arzătoare. Deci împotriva celor ce ziceau
aceasta s-a adăugat acest Sfânt Sinod respingând aceste sminteli şi minciuni mult mai nelegiuite
decât ale celorlalţi eretici. La acest sinod au fost de faţă Isidor al Constantinopolului, Lazăr al
Ierusalimului, cel al Alexandriei şi al Antiohiei prin locţiitori, Grigorie Palama, Filotei
Kokkinos, şi alţi mulţi monahi vestiţi şi învăţaţi, care şi ei i-au anatemizat pe aceştia. De la ei
am primit că expresia „Dumnezeu” arată pe Cel ce lucrează, iar expresia „dumnezeire” lucrarea
Lui, dar nici una din cele trei [Ipostase] nu este lucrare. Am primit şi că ceea ce nu are putere
sau lucrare nici nu este, nici nu este ceva, deci nu există nici afirmare, nici negare a lui; dar ceea
ce o are este negreşit altceva de ceea ce are.

2
 Expunerea credinţei celor 318 de Părinţi
(Niceea, 318)

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică
din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer
şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a
întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii
şi morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.

Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era” şi s -a făcut
„din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă ipostasă” sau „fiinţă” sau că e
„creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica universală şi apostolică îi anatemizează.

Expunerea credinţei celor 150 de Părinţi

(Constantinopol, 381)

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor

celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat
din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
Care S-a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat,
şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat
şi mărit, Care a grăit prin proroci.
Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Hotărârea despre credinţa de la Niceea (Efes, 22 iulie 431)

Sinodul de la Niceea [325] a expus această credinţă:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică
din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer
şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a
întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi vine să judece viii şi
morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era” şi s -a făcut
„din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă ipostasă” sau „fiinţă” sau că e
„creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica universală şi apostolică îi anatemizează.

3
 Deci se cuvine ca toţi să consimtă la această sfântă credinţă, fiindcă este în chip pios şi
suficient spre folosul a tot pământul care e sub cer. Dar pentru că unii prefăcându-se că o
mărturisesc şi consimt la ea, îi răstălmăcesc sensul noţiunilor spre ceea ce li se pare lor şi
trişează adevărul, fiind fii şi copii ai pierzaniei, s-a cerut cu necesitate să se adauge citate din
Sfinţii Părinţi ortodocşi care pot să dea certitudine în ce mod trebuie înţeleasă şi vestită cu
îndrăzneală, pentru ca toţi având credinţă dreaptă şi nepătată aşa să o şi înţeleagă, interpreteze şi
vestească.
[Urmează un florilegiu de citate patristice.]
Şi citindu-se acestea, a hotărât sfântul Sinod ca nimănui să nu-i fi îngăduit să rostească, să
scrie ori să alcătuiască altă credinţă pe lângă cea definită de Sfinţii Părinţi adunaţi împreună cu
Duhul Sfânt în cetatea Niceii. Iar pe cei ce îndrăznesc fie să alcătuiască, fie să aducă ori să
rostească altă credinţă celor ce vor să se întoarcă la recunoaşterea adevărului, fie din păgânism,
fie din iudaism, fie din oricare altă erezie, pe aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie străini
episcopii de episcopie şi clericii de cler, iar dacă sunt laici să fie anatemizaţi.
În acelaşi mod dacă unii fie episcopi, fie clerici, fie laici ar gândi şi învăţa cele din expunerea
[credinţei] prezentată de Charisie 1 preotul despre întruparea Fiului Unul-Născut al lui
Dumnezeu, adică învăţăturile întinate şi distorsionate ale lui Nestorie, să fie supus hotărârii
acestui sfânt sinod ecumenic, astfel încât episcopul să fie înstrăinat de episcopie şi să fie depus,
iar clericul să decadă în chip asemănător din cler, iar dacă e laic, acesta să fie anatemizat,
precum s-a spus mai înainte2.

Texte aprobate de Sinoadele Ecumenice III şi IV

Epistola a II-a a lui Chiril către Nestorie

(februarie 430)

Preaevlaviosului şi preaiubitului de Dumnezeu coliturghisitor Nestorie Chiril îi urează

bucurie în Domnul.

Flecăresc unii, cum aflu, despre prejudecata/bănuiala pe care aş avea-o asupra cucerniciei
tale şi fac aceasta adeseori şi mai ales atunci când ţin sinoade socotind că încântă astfel repede
auzul tău, şi scot vorbe fără rost nefiind cu nimic neîndreptăţiţi, ci doar vădiţi de mine, şi
aceasta spre binele lor: pe unul pentru că a nedreptăţit pe orbi şi săraci, iar pe altul pentru că a
întins sabia împotriva mamei lui, iar pe altul pentru că a furat împreună cu slujnica sa aur străin,
şi are pururi asupra lui o asemenea bănuială, pe care n-ar dori-o cineva nici celor mai mari
vrăjmaşi ai lui. Dar nu vreau să vorbesc mult despre unii ca aceştia, pentru ca să nu întind
măsura scurtimii care este în mine nici mai presus de Stăpânul şi Învăţătorul, nici mai presus de
părinţii mei. Căci orice viaţă ar alege cineva, n-ar putea scăpa cineva de mojiciile celor răi, dar
aceia, având gura plină de blestem şi de amărăciune, vor da răspuns Judecătorului a toate. Mă
voi întoarce însă iarăşi la ceea ce mi se cuvine cel mai mult şi-ţi voi aduce aminte şi acum ca
unui frate în Hristos să faci poporului cu toată asigurarea cuvântul învăţăturii şi gândirea despre
credinţă, şi să te gândeşti că faptul de a sminti chiar şi numai pe unul dintre cei mici care cred în
Hristos are indignarea insuportabilă a lui Dumnezeu [Mt 18, 6]. Dar dacă mulţimea celor
întristaţi e atât de mare, cum nu vom avea nevoie de tot meşteşugul pentru a desfiinţa după cum
se cade cu înţelepciune smintelile şi a lărgi cuvântul sănătos al credinţei celor ce îl caută? Dar
acest lucru se face foarte corect dacă citind cuvintele Părinţilor, vom râvni să ni le facem ale
1
Simbolul de credinţă „nestorian” prezentat de preotul Charisie la Efes era textul Simbolului de la Niceea (325)
afară de anatema finală dar cu două adaosuri:
1) în articolul hristologic intercala între „S-a întrupat” şi „S-a făcut om” formula „S- a născut din Sfânta
Fecioară” interpretată ca nestorianism; şi
2) articolul pnevmatologic era dezvoltat astfel: „Şi în Duhul Adevărului, Mângâietorul, de o fiinţă cu Tatăl şi cu
Fiul. Şi în Sfânta Biserică universală, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică”.
2
Ultimele două alineate alcătuiesc conţinutul canonului 7 al Sinodului III Ecumenic.

4
noastre şi, cercetându-ne pe noi înşine dacă suntem în credinţă potrivit cu ce stă scris, ne vom
modela gândurile din noi după opiniile corecte şi ireproşabile ale acelora.
Spunea deci Sfântul şi marele Sinod [de la Niceea, 325] că Însuşi Ful Cel Unul-Născut
potrivit firii din Dumnezeu şi Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din
Lumină, Cel prin Care Tatăl a făcut toate, S-a pogorât, S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit, a
înviat a treia zi şi S-a înălţat la Ceruri. Acestor cuvinte şi învăţături se cade să le urmăm şi noi
când vrem să înţelegem ce anume înseamnă faptul că Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om.
Căci nu spunem că firea Cuvântului s-a făcut om prefăcându-se, nici că s-a transformat într-un
om întreg din suflet şi din trup, ci mai degrabă că Însuşi Cuvântul S-a făcut om unind cu Sine
Însuşi după ipostasă în chip inexprimabil şi de neînţeles un trup însufleţit de un suflet raţional, şi
că S-a făcut fiu al omului nu numai prin voinţă şi bună plăcere, dar nici numai doar prin
asumarea unui rol [prosopon]; firile care sunt adunate în unitatea adevărată sunt diferite dar din
amândouă este Un singur Hristos şi Fiu, întrucât diferenţa firilor n-a fost desfiinţată din pricina
unităţii, ci ele ne-au alcătuit mai degrabă pe Unul Domn, Hristos şi Fiu prin negrăita şi
inexprimabila convergenţă spre unitate a divinităţii şi umanităţii. Şi aşa se spune că, deşi Îşi are
existenţa şi S-a născut mai înainte de veci din Tatăl, S-a născut şi din femeie după trup, nu ca şi
cum firea Lui dumnezeiască şi-a primit un început al existenţei în Sfânta Fecioară, nici că ar fi
avut nevoie în chip necesar pentru ea însăşi de o a doua naştere după cea din Tatăl. Căci este
uşuratic şi totodată prostesc lucru a spune că Cel ce este mai înainte de orice veac şi e coetern cu
Tatăl, are nevoie de un al doilea început al existenţei. Dar fiindcă „pentru noi şi pentru a noastră
mântuire”, unindu-Şi cu Sine Însuşi după ipostasă umanitatea, Cuvântul a ieşit din femeie, se
spune că a fost născut de ea trupeşte. Căci nu s-a născut mai întâi un om comun din Sfânta
Fecioară şi apoi S-a coborât peste el Cuvântul, ci Acesta fiind unit cu el din însăşi pântecul ei, se
spune că a răbdat naştere trupească, însuşindu-Şi naşterea trupului Său. Aşa spunem că a pătimit
şi a înviat. Nu ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi pătimit în firea Lui proprie fie loviturile, fie
găurile piroanelor, fie celelalte răni, fiindcă divinul e nepătimitor pentru că e necorporal; dar
fiindcă a pătimit trupul care s-a făcut al Său, se spune iarăşi că El a pătimit acestea pentru noi,
căci Cel nepătimitor era într-un trup pătimitor. În acelaşi mod gândim şi despre moartea Lui.
Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu e potrivit firii nemuritor, nestricăcios, viaţă şi de viaţă făcător;
dar pentru că prin harul lui Dumnezeu, după cum spune Pavel, trupul Său a purtat moarte pentru
toţi [Evr 2, 9], se spune că a pătimit moartea pentru noi. Nu ca şi cum ar veni însăşi firea Lui la
experienţa morţii, căci este o nebunie a spune sau a gândi aceasta, ci pentru că, aşa cum s-a spus
deja, trupul Lui a gustat moarte. Tot aşa, deşi trupul Lui a înviat, se zice iarăşi că e a Lui şi
Învierea; nu ca şi cum ar fi căzut în stricăciune — să nu fie! —, ci, iarăşi, pentru că a înviat
trupul Său. Să mărturisim astfel un singur Hristos şi Domn, nu închinându-ne ca unui om
împreună cu Cuvântul, pentru ca să nu se furişeze nălucirea unei secţionări din pricina
prepoziţiei „împreună” [syn], ci închinându-ne ca Unuia şi Aceluiaşi, pentru că nu e străin de
Cuvântul trupul Său împreună cu care şade El Însuşi pe tron împreună cu Tatăl, nu, iarăşi, ca şi
cum ar şedea doi fii, ci Unul Singur în unire cu trupul. Dar dacă refuzăm unirea după ipostasă
fie ca inaccesibilă, fie ca lipsită de frumuseţe, atunci cădem în faptul de a spune doi fii, căci este
neapărat necesar să despărţim şi să spunem că unul e un om în chip separat [ idikos] cinstit cu
apelativul de fiu, iar Cuvântul din Dumnezeu este iarăşi în chip separat [idikos] având numele şi
realitatea filialităţii în chip natural. Aşadar, Unul Domn Iisus Hristos nu trebuie împărţit în doi
fii; căci nu va fi în nici un fel un câştig pentru cuvântul drept al credinţei dacă aşa ar sta
lucrurile, chiar dacă unii ar vorbi eufemistic de o unire a rolurilor/persoanelor [prosopon].
Fiindcă Scriptura n-a spus că Cuvântul a unit cu Sine Însuşi un rol/o persoană a unui om, ci că
S-a făcut trup [In 1, 14]; iar că Dumnezeu S-a făcut trup nu e nimic altceva decât că S-a
împărtăşit de sânge şi de trup asemenea nouă [Evr 2, 14], că şi-a făcut al Său propriu trupul
nostru şi a ieşit om din femeie, nu respingând faptul că e Dumnezeu şi S-a născut din Dumnezeu
Tatăl, ci rămânând ceea ce era şi în asumarea trupului. Aceasta o cinsteşte pretutindeni cuvântul
credinţei exacte, aşa i-am găsit gândind pe Sfinţii Părinţi, aşa au îndrăznit să o numească
Născătoare de Dumnezeu [Theotokos] pe Sfânta Fecioară: nu ca şi cum firea Cuvântului, adică
Dumnezeirea Lui, şi-ar fi luat început din Sfânta Fecioară, ci întrucât din ea S-a născut trupul
Lui sfânt însufleţit în chip raţional, cu care unindu-Se Cuvântul după ipostasă, se spune că El
Însuşi S-a născut după trup.

5
 Acestea scriindu-le acum din iubirea cea în Hristos, te rog ca pe un frate şi dau mărturie
înaintea lui Hristos şi a aleşilor Lui îngeri să le gândeşti şi să le înveţi împreună cu noi, pentru
ca să se salveze pacea Bisericilor şi să rămână neruptă legătura înţelegerii şi păcii între preoţii
lui Dumnezeu.

Epistola a III-a sinodală a lui Chiril către Nestorie

(vara 430)

Preaevlaviosului şi preacucernicului coliturghisitor Nestorie Chiril şi sinodul strâns în

Alexandria din dieceza Egiptului îi urează bucurie în Domnul.

Când Mântuitorul nostru spune limpede: „Cine iubeşte tată sau mamă mai presus de Mine nu
este vrednic de Mine, şi cine iubeşte fiu sau fiică mai presus decât Mine nu este vrednic de
Mine” [Mt 10, 37], ce vom păţi noi cărora li s-a cerut de evlavia ta să-l iubim mai presus decât
Mântuitorul a toate Hristos? Cine ne va putea fi de folos în ziua Judecăţii? Sau ce răspuns vom
găsi păstrând o atât de lungă tăcere la hulele rostite de tine împotriva Lui? Dacă te -ai nedreptăţi
numai pe tine însuşi gândind şi învăţând unele ca acestea, grija noastră ar fi poate mai mică; dar
pentru că ai smintit întreaga Biserică şi ai vârât în popor aluatul unei erezii neobişnuite şi
străine, dar nu numai în cei de acolo [de la Constantinopol], căci cărţile cu explicaţiile tale au
fost trimise pretutindeni, ce cuvânt va fi de ajuns pentru tăcerile noastre? Sau cum nu e necesar
să ne aducem aminte de Hristos Care spune: „Să nu socotiţi c-am venit să aduc pace pe pământ;
n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de
mama ei” [Mt 10, 34–35]. Căci dacă credinţei i se face nedreptate, atunci rămas-bun respectului
faţă de părinţi ca unul depăşit şi nesigur, să tacă însă până şi legea afecţiunii faţă de copii şi fraţi
şi pentru dreptcredincioşi moartea să fie mai bună decât viaţa, „ca să dobândească mai bună
înviere” precum este scris [Evr 11, 16].
Iată, deci, împreună cu Sfântul Sinod reunit în marea Romă sub preşedinţia preacuviosului şi
preaevlaviosului nostru frate şi coliturghisitor, Celestin episcopul, îţi dăm mărturie cu această a
treia scrisoare sfătuindu-te să de abţii de dogme atât de strâmbe şi distorsionate pe care le
gândeşti şi înveţi, şi să alegi în locul lor credinţa corectă predată Bisericilor de la început prin
sfinţii apostoli şi evanghelişti, care au fost martori oculari şi slujitori ai Cuvântului [Lc 1, 2]. Iar
dacă evlavia ta nu ţine în mână aceasta, potrivit aşezământului definit în scrisoarea pomenitului
preacuvios şi preaevlavios episcop şi coliturghisitor al nostru, Celestin al Romei, cunoaşte
atunci că n-ai nici un sorţ cu noi, nici un loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu.
Căci nu este cu putinţă să trecem cu vederea Biserici atât de tulburate, un popor atât de
scandalizat, o dreaptă credinţă atât de nesocotită şi o turmă atât de risipită de tine care trebuia să
o păstrezi, dacă e să fim iubitori ai dreptei credinţe călcând pe urmele credinţei Sfinţilor Părinţi.
Suntem însă în comuniune toţi laicii sau clericii despărţiţi sau depuşi de tine din pricina
credinţei, căci nu este drept ca aceia care gândesc drept să cunoască verdictele tale nedrepte,
pentru că bine au făcut împotrivindu-ţi-se în cuvânt; fiindcă ai menţionat acest lucru în epistola
scrisă de tine preasfinţitului nostru tovarăş de episcopat Celestin al Romei celei mari.
Dar nu a fost de ajuns evlaviei tale să mărturiseşti împreună cu noi numai Simbolul credinţei
expus oarecând în Duhul Sfânt de sfinţitul şi marele Sinod întrunit în Niceea, căci nu l-ai înţeles
şi tâlcuit drept, ci mai degrabă distorsionat, chiar dacă cu vocea îi mărturiseşti litera. Căci
urmează să mărturiseşti în scris şi cu jurământ că anatemizezi învăţăturile tale întinate şi
spurcate şi gândeşti şi înveţi câte gândim şi învăţăm noi toţi, episcopii, învăţătorii şi
conducătorii poporului de la apus şi răsărit. Iar Sfântul Sinod de la Roma şi noi toţi am
încuviinţat ca una corectă şi ireproşabilă scrisoarea scrisă evlaviei tale de Biserica Alexandriei.
Dar sub ea am pus în această scrisoare a noastră cele pe care se cade să le gândeşti şi înveţi şi de
la care se cuvine să te abţii. Fiindcă aceasta e credinţa Bisericii universale şi apostolice, cu care
consimt toţi episcopii ortodocşi din Apus şi din Răsărit:
[urmează textul Simbolului de la Niceea, 325]

6
 Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică
din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer
şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a
întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii
şi morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.

Urmând dar pretutindeni mărturisirilor Sfinţilor Părinţi care au fost făcute vorbind în ei
Duhul Sfânt, urmărind intenţia gândurilor din acestea şi ca mergând pe calea împărătească,
spunem că Însuşi Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Cel născut din însăşi fiinţa Tatălui,
Dumnezeul adevărat din Dumnezeul adevărat, Lumină din Lumină, prin Care s-au făcut toate
cele din cer şi cele de pe pământ, pogorându-Se pentru mântuirea noastră, şi dându-Se pe Sine
Însuşi spre golire, S-a întrupat şi S-a făcut om; adică, luând trup din Sfânta Fecioară şi
făcându-Şi-L propriu din pântecul ei, a răbdat naşterea ca şi noi şi a ieşit om din femeie nu
lepădând ceea ce era, ci, deşi a asumat trup şi sânge, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu prin
fire şi adevăr. Nu spunem însă nici că trupul s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici că firea
negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul a trecut în firea trupului, căci este cu desăvârşire
neschimbabil şi netransformabil rămânând potrivit Scripturilor pururi Acelaşi. Iar fiind văzut
prunc şi fiind înfăţişat la sânul Fecioarei, umplea ca Dumnezeu toată creaţia şi şedea pe tron
împreună cu Cel Care L-a născut; fiindcă divinul e lipsit de cantitate şi de mărime şi nu suportă
mărginire. Mărturisind deci că Cuvântul S-a unit cu un trup după ipostasă, ne închinăm însă
unui Fiu şi Domn Iisus Hristos, nici punând deoparte şi despărţind pe om şi pe Dumnezeu, ca şi
cum ar fi uniţi între ei doar prin unitatea demnităţii şi autorităţii, căci aceasta e o glăsuire deşartă
şi nimic mai mult, nici numind Hristos în chip separat [idikos] pe Cuvântul din Dumnezeu şi tot
în chip separat [idikos] ca un alt Hristos pe cel născut din femeie; ci cunoscând un singur
Hristos [Mesia, Unsul] pe Cuvântul din Dumnezeu Tatăl împreună cu trupul Său, căci atunci a
fost uns în chip omenesc împreună cu noi, deşi El Însuşi dă Duhul celor vrednici să-L
primească, şi nu cu măsură, cum zice fericitul Evanghelist Ioan [3, 14]. Dar nu spunem nici
aceea că Cuvântul din Dumnezeu a locuit în cel născut din Sfânta Fecioară ca într-un om
comun, pentru ca Hristos să nu fie înţeles drept un om purtător de Dumnezeu. Căci chiar dacă
Cuvântul Şi-a făcut cort între noi [In 1, 14], dar se spune şi că în Hristos locuieşte trupeşte toată
plinătatea Dumnezeirii [Col 2, 9]. Dar faptul că S-a făcut trup [In 1, 14] îl înţelegem nu în
sensul că Acesta locuieşte în el în acelaşi fel în care definim locuirea atunci când se spune că
locuieşte întru sfinţi; ci unindu-Se cu el potrivit firii şi neschimbându-Se în trup, Şi-a făcut o
astfel de locuire pe care am putea spune că o are şi sufletul omului cu trupul său.
Este, aşadar, un singur Hristos şi Domn, nu însă ca şi cum omul ar avea cu Dumnezeu doar
contactul/atingerea care există în unitatea demnităţii sau autorităţii, căci egalitatea cinstirii nu
uneşte firile, iar Petru şi Ioan, deşi au aceeaşi cinstire ca apostoli şi ucenici sfinţi, ei doi nu sunt
unul. Deci modul contactului nu-l înţelegem nici prin alăturare, căci aceasta nu e de ajuns pentru
o unire, nici printr-o participare relaţională, aşa cum şi noi când ne lipim de Domnul suntem,
precum stă scris, un duh cu El [1 Co 6, 17]; ci mai degrabă să refuzăm numele „contact”, ca
unul care nu poate însemna suficient unirea. Dar pe Cuvântul din Dumnezeu Tatăl să nu-L
numim nici Dumnezeu sau Stăpân al lui Hristos, ca să nu tăiem iarăşi în două pe Unul Hristos,
Fiu şi Domn, şi să cădem în învinuirea blasfemiei făcându-L Dumnezeu şi Stăpân al Lui Însuşi.
Căci Cuvântul lui Dumnezeu fiind unit, cum spuneam mai înainte, cu un trup după ipostasă, e,
pe de o parte, Dumnezeu a toate, iar, pe de altă parte, stăpâneşte toate, iar Sie Însuşi nu este nici
rob, nici stăpân, căci a gândi şi a vorbi aşa este lucru uşuratic şi, mai mult chiar, lipsit de
evlavie. Fiindcă El L-a numit Dumnezeu al Lui pe Tatăl, deşi prin fire e Dumnezeu şi din fiinţa
Lui, dar n-am uitat nici aceea că împreună cu faptul de a fi Dumnezeu S-a făcut şi om, şi după
legea cuvenită firii umanităţii e sub Dumnezeu. Dar cum ar putea să se facă Dumnezeu şi
Stăpân al Lui Însuşi? Prin urmare, ca om, şi cât a venit în cele cuvenite măsurilor golirii
[kenozei], El Însuşi spune că e sub Dumnezeu împreună cu noi. Aşa S-a făcut şi sub Lege [Ga 4,
4], deşi ca Dumnezeu El Însuşi a spus Legea şi era Legiuitor.

7
 Refuzăm să spunem însă despre Hristos: „Cinstesc pe purtător pentru Cel Purtat, mă închin
celui văzut pentru Cel Nevăzut”, şi e înfricoşător a spune, pe lângă aceasta, şi: „Cel ce a fost
luat este Dumnezeu împreună cu Cel ce l-a luat”. Căci cine spune acestea Îl taie iarăşi în doi
Hristoşi şi instituie în chip separat un om şi tot aşa un Dumnezeu. Fiindcă aşa e negată în chip
mărturisit unirea, potrivit căreia cineva nu este închinat, nici nu e Dumnezeu ca un altul
împreună cu un altul, ci e gândit un singur Hristos, Iisus, Fiul Unul-Născut, cinstit cu o singură
închinare împreună cu trupul Lui. Noi însă mărturisim că Însuşi Fiul născut din Dumnezeu Tatăl
şi Dumnezeu Unul-Născut deşi este nepătimitor prin firea Sa a pătimit cu trupul pentru noi după
Scripturi şi era în trupul răstignit însuşindu-Şi în chip nepătimitor pătimirile trupului propriu, iar
cu harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi, dându-i propriul Său trup, deşi prin fire era
Viaţă şi El Însuşi e Învierea. Căci a gustat moarte pentru toţi pentru ca, călcând cu putere
negrăită moartea, să se facă mai întâi prin trupul Său întâi-născut din morţi şi început al celor
adormiţi, şi să călăuzească firea omului spre întoarcerea la nestricăciune, cu harul lui
Dumnezeu, precum am spus mai înainte. Iar a treia zi a înviat jefuind iadul, astfel încât chiar
dacă se spune că învierea morţilor se face prin om [1 Co 15, 21], dar puterea asupra morţii se
face prin El. Iar la vremea ei va veni ca un Fiu şi Domn în slava Tatălui să judece lumea întreagă
cu dreptate, precum este scris [Ps 97, 9].
E necesar să adăugăm însă şi aceea: vestind moartea după trup a Fiului Unul Născut al lui
Dumnezeu, adică a lui Iisus Hristos, şi mărturisind învierea Sa din morţi şi înălţarea Lui la
ceruri, săvârşim în biserici adorarea nesângeroasă. Şi aşa ne apropiem de binecuvântările tainice
şi ne sfinţim, făcându-ne părtaşi sfântului Trup şi scumpului Sânge al Mântuitorului a toate
Hristos, neprimindu-l ca pe un trup comun — să nu fie! — nici ca pe al unui bărbat sfinţit şi în
contact cu Cuvântul prin unitatea demnităţii, ca al unuia care a avut o locuire divină, ci ca pe
unul de viaţă făcător şi propriu Însuşi Cuvântului. Căci întrucât ca Dumnezeu e viaţă prin fire,
după ce S-a făcut una cu trupul Său, l-a arătat de viaţă făcător şi pe acesta; astfel încât dacă ne
spune: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi ea Sângele Lui”
[In 6, 54], nu socotim că Acest Trup este ca al unui om ca noi — căci cum va fi trupul omului
făcător de viaţă prin firea lui însuşi? —, ci ca unul care s-a făcut propriu Celui ce S-a făcut şi
este pentru noi Fiu al Omului.
Iar expresiile Mântuitorului nostru din Evanghelii nu le împărţim nici între două ipostase,
nici între două persoane/roluri [prosopa]; căci nu este dublu Hristos cel Unul şi Unic, chiar dacă
e înţeles ca adunat într-o unitate neîmpărţită din două unităţi diferite, aşa cum şi omul e înţeles
ca alcătuit din suflet şi trup, dar nu dublu, ci unul din două. Ci gândind drept spunem că cele
omeneşti şi, pe lângă ele, cele dumnezeieşti sunt spuse de Unul Singur. Căci atunci când spune
despre Sine Însuşi în chip cuvenit unui Dumnezeu: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe
Tatăl” [In 14, 9] şi: „Eu şi cu Tatăl una suntem” [In 10, 38], înţelegem firea Lui dumnezeiască
negrăită, potrivit căreia din pricina identităţii fiinţei este una cu Tatăl Său, şi e icoană, întipărire
şi strălucire a slavei Lui [Evr 1, 3]. Iar când, fără să necinstească măsura umanităţii le spune
iudeilor: „Acum însă căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, Omul Care v-am grăit adevărul” [In 8, 40],
nu-L recunoaştem iarăşi cu nimic mai puţin din măsurile umanităţii Lui pe Însuşi Dumnezeu
Cuvântul Cel în egalitatea şi asemănarea Tatălui. Căci dacă e necesar să credem că, fiind
Dumnezeu prin fire, S-a făcut trup, adică om însufleţit cu suflet raţional, ce motiv ar mai fi să se
ruşineze cineva de expresiile Lui dacă s-au făcut în chip cuvenit omului? Căci dacă ar refuza
cuvintele cuvenite unui om, cine L-a silit să se facă om ca noi? Iar Cel ce S-a pus pe Sine Însuşi
pentru noi în golire de bună voie, din ce pricină ar refuza cuvintele cuvenite golirii? Prin
urmare, toate expresiile din Evanghelii trebuie atribuite unei singure persoane, unei singure
ipostase întrupate a Cuvântului; căci potrivit Scripturilor, Iisus Hristos e Un Singur Domn.
Iar dacă e numit şi apostol şi arhiereu a mărturisirii noastre [Evr 3, 1], ca Unul Care aduce
jertfă lui Dumnezeu şi Tatăl mărturisirea credinţei adusă de noi Lui şi prin El lui Dumnezeu şi
Tatăl şi Duhul Sfânt, iarăşi spunem că El este Fiul Unul-Născut potrivit firii din Dumnezeu şi nu
atribuim numele şi realitatea preoţiei unui alt om pe lângă El. Căci S-a făcut Mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni şi împăcător spre pace, dându-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu şi Tatăl
spre miros de bună mireasmă. De aceea a spus: „Jertfă şi ofrandă n-ai voit, arderi de tot şi
pentru păcate n-ai binevoit, dar mi-ai făcut trup. Atunci am zis: Iată vin, în capul cărţii stă scris
despre mine, ca Dumnezeu să facă voia Lui” [Evr 10, 5–7]. Căci nu pentru Sine Însuşi, ci pentru
noi a adus spre miros de bună mireasmă trupul Său. Pentru că de ce fel de ofrandă sau jertfă ar fi

8
avut nevoie pentru Sine Însuşi, întrucât ca Dumnezeu e superior oricărui păcat? Căci dacă toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu [Rm 3, 23], drept pentru care am ajuns noi gata
spre jertfă, şi firea omenească e slăbită de păcat — dar El nu este aşa — şi de aceea suntem
lipsiţi de slava Lui, cum ar putea fi deci îndoială că Mielul cel adevărat S-a jertfit din pricina
noastră şi pentru noi? Şi ar fi o crimă de impietate să spunem că S-a adus pe Sine Însuşi pentru
Sine Însuşi şi pentru noi, pentru că n-a greşit în nici un fel şi păcat n-a făcut. Deci de ce jertfă a
avut nevoie dacă nu era păcatul pentru care să se facă? Lucru foarte probabil.
Iar când spune despre Duhul: „Acela Mă va preamări” [In 16, 14], dacă înţelegem corect, nu
spunem că are nevoie de slavă de la un altul, şi anume că Hristosul şi Fiul Unul are nevoie să ia
slavă de la Duhul Sfânt, pentru că Duhul Lui nu este nici mai bun, nici mai presus decât El. El
spune că e preamărit de Acesta fiindcă spre arătarea Dumnezeirii Lui avea nevoie de Duhul Său
pentru măreţie, ca şi cum ar spune cineva din noi despre puterea sau ştiinţa care sunt în el:
„Acestea mă preamăresc”. Căci chiar dacă este în ipostasă proprie şi e gândit de Sine, întrucât
este Duh şi nu Fiu, Duhul nu este totuşi străin de El; fiindcă este Duh al Adevărului, iar
Adevărul e Hristos, şi este revărsat de Acesta, precum fireşte şi din Dumnezeu şi Tatăl. Prin
urmare, lucrând Duhul lucruri uimitoare şi prin mâna Sfinţilor Apostoli după ce Domnul nostru
Iisus Hristos S-a înălţat la ceruri, L-a preamărit pe Acesta. Fiindcă El este crezut că e Dumnezeu
prin fire lucrând prin Duhul Lui. De aceea a zis: „Din al Meu va lua şi va vesti vouă” [ In 16,
14]. Şi nu spunem că Duhul e înţelept şi puternic prin participare, căci este atotdesăvârşit şi
nelipsit de tot binele. Iar pentru că e Duh al Puterii şi Înţelepciunii Tatălui, adică al Fiului, este
El Însuşi înţelepciune şi putere.
Iar pentru că Sfânta Fecioară a născut trupeşte pe Dumnezeu unit cu trup, pentru aceasta
spunem că este Născătoare de Dumnezeu, nu ca şi cum firea Cuvântului şi-ar avea începutul
existenţei de la trup, căci El „era întru început şi Dumnezeu era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu” [In 1, 1–2], şi El este Făcătorul veacurilor, coetern cu Tatăl şi Ziditorul a toate, ci,
cum am spus deja mai înainte, fiindcă Şi-a unit cu Sine Însuşi umanitatea după ipostasă şi a
răbdat naştere trupească din pântecul ei. Nu ca şi cum ar fi avut nevoie în chip necesar, adică
pentru propria Sa fire, şi de naşterea în timp şi în veacurile de pe urmă ale veacului, ci ca să
binecuvânteze însuşi începutul existenţei noastre şi pentru ca, născându-L femeia pe El unit cu
trup, să înceteze blestemul împotriva întregului neam, blestem care trimite spre moarte trupurile
noastre din pământ, şi să se arate desfiinţat prin El cuvântul: „În dureri vei naşte copii” [ Fc 3,
16] şi adevărat cuvântul rostit prin prorocul: „A înghiţit moartea făcând putere” şi, iarăşi, „A
şters Dumnezeu toată lacrima de la orice faţă” [Is 25, 8]. Căci din această pricină spunem că a
binecuvântat prin economie şi nunta şi, fiind chemat, S-a dus în Cana Galileii împreună cu
sfinţii apostoli.
Acestea am fost învăţaţi a le gândi de către sfinţii apostoli şi evanghelişti şi de toată
Scriptura insuflată de Dumnezeu şi din mărturisirea adevărată a fericiţilor Părinţi. Cu toate
acestea trebuie să te pui de acord şi evlavia ta şi să consimţi fără nici o viclenie. Iar cele ce este
necesar să fie anatemizate de evlavia ta au fost puse mai jos sub această epistolă:

[Cele 12 capitole-anateme împotriva lui Nestorie ale Sinodului din Alexandria aprobate de
Sinodul III Ecumenic ca regulă de interpretare a Simbolului credinţei]
1. Dacă nu mărturiseşte cineva că Emanuel e Dumnezeu după adevăr [în chip real] şi din
această pricină Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu — căci a născut trupeşte pe
Cuvântul din Dumnezeu Care S-a făcut trup [In 1, 14] — să fie anatema.

2. Dacă nu mărturiseşte cineva că Cuvântul din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul după
ipostasă şi este un singur Hristos împreună cu trupul Său, adică Acelaşi e deodată Dumnezeu şi
om, să fie anatema.

3. Dacă divide cineva după unire în Unul Hristos ipostasele punându-le în contact
[încopciindu-le] numai prin contactul demnităţii, adică autorităţii şi stăpânirii, şi nu mai degrabă
prin însoţirea unei uniri naturale, să fie anatema.

4. Dacă repartizează cineva pe două persoane sau ipostase expresiile din scrierile
evanghelice şi apostolice fie cele rostite despre Hristos de sfinţi, fie pe cele spuse de El despre

9
Sine Însuşi, şi pe unele le atribuie ca unui om gândit în chip separat [idikos] pe lângă Cuvântul
din Dumnezeu, iar pe altele ca unele cuvenite lui Dumnezeu le atribuie numai Cuvântului din
Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.

5. Dacă îndrăzneşte cineva să spună că Hristos e om purtător de Dumnezeu şi nu mai

degrabă Dumnezeu după adevăr [în chip real], ca un Fiu unic şi natural, întrucât Cuvântul S-a
făcut trup [In 1, 14] şi s-a împărtăşit de asemenea şi de sângele şi trupul nostru [Evr 2, 14], să
fie anatema.

6. Dacă îndrăzneşte cineva să spună că Cuvântul din Dumnezeu Tatăl e Dumnezeu sau
Stăpân al lui Hristos şi nu-L mărturiseşte mai degrabă deodată Dumnezeu şi om, întrucât
potrivit Scripturilor Cuvântul S-a făcut trup [In 1, 14], să fie anatema.

7. Dacă spune cineva că Iisus a activat ca om pe lângă Dumnezeu Cuvântul şi a îmbrăcat

slava Unului-Născut ca unul ce era altul decât El, să fie anatema.

8. Dacă îndrăzneşte cineva să spună că omul asumat trebuie să fie închinat şi slăvit împreună
cu Dumnezeu Cuvântul şi că este Dumnezeu împreună cu El ca un altcineva în altcineva —
fiindcă adăugarea prepoziţiei „împreună” ne sileşte să gândim acest lucru mereu — şi nu
cinsteşte pe Emanuel mai degrabă cu o singură închinare şi nu-i înalţă o singură slăvire, întrucât
Cuvântul trup S-a făcut [In 1, 14], să fie anatema.

9. Dacă spune cineva că Unul Domn Iisus Hristos a fost slăvit de Duhul ca unul care S -a
folosit de o putere străină de El şi de la Acesta a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor
necurate şi de a împlini semnele dumnezeieşti pentru oameni, să fie anatema.

10. Dumnezeiasca Scriptură spune că Hristos S-a făcut arhiereu şi apostol al mărturisirii
noastre [Evr 3, 1] şi că S-a adus pe Sine Însuşi pentru noi ofrandă lui Dumnezeu-Tatăl spre
miros de bună mireasmă [Ef 5, 2]; deci dacă spune cineva că nu Însuşi Cuvântul din Dumnezeu
S-a făcut arhiereu şi apostol atunci când S-a făcut trup şi om ca şi noi, ci un alt om separat din
femeie aflat pe lângă El; sau dacă spune cineva că a adus ofranda şi pentru Sine Însuşi şi nu mai
degrabă numai pentru noi — căci nu putea avea nevoie de ofrandă cel ce n-a cunoscut păcat —
să fie anatema.

11. Dacă nu mărturiseşte cineva că trupul Domnului e de viaţă făcător şi propriu Însuşi
Cuvântului din Dumnezeu Tatăl, ci al altuia pe lângă El, unit cu El prin demnitate, şi anume ca
unul care ar avea în el numai o locuire dumnezeiască, iar nu mai degrabă că este de viaţă
făcător, cum spuneam, pentru că s-a făcut propriu Cuvântului Care are puterea de a face vii
toate, să fie anatema.

12. Dacă nu mărturiseşte cineva că Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup, a fost
răstignit în trup şi a gustat moartea în trup şi S-a făcut întâi-născut din morţi [Col 1, 18], întrucât
ca Dumnezeu e viaţă şi de viaţă făcător, să fie anatema.

Hotărârea împotriva impioşilor mesalieni sau euhiţi

Venind la noi preaevlavioşii şi preaiubiţii de Dumnezeu episcopi Valerian şi Amfilohie şi

propunându-ne o reflecţie comună despre aşa-numiţii „mesalieni” sau „euhiţi” [rugători] sau
„entuziaşti” sau oricum altfel s-ar declara preaîntinata erezie a celor pomeniţi, din părţile
Pamfiliei, făcând noi cercetare, preaevlaviosul şi preaiubitul de Dumnezeu episcop Valerian
ne-a pus înainte o hârtie sinodală despre aceştia compusă în marele oraş al lui Constantin pe
vremea lui Sisinie de fericită pomenire [427–428], şi care, fiind citită tuturor, li s -a părut că e
bine făcută şi corectă. Iar noi toţi şi preaiubiţii de Dumnezeu episcopi Valerian şi Amfilohie şi
toţi preaevlavioşii episcopi din eparhiile Pamfiliei şi Lycaoniei am convenit ca toate cele
reglementate în hârtia sinodală să fie ţinute şi să nu fie încălcate în nici un fel, şi să fie întărite şi

10
cele făcute în Alexandria, astfel încât cei ce ţin de erezia „mesalienilor” sau „entuziaştilor” sau
sunt bănuiţi că sunt molipsiţi de această boală, din orice eparhie, fie clerici, fie laici, să fie
adunaţi şi, dacă anatemizează în scris potrivit celor pronunţate în sinodiconul pomenit, clericii
să rămână în cler, iar laicii în comuniunea Bisericii; dar dacă stăruie în aceasta şi nu le
anatemizează, preoţii, diaconii şi cei care au o treaptă în Biserică să cadă şi din cler şi din
treaptă şi din comuniune, iar laicii să fie anatemizaţi. Iar celor condamnaţi să nu li se îngăduie
să aibă mănăstiri, pentru ca neghina să nu se întindă şi să aibă tărie. Iar pentru ca să se facă
acestea preaiubiţii de Dumnezeu episcopi Valerian şi Amfilohie şi preaevlavioşii episcopi din
orice eparhie să se folosească de toată tăria sârguinţei lor. Pe lângă acestea s-a convenit să fie
anatemizată cartea care poartă acea întinată erezie şi e numită la ei „Asketikon”, carte care a fost
adusă de preaevlaviosul şi preaiubitul de Dumnezeu episcop Valerian, întrucât a fost compusă
de nişte eretici; şi dacă s-ar găsi la unii şi altă compunere a necuvioşiei acelora, să fie şi aceasta
anatema. Pe lângă acestea, dacă episcopi se adună spre înţelegere, comuniune şi rânduire, e
necesar să facă publice în scris cele hotărâte. Iar dacă se face o cercetare despre cele din această
afacere şi preaiubiţilor de Dumnezeu episcopi Valerian şi Amfilohie şi preaevlavioşilor episcopi
de orice eparhie li s-ar părea că se iveşte ceva dificil sau ambiguu, ar face bine să aibă între ei şi
din preaevlavioşii episcopi rămaşi fie ai Lyciei, fie ai Lycaoniei, fără a-l lăsa pe mitropolitul
eparhiei care ar fi, şi să informeze de cele discutate prin mijlocirea lor pe cel ce are nevoie.

Epistola lui Chiril către Ioan al Antiohiei şi mărturisirea de credinţă a împăcării cu răsăritenii
(433)

Domnului, fratelui şi coliturghisitorului meu iubit Ioan Chiril îi urează bucurie în Domnul.

„Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul” [Ps 95, 11] căci s-a desfiinţat peretele
din mijloc al despărţiturii [Ef 2, 14], a încetat întristarea şi s-a desfiinţat orice fel de dihonie,
pentru că Mântuitorul nostru al tuturor a dat drept premiu Bisericilor Lui pacea, la care ne-au
chemat şi preacuvioşii şi preaiubiţii de Dumnezeu împăraţi care s-au făcut râvnitori foarte buni
ai evlaviei strămoşilor lor, şi care, pe de o parte, păzesc asigurată şi nezdruncinată în sufletele
lor dreapta credinţă, iar, pe de altă parte, au o purtare de grijă excepţională pentru sfintele
Biserici, pentru ca să-şi aibă slava vestită în veac şi să-şi arate împărăţia slăvită; cărora Însuşi
Domnul puterilor le împarte cu bogată mână cele bune şi le dă pe de o parte să stăpânească
peste cei potrivnici şi, pe de altă parte, le dăruie biruinţă; căci n-ar putea minţi atunci când
spune: „Viu sunt Eu, zice Domnul, pentru că pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi” [1 Rg 2, 30].
Venind, aşadar, la Alexandria domnul şi preaiubitul de Dumnezeu meu frate şi coliturghisitor
Pavel, ne-am umplut de veselie, şi pe drept cuvânt, întrucât un om ca acesta a fost mijlocitor şi a
ales cu osteneli mai presus de putere să vorbească cu noi ca să biruie invidia diavolului şi să
unească cele despărţite şi, desfiinţând pietrele de poticneală risipite între noi, să încununeze cu
înţelegere şi pace Bisericile de la noi şi cele de la voi. În ce mod s-au despărţit ele e de prisos a
mai spune, socot însă că trebuie să gândim şi să grăim cele cuvenite timpului păcii. Ne-am
bucurat deci de întâlnirea cu amintitul preaevlavios bărbat, care bănuia probabil să aibă nu
puţine lupte ca să ne convingă că Bisericile trebuie să se unească spre pace şi să facă să dispară
râsul heterodocşilor şi prin aceasta să tocească acul răutăţii diavolului. Dar el ne-a găsit gata
deja pentru aceasta, aşa încât n-a mai fost nevoie să se supună la nici o osteneală, căci ne-am
adus aminte de Mântuitorul Care spune: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” [In 14, 27]
şi în rugăciuni am fost învăţaţi să spunem: „Doamne Dumnezeul nostru dă-ne pace, căci pe
toate ni le-ai dat nouă” [Is 26, 12], astfel încât dacă se face cineva părtaş al păcii dăruite de
Dumnezeu, va fi nelipsit de tot binele.
Iar că dihonia Bisericilor s-a făcut cu totul de prisos şi nu cu bun prilej, am fost informaţi
acum foarte bine întrucât domnul meu şi preaiubitul de Dumnezeu episcop Pavel a adus un
document care avea mărturisirea ireproşabilă a credinţei şi a afirmat că el a fost alcătuit de
cuvioşia ta şi de preaevlavioşii episcopi de acolo acest înscris sună astfel şi e inserat cu
cuvintele lui în această epistolă a noastră:

11
 [formula de împăcare – Teodoret al Cyrului]
„Iar cum anume gândim şi vorbim despre Fecioara Născătoarea de Dumnezeu şi despre
modul întrupării Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu vom vorbi pe scurt în chip necesar, nu ca
un adaos, ci ca o informare, aşa cum am primit de la început din dumnezeieştile Scripturi şi din
predania Sfinţilor Părinţi, fără să adăugăm nimic la credinţa expusă de Sfinţii Părinţi de la
Niceea. Căci aşa cum spuneam, aceasta este de ajuns pentru toată cunoaştere dreptei credinţe şi
dezavuarea oricărei cacodoxii eretice. Dar nu vom vorbi îndrăznind spre cele inaccesibile, ci
excluzând prin mărturisirea neputinţei noastre pe cei ce vor să ne alipească de cele ce sunt mai
presus de om.
„Mărturisim, prin urmare, pe Domnul nostru Iisus Hristos Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit din suflet raţional şi trup; născut din Tatăl
mai înainte de veci după divinitate, iar în zilele de pe urmă Acelaşi născut pentru noi şi a noastră
mântuire din Fecioara Maria după umanitate; Acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de
o fiinţă cu noi după umanitate; căci s-a făcut o unire a două firi; drept pentru care mărturisim un
Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei noţiuni a unei uniri necontopite o mărturisim pe
Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi
S-a făcut om iar din această zămislire Şi-a unit cu Sine templul luat din ea. Iar expresiile
evanghelice şi apostolice despre Domnul ştim că bărbaţii teologi pe unele le fac comune ca
referindu-se la o singură persoană, iar pe altele le despart ca referindu-se la două firi şi pe cele
cuvenite lui Dumnezeu le predau ca potrivit divinităţii lui Hristos, iar pe cele umile ca potrivit
umanităţii Lui.”

Citind aceste sfinte graiuri ale voastre şi găsind că aşa gândim şi noi înşine — căci este un
Hristos, o credinţă şi un Botez [Ef 4, 5] — am slăvit pe Mântuitorul a toate Dumnezeu,
bucurându-ne unii cu alţii pentru că Bisericile de la noi şi cele de la voi au o credinţă în acord cu
de Dumnezeu insuflatele Scripturi şi cu predania Sfinţilor noştri Prinţi. Dar fiindcă am aflat că
unii din cei ce obişnuiesc să caute nod în papură, bâzâind ca nişte viespi sălbatice vomită
împotriva mea cuvinte grele, că aş spune chipurile că sfântul trup al lui Hristos e adus din cer şi
nu din Sfânta Fecioară, am socotit că se cade să le spun câteva vorbe despre aceasta. O,
nepricepuţilor şi care nu ştiţi decât să calomniaţi, cum aţi fost aduşi la această părere şi v -aţi
îmbolnăvit de o atât de mare nebunie? Căci trebuia să ştiţi limpede să aproape toată lupta care ni
s-a făcut pentru credinţă s-a ivit din faptul că afirmăm că Sfânta Fecioară e Născătoare de
Dumnezeu. Dar dacă spunem că sfântul trup al Mântuitorului a toate Hristos e din cer şi nu s -a
născut din ea, cum ar mai putea fi înţeleasă ea ca Născătoare de Dumnezeu? Căci pe cine a mai
născut dacă nu este adevărat că a născut după trup pe Emanuil?
Trebuie deci să fie luaţi în râs cei care flecăresc acestea despre mine. Căci fericitul proroc
Isaia nu minte atunci când spune: „Iată Fecioara va lua în pântec şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuil, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” [Is 7, 14]; iar sfântul [arhanghel]
Gavriil spune negreşit adevărul când zice fericitei Fecioare: „Nu te teme Marie, căci ai aflat har
la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în pântec şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El
va mântui pe poporul Său de păcatele lor” [Lc 1, 30–31 şi Mt 1, 21]. Iar când spunem că
Domnul nostru Iisus Hristos e din cer şi de sus, nu spunem unele ca acestea ca şi cum Şi-ar fi
adus de sus şi din cer sfântul Său trup, urmând dumnezeiescului Pavel care strigă limpede:
„Întâiul om din pământ e pământesc, al Doilea Om (Domnul) e din cer” [ 1 Co 15, 47]; dar ne
amintim şi de Însuşi Mântuitorul Care zice: „Nimeni nu s-a urcat la cer decât Cel ce S-a coborât
din cer, Fiul Omului” [In 3, 13]; deşi după trup El se naşte, cum spuneam adineauri, din Sfânta
Fecioară.
Dar fiindcă Dumnezeu Cuvântul Care coboară de sus şi din cer, S-a golit pe Sine Însuşi chip
de rob luând [Flp 2, 7] şi S-a făcut fiu al omului împreună cu faptul că a rămas ceea ce era,
adică Dumnezeu — căci este neschimbabil şi inalterabil după fire —, fiind gândit ca Unul
împreună cu trupul Său, se spune că a coborât din cer. Dar se numeşte om din cer şi întrucât e
desăvârşit în Divinitate şi Acelaşi desăvârşit în umanitate, şi ca unul ce e gândit într -o singură
persoană; căci este un Domn Iisus Hristos, chiar dacă nu se ignoră diferenţa firilor din care
spunem că s-a făcut unirea negrăită. Iar pe cei ce spun că s-a făcut un amestec sau o contopire
sau o mixtură a lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul, să se învrednicească să le astupe gura
cuvioşia ta; căci e foarte probabil că unii bârfesc despre mine şi că am gândit sau spus acestea.

12
Eu însă sunt atât de departe de a gândi aşa ceva, încât socotesc că au înnebunit cu totul cei care
sunt de părere că în firea dumnezeiască a Cuvântului poate avea loc şi o umbră de schimbare.
Fiindcă El rămâne ceea ce este şi nu se schimbă; nici nu se va putea altera cândva, nici nu va
primi vreo transformare. Iar pe lângă aceasta toţi mărturisim că Cuvântul lui Dumnezeu e
nepătimitor, chiar dacă atunci când lucrează în chip atotînţelept economia tainei, e văzut
atribuindu-şi Sie Însuşi pătimirile ce se întâmplă trupului Său. La acestea se referă şi
atotînţeleptul Petru când spune că Hristos a pătimit pentru noi în trup [1 Ptr 4, 1], iar nu în firea
Dumnezeirii celei negrăite. Căci ca să fie crezut că El este Mântuitorul a toate, raportează, cum
am spus, pătimirile trupului Său la Sine Însuşi printr-o împropriere economică, ca atunci când
strigă prin glasul prorocului: „Spatele mi l-am dat spre bătăi, iar obrajii spre palme, iar faţa mea
n-am întors-co de la ruşinea scuipărilor” [Is 50, 6].
Să fie convinsă cuvioşia ta şi nimeni altul să nu se îndoiască că urmăm pretutindeni părerilor
Sfinţilor Părinţi, şi mai ales fericitului şi preavestitului părintelui nostru Atanasie refuzând să ne
abatem cu ceva de la ele. Aş fi putut adăuga spre încredinţarea cuvintelor mele şi multe citate
ale lor, dacă n-ar fi sporit lungimea scrisorii, ca să nu devină plictisitoare. Dar în nici un fel nu
vom suporta să fie zdruncinată de cineva credinţa definită, adică Simbolul credinţei stabilit de
Sfinţii noştri Părinţi adunaţi odinioară în Niceea; nici nu vom permite nouă înşine sau altora să
schimbe un singur cuvânt din cele fixate acolo sau să încalce o singură silabă, aducându-ne
aminte de cele se spune: „Nu muta hotarele pe care le-au pus părinţii tăi” [Pr 22, 28], căci nu ei
erau cei ce le grăiau, ci Duhul lui Dumnezeu şi Tatăl Care purcede din El [In 15, 14], dar nu e
străin de Fiul în ce priveşte raţiunea fiinţei. Pe lângă aceasta ne încredinţează acest lucru
cuvintele sfinţilor care ne-au iniţiat în taine; căci scris este în Faptele Apostolilor: „Iar venind în
Misia, au încercat să meargă în Bitinia, dar nu i-a lăsat Duhul lui Iisus” [16, 7]; iar
dumnezeiescul Pavel scrie: „Cei ce sunt în trup nu pot plăcea lui Dumnezeu, voi însă nu sunteţi
în trup, ci în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; iar dacă cineva n-are Duhul lui
Hristos, acesta nu este al Lui” [Rm 8, 8–9].
Iar dacă unii din cei ce obişnuiesc să distorsioneze cele corecte [Iliada 16, 123] sucesc
expresiile mele spre părerea lor, să nu se mire cuvioşia voastră de aceasta, ştiind că toţi cei din
orice erezie îşi adună prilejurile rătăcirii lor din de Dumnezeu insuflata Scriptură stricând prin
relele lor înţelegeri cele spuse corect prin Duhul Sfânt şi atrăgându-şi asupra capetelor lor focul
cel nestins. Dar fiindcă am aflat că unii au editat Epistola către fericitul Epictet a preavestitului
părintelui nostru Atanasie, care e ortodoxă, corupându-i textul pentru ca de aici să
nedreptăţească pe mulţi, am gândit că e un lucru folositor şi necesar fraţilor şi am trimis
cuvioşiei tale o copie din exemplarele vechi şi lipsite de rătăcire care sunt la noi.
Domnul să te păzească sănătos şi rugându-te pentru noi, preacinstite frate.

Epistola [Tomosul] papei Leon către Flavian episcopul Constantinopolului despre Eutihie
(13 iunie 449)

Citind scrisoarea iubirii tale de care ne-am mirat că a fost atât de târzie, şi trecând în revistă
în ordine cele făcute de episcopi, am luat în cele din urmă cunoştinţă de scandalul care s-a ivit la
voi împotriva integrităţii credinţei, şi cele ce mai înainte păreau ascunse acum ni s -au arătat
deschis. Din ele a reieşit că Eutihie, care părea onorabil prin numele de preot, s-a arătat foarte
neînţelept şi lipsit de experienţă, astfel încât şi despre el s-a spus de prorocul: „N-a vrut să
înţeleagă, ca să lucreze bine; răutate a gândit în culcuşul său” [Ps 35, 4]. Căci ce e mai rău decât
a cunoaşte cele impioase şi a nu ceda celor mai înţelepţi şi învăţaţi? În această nebunie cad cei
care atunci când se împiedică în cunoaşterea adevărului de ceva obscur nu recurg la graiurile
prorocilor, nici la scrisorile apostolilor, nici la autoritatea Evangheliilor, ci la ei înşişi, şi sunt
învăţători ai rătăcirii pentru că n-au fost învăţăcei ai adevărului. Căci ce erudiţie despre sfintele
pagini ale Noului şi Vechiului Testament a dobândit cel care n-a înţeles nici măcar începuturile
Simbolului, iar acesta cu inimă acum de bătrân nu înţelege ceea ce se făgăduieşte în toată lumea
de glasul celor renăscuţi [prin Botez]? Neştiind aşadar ce anume ar trebui să gândească despre
Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, nici vrând să lucreze în largul câmp al Sfintelor Scripturi
ca să merite lumina înţelegerii, ar fi trebuit măcar să asculte cu ureche atentă acea mărturisire
comună şi fără deosebire prin care totalitatea credincioşilor mărturiseşte că crede în Dumnezeu

13
Tatăl Atotţiitorul şi în Iisus Hristos Fiul Său Unul-Născut Domnul nostru, Care S-a născut din
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, trei propoziţii prin care sunt distruse aproape toate maşinile
de război ale ereticilor. Căci atunci când e crezut un Dumnezeu Atotţiitor şi Tată, se arată că Fiul
Său e coetern, nedeosebindu-Se cu nimic de Tatăl, fiindcă e născut Dumnezeu din Dumnezeu,
Atotputernic şi Atotputernic, coetern din Cel etern, nu posterior în timp, nici inferior în putere, n
neasemănător în slavă, nici divizat de El prin fiinţă. Dar Acelaşi Fiu Unul-Născut şi veşnic
dintr-un Născător veşnic S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, naştere în timp care
n-a micşorat nici n-a adăugat nimic la naşterea Lui dumnezeiască şi veşnică, ci s-a cheltuit
întreagă spre repararea omului amăgit, ca să biruie şi moartea şi să distrugă prin tăria ei pe
diavolul care avea stăpânirea morţii [Evr 2, 14]. Căci n-am fi putut birui pe autorul păcatului şi
al moţii, dacă n-ar fi luat şi făcut a Sa firea noastră Acela pe Care nici păcatul nu L -a putut
molipsi, nici moartea nu L-a putut ţine. S-a zămislit deci de către Duhul Sfânt în pântecul
Fecioarei Mamă care L-a adus pe lume, fecioria ei fiind salvată în acelaşi fel în care a zămislit şi
fecioria i-a fost salvată. Dar dacă n-a putut scoate o înţelegere curată din acest preacurat izvor al
credinţei creştine, fiindcă prin orbirea sa întunecase strălucirea adevărului limpede, s-ar fi putut
supune învăţăturii evanghelice şi lui Matei care spune: „Cartea neamului lui Iisus Hristos fiul lui
David, fiul lui Avraam” [Mt 1, 1], ar fi putut cere povăţuirea propovăduirii apostolice, şi, citind
în Epistola către Romani: „Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru
vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte prin prorocii Săi în sfintele
scripturi, despre Fiul Său Cel născut după trup din sămânţa lui David” [Rm 1, 1–3] ar fi putut da
o atenţie evlavioasă paginilor profetice; şi găsind făgăduinţa lui Dumnezeu Care-i spune lui
Avraam: „Întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile” [Fc 22, 18], ca să nu se
îndoiască de proprietatea acestei seminţe ar fi urmat Apostolului care spune: „Făgăduinţele au
fost rostite lui Avraam şi seminţei lui. Nu spune [Scriptura]: şi seminţelor lui, ca şi cum ar vorbi
de mai mulţi, ci ca despre unul singur: şi seminţei lui, care e Hristos” [Ga 3, 16]; ar fi putut auzi
cu urechea lăuntrică şi propovăduirea lui Isaia care spune: „Iată Fecioara va lua în pântec şi va
naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte «Cu noi este Dumnezeu»” [Is 7,
14], şi ar fi putut citi cu credincioşie cuvintele aceluiaşi proroc: „Căci un Prunc s-a născut nouă,
un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi vor chema numele Lui: Înger al
Sfatului celui Mare, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vină” [Is 9, 6],
negrăind în chip înşelător încă să spună că Cuvântul S-a făcut trup [In 1, 14] astfel încât, născut
din pântecul Fecioarei, Hristos ar avea forma de om, dar n-ar avea realitatea trupului matern.
Sau poate că a socotit că Domnul nostru Iisus Hristos nu are firea noastră fiindcă îngerul trimis
la fericita Maria a zis: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri, de
aceea Sfântul născut din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu” [Lc 1, 35], astfel încât dat fiind
că zămislirea Fecioarei a fost o lucrare dumnezeiască, trupul Celui zămislit n-a fost din firea
celei ce l-a zămislit? Dar acea naştere minunată în chip singular şi singulară în chip minunat nu
trebuie înţeleasă astfel încât prin noutatea creaţiei să fie îndepărtată proprietatea speciei.
Fecunditatea Fecioarei a dat-o Duhul Sfânt, dar din trupul ei a fost luată realitatea unui trup, iar
întrucât Înţelepciunea Şi-a făcut o casă [Pr 9, 1], „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi”
[In 1, 14], adică în acel trup pe care l-a luat din om şi pe care l-a însufleţit cu suflul unei vieţi
raţionale. Prin urmare, salvată fiind proprietatea fiecărei firi şi convergând într -o unică
persoană, umilitatea a fost asumată de maiestate, infirmitatea de forţă, mortalitatea de eternitate,
şi, pentru a plăti datoria condiţiei noastre, o fire inviolabilă s-a unit cu o fire posibilă, pentru ca,
aşa cum se potrivea vindecărilor noastre, Unul şi Acelaşi „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni,
Omul Hristos Iisus” [1 Tim 2, 5] şi să poată muri printr-una şi să nu poată muri printr-alta. Prin
urmare, în firea întreagă şi desăvârşită a unui om adevărat S-a născut un Dumnezeu adevărat,
întreg în ale Sale şi întreg în ale noastre. Iar cele „ale noastre” sunt cele în care ne -a creat de la
început Creatorul şi pe care le-a primit ca să le repare; căci cele pe care le-a introdus în ea
înşelătorul şi pe care le-a primit omul înşelat n-au avut nici o urmă în Mântuitorul, dar pentru că
a suportat comuniunea infirmităţilor omeneşti nu înseamnă că a fost şi părtaşul delictelor
noastre. „A luat formă de sclav” [Flp 2, 7] fără întinăciunea păcatului, sporind cele omeneşti dar
nemicşorând cele dumnezeieşti, fiindcă acea „golire” prin care Cel Nevăzut S-a făcut văzut, iar
Creatorul şi Stăpânul tuturor lucrurilor a vrut să fie unul din muritori, a fost o închinare a milei
Lui, nu o deficienţă a puterii Sale. Prin urmare, Cel Care fiind în forma unui Dumnezeu l-a făcut
pe om, S-a făcut om în forma unui sclav; căci fiecare fire îşi ţine fără vreo deficienţă

14
proprietatea ei, şi aşa cum forma de sclav n-a desfiinţat forma unui Dumnezeu, tot aşa nici
forma unui Dumnezeu n-a micşorat forma de sclav. Căci întrucât diavolul se fălea că omul
amăgit de înşelăciunea sa s-a lipsit de darurile dumnezeieşti şi, dezbrăcat de zestrea nemuririi, a
suferit aspra condamnare la moarte şi că în relele sale a găsit o uşurare prin aceea că a aflat o
soaţă în ticăloşia lui, iar Dumnezeu Şi-a schimbat sentinţa Sa faţă de om aşa cum o cerea însăşi
raţiunea dreptăţii, a fost nevoie ca, prin rânduiala unui sfat tainic, Dumnezeul Cel neschimbabil,
a Cărui voinţă nu poate fi lipsită de bunătatea Sa, să împlinească printr-un mister mai ascuns
prima rânduială faţă de noi a pietăţii Lui, şi omul atras spre vină de viclenia răutăţii diavoleşti,
să nu piară contrar scopului lui Dumnezeu. Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu vine spre această
lume infirmă coborând de pe scaunul ceresc şi nedespărţindu-se de slava Tatălui, născut printr-o
nouă rânduială şi printr-o nouă naştere Sa fiind nevăzut în cele ale Sale, S-a făcut văzut în ale
noastre; necuprins fiind a vrut să fie cuprins; rămânând mai înainte de timp a început în timp;
fiind Domn a toate a primit formă de sclav umbrindu-Şi măreţia imensităţii Lui; fiind
Dumnezeu nepătimitor nu S-a dat în lături să fie om pătimitor, şi fiind nemuritor, să se supună
legilor morţii. S-a născut însă printr-o nouă naştere, fiindcă o feciorie neviolată n-a cunoscut
pofta şi a slujit oferind materia cărnii; din Mamă a fost luată firea Domnului, nu vina [firii], iar
pentru că în Domnul Iisus Hristos născut din Fecioară naşterea este minunată, nu înseamnă că
firea [omenească luată] e neasemănătoare cu a noastră. Căci Cel Care este Dumnezeu adevărat
Acelaşi este şi om adevărat. Şi în acea unitate nu e nici o minciună, întrucât în ea sunt şi
umilinţa omului şi înălţimea Dumnezeirii. Căci aşa cum Dumnezeu nu e schimbat prin milă, tot
aşa nici omul nu e mistuit prin demnitate. Fiindcă fiecare formă lucrează cu comuniunea
celeilalte ceea ce îi este propriu: Cuvântul lucrând adică ceea ce este propriu Cuvântului, iar
carnea urmând ce este propriu cărnii, căci una din ele strălucea prin minuni, iar alta a căzut
pradă ocărilor. Şi aşa cum Cuvântul n-a ieşit din egalitatea cu slava Tatălui, tot aşa carnea n-a
părăsit natura speciei noastre. Căci este Unul şi Acelaşi, ceea ce trebuie spus adeseori, cu
adevărat Fiu al lui Dumnezeu şi cu adevărat Fiu al omului: Dumnezeu prin aceea că „la început
era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” [In 1, 1], iar om prin
aceea că „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” [In 1, 14]; Dumnezeu prin aceea că
„toate prin El s-au făcut şi fără el nu s-a făcut nimic din ce s-a făcut” [In 1, 3], iar om prin aceea
că „S-a făcut din femeie, S-a făcut sub Lege” [Ga 4, 4]. Naşterea cărnii e manifestarea naturii
umane, naşterea unei Fecioare e indiciul Puterii divine, pruncia unui copil micuţ se arată prin
umilitatea leagănului, iar măreţia Celui Preaînalt e proclamată de glasurile îngerilor. Asemenea
e începuturilor acelor oameni pe care Irod a vrut să-i ucidă, dar este Domn a toate pe Care magii
s-au bucurat să-L adore cu plecăciune. Apoi când a venit la botezul Înainte-mergătorului Său
Ioan, ca să nu rămână ascuns faptul că sub vălul trupului se ascundea Dumnezeirea, glasul
Tatălui a spus tunând din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Care am binevoit” [Mt 3,
17]. Tot aşa Celui pe care viclenia diavolească l-a ispitit ca pe un om cinurile îngerilor I-au slujit
ca unui Dumnezeu. A flămânzi, a înseta, a osteni şi a dormi sunt evident ceva omenesc, dar a
sătura cu cinci pâini cinci mii de bărbaţi [Mt 14, 17. 21], a da samarinencei apa vie din care cel
care bea nu mai însetează vreodată [In 4, 14], a umbla pe spinarea mării fără ca picioarele să se
afunde [Mt 14, 25] şi a opri înălţările valurilor certând furtuna [Lc 8, 24], e fără îndoială ceva
dumnezeiesc. Aşa cum, ca să las deoparte multe, nu ţin de aceeaşi fire faptul de a plânge mişcat
de milă prietenul mort [In 11, 35] şi acela de a porunci cu glasul, o dată îndepărtata piatră prinsă
pe mormânt de patru zile, aceluiaşi prieten să se ridice şi să iasă afară [In 11, 39. 43]; sau a
spânzura pe lemn şi, lumina prefăcându-se în noapte, să facă să tremure toate stihiile [Mt 27, 45.
51]; sau a fi pironit de lemn şi a deschide tâlharului uşa credinţei [Lc 23, 43]; tot aşa nu aparţin
aceleiaşi firi nici faptul de a spune: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” [In 10, 30] şi cel de a spune:
„Tatăl Meu e mai mare decât Mine” [In 14, 28]. Deşi în Domnul Iisus Hristos e aceeaşi
persoană a lui Dumnezeu şi a omului, altceva e însă locul de unde e comună în fiecare ocara, şi
altceva acela de unde le este comună slava. De la noi are umanitatea, mai mică decât Tatăl, iar
de la Tatăl are divinitatea egală cu Tatăl. Aşadar, din pricina acestei unităţi a persoanei ce trebuie
înţeleasă în fiecare fire, se spune şi că Fiul Omului S-a coborât din cer atunci când Fiul lui
Dumnezeu a luat trup din Fecioara din care S-a născut, şi, iarăşi, se spune că Fiul lui Dumnezeu
S-a răstignit şi S-a îngropat, deşi El a pătimit acestea nu în însăşi Dumnezeirea prin Care e
Unul-Născut coetern şi consubstanţial cu Tatăl, ci în infirmitatea firii noastre. De aceea
mărturisim toţi în Simbol că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a răstignit şi S-a îngropat,

15
potrivit cuvântului Apostolului: „Căci dacă L-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Dumnezeul
slavei” [1 Co 2, 8]. Iar când Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru a vrut să întărească credinţa
apostolilor prin întrebările Lui zicând: „Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”, şi, când
aceia i-au redat diversele opinii ale altora, le-a spus: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” [Mt 16,
13.18] Eu, Care sunt Fiul Omului pe Care-L vedeţi în formă de sclav şi în realitatea unui trup?,
atunci fericitul Petru, insuflat de Dumnezeu şi spre folosul viitor prin mărturisirea lui al tuturor
neamurilor păgâne a zis: „Tu eşti Hristosul Fiul Dumnezeului Celui Viu” [Mt 16, 16], şi nu
nemeritat a fost proclamat „fericit” de Domnul şi de la Piatra principală şi-a tras soliditatea şi a
puterii şi a numelui Său, el care prin descoperirea Tatălui L-a mărturisit pe Acelaşi şi Fiu al lui
Dumnezeu şi Hristos, fiindcă un nume primit fără celălalt nu era de folos pentru mântuire şi era
un egal pericol să fi crezut că Domnul Iisus Hristos era sau numai Dumnezeu fără om, sau
numai om fără Dumnezeu. Dar după Învierea Domnului care a fost a unui trup adevărat, fiindcă
n-a înviat altul decât Cel care a fost răstignit şi mort, ce altceva a făcut timp de patruzeci de zile
decât să cureţe de orice întunecime integritatea credinţei noastre? Căci vorbind cu ucenicii Săi,
locuind şi mâncând împreună cu ei S-a lăsat pipăit cu o atingere atentă şi curioasă de cei pe
care-i strângea încă îndoiala, a intrat la ucenici prin uşile încuiate şi le-a dat prin suflarea Sa
Duhul Sfânt [In 20, 19. 22], şi, dându-le lumina înţelegerii, le-a deschis cele ascunse ale
Sfintelor Scripturi [Lc 24, 26], şi le-a arătat iarăşi rana din coastă, semnele cuielor şi toate
semnele recentei Sale patimi [In 20, 27] zicând: „Vedeţi mâna Mea şi picioarele Mele, că Eu
sunt. Pipăiţi şi vedeţi, că duhul n-are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine că am” [Lc 24, 39],
ca să fie cunoscut faptul că în El proprietatea firii dumnezeieşti şi omeneşti rămân nedivizate şi
aşa să ştim că Cuvântul nu e ceea ce este carnea, ca să mărturisim că Fiul Unul al lui Dumnezeu
e şi Cuvânt şi trup. De această taină a credinţei trebuie socotit că e foarte gol acest nenorocit
Eutihie, care n-a cunoscut firea noastră în Unul-Născut al lui Dumnezeu nici prin umilitatea
morţii, nici prin slava învierii, şi nu s-a înspăimântat de osânda fericitului Apostol şi Evanghelist
Ioan care spune: „Orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup e di Dumnezeu şi
orice duh care destramă pe Iisus nu e din Dumnezeu. Acesta e antihristul” [1 In 4, 2–3]. Dar ce
altceva este a destrăma pe Iisus decât a separa de El firea omenească şi a goli prin închipuiri
preaneruşinate taina prin care nu mai suntem mântuiţi? Căci cine e în beznă cu privire la firea
trupului lui Hristos, acela în orbirea lui spune cu necesitate lucruri nebuneşti şi despre patima
Lui. Căci dacă nu socoteşte falsă crucea Domnului şi nu se îndoieşte că adevăratul Său supliciu
a fost primit pentru mântuirea lumii, să recunoască atunci şi trupul Celui a Cărui moarte o crede.
Să nu fie cu neputinţă faţă de faptul că e om cu trupul nostru Cel pe care-L cunoaşte că a fost
pătimitor, fiindcă negarea unui trup adevărat e şi negarea unei pătimiri adevărate. Deci dacă
primeşte credinţa creştină şi nu-şi întoarce auzul de la propovăduirea Evangheliei, să vadă ce
fire a fost străpunsă de cuie, a spânzurat pe lemnul crucii şi să înţeleagă atunci când soldatul a
deschis coasta cu lancea de unde a curs sânge şi apă [In 19, 34], ca Biserica lui Dumnezeu să fie
udată şi prin baie [Botez] şi prin pahar [Euharistie]. Să audă pe fericitul Apostol Petru
propovăduind că sfinţirea Duhului se face prin sângele lui Hristos [1 Ptr 1, 2], şi să nu citească
în treacăt cuvintele aceluiaşi Apostol care spune: „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint
sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca
al unui miel nevinovat şi neprihănit” [1 Ptr 1, 18–19]. Să nu se împotrivească nici mărturiei lui
Ioan care spune: „Şi sângele lui Iisus Fiul lui Dumnezeu ne curăţă de orice păcat” [1 In 1, 7], şi
iarăşi: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte
lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? acesta e Cel Care a venit prin apă şi
prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce
mărturiseşte, fiindcă Duhul este adevărul. Căci trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi
sângele, şi aceştia trei una sunt” [1 In 5, 4–8], adică Duhul Sfinţirii, sângele răscumpărării şi apa
Botezului, care trei sunt una şi rămân nedivizate, şi nici unul din ele nu se rupe de legătura lui,
fiindcă Biserica universală trăieşte şi propăşeşte prin această credinţă, astfel încât nici
umanitatea să nu fie crezută fără adevărata divinitate, nici divinitatea să nu fie crezută fără
adevărata umanitate. Dar pentru că la întrebarea cercetării voastre Eutihie a răspuns zicând:
„Mărturisesc că Domnul nostru a fost din două firi înainte de unire, dar după unire mărturisesc o
singură fire”, mă mir că o mărturisire atât de absurdă şi de perversă n-a fost respinsă de nici o
mustrare a judecătorilor şi un cuvânt atât de nebunesc a fost lăsat deoparte ca şi cum nu s -ar fi
auzit nimic ofensator, în timp ce e la fel de impios a spune că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu

16
a fost din două firi înainte de Întrupare ca şi a spune că în El e o singură fire după ce Cuvântul
S-a făcut trup. Pentru ca Eutihie să nu socotească cuvântul spus de el drept corect sau tolerabil,
fiindcă n-a fost respins prin nici o sentinţă a voastră, avertizăm, preaiubite frate, sârguinţa iubirii
tale, pentru ca dacă prin insuflarea milei lui Dumnezeu procesul în cauză e adus la o soluţie
satisfăcătoare, imprudenţa unui om lipsit de experienţă să fie şi ea curăţată de această ciumă a
gândirii lui. Căci aşa cum arată ordinea celor făcute, acesta a început bine să renunţe la
convingerea lui atunci când, constrâns de condamnarea noastră, a mărturisit că spune ceea ce nu
spunea înainte şi că aderă la acea credinţă de care a fost înainte străin; dar când n-a vrut să-şi
dea consimţământul să anatemizeze dogma lui impioasă, frăţia voastră a înţeles că rămâne în
perfidia lui şi e demn să primească o sentinţă de condamnare. Dacă simte durere în chip
credincios şi folositor şi dacă sau recunoaşte chiar şi mai târziu cât de drept s -a pus în mişcare
autoritatea episcopală sau dacă spre deplină satisfacţie va condamna cu glas tare şi semnând
prezenta, toate cele gândite de el rău, milostivirea oricât de mare faţă de cel care s-a îndreptat nu
va fi reproşabilă, fiindcă şi Domnul nostru, adevăratul şi bunul Păstor Care Şi-a pus sufletul
pentru oile Sale şi a venit să mântuiască sufletele oamenilor, vrea ca şi noi să fim imitatori ai
evlaviei Lui, astfel încât dreptatea să-i constrângă pe păcătoşi, dar mila să nu-i respingă pe cei
întorşi. Căci atunci este apărată în modul cel mai fructuos credinţa adevărată, când opinia falsă e
condamnată chiar şi de adepţii ei.
Iar pentru ca toată afacerea să fie dusă la capăt în chip pios şi fidel vom trimite în locul
nostru pe fraţii noştri Iulius episcopul şi Renatus preotul de la Sfântul Clement, dar şi pe fiul
meu Ilarie diaconul, cărora l-am asociat şi pe Dulcitius notarul nostru, a cărui credinţă ne este
probată, încrezându-ne în ajutorul lui Dumnezeu care va veni, pentru ca acela care a rătăcit să se
mântuiască, odată ce suceala opiniei lui a fot condamnată.
Dumnezeu să te păzească teafăr, preaiubite frate.

17
 Definiţia credinţei Sinodului IV Ecumenic (Chalcedon, 25 octombrie 451)

Sfântul şi marele Sinod Ecumenic întrunit potrivit harului lui Dumnezeu şi poruncii inspirate
de sus a preaevlavioşilor şi de Hristos iubitorilor noştri auguşti împăraţi Valentinian [425–455]
şi Marcian [450–457] în mitropolia Chalcedonului a eparhiei Bithyniei în martyrionul Sfintei şi
biruitoarei Muceniţe Eufimia, a hotărât cele orânduite mai jos.
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos întărind ucenicilor Lui cunoştinţa credinţei, a zis:
„Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă” [In 14, 27], ca nimeni să nu fie în dezacord faţă de
aproapele în dogmele dreptei credinţe, ci vestirea [kerygma] adevărului să li se expună în mod
egal tuturor. Dar întrucât cel rău nu încetează să sădească neghinele sale în seminţele dreptei
credinţe şi să născocească pururea ceva nou împotriva adevărului, pentru aceasta şi Stăpânul
nostru purtând grijă ca de obicei de neamul omenesc a sculat spre râvnă acest împărat
drept-credincios şi foarte credincios, şi a chemat împreună la sine pe căpeteniile preoţiei de
pretutindeni, pentru ca, prin lucrarea harului Stăpânului a toate Hristos, turma lui Hristos să se
scuture de toată plaga minciunii şi să se îngraşe cu vlăstarele adevărului. Lucru pe care l -am şi
făcut îndepărtând prin vot comun învăţăturile rătăcirii şi reînnoind credinţa nerătăcită a
Părinţilor, vestind [adică] tuturor Simbolul celor 318 [Părinţi de la Niceea, 325] şi înscriind ca ai
noştri pe Părinţii care au primit această alcătuire a dreptei credinţe, [şi] care sunt cei 150 [de
Părinţi] ce s-au adunat după acestea [în 381] în marea cetate a Constantinopolului pecetluind şi
ei aceeaşi credinţă. Păzind ordinea şi toate regulile referitoare la credinţă ale Sfântului Sinod
ţinut odinioară [în 431] la Efes, ai cărui conducători au fost preasfinţiţi de [bună] amintire
Celestin al Romei [422–431] şi Chiril al Alexandriei [412–441], hotărâm deci şi noi să
strălucească şi pe mai înainte expunerea credinţei celei drepte şi neprihănite a celor 318 sfinţi şi
fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea [în 325] sub fostul împărat de pioasă amintire, Constantin
[307–337], şi să se ţină şi cele definite [în 381] de cei 150 de Părinţi la Constantinopol, spre
surparea ereziilor ivite pe atunci şi întărirea aceleiaşi credinţe universale şi apostolice a noastre:

Simbolul celor 318 de Părinţi de la Niceea:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică
din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer
şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a
întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi vine să judece viii şi
morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era” şi s -a făcut
„din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă ipostasă” sau „fiinţă” sau că e
„creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica universală şi apostolică îi anatemizează.

Simbolul celor 150 de Sfinţi Părinţi adunaţi la Constantinopol:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat
din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
Care S-a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat,
şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat
şi mărit, Care a grăit prin proroci.

18
 Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Ar fi fost de ajuns deci spre recunoaşterea şi întărirea desăvârşită a dreptei credinţe acest
Simbol înţelept şi mântuitor al dumnezeiescului har, căci el învaţă ce e desăvârşit despre Tatăl,
Fiu şi Duhul Sfânt şi prezintă celor ce-l primesc cu credinţă şi înomenirea Domnului. Dar
fiindcă cei ce întreprind să suprime vestirea adevărului prin glăsuirea deşartă a ereziilor lor —
unii cutezând să corupă taina Economiei pentru noi a Domnului şi tăgăduind Fecioarei
apelativul de Născătoare de Dumnezeu, iar alţii introducând contopirea şi amestecul,
imaginându-şi fără minte că una este firea trupului şi Dumnezeirii, şi ideea monstruoasă că prin
contopire este pătimitoare [însăşi] firea dumnezeiască a Unului-Născut — din această cauză
Sfântul şi marele Sinod Ecumenic de faţă vrând să le închidă acestora orice meşteşugire
împotriva adevărului, învăţând neclintirea propovăduirii dinainte, a definit în primul rând ca
credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi [de la Niceea] să rămână inatacabilă. Din pricina celor ce luptă
împotriva Duhului Sfânt, [Sinodul nostru] întăreşte şi învăţătura despre fiinţa Sfântului Duh
predată în vremurile de mai apoi de cei 150 de Sfinţi Părinţi adunaţi în Cetatea Împărăteasă
[Constantinopol], pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca introducând ulterior ceea ce
lipsea celor dinainte, ci limpezind cu mărturii scripturistice noţiunea lor despre Duhul Sfânt
împotriva celor ce încearcă să suprime Stăpânia Lui. Iar din pricina celor ce întreprind să corupă
taina Economiei şi flecăresc fără ruşine că cel născut din Sfânta Fecioară Maria este un simplu
om, [Sinodul nostru] a primit şi Epistolele sinodale ale fericitului Chiril, care a fost păstor al
Bisericii Alexandriei, către Nestorie [428–431] şi episcopii Răsăritului 3 ca unele ce sunt
potrivite spre respingerea smintelii lui Nestorie şi ca interpretare pentru cei ce doresc cu zel
evlavios [să afle] înţelesul mântuitorului Simbol, [epistole] cu care s-a potrivit pe drept cuvânt
spre întărirea dogmelor ortodocşilor şi Epistola întâi-stătătorului Romei celei Mari şi Vechi, a
preafericitului şi preasfinţitului arhiepiscop Leon [440–461], cea scrisă către cel întru Sfinţi
arhiepiscopul Flavian [446–449] spre surparea relei înţelegeri a lui Eutihie 4, întrucât se acordă
cu mărturisirea marelui Petru [Mt 16, 18] şi este ca un stâlp comun împotriva cacodocşilor. Căci
ea se opune celor ce întreprind să desfacă în doime de fii taina economiei, pe cei ce cutează să
zică că Dumnezeirea este pătimitoare îi desparte de ceata preoţilor rezistă cele ce născocesc un
amestec sau o contopire în cele două firi ale lui Hristos, pe cei ce susţin în chip smintit că chipul
de rob [Flp 2, 7] luat de El de la noi este ceresc sau de altă fiinţă îi izgoneşte, iar pe cei ce
fabulează că firile Domnului sunt două înainte de unire dar îşi imaginează că e una singură după
unire, îi anatemizează.
Urmând deci Sfinţilor Părinţi,
învăţăm pe toţi să mărturisească într-un singur glas
pe Unul şi Acelaşi Fiu
Domnul nostru Iisus Hristos,
pe Acelaşi desăvârşit în divinitate
şi Acelaşi desăvârşit în umanitate,
pe Acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat
din suflet raţional şi trup,
pe Acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după divinitate
şi de o fiinţă cu noi după umanitate,
întru toate asemenea nouă afară de păcat [Evr 4, 15],
pe Acelaşi născut mai înainte de veci din Tatăl după divinitate
iar în zilele cele mai de pe urmă [Evr 1, 2]
pentru noi şi pentru a noastră mântuire
din Fecioara Maria, de Dumnezeu Născătoarea, după umanitate,
pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut
în două firi
cunoscut în mod necontopit, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit,
3
MANSI, CC IV, 885; 892–1000; 1081–1084 şi V, 304–305; trad. românească mai sus, p. ¤¤¤.
4
MANSI, CC V, 1265–1289.

19
 diferenţa firilor nefiind nicidecum suprimată din cauza unirii
ci mai degrabă salvgardându-se proprietatea fiecărei firi
care converge într-o unică persoană şi o unică ipostasă,
nu împărţit sau divizat în două persoane,
ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-Născut,
Dumnezeu, Cuvânt, Domn, Iisus Hristos,
precum ne-au învăţat mai înainte despre El prorocii
cum ne-a povăţuit Însuşi Iisus Hristos
şi ne-a predat Simbolul Părinţilor.
Acestea fiind, aşadar, formulate de noi cu toată exactitatea şi atenţia din toate părţile, Sfântul
Sinod Ecumenic a hotărât ca nimeni să nu mai poată rosti, scrie sau compune altă credinţă, sau
să gândească ori să înveţe altfel. Iar pe cei ce îndrăznesc fie să compună o altă credinţă, fie să
avanseze, să înveţe sau să predea alt Simbol celor ce vor să se întoarcă la cunoaşterea adevărului
de la păgânism sau iudaism ori de la oricare altă erezie, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie
străini de episcopie şi de cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatemizaţi.

Preadumnezeiescul şi preaevlaviosul nostru stăpân [împăratul Marcian] a spus Sfântului

Sinod: „Să spună Sfântul Sinod dacă definiţia citită acum a fost rostită cu acordul tuturor
preacuvioşilor episcopi.” Toţi au strigaţi:
„Toţi aşa credem. O singură credinţă, o singură voinţă. Toţi gândim acelaşi lucru, toţi am
semnat de comun acord. Aceasta e credinţa Apostolilor. Aceasta e credinţa ortodocşilor. Aceasta
e credinţa care a mântuit lumea locuită.
Lui Marcian noului Constantin, noului Pavel, noului David anii lui David. Viaţa evlavioasă,
Doamne, noului Constantin, noului Marcian, Voi sunteţi pacea lumii locuite. Viaţă evlavioasă,
Doamne, lui. Să vă păzească credinţa voastră. Pe Hristos L-ai cinstit, El te va păzi. Ortodoxia tu
ai întărit. Ca Apostoli aşa credeţi. Mulţi ani augustei [Pulcheria]. Voi sunteţi luminătorii
Ortodoxiei. De aceea e peste tot pace. Păzeşte-i, Doamne, pe luminătorii păcii. Păzeşte-i,
Doamne, pe luminătorii lumii. Veşnică pomenire noului Constantin. Dumnezeu să o păzească pe
păzitoarea credinţei. Dumnezeu să o păzească pe cea pururea dreptcredincioasă. Dumnezeu să o
păzească împotriva ereticilor pe cea dreptcredincioasă şi ortodoxă. Pe toţi ereticii tu i-ai
prigonit. Pe Nestori şi Eugihie tu i-ai prigonit. Să piară invidia din împărăţia voastră. Vrednici
de credinţă, vrednici de Hristos, să piară invidia din împărăţia voastră. Aşa să fie cinstiţi
credincioşii împăraţi. Dumnezeu să păzească imperiul vostru. Dumnezeu să dea pace împărăţiei
voastre. Marcian noul Constantin. Pulcheria noua Elenă. Credinţa Elenei tu ai arătat-o. Zelul
Elenei tu l-ai arătat. Viaţa voastră e siguranţa tuturor. Credinţa voastră e slava Bisericilor.”
Preadumnezeiescul şi preaevlaviosul nostru stăpân a zis Sfântului Sinod: „Chiar dacă am
făcut evlaviei voastre osteneală şi chin, mare mulţumire mărturisim lui Dumnezeu Mântuitorul a
toate pentru că, mulţi rătăcind de la credinţă, desfiinţată fiind dihonia, am convenit toţi într-un
gând în una şi aceeaşi religie, nădăjduind să ni se dăruiască cât mai repede de la Dumnezeu spre
mai bine prin soliile voastre pacea întru toate.”

20
 Toţi au strigat: „Acestea sunt demne de împărăţia voastră. Acestea sunt proprii împărăţiei
voastre. Aceasta e realizarea împărăţiei tale, demnule de credinţă, demnule de Hristos, demnule
şi de împărăţie şi de religie. De aceea are pace lumea locuită. Acestea sunt demne de împărăţia
voastră. Prin tine s-a întărit ortodoxia, din pricina ta nu mai e erezie. Împărate ceresc, păzeşte pe
împăratul pământesc. Prin tine e tare credinţa. Împărate ceresc, păzeşte-o pe augusta. Prin tine e
tare credinţa. Un Dumnezeu a făcut aceasta. Împărate ceresc, păzeşte -o pe augusta. Sunteţi
demni de pace. Pe eretici tu i-ai prigonit. Nestorie şi Eutihie să fie anatema, anatema să fie şi
Dioscor. Pentru voi e credinţa, pentru voi e pacea. Aceasta e urarea Bisericilor. Aceasta e urarea
păstorilor. Nestorie, Eutihie şi Dioscor să fie anatema.”
„Mulţi ani împăratului. Mulţi ani iubitorului de Hristos împărat. Bisericile tu le-ai îndreptat,
ortodoxia tu ai sprijinit. Mulţi ani evlavioasei şi de Hristos iubitoarei auguste. Dumnezeu să
păzească împărăţia voastră. Pe eretici voi i-aţi izgonit. Nestorie, Eutihie şi Dioscor să fie
anatema. Treimea i-a surpat pe aceştia trei. Treimea i-a izgonit pe aceştia trei. În veac să fie
împărăţia voastră!”

Paschasinus episcop, ţinând locul stăpânului meu, al preafericitului şi apostolicului episcop

al Bisericii ecumenice a oraşului Roma, am semnat cele citite în sinod în greceşte.
Lucinsius episcop al Bisericii oraşului Asculanum, ţinând locul stăpânului meu, al
preafericitului şi apostolicului episcop al Bisericii ecumenice a oraşului Roma, am semnat cele
citite în sinod în greceşte.
Bonifacius preot al oraşului Roma, ţinând locul stăpânului meu, al preafericitului şi
apostolicului episcop al Bisericii ecumenice a oraşului Roma, am semnat cele citite în sinod în
greceşte.
Anatolie episcop al Constantinopolului, Noua Romă, definind am semnat.
Maxim, episcop al Antiohiei, definind am semnat.
Iuvenalie, episcop al Ierusalimului, definind am semnat.

Primatul Romei şi prerogativele Constantinopolului

Sesiunea a 16-a
(30 noiembrie 451)
Şezând toţi5 în faţa grilajului sfântului altar al preasfintei biserici a Sfintei martire Eufemia
din Chalcedon, Paschasinus şi Lucentius, preaevlavioşii episcopi locţiitori ai Scaunului
Apostolic, au spus: „Dacă porunceşte măreţia voastră, avem de supus o informare.” Iar slăviţii
comisari au spus: „Spuneţi ce doriţi.” Paschasinus, preaevlaviosul episcop locţiitor al Romei, a

5
Se dă lista principalilor participanţi: comisarii imperiali Anatolie, Paladie şi Vincomalus, Paschasinus, Lucentius
şi Bonifaciu, locţiitorii papei Leon al Romei, Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei, Iuvenalie al
Ierusalimului ş. a.

21
spus: „Stăpânii lumii purtând de grijă de sfânta credinţă universală prin care împărăţia lor creşte
şi sporeşte, au socotit vrednic să se definească acest lucru pentru ca o singură credinţă se să
păzească în toate bisericile printr-o bună pace. Dar iubirea lor de oameni a socotit vrednic să
poarte de grijă cu o grijă încă şi mai mare de ce are să fie după acestea, ca să nu se mai ivească
iarăşi certuri, schisme sau scandaluri între episcopii lui Dumnezeu. Iar însă, după ce excelenţa
voastră şi smerenia noastră s-au retras, se spune că s-au făcut unele documente despre care noi
spunem că s-au făcut împotriva canoanelor şi a disciplinei bisericeşti. Cerem ca măria voastră să
poruncească să fie citite, ca toată frăţia noastră să cunoască dacă cele făcute sunt drepte sau
nedrepte.” Şi preaslăviţii comisari au spus: „Dacă s-au făcut unele acte după retragerea noastră,
să se citească”. Dar înainte de citire Actius, arhidiaconul Bisericii Constantinopolului, a zis: „E
recunoscut faptul că cele privitoare la credinţă au primit formula cuvenită. Dar în sinoade există
obiceiul ca după ce au fot formulate toate problemele principale, să fie examinate şi formulate şi
alte chestiuni necesare. Am avut, adică preasfânta Biserică a Constantinopolului a avut de
rezolvat unele chestiuni evidente. I-am chemat pe domnii episcopi de la Roma să se facă părtaşi
la cele ce s-au făcut, dar au refuzat spunând că n-au primit astfel de scrisori. Am raportat
chestiunea măriei voastre şi aţi poruncit ca Sfântul Sinod de faţă să examineze aceasta. Iar după
ce măria voastră a ieşit, preasfinţii episcopi, dat fiind că afacerea era de interes comun,
ridicându-se au cerut ca să se facă această acţiune: Şi ei sunt de faţă că nu s-a acţionat nici în
ascuns, nici într-un mod furtiv, şi de aceea acţiunea e consecventă şi canonică”. Măriţii comisari
au spus: „Să se citească actul făcut”. Şi dându-se schema de către Actius, arhidiaconul Bisericii
Constantinopolului, Veronician, cucernicul secretar al dumnezeiescului consistor a citit:

[Hotărâre despre prerogativele scaunului Constantinopolului, (canonul 28)]

Urmând pretutindeni definiţiilor Sfinţilor Părinţi şi recunoscând canonul citit acum al celor
150 foarte iubiţi de Dumnezeu episcopi care s-au adunat în Cetatea Împărăteasă Constantinopol,
Noul Romă, pe vremea Marelui Teodosie de pioasă amintire [în 381], definim şi hotărâm prin
vot şi noi aceleaşi lucruri despre prerogativele preasfintei Biserici a Constantinopolului, Noua
Romă. Căci pe drept cuvânt au atribuit scaunului Romei celei Vechi prerogativele lui din pricina
faptului că acea cetate era capitale imperiului. Mişcaţi fiind de aceeaşi intenţie, cei 150 foarte
iubiţi de Dumnezeu episcopi au atribuit prerogative egale preasfântului scaun al Romei celei
Noi, judecând pe drept cuvânt că cetatea cinstită cu sediul împărăţiei şi senat trebuie să se
bucure şi de prerogative egale cu vechea capitală Roma şi să fie mărită ca şi aceea în treburile
bisericeşti, fiind a doua după aceea.

Anatolie, episcopul Constantinopolului, Noua Romă, definind am semnat.

Maxim, episcopul Antiohiei Siriei, definind am semnat.
Iuvenalie, episcopul Ierusalimului, definind am semnat.
[Şi semnăturile celorlalţi episcopi, în total 192.]

„Măria voastră a verificat câte s-au făcut ieri în prezenţa episcopilor, ca nu cumva cineva să fi
fost forţat să semneze dintr-o necesitate pomenitele canoane?” Preaevlavioşii episcopi au
strigat: „Nimeni n-a fost constrâns”. Lucentius, preaevlaviosul episcop locţiitor al Scaunului

22
Apostolic, a spus: „Se pare că hotărârile celor 318 Părinţi [de la Niceea, 325] au fost puse
deoparte şi că s-a făcut menţiune doar de cele ale celor 150 de Părinţi [de la Constantinopol,
381], care nu se găsesc între canoanele sinodale şi care au fost făcute, aşa cum se cunoaşte,
acum 80 de ani. Deci dacă s-au bucurat de acest privilegiu în toţi aceşti ani, ce mai caută acum?
dacă nu s-au folosit de el, de ce îl caută?” [Versiunea greacă a acestei intervenţii e modificată
astfel: „Se pare că cele menţionate acum au fost adăugate hotărârilor celor 318 Părinţi şi ale
celor 150 de Părinţi de după aceea, dar nu sunt cuprinse în canoanele sinodale care spun ei că
definesc acestea. Deci dacă în acele timpuri s-au folosit de acest «beneficium», de ce caută
acum un lucru de care nu s-au folosit potrivit canoanelor?”] Actius, arhidiaconul Bisericii
Constantinopolului, a spus: „Dacă despre acest punct au primit ceva porunci, să le citească în
faţă”. Bonifaciu, preacuviosul preot a zis: „Preafericitul şi apostolicul nostru episcop ce-a
poruncit după multe altele şi aceasta. Şi a citit de pe hârtie: «Hotărârea Sfinţilor Părinţi să nu fie
diminuată sau micşorată cu nici o pripeală. Demnitatea persoanei noastre să fie păzită în voi de
toate felurile. Şi dacă unii, ascultând de puterea oraşelor lor, ar încerca să facă uzurpări, să fie
respinşi după ce se cuvine drept.»” Preaslăviţii comisari au spus: „Fiecare parte să citească
canoanele.”
Şi Parchasinus, preacucernicul episcop locţiitor al Romei, a citit canonul 6 [şi 7] al celor 318
Părinţi [de la Niceea]: [a se vedea textul lor mai sus, p. ¤¤¤].
Iar Constantin, secretarul, a citit din cartea dată de arhidiaconul Actius canonul 6 al celor 318
Părinţi [de la Niceea]… şi din aceeaşi carte canoanele 1, 2 şi 3 ale celor 150 de Părinţi [de la
Constantinopol]: [a se vedea textul lor mai sus, p. ¤¤¤].
Slăviţii comisari au spus: „Preacuvioşii episcopi din dieceza Asiei şi Pontului care au semnat
tomosul citit, să spună dacă l-au semnat din hotărârea lor sau supuşi unei constrângeri”.
[Urmează răspunsurile lui Diogene al Cyzicului, Florentie al Sardesului, Roman al Myrrhei,
Caloger al Clanchiopolisului, Selene al Amasiei, Elefterie al Chalcedonului, Petru al Gangrei,
Nunechios al Laodiceei, Marcian al Sinadei, Pergamie al Antiohiei, Critonian al Afrodisiadei,
Eusebie al Doryleonului, Antioh al Sinopei şi Eusebie al Ancyrei.] Şi toţi ceilalţi episcopi au
strigat: „De bunăvoie am semnat”. Şi preaslăviţii comisari au spus: „Din cele făcute şi din
dispoziţia fiecăruia vedem că înainte de toate primatul şi cinstea excepţională potrivit
canoanelor trebuie păzite preaiubitului de Dumnezeu arhiepiscop al Romei celei Vechi, dar şi că
preacuviosul arhiepiscop al Capitalei imperiale Constantinopol, Noua Romă, trebuie să se
bucure de aceleaşi prerogative de cinstire şi să aibă autoritatea de a hirotoni pe mitropoliţii din
diecezele Asiei, Pontului şi Traciei în aşa fel încât să fie votat de clericii, de ctitorii şi bărbaţii
foarte străluciţi din fiecare metropolă, încă şi de toţi preaevlavioşii episcopi din eparhie sau de
majoritatea lor, şi să fie ales cel pe care mai sus-zişii l-ar socoti că e vrednic să fie episcop al
Bisericii din metropolă, dar să se facă raport de toţi cei care l-au ales preacuviosului arhiepiscop
al Capitalei imperiale Constantinopol şi să fie întrebat dacă vrea ca cel ales să vină să fie
hirotonit fie aici, fie de comisia trimisă de el în eparhia în care a primit votul de episcop. Iar

23
preacuvioşii episcopi din oraşe să fie hirotoniţi de toţi sau de majoritatea preaevlavioşilor
episcopi din eparhie, confirmarea având-o potrivit textului canonului Părinţilor mitropolitul,
fără a comunica nimic despre acele hirotonii preacuviosului arhiepiscop al Capitalei imperiale
Constantinopol. Acestea au fost observate de noi. Sfântul Sinod Ecumenic să socotească vrednic
să arate ce învaţă despre cele puse înainte”. Iar preaevlavioşii episcopi au spus: „Aceasta e o
hotărâre dreaptă. Acestea le spunem toţi. Toate au fost formulate cum se cuvine. Sloboziţi-ne. Pe
mântuirea împăraţilor, sloboziţi-ne. Toţi rămânem la această hotărâre. Toţi spunem acelaşi
lucruri.”
Lucenţius episcopul a spus: „Scaunul Apostolic a poruncit ca toate să se facă în prezenţa
noastră. De aceea, dacă ieri s-a făcut ceva contrar canoanelor în absenţa noastră, cerem
excelenţei voastre să poruncească să fie suprimat, ca să nu apară o dispută între noi pentru
aceste documente, ci să ştim limpede ce să raportăm episcopului apostolic şi primatul întregii
Biserici, ca el să se poată pronunţa fie cu privire la insulta adusă scaunului său, fie cu privire la
răsturnarea canoanelor.” Preaslăviţii comisari au spus: „Câte le-am trăit sinodul le-a întărit
toate.”

Edictul imperial de confirmare a Sinodului IV Ecumenic6

(27 ianuarie 452)

Împăraţii Valentinian şi Marcian auguştii tuturor popoarelor.

În sfârşit s-a întâmplat ceea ce doream cu cele mai înalte doriri şi râvne: dihonia a fost
îndepărtată din legea ortodoxă a creştinilor. În sfârşit s-au găsit remediile unei rătăciri vinovate
şi gândirea discordantă a noroadelor a convenit într-un unic consens şi concordie. Căci din
porunca noastră din diverse provincii au venit la Chalcedon preacucernici preoţi/episcopi şi au
învăţat printr-o definiţie limpede ce trebuie observat în religie. A încetat, aşadar, acum dihonia
spurcată, căci impios şi sacrileg este cel care după hotărârea atâtor preoţi/episcopi mai lasă ceva
de tratat pe seama opiniei sale. Fiindcă e un semn de nebunie extremă a căuta în lumina limpede
a miezului zilei o lumină nouă, căci cine mai discută ceva după ce adevărul a fost găsit, cauză
minciuna. Aşadar, nimeni, fie cleric, fie oficial, fie de orice altă condiţie, să nu mai încerce să
trateze pe mai departe despre credinţa creştină definită în public strângând adunări şi auditori şi
căutând de aici tumult şi prilej de perfidie, fiindcă e o injurie la adresa preacucernicului sinod
dacă cineva îndrăzneşte să răscolească şi să dispute în public o chestiune judecată şi rânduită
corect, întrucât cele care au fost stabilite acum despre credinţa creştină se cunosc a fi fost
6
MANSI, CC VII, 475–478; PL 56, 547–549 (şi PL 84, 173–174 şi PL 130, 314–315). Acest edict va fi urmat de o
serie de alte acte oficiale pe aceeaşi temă: confirmarea oficială a Chalcedonului şi pedepsirea opozanţilor emise de
Marcian şi Valentin: constituţia imperială din 13 martie 452 (PL 56, 549–551), scrisoarea din 28 iulie 452 (MANSI,
CC VII, 501–506) şi cea din 1 august 455 (PL 56, 551–554), precum şi de o serie de intervenţii ale lui Marcian şi ale
Pulkeriei din 453 în criza provocată de uzurparea patriarhiei din Ierusalim de monofizitul Teodosie ( MANSI, CC VII,
505–512; 483–496; 513–518).

24
definite potrivit expunerilor Apostolilor şi aşezămintelor celor 318 şi 150 de Sfinţi Părinţi [de la
Niceea, 325, şi Constantinopol, 381]. Căci împotriva dispreţuitorilor acestei legi nu vor lipsi
pedepsele, pentru că ei contravin nu numai împotriva credinţei bine alcătuite, dar printr-o luptă
de acest fel profanează veneratele taine în faţa iudeilor şi păgânilor. Deci dacă cel care ar
îndrăzni să trateze în public despre credinţă ar fi cleric, să fie îndepărtat din ceata clericilor;
dacă este un oficial, să i se ia cingătoarea; şi ceilalţi vinovaţi de aceeaşi crimă să fie scoşi din
acest preasfânt Oraş după ce au fost supuşi pedepselor cuvenite printr-o judecată aspră. Căci
începuturile nebuniei eretice se declanşează de acolo că unii dispută şi se sfădesc în public.
Aşadar, toţi trebuie să păzească cele stabilite de Sfântul Sinod de la Chalcedon,
nemaiîndoindu-se de nimic în continuare. Aducându-vi-se, aşadar, aminte de acest lucru prin
edictul seninătăţii noastre, abţineţi-vă de la vorbe profane şi încetaţi a mai disputa despre cele
dumnezeieşti, ceea ce e un lucru nefast; fiindcă acest păcat va fi pedepsit, cum credem, nu
numai de judecata lui Dumnezeu, ci va fi restrâns cu forţa şi cu autoritatea legilor şi judecăţii.
Dat în ziua a 7-a a calendelor lui februarie [27 ianuarie 452], consul fiind Sporatius.

25
 Definiţia credinţei Sinodului V Ecumenic din Constantinopol împotriva
celor „Trei Capitole”
(2 iunie 553)

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, potrivit parabolei din Evanghelii,
distribuie talanţii după puterea fiecăruia şi cere la vremea cuvenită lucrarea lor, şi dacă cel
căruia i s-a încredinţat un singur talant şi l-a păstrat nemicşorat e osândit pentru că nu l-a lucrat
şi n-a înmulţit ceea ce i s-a încredinţat [Mt 25, 14–30], cărei judecăţi cu atât mai mari şi mai
înfricoşătoare nu-i va fi supus cel care nu numai că a fost nepăsător faţă de cele ale sale, dar s -a
făcut şi altora pricină de scandal şi tulburare? Căci este evident pentru toţi drept-credincioşii că
atunci când cuvântul e pus în mişcare cu privire la credinţă, suntem condamnaţi nu numai când
suntem impioşi, ci şi când putem împiedica impietate, dar suntem nepăsători faţă de îndreptarea
altora. Aşadar, noi, cărora ni s-a încredinţat păstorirea Bisericii Domnului [FA 20, 28],
temându-ne de blestemul care-i ameninţă pe cei ce fac cu nepăsare lucrurile Domnului [Ir 48,
10], ne sârguim să păzim sămânţa bună a credinţei curată de neghinele impietăţii semănate în ea
de vrăjmaşul [Mt 13, 36–43]. Deci când am văzut că următorii lui Nestorie s-au silit să
introducă în Biserica lui Dumnezeu impietatea lui prin impiosul Teodor, care a fost episcop al
Mopsuestiei [† 428] şi scrierile lui impioase, şi pe lângă acestea prin cele pe care le -a scris
impios Teodoret [episcopul Cyrului, † 466] şi prin scrisoarea ticăloasă care se spune că a fost
scrisă de Iba [† 457] lui Maris persanul, ne-am ridicat spre îndreptarea celor puse în mişcare şi,
chemaţi de voia lui Dumnezeu şi de porunca preaevlaviosului împărat [Iustinina, 527–565],
ne-am adunat în această Cetate Împărăteasă [Constantinopol].
Şi fiindcă se întâmplă ca preapiosul Vigiliu [papa Romei, 537–555], care petrece în această
Cetate Împărăteasă, să convină cu cele însemnate pe marginea acestor „Trei Capitole” şi că le-a
condamnat adeseori atât în scris, cât şi nu în scris, după care a consimţit în scris să vină în Sinod
şi să judece împreună cu noi despre aceste „Trei Capitole”, ca să se adopte în comun de noi toţi
o definiţie care să convină dreptei-credinţe, preaevlaviosul împărat ne-a îndemnat, ceea ce ni s-a
părut lucru bun, să ne adunăm atât el, cât şi noi în comun pentru că se cade ca preoţii să impună
problemelor comune o concluzie comună. De aceea a fost nevoie să-i cerem cucerniciei sale
să-şi împlinească făgăduinţele date în scris fiindcă nu e drept ca scandalul pentru aceste „Trei
Capitole” să crească mai mult şi să tulbure Biserica lui Dumnezeu. şi pentru acestea i -am adus
aminte marile exemple ale Apostolilor şi predaniilor Părinţilor. Căci deşi harul Duhului Sfânt
prisosea în jurul fiecărui apostol în parte şi n-aveau nevoie de un sfat străin pentru cele ce
trebuiau foarte, totuşi ei n-au vrut să hotărască altfel despre cele discutate — şi anume dacă
trebuie ca păgânii să se taie împrejur — înainte de a se fi adunat în comun şi a fi întărit fiecare
vorbele sale cu mărturiile dumnezeieştilor Scripturi. De aceea au luat despre această chestiune o
hotărâre în comun, scriind păgânilor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o
greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge
de animale sugrumate, şi de desfrâu” [FA 15, 28–29]. Dar şi Sfinţii Părinţi care s-au adnat de-a
lungul vremii în cele patru sfinte Sinoade Ecumenice, folosindu-se de exemplele vechi, am
hotărât în comun despre erezii şi chestiunile ridicate, stabilind drept lucru sigur ca atunci când
în discuţii comune de fiecare parte să fie fixată drept regulă faptul ca lumina adevărului să
alunge întunericul minciunii. Căci în discuţiile comune despre credinţă adevărul nu se poate
manifesta altfel, întrucât fiecare are nevoie de ajutorul aproapelui, cum spune Solomon în
Proverbele sale: „Frate ajutat de un alt frate se înalţă ca o cetate întărită şi are putere ca o
împărăţie întemeiată” [18, 19]; şi iarăşi în Ecleziast spune: „Mai bine doi decât unul, fiindcă au
răsplată bună pentru munca lor” [4, 9]. Dar şi Însuşi Domnul spune: „Amin zic vouă: dacă doi
dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de Tatăl
Meu Care este în ceruri. Căci oriunde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu
în mijlocul lor” [Mt 18, 19–20]. Cum a fost invitat adeseori şi de noi toţi şi, pe lângă aceasta, şi
de preaslăviţii judecători trimişi la el de preaevlaviosul împărat, [Vigiliu] a făgăduit să dea o
hotărâre el însuşi despre aceste „Trei Capitole”. Auzind acest răspuns, şi avânt în inimă
avertismentele apostolilor că „fiecare va da seama lui Dumnezeu pentru el însuşi” [Rm 14, 12],
dar temându-ne şi de judecata care-i aşteaptă pe cei ce smintesc pe unul dintre cei mai mici [Mt
18, 6], şi cu cât mai mult pe un împărat atât de preacreştin, popoarele şi toate Bisericile, şi ceea

26
ce s-a spus de Dumnezeu lui Pavel: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu
tine şi nimeni nu-ţi va putea face rău” [FA 18, 9–10], adunându-ne am mărturisit înainte de toate
pe scurs să ţinem credinţa pe care Domnul Iisus Hristos adevăratul Dumnezeul nostru a predat-o
sfinţilor Săi apostoli şi prin ei sfintelor Biserici şi cei care au fost după ei Sfinţi Părinţi şi
Dascăli ai Bisericii le-au predat popoarelor încredinţate lor. Am mărturisit să ţinem, să păzim şi
să vestim sfintelor Biserici acea mărturisire a credinţei pe care au expus-o mai pe larg cei 318
Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea care au predat sfânta învăţătură sau sfântul Simbol; pe lângă
aceasta şi ceea ce au expus cei 150 de Părinţi adunaţi în Constantinopol, şi care au urmat şi
dezvoltat aceeaşi mărturisire a credinţei; şi consensul pentru aceeaşi credinţă a celor 200 de
Părinţi adunaţi la Chalcedon pentru una şi aceeaşi credinţă pe care au propovăduit-o urmând-o
şi ei. Iar pe cei ce au fost condamnaţi sau anatemizaţi la vremea lor de Biserica universală şi de
cele patru Sinoade mai sus-zise mărturisim că-i socotim condamnaţi şi anatemizaţi. Şi după ce
am mărturisit acestea, am făcut începutul examinării celor „Trei Capitole” şi ne-am propus să
cercetăm mai întâi despre Teodor al Mopsuestiei. Şi când au fost proferate în mijloc blasfemiile
inserate în codice, ne-am mirat de răbdarea lui Dumnezeu faţă de ele, pentru că n-au fost
numaidecât arse de focul dumnezeiesc limba şi mintea care au vomat acestea. Şi niciodată n -am
fi consimţit ca citeţul să continue mai sus-zisele blasfemii temându-ne de indignarea lui
Dumnezeu chiar şi numai pentru pomenirea lor — dat fiind că fiecare blasfemie o depăşea în
mărimea impietăţii pe cea anterioară şi tulbura adânc mintea ascultătorilor —, dacă n -am fi
văzut pe cei ce se slăveau cu atare blasfemii că aveau nevoie să fie ruşinaţi prin arătarea lor;
astfel încât, arzând cu toţii de zel din cauza blasfemiilor împotriva lui Dumnezeu, atât în
mijlocul citirii, cât şi după ea am făcut strigăte şi anateme împotriva lui Teodor ca şi cum ar fi
fost viu şi de faţă. Milostiv să ne fii, Doamne, când spunem ceea ce nici demonii n-ar fi
îndrăznit să spună împotriva Ta.
O, limbaj intolerabil!, o, strâmbătatea bărbatului! O, mâna lui înaltă, pe care a întins-o
împotriva Creatorului său! Căci pretinzând că ştie Scripturile, nenorocitul acela nu şi-a adus
aminte de Osea prorocul care spune: „Vai de ei, că au fugit de la Mine. Au ajuns faimoşi pentru
că au fost necucernici faţă de Mine. Au grăit nedreptăţi împotriva Mea, şi gândind împotriva
Mea, au grăit cele mai rele lucruri. De aceea să cadă în suliţe din pricina ticăloşiei limbii lor.
Acest dispreţ al lor să cadă în sânul lor; căci au călcat legământul Meu şi au făcut necucernicii
împotriva Legii Mele” [Os 7, 13–16; 8, 1]. Teodor impiosul cade pe merit în acestea. Căci
respingând profeţiile despre Hristos, s-a grăbit să reprobeze, pe cât îi stătea în putinţă, marea
taină a economiei mântuirii noastre străduindu-se în multe feluri să arate drept oracole divine
ceea ce arau doar fabule spre râsul păgânilor, şi a dispreţuit atât celelalte rostiri profetice
împotriva impioşilor, cât şi ceea ce spunea dumnezeiescul Avacum despre cei ce învaţă
mincinos: „Vai de cei ce adapă pe aproapele cu băutură vicleană, şi -l îmbată ca să vadă cele
ascunse ale sale” [Avc 2, 15], adică învăţăturile lor întunecoase şi cu totul străine de lumină.
Şi ce mai e nevoie să spunem multe? Cei ce vor sunt liberi să ia în mâinile lor codicele
impiosului Teodor sau capitolele impioase care au foste inserate în actele noastre din codicele
lui impioase, şi să găsească în ele nebunia extremă şi lucrurile spurcate pe care le-a spus. Căci
ne temem să mergem mai departe şi să repetăm iarăşi pentru aducere-aminte acele lucruri
spurcate. Ni s-au citit şi unele din cele scrise de Sfinţii Părinţi împotriva lui şi a nebuniei lui
care-i întrece pe toţi ereticii, precum şi relatările şi legile imperiale care au făcut publică
impietatea lui încă de la început. Şi pentru că, după toate acestea, apărătorii lui, slăvindu-se cu
ocările lui împotriva Creatorului său, spuneau că nu se cade să-l anatemizăm după moarte —
măcar că noi ştiam o predanie bisericească despre impioşi, că ereticii sunt anatemizaţi şi după

27
moarte —, am socotit necesar să cercetăm şi despre acest lucru, şi s-a găsit în acte cum diverşi
eretici au fost anatemizaţi şi după moarte, şi prin multe ni s-a arătat limpede că aceia care spun
acesta nu au nici o grijă nici de judecăţile lui Dumnezeu, nici de hotărârile Apostolilor, nici de
predaniile Părinţilor. Să-i întrebăm însă mai bucuros ce spun despre Domnul Care spune despre
Sine Însuşi: „Cine crede în El nu va fi judecat, dar nici nu crede în El, a fost deja judecat, pentru
că n-a crezut în Numele Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu” [In 3, 18]; şi despre Apostolul
care strigă: „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti o altă evanghelie decât cea pe
care aţi primit-o, să fie anatema!” [Ga 1, 8–9]. Dacă Domnul spune că a fost deja judecat, iar
Apostolul anatemizează chiar şi pe îngeri dacă ar vesti altă evanghelie decât cea care am
primit-o, cum mai îndrăznesc să spună ei, care îndrăznesc toate, că acestea s-au zis numai
despre vii? Sau nu ştiu, ori mai bine zis se prefac că nu ştiu, deşi ştiu, că judecata anatemei nu e
nimic altceva decât o separare de Dumnezeu? Că impiosul, chiar dacă n-a primit-o de la un
altul, îşi aduce asupra lui însuşi anatema prin însuşi acest fapt, separându-se prin impietatea lui
de viaţa adevărată? Ce vor spune însă Apostolul care spune iarăşi: „Pe omul eretic, după întâia
şi a doua mustrare, evită-l; ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind condamnat
de sine însuşi” [Tit 3, 10–11]. Lucruri în acord cu ei spune şi Chiril de fericita pomenire în
cărţile pe care le-a scris împotriva lui Teodor: „Trebuie evitaţi cei care sunt ţinuţi în vini atât de
rele fie că sunt în viaţă, fie că nu sunt. Căci de cel ce vatămă trebuie să fugim întotdeauna şi să
nu ne uităm mai mult la faţa lui, ci la ceea ce-i place lui Dumnezeu” [Fragmenta dogmatica 6;
PG 76, 1442]. Şi iarăşi acelaşi Chiril de fericită pomenire, scriindu-i lui Ioan episcopul
Antiohiei şi sinodului adunat acolo aşa vorbeşte despre Teodor ca anatemizat o dată cu Nestorie:
„Trebuia, deci, să prăznuim acest luminos praznic, fiindcă a fost expulzat orice glas spus de
oricine şi care ar conglăsui cu blasfemiile lui Nestorie. Căci împotriva tuturor care gândesc
aceleaşi lucruri sau le-au gândit cândva iese ceea ce am spus la modul absolut noi şi sfinţia
voastră: «Anatemizăm pe cei ce spun doi fii şi doi hristoşi; căci la noi şi la voi se
propovăduieşte, precum s-a spus, un singur Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut şi ca om, potrivit
graiului preaînţeleptului Pavel [1 Co 8, 6]»” [Ep. 67; PG 77, 334]. Dar şi în epistola către
Alexandru, Martinian, Ioan, Paregorius şi Maxim, preoţii şi părinţii monahilor, şi cei care duc
împreună cu ei viaţa singuratică, spune aşa: „Deja Sfântul Sinod adunat după voia lui
Dumnezeu la Efes contra perfidei erezii nestoriene a condamnat o dată cu el printr-o sentinţă
justă şi subtil proferată şi vorbirea deşartă a altora care, fie vor veni după el, fie au fost deja,
gândesc aceleaşi cu el şi, îndrăznesc să spună sau să scrie aşa ceva impunându-le o egală
condamnare. Căci era consecvent ca după ce a fost condamnat unul pentru vorbirile lui deşarte
spurcate, să nu vină doar contra unuia, ci, ca să spun aşa, împotriva întregii lor erezii sau
calomnii pe care au făcut-o împotriva dogmelor pioase ale Bisericii, cinstind doi fii, divizând
indivizibilul şi purtând contra cerului şi pământului învinuirea de antropolatrie [adorare a unui
om]. Căci sfânta mulţime a duhurilor de sus adoră împreună cu noi Un Singur Domn Iisus
Hristos” [Ep. 60; PG 77, 294–295]. S-au citit şi diverse epistole ale lui Augustin de religioasă

28
pomenire7, care a strălucit între episcopii africani şi care însemnează că ereticii trebuie
anatemizaţi şi după moarte. Iar această tradiţie bisericească au păstrat-o şi alţi preacucernici
episcopi africani. Dar şi Sfânta Biserică a Romei a anatemizat unii episcopi după moarte, deşi în
timpul vieţii n-au fost acuzaţi pentru credinţă. Ambele lucruri le atestă şi acte păstrate la noi.
Dar fiindcă ucenicii lui Teodor şi ai impietăţii lui, luptând în mod foarte evident împotriva
adevărului, se silesc să citeze unele cuvinte ale lui Chiril şi Proclus de sfântă pomenire, ca şi
cum ar fi scrise pentru Teodor, e potrivit să aplicăm intenţiei noastre cuvintele prorocului care
spune: „Că drepte sunt căile Domnului şi drepţii umblă în ele, dar impioşii se vor ologii în ele”
[Os 14, 10]. Căci ei citează aceste cuvinte luând rău cele scrise bine şi potrivit de aceşti Sfinţi
Părinţi şi pretextând pretexte pentru păcate [Ps 140, 4]. Căci e limpede că aceşti Părinţi nu-l
dezleagă de anatemă pe Teodor, ci se folosesc prin economie de astfel de vorbe din pricina
apărătorilor lui Nestorie şi ai impietăţii lui, pentru ca să-i scoată din acest gen de eroare şi să-i
ducă la desăvârşire, şi ca să-i înveţe să-l dezavueze nu numai pe Nestorie, dar şi pe învăţătorul
acestuia, Teodor. Astfel prin înseşi cuvintele economiei lor Părinţii arată intenţia lor cu privire la
faptul că trebuie anatemizat şi Teodor, aşa cum s-a dovedit în actele ţinute de noi prin foarte
multe din cele pe care Chiril şi Proclus de fericită pomenire au scris spre condamnarea lui
Teodor şi a impietăţii lui. Şi o atare economie poate fi găsită în dumnezeiasca Scriptură:
făcând-o la începutul propovăduirii lui şi Apostolul Pavel tăindu-l împrejur pe Timotei din
pricina celor ce erau dintre evrei; pentru ca prin acea economie şi acel pogorământ să -i ducă la
ce e desăvârşit [FA 16, 1–3]. De aceea, mai apoi interzicând tăierea împrejur, a scris galatenilor
astfel: „Iată, eu Pavel vă spun vouă, că dacă vă tăiaţi împrejur Hristos nu vă e de nici un folos”
[Ga 5, 2]. Găsim însă şi că ceea ce obişnuiesc să facă ereticii a fost făcut şi de apărătorii lui
Teodor. Căci unii din ei, decupând din cele ce le-au scris Sfinţii Părinţi, combinându-le şi
inventând unele false de la ei înşişi, se sileau prin epistola lui Chiril de sfântă pomenire, ca şi cu
o mărturie a Părinţilor, să-l elibereze de anatemă pe sus-zisul Teodor. În care însă adevărul se
dovedeşte din ele însele, atunci când acestea care sunt decupate sunt citite în contextul celor
care le precedă şi le urmează, iar minciuna falsificării e demascată în toate prin comparaţia cu
cele ce sunt autentice. În toate acestea cei care vorbesc astfel de lucruri deşarte, potrivit
prorocului, „se încred în minciuni şi grăiesc lucruri deşarte, fiindcă zămislesc durerea şi nasc
fărădelegea ţesând pânzele lor de păianjen” [Is 59, 4–5].
Aceste lucruri despre Teodoret şi impietatea lui fiind tranşate astfel, am considerat că puţine
din cele care au fost scrise în chip impios de Teodoret împotriva dreptei credinţe, a celor 12
capitole ale Sfântului Chiril şi împotriva primului Sinod de la Efes, precum şi unele din cele
scrise de el în apărarea lui Teodor şi Nestorie impioşii, trebuie să fie citite şi inserate spre
satisfacerea cititorilor în actele alcătuite de noi, ca să ştie toţi că pe bună dreptate au fost
respinse şi anatemizate.

7
In collatione V; MANSI, CC IX, 260–261.

29
 În al treilea rând am considerat necesar să fie citită şi epistola pe care se spune că a scris -o
Iba către Mari persanul propusă spre examinare. Şi îndată din însăşi citirea ei impietatea inserată
în ea s-a arătat tuturor. Şi, chestiunea ajungând până aici, trebuia făcută condamnarea şi
anatemizarea mai înainte-ziselor „Trei Capitole”. Dar fiindcă apărătorii lui Teodor şi Nestorie
impioşii maşinau într-un alt mod să cauţioneze persoanele şi impietatea lor şi spuneau că
această impioasă epistolă care laudă şi apără pe Teodor şi Nestorie şi impietatea lor, a fost
primită de Sfântul Sinod de la Chalcedon, am socotit necesar să arătăm în toate că acest Sfânt
Sinod e liber de impietatea conţinută în acea epistolă, prin aceea că aceia care sunt asemenea
lucruri nu fac aceasta cu favoarea Sfântului Sinod, ci ca să confirme impietatea lor prin numele
lui. Şi s-a arătat în Acte că Iba a fost acuzat şi în timpul dinainte pentru aceeaşi impietate
conţinută şi în epistolă, prima dată la Proclus de sfântă pomenire episcopul Constantinopolului,
apoi la Teodosie de pioasă aducere aminte şi Flavian care a fost hirotonit episcop după Proclus,
şi care au delegat pentru examinarea cauzei pe Fotie episcopul Tyrului şi Eustatie episcopul
Berytului. După care Iba a fost învinuit şi scos din episcopat. Lucrurile urmând aşa, cum mai
îndrăznesc unii să spună că această impioasă epistolă a fost primită de Sfântul Sinod de la
Chalcedon şi că Sfântul Sinod de la Chalcedon i-a urmat în toate? Dar ca să nu mai rămână nici
un prilej pentru cei care scornesc astfel de calomnii la adresa Sfântului Sinod de la Chalcedon,
am considerat că trebuie să se citească cele spuse în Sfintele Sinoade întâiul de la Efes şi de la
Chalcedon în favoarea epistolelor lui Chiril de sfântă pomenire şi ale lui Leon de religioasă
pomenire, papa Romei celei Vechi. Şi cum din acestea am primit că cele scrise de cineva nu
trebuie primite altfel decât dacă se dovedeşte mai întâi că ele consună cu dreapta credinţă a
Sfinţilor Părinţi, am intervenit să se citească şi definiţia despre credinţă întocmită la Sfântul
Sinod de la Chalcedon, ca să se compare cele ce sunt în epistolă cu cele conţinute în definiţie.
Prin care s-a demonstrat că epistola e în toate contrară celor conţinute în definiţie. Căci definiţia
consună cu cele care au fost judecate pentru una şi aceeaşi credinţă atât de cei 318 Sfinţi Părinţi
[de la Niceea], cât şi de cei 150 [de la Constantinopol] şi de cei care s -au adunat mai întâi la
Efes; dar acea impioasă epistolă conţine cele pe care le-au blasfemiat Teodor şi Nestorie ereticii,
îi apără şi îi socoteşte învăţători, dar pe Sfinţii Părinţi îi numeşte eretici. Facem arătat că n-am
suportat să trecem sub tăcere nici părţile din intervenţiile primului sau al doilea, de care se
folosesc adepţii lui Teodor şi Nestorie, ci citindu-se în mijloc şi acestea şi toate celelalte
intervenţii şi cele ce se cuprind în ele, am găsit că n-au suferit să-l primească e sus-zisul Iba
altfel înainte de a-i cere să anatemizeze pe Nestorie şi impioasele lui dogme care sunt susţinute
în epistolă. Şi acest lucru l-au făcut atât ceilalţi ucenici episcopi ai Sfântului Sinod mai
înainte-zis, ci şi cei doi, ale căror intervenţii se silesc să le folosească unii. Acest lucru l -au păzit
şi în cazul lui Teodoret şi i-au cerut să anatemizeze cele pentru care era acuzat. Deci dacă n-au
suportat să-l primească pe Iba altfel decât dacă condamna impietatea cuprinsă în epistolă şi
semna definiţia pentru credinţă dată de Sfântul Sinod, cum se mai silesc să spună că impioasa
epistolă a fost primită de Sfântul Sinod? Căci, ca să vorbim adevărul, „ce însoţire are dreptatea

30
cu fărădelegea?, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi
Beliar?, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între Templul
lui Dumnezeu şi idoli?” [2 Co 6, 14–16].
Revăzând toate cele făcute de noi toţi, mărturisim iarăşi că primim cele patru Sinoade
nicean, constantinopolitan, efesin primul şi chalcedonian şi că am vestit şi vestim cele ce au
definit pentru una şi aceeaşi credinţă. Iar pe cei care nu le primesc îi socotim străini de Biserica
universală. Condamnăm însă şi anatemizăm împreună cu toţi ceilalţi eretici condamnaţi şi
anatemizaţi de cele patru Sinoade mai sus-zise şi de sfânta Biserică universală şi apostolică, şi
pe Teodor care a fost episcop al Mopsuestiei şi scrierile lui impioase şi cele pe care Teodoret
le-a scris impios împotriva dreptei-credinţe, contra celor 12 Capitole ale Sfântului Chiril şi
contra primului Sinod de la Efes, şi cele ce au fost scrise de el în apărarea lui Teodor şi Nestorie;
pe lângă acestea, mai anatemizăm şi impioasa epistolă ce se spune că a scris-o Iba lui Maris
persanul şi care neagă că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om din sfânta Născătoare
de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, şi care acuză ca eretic şi ca pe unul care scrie
asemenea lui Apolinarie pe Chiril de sfântă pomenire, care a învăţat drept, şi care învinuieşte
primul Sinod de la Efes pentru a fi depus fără cercetare şi întrebare pe Nestorie, care numeşte
impioase şi contrare dreptei-credinţe cele 12 Capitole ale Sfântului Chiril, dar care apără pe
Teodor şi Nestorie şi impioasele lor dogme şi scrieri. Anatemizăm deci mai sus-zisele „Trei
Capitole”, adică pe impiosul Teodor şi nefastele lui scrieri, cele pe care le-a scris impios
Teodoret şi impioasa epistolă ce se spune a lui Iba, precum şi pe apărătorii lor şi cei care au scris
sau vor scrie în apărarea lor, sau vor îndrăzni să spună că sunt corecte ori care au apărat sau
încearcă să apere impietatea lor în numele Sfinţilor Părinţi sau a Sfântului Sinod de la
Chalcedon.
Acestea fiind astfel stabilite cu toată subtilitatea, ţinând în minte făgăduinţele făcute despre
sfânta Biserică şi cine a spus că „porţile iadului nu vor avea putere împotriva ei” [Mt 16, 18],
adică limbile aducătoare de moarte ale ereticilor, aducându-ne aminte şi cele ce au fost profeţite
despre ea prin profetul Osea, când spune: „Şi te voi logodi Mie întru credinţă şi vei cunoaşte pe
Domnul” [2, 22]; numărând împreună cu diavolul, tatăl minciunii [In 4, 44], şi limbile
neînfrânate ale ereticilor şi foarte impioasele lor scrieri, şi pe înşişi ereticii care stăruie până la
moarte în impietatea lor, le vom spune: „Voi toţi, care aprindeţi focul şi faceţi să crească flacăra
focului, veţi umbla în lumina focului vostru şi vă veţi aprinde de flacăra pe care aţi aprins-o” [Is
50, 11]. Iar noi, care avem porunca de a îndemna poporul prin dreapta învăţătură [Tit 1, 9] şi de
a vorbi în inima Ierusalimului [Is 40, 2], adică în Biserica lui Dumnezeu, ne vom grăbi să
semănăm pe drept cuvânt întru dreptate [Os 10, 12], culegând rodul vieţii şi făcând să lumineze
pentru noi înşine lumina ştiinţei din dumnezeieştile Scripturi şi învăţătura Părinţilor, am socotit
necesar să cuprindem sub formă de capitole atât vestirea adevărului, cât şi condamnarea
ereticilor şi a impietăţii lor:

1. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fire, adică fiinţă, şi o singură putere şi tărie a Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Treime de o fiinţă, o Dumnezeire închinată în Trei Ipostase adică
Persoane, unul ca acesta să fie anatema.
Căci există Un Dumnezeu şi Tată din Care sunt toate, Un Domn Iisus Hristos, prin Care sunt
toate şi Un Duh Sfânt în Care sunt toate [1 Co 8, 6].

2. Dacă nu mărturiseşte cineva că sunt două naşteri ale lui Dumnezeu Cuvântul: cea mai
înainte de veci din Tatăl în chip atemporal şi incorporal, şi cea în zilele cele mai de pe urmă
[Evr 1, 2] a Celui pogorât din cer, întrupat din sfânta, slăvita de Dumnezeu Născătoare şi
pururea Fecioară Maria şi născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.

3. Dacă zice cineva că unul este Cuvântul lui Dumnezeu Care a lucrat minunile şi altul este
Hristos Care a pătimit, sau zice că Dumnezeu Cuvântul co-există împreună cu Hristos cel născut
din femeie, sau că este în El ca altcineva în altcineva şi nu este Unul şi Acelaşi Domnul nostru
Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi S-a înomenit, şi că ale Aceluiaşi sunt
şi minunile dar şi pătimirile pe care de bunăvoie le-a răbdat în trup, unul ca acesta să fie
anatema.

31
 4. Dacă zice cineva că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu omul s-a făcut după har, sau după
acţiune sau după egală cinstire sau după autoritate, raportare, relaţie sau putere; sau după
bunăvoire, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar avea plăcere de om plecând de la faptul că acesta
gândeşte bine şi frumos despre El precum zice nebunul Teodor; sau după economie, potrivit
căreia nestorienii numesc pe Dumnezeu Cuvântul Iisus şi Hristos iar pe om îl numesc în mod
separat Hristos şi Fiu, şi, spunând în mod deschis două persoane se prefac cu făţărnicie că spun
o singură persoană şi o singură ipostasă numai după apelativ, cinste, demnitate şi închinare; şi
nu mărturiseşte că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu un trup însufleţit de un suflet raţional şi
inteligent s-a făcut după compoziţie, adică după ipostasă, precum au învăţat Sfinţii Părinţi şi din
această cauză e o unică ipostasă a Lui, care este Domnul Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime,
unul ca acesta să fie anatema.
Căci întrucât unirea este înţeleasă în multe feluri, unii, urmând impietăţii lui Apolinarie şi
Eutihie şi dispariţiei [elementelor] celor care concurg [în unire], cinstesc unirea prin contopire,
iar alţii, gândind cele ale lui Nestorie şi bucurându-se de diviziune, introduc unirea relaţională.
Dar Sfânta lui Dumnezeu Biserică respingând impietatea fiecărei erezii, mărturiseşte unirea lui
Dumnezeu Cuvântul cu trupul după compoziţie, adică după ipostasă; fiindcă la taina lui Hristos
unirea după compoziţie nu numai că păzeşte necontopite [elementele] cele ce concurg [în ea],
dar nu admite nici diviziunea lor.

5. Dacă primeşte cineva „unica ipostasă” a Domnului nostru Iisus Hristos ca admiţând
semnificaţia mai multor ipostase şi, din această pricină, întreprind să introducă în taina lui
Hristos două ipostase, adică două persoane, şi zic că după demnitate, cinste şi închinare este o
unică persoană a celor două persoane introduse de ei, precum au scris înnebunind Teodor şi
Nestorie, şi defăimează Sfântul Sinod de la Chalcedon ca pe unul ce ar fi folosit expresia „o
unică ipostasă” potrivit acestui înţeles impios, şi nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu S-a
unit cu trupul după ipostasă şi că din această pricină este unică ipostasa, adică persoana Lui, şi
că aşa a mărturisit Sfântul Sinod de la Chalcedon o unică ipostasă a Domnului nostru Iisus
Hristos, unul ca acesta să fie anatema.
Căci chiar dacă S-a întrupat Unul din Sfânta Treime Dumnezeu Cuvântul, Sfânta Treime n-a
primit un adaos de persoană sau ipostasă.

6. Dacă numeşte cineva pe sfânta, slăvita, Pururea Fecioara Maria „Născătoare de

Dumnezeu” în sens impropriu şi nu adevărat, sau prin raportare, ca una care a născut un simplu
om, şi nu pe Dumnezeu Cuvântul Care S-a întrupat din ea, după care naşterea omului este
raportată la Dumnezeu Cuvântul ca Unul Care coexistă cu omul născut, şi defăimează Sfântul
Sinod de la Chalcedon ca pe unul care ar fi numit pe Fecioara Născătoare de Dumnezeu potrivit
acestui înţeles impios născocit de Teodor; sau dacă cineva o numeşte „născătoare de om” sau
„născătoare de Hristos”, ca şi cum Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi nu o mărturiseşte Născătoare de
Dumnezeu în sens propriu şi după adevăr pentru aceea că Dumnezeu Cuvântul născut din Tatăl
mai înainte de veci S-a întrupat din ea în zilele cele de pe urmă, şi aşa a mărturisit -o cu
dreaptă-credinţă Născătoare de Dumnezeu şi Sfântul Sinod de la Chalcedon, unul ca acesta să
fie anatema.

7. Dacă, zicând „în două firi”, cineva nu mărturiseşte pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos
ca pe Unul cunoscut în divinitate şi umanitate ca prin aceasta să însemneze diferenţa firilor din
care s-a făcut negrăita unire în mod necontopit, nici Cuvântul prefăcându-Se în firea trupului,
nici trupul transpunându-se în firea Cuvântului — căci fiecare rămâne ceea ce este prin fire şi
după ce s-a făcut unirea după ipostasă —, ci ia în taina lui Hristos o astfel de expresie drept o
diviziune a lor în parte; sau, mărturisind numărul firilor Unul şi Acelaşi Domn al nostru Iisus
Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, nu ia numai în teorie diferenţa [firilor] din care este
compus, [diferenţă] nesuprimată din cauza unirii — căci este Unul din ambele şi ambele sunt
prin Unul —, ci se foloseşte de număr ca şi cum ar avea firile separate fiecare cu ipostasă
proprie, unul ca acesta să fie anatema.

8. Dacă cineva, mărturisind că unirea s-a făcut „din două firi”, din divinitate şi umanitate,
sau zicând „o unică fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, nu ia aceste [expresii] cum au

32
învăţat Părinţii Bisericii, [şi anume] că din firea dumnezeiască şi cea omenească — unirea
făcându-se după ipostas — a rezultat Un Singur Hristos, ci din astfel de expresii întreprind să
introducă o unică fire sau fiinţă a Dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta să fie
anatema.
Căci spunând că Cuvântul Unul-Născut s-a unit [cu trupul] după ipostasă nu spunem că s-a
înfăptuit un amestec al firilor între ele, ci mai degrabă că Cuvântul S-a unit cu trupul, fiecare din
ele rămânând ceea ce este. De aceea Unul este Hristos, Dumnezeu şi om, Acelaşi de o fiinţă cu
Tatăl după divinitate şi Acelaşi de o fiinţă cu noi după umanitate; căci Biserica lui Dumnezeu îi
întoarce şi anatemizează în mod egal şi pe cei ce divid în părţi sau taie, şi pe cei ce contopesc
taina Economiei lui Hristos.

9. Dacă zice cineva că Hristos este „închinat în două firi”, de unde introduc însă două
închinări, una proprie lui Dumnezeu Cuvântul şi alta proprie omului; sau dacă cineva se închină
astfel lui Hristos spre suprimarea trupului, spre contopirea divinităţii şi umanităţii sau fabulând
„o unică fire” sau fiinţă a celor ce converg [în unire], şi nu se închină cu o singură închinare lui
Dumnezeu Cuvântul întrupat împreună cu trupul Lui, precum a primit dintru început Biserica
lui Dumnezeu, unul ca acesta să fie anatema.

10. Dacă cineva nu mărturiseşte că Domnul nostru Iisus Hristos Cel răstignit în trup este
Dumnezeu adevărat şi Domn al slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie anatema.

11. Dacă cineva nu anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie,

Eutihie şi Origen împreună cu scrierile lor impioase şi pe toţi ceilalţi eretici condamnaţi şi
anatemizaţi de sfânta Biserică universală şi apostolică şi de mai sus numitele sfinte patru
Sinoade [Ecumenice], şi pe cei ce au gândit sau gândesc lucruri asemănătoare cu mai sus-zişii
eretici şi rămân în impietatea lor până la sfârşit, unul ca acesta să fie anatema.

12. Dacă apără cineva pe impiosul Teodor al Mopsuestiei, care spunea că altcineva e
Dumnezeu Cuvântul şi altcineva Hristos, Care era tulburat de patimi ale sufletului şi de pofte
ale trupului fiind despărţit doar cu puţin de cei mai răi, şi făcându-se mai bun prin progresul
care vine din fapte şi ajungând fără pată prin vieţuire, a fost botezat ca simplu om în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi prin Botez s-a învrednicit să primească şi înfierea şi e
închinat în persoana lui Dumnezeu Cuvântul asemenea unei icoane imperiale, dar abia după
Înviere devine neschimbabil în gânduri şi cu desăvârşire lipsit de păcat; care impios Teodor mai
spunea că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu Hristos a fost aşa cum spune Apostolul despre
bărbat şi femeie că „vor fi cei doi un trup” [Mt 19, 5]; şi care, pe lângă celelalte blasfemii
nenumărate ale lui a îndrăznit să spună că atunci când după Înviere Domnul a suflat asupra
ucenicilor zicând: „Luaţi Duh Sfânt” [In 20, 22], nu le-a dat Însuşi Duhul Sfânt, ci a suflat
numai asupra lor în acest chip; care şi despre mărturisirea „Domnul meu şi Dumnezeul meu”
[In 20, 28] făcută de Toma la pipăirea mâinilor şi coastei Domnului după înviere spunea că nu a
fost spusă de Toma despre Hristos, ci că, izbit de realitatea uimitoare a învierii, Toma L-a lăudat
de fapt pe Dumnezeu Care L-a înviat pe Hristos; şi mai rău însă, comparând în explicarea făcută
de el, chipurile, la Faptele Apostolilor pe Hristos cu Platon, Mani, Epicur şi Marcion, acelaşi
Teodor spune că aşa cum fiecare din aceia găsindu-şi o învăţătură proprie a făcut ca cei deveniţi
ucenici ai lor să fie numiţi platonicieni, manihei, epicurei şi marcioniţi, în acelaşi fel şi creştinii
se numesc aşa pentru că Hristos a găsit şi El o învăţătură. Deşi dacă apără cineva pe zisul
Teodor preaimpiosul şi scrierile lui impioase, în care şi-a vărsat zisele blasfemii şi altele
nenumărate împotriva marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi nu-l
anatemizează pe el şi impioasele lui scrieri, ca şi pe toţi care-l primesc sau apără şi spun că le
expune în mod ortodox, şi care au scris în apărarea lui şi a impioaselor lui scrieri, precum şi pe
cei ce gândesc, au gândit vreodată şi rămân până la sfârşit într-o asemenea erezie, să fie
anatema.

13. Dacă apără cineva impioasele scrieri ale lui Teodoret împotriva dreptei-credinţe, a
primului Sfânt Sinod de la Efes, a celui întru sfinţi Chiril şi a celor 12 capitole ale lui, şi toate
cele scrise de el în apărarea impioşilor Teodoret şi Nestorie şi a celorlalţi care gândesc aceleaşi

33
lucruri cu mai înainte-zişii Teodoret şi Nestorie şi-i primesc pe aceştia şi necredinţa lor, iar prin
ei îi numeşte necredincioşi pe învăţătorii Bisericii care gândesc şi mărturisesc unirea după
ipostasă a lui Dumnezeu Cuvântul; şi dacă nu anatemizează zisele scrieri impioase şi pe cei ce
au gândit şi gândesc lucruri asemănătoare cu aceştia, şi pe toţi care au scris împotriva dreptei
credinţe sau a celui întru sfinţi Chiril şi a celor 12 capitole ale lui şi s-au sfârşit într-o asemenea
impietate, unul ca acesta să fie anatema.

14. Dacă apără cineva scrisoarea zisă a fi scrisă de Iba către Mari persanul, scrisoare care
tăgăduieşte faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om întrupându-Se din sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, şi spune că din ea s-a născut un simplu om, pe care-l
numeşte templu, întrucât altcineva e Dumnezeu Cuvântul şi altcineva omul; care pe cel întru
sfinţi Chiril care a propovăduit credinţa dreaptă a creştinilor, îl defaimă ca eretic şi ca pe unul
care a scris lucruri asemănătoare cu impiosul Apolinarie; care reproşează primului Sfânt Sinod
din Efes că l-a depus pe Nestorie fără judecată şi cercetare; care pe cele 12 capitole ale celui
întru sfinţi Chiril le numeşte impioase şi contrare dreptei-credinţe şi-i apără pe Teodor şi
Nestorie şi impioasele lor învăţături şi scrieri. Deci dacă apără cineva zisa epistolă impioasă şi
nu o anatemizează pe ea şi pe cei ce o apără, şi spun că e corectă fie toată, fie o parte a ei, pe cei
ce au scris şi scriu în apărarea ei sau a impietăţilor cuprinse în ea şi îndrăznesc să o apere pe ea
sau impietăţile din ea în numele Sfinţilor Părinţi sau a Sfântului Sinod de la Chalcedon şi rămân
în unele ca acestea până la sfârşit, unul ca acesta să fie anatema.

Mărturisite fiind, aşadar, astfel de către noi acestea, pe care le-am primit din dumnezeiasca
Scriptură şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele definite despre această una şi aceeaşi
credinţă de către mai sus-zisele Sfinte Patru Sinoade, şi făcută fiind de noi şi condamnarea
ereticilor şi a impietăţilor lor, încă şi a celor ce au apărat şi apără zisele Trei Capitole şi a celor
care stăruie sau rămân în rătăcirea lor, dacă va întreprinde cineva să predea, să înveţe sau să
scrie lucruri contrare celor formulate cu cucernicie de către noi, dacă e episcop sau cleric, unul
ca acesta să fie dezbrăcat de episcopie sau din cler, ca unul care face lucruri străine de preoţie şi
de starea bisericească, iar dacă e monah sau laic, să se anatemizeze.

Eutihie, din mila lui Dumnezeu episcop al Constantinopolului, Noua Romă;

Apolinarie, din mila lui Dumnezeu episcop al Alexandriei;
Domninus, din mila lui Dumnezeu episcop al Antiohiei, şi ceilalţi episcopi.

15 anateme contra origeniştilor ale sfinţilor 165 de Părinţi ai Sfântului Sinod V Ecumenic din
Constantinopol (553)

1. Dacă cinsteşte cineva mitica preexistenţă a sufletelor şi monstruoasa restaurare

[apocatastază] care urmează acesteia, să fie anatema.

2. Dacă spune cineva că producerea tuturor fiinţelor raţionale s-a făcut minţi netrupeşti şi
nemateriale fără orice număr şi nume, astfel încât toate acestea erau o Henadă prin identitatea
fiinţei, puterii şi energiei şi prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul şi cunoaştere; dar, săturându -se
de contemplarea lui Dumnezeu şi întorcându-se spre ce e mai rău, au luat proporţional cu
înclinarea fiecăreia spre acesta trupuri mai subţiri sau mai groase şi au moştenit un nume —
pentru că între puterile de sus exisă diferenţe atât de nume, cât şi de trupuri — şi aşa s -au făcut
şi s-au numit unele heruvimi, altele serafimi, altele începătorii şi puteri sau domnii sau tronuri
sau îngeri şi câte tagme cereşti sunt, să fie anatema.

3. Dacă spune cineva că soarele, luna şi stelele fac şi ele parte din Henada fiinţelor raţionale,
şi s-au făcut ceea ce sunt prin devierea lor spre ce e mai rău, să fie anatema.

4. Dacă spune cineva că fiinţele raţionale care s-au răcit de iubirea lui Dumnezeu, au fost
îmbrăcate în trupuri mai groase ca ale noastre şi s-au numit oameni, şi cele ce au ajuns la
răutatea extremă s-au îmbrăcat în trupuri reci şi întunecoase şi sunt şi se numesc demoni sau
duhuri ele răutăţii, să fie anatema.

34
 5. Dacă spune cineva că condiţia sufletului derivă din condiţia îngerului sau arhanghelului,
condiţia demonului şi a omului derivă din cea a sufletului şi, iarăşi, îngerii şi demonii derivă din
condiţia umană, şi că fiecare tagmă a puterilor cereşti e alcătuită fie în întregime din cele de jos,
fie din cele de sus, fie şi din cele de sus şi din cele de jos, să fie anatema.

6. Dacă spune cineva că neamul demonilor e dublu, alcătuit din suflete omeneşti şi din
duhuri mai bune căzute în aceasta, că o singură Minte din toată Henada fiinţelor raţionale a
rămas nemişcată în iubirea şi contemplarea lui Dumnezeu, Minte care făcându-se Hristos şi
împărat al tuturor fiinţelor raţionale, produce toată firea trupească, cerul şi pământul şi cele din
mijlocul lor; că lumea are elemente subzistente mai vechi decât existenţa ei: uscatul, umedul,
caldul şi recele, şi forma [ideea] după care a fost imprimată; şi că nu Treimea Preasfântă şi de o
fiinţă a creat lumea, ci Mintea care, zic ei, e Creatoare preexistentă a lumii şi oferă lumii
existenţa, a arătat-o făcută, să fie anatema.

7. Dacă spune cineva că Hristos despre Care se spune că există în forma lui Dumnezeu fiind
unit cu Dumnezeu Cuvântul mai înainte de veci, S-a golit pe Sine Însuşi [Flp 2, 7] spre
umanitate în aceste zile din urmă, fiindu-i milă, cum spun ei, de căderea făcută celor ce ţineau
de aceeaşi Henadă şi, vrând să-i readucă înapoi în ea, a traversat prin toate, s-a îmbrăcat în
trupuri diferite şi a moştenit nume diferite şi, făcându-se tuturor toate, îngerilor înger, puterilor
putere a luat formă potrivită fiecăreia şi în celelalte cete şi feluri ale fiinţelor raţionale, după care
s-a împărtăşit asemenea nouă de trup şi de sânge şi s-a făcut oamenilor om; şi nu mărturiseşte că
[Însuşi] Dumnezeu Cuvântul S-a golit şi înomenit, să fie anatema.

8. Dacă spune cineva că Dumnezeu Cuvântul Cel de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, Care S-a întrupat şi înomenit, Unul din Sfânta Treime, nu este în sens propriu, ci
doar impropriu, Hristos, din pricina Minţii care, zic ei, s-a golit pe sine, ca una ce este unită cu
Dumnezeu Cuvântul Însuşi, şi care se numeşte propriu-zis Hristos, ci că Acela [Cuvântul] este
Hristos din pricina acesteia [Minţii], iar aceasta [Mintea] este Dumnezeu din pricina Aceluia
[Cuvântului], să fie anatema.

9. Dacă spune cineva că nu Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a întrupat în trup însufleţit de un
suflet raţional şi înzestrat cu minte, s-a pogorât la iad şi, iarăşi, Acelaşi a urcat din nou la cer, ci
acela numit de ei Minte, despre care spun impioşii că este propriu-zis Hristos şi care a ajuns
astfel prin cunoaşterea Monadei, să fie anatema.

10. Dacă spune cineva că trupul Domnului după înviere era eteric şi de formă sferică şi că
aşa vor fi şi celelalte trupuri după înviere; şi că Însuşi Domnul depunându-şi primul trupul Său
şi toţi mai apoi în chip asemănător, firea trupurilor va ajunge la inexistenţă, să fie anatema.

11. Dacă spune cineva că judecata viitoare înseamnă suprimarea desăvârşită a trupurilor şi
sfârşitul mitului e firea imaterială, şi că în viitor nu va mai exista nimic din cele materiale, ci
numai mintea goală, să fie anatema.

12. Dacă spune cineva că puterile cereşti şi toţi oamenii, diavolul şi duhurile răutăţii se unesc
cu Dumnezeu Cuvântul exact la fel ca şi însăşi Mintea numită de ei Hristos Care e în forma lui
Dumnezeu şi s-a golit, cum zic, pe sine însăşi, şi că va fi un sfârşit al Împărăţiei lui Hristos, să
fie anatema.

13. Dacă spune cineva că Hristos nu va mai avea nici o diferenţă faţă de vreuna din fiinţele
raţionale nici în fiinţă, nici în cunoaştere, nici în puterea peste toate sau în lucrare, ci toate vor fi
la dreapta lui Dumnezeu ca şi [Mintea] care e pentru ei Hristos, precum au fost şi în preexistenţa
mitizată de ei, să fie anatema.

14. Dacă spune cineva că va fi o unică Henadă a tuturor fiinţelor raţionale, ipostasele şi
numele fiind suprimate împreună cu trupurile, şi că cunoaşterii despre cele raţionale îi urmează
stricăciunea lumilor, depunerea trupurilor şi suprimarea numelor, şi că va fi o identitate a

35
cunoaşterii ca şi a ipostaselor; şi că în restaurarea [apocatastaza] mitizată de ei vor fi numai
minţile goale, cum au fost şi în preexistenţa flecărită de ei, să fie anatema.

15. Dacă spune cineva că purtarea minţilor va fi aceeaşi cu cea anterioară, când nu s-au
coborât sau căzut, întrucât începutul e identic cu sfârşitul şi sfârşitul e măsura începutului, să fie
anatema.

Anateme contra origeniştilor din edictul lui Iustinian către patriarhul Mina aprobate de Sinodul
din Constantinopol (543)

1. Dacă zice sau socoteşte cineva că sufletele oamenilor preexistă fiind mai înainte minţi şi
puteri sfinte, dar s-au săturat de contemplaţia dumnezeiască şi s-au întors spre ce e mai rău şi
răcindu-se [apopsygeisas] în ele din această pricină iubirea de Dumnezeu s-au numit suflete
[psychas] şi drept pedeapsă au fost trimise în trupuri, să fie anatema.

2. Dacă zice sau socoteşte cineva că sufletul Domnului preexistă şi că s-a unit cu Dumnezeu
Cuvântul înainte de întruparea şi naşterea sa din Fecioară, să fie anatema.

3. Dacă zice sau socoteşte cineva să mai întâi a fost plăsmuit trupul Domnului nostru Iisus
Hristos în pântecul Sfintei Fecioare şi abia după aceasta s-au unit cu el Dumnezeu Cuvântul şi
sufletul ca unul care preexistă acestuia, să fie anatema.

4. Dacă zice sau socoteşte cineva că Cuvântul lui Dumnezeu s-a asimilat tuturor cetelor
cereşti făcându-se heruvimilor heruvimi, serafimilor serafimi şi, simplu spus, asimilându-se
tuturor puterilor cereşti, să fie anatema.

5. Dacă zice sau socoteşte cineva că trupurile oamenilor se vor scula la înviere sferice şi nu
mărturiseşte că ne vom scula verticali, să fie anatema.

6. Dacă zice sau socoteşte cineva că cerul, soarele, luna, stelele şi apele mai presus de ceruri
sunt nişte puteri însufleţite şi raţionale, să fie anatema.

7. Dacă zice sau socoteşte cineva să Stăpânul Hristos va fi răstignit în veacul viitor pentru
demoni, cum a fost şi pentru oameni, să fie anatema.

8. Dacă zice sau socoteşte cineva că puterea lui Dumnezeu e limitată şi că a creat atâtea
fiinţe câte putea să îmbrăţişeze sau să gândească, sau că creaturile sunt coeterne cu Dumnezeu,
să fie anatema.

9. Dacă zice sau socoteşte cineva să osânda demonilor sau oamenilor necredincioşi e
vremelnică şi va avea sfârşit după un timp, sau că va fi o restaurare [apokatastasis] a demonilor
sau oamenilor necredincioşi, să fie anatema.
10. Anatema şi asupra lui Origen, numit şi Adamantios, care a expus acestea cu învăţăturile
lui întinate, blestemate şi spurcate, şi a oricărui care gândeşte sau susţine cumva acestea sau
îndrăzneşte să afirme acestea cumva, cândva sau întrucâtva.

Novela 6: Către Epifanie preasfântul arhiepiscop al acestei Cetăţi Împărătese şi Patriarh

Ecumenic.”Teoria simfoniei”
(535)

Prolog: Există două daruri foarte mari date oamenilor de iubirea de oameni de sus: preoţia şi
împărăţia, una slujind celor dumnezeieşti, iar alta stăpânind şi purtând de grijă de cele omeneşti,

36
fiecare ieşind din una şi aceeaşi obârşie şi împodobind viaţa omenească. Astfel încât împăraţii să
n-ai sârguinţă mai mare ca demnitatea preoţilor, întrucât pentru ei se roagă lui Dumnezeu
pururea. Căci dacă preoţia e ireproşabilă din toate părţile şi are îndrăzneală la Dumnezeu, iar
împărăţia împodobeşte corect şi cuviincios statul predatul ei, atunci va fi o simfonie bună şi se
va dărui orice lucru bun neamului omenesc. Aşadar, noi avem cea mai mare grijă cu privire la
dogmele adevărate ale lui Dumnezeu şi demnitatea preoţilor, ca prin ea să ni se dea de către
Dumnezeu mari lucruri bune, vom avea întărite cele ce sunt şi vom dobândi cele ce nu sunt şi
vin acum. Foarte frumos şi cuviincios s-ar face dacă începutul lucrului s-ar face în chip
cuviincios şi iubit lui Dumnezeu. iar aceasta credem că va vi dacă s-ar păzi observarea
canoanelor, pe care le-am predat pe drept cuvânt lăudaţii şi închinaţii apostoli care au fot
martori oculari şi slujitori ai Cuvântului [Lc 1, 2] şi le-au păzit şi arătat Sfinţii Părinţi.

Novela 137: Despre alegerea îndatoririlor episcopilor

(565)

În numele Stăpânului Iisus Hristos Dumnezeul nostru împăratul cezar Flavius Iustinian
învingătorul alumanilor, goţilor, francilor, germanilor, anţilor, alanilor, vandalilor, africanilor,
norocos şi slăvit biruitor şi triumfător, august perpetuu lui Petru ilustrul magistru al
dumnezeieştilor oficii.
Dacă ne sârguim să fie păzite sigure spre siguranţa supuşilor legile civile, a căror autoritate
ne-a încredinţat în iubirea Sa de oameni Dumnezeu, cu cât mai mare sârguinţă trebuie să
depunem pentru paza sfintelor canoane şi a legilor dumnezeieşti hotărâte pentru mântuirea
sufletelor noastre? Căci aceia care păzesc sfintele canoane se învrednicesc de ajutorul
Stăpânului Dumnezeu, iar cei care le încalcă se supun pe ei înşişi osândei. Dar unei osânde şi
mai mari se supun preacuvioşii episcopi, cărora li s-a încredinţat cercetarea şi paza canoanelor,
dacă o încălcare a lor rămâne nerăzbunată. Întrucât dumnezeieştile canoane nu se păzesc, am
primit însă diverse semnalări împotriva unor clerici şi monahi precum şi a unor episcopi că nu
trăiesc potrivit dumnezeieştilor canoane, şi că se găsesc alţii care nu cunosc nici chiar
rugăciunea Sfintei Ofrande [Liturghii] sau a Sfântului Botez.
Gândindu-ne deci la judecata lui Dumnezeu, a poruncit să se purceadă în fiecare caz din cele
raportate la cercetare şi îndreptare în chip omenesc. Căci dacă legile generale nu îngăduie ca
greşelile laicilor să rămână fără cercetare şi răzbunare, cum vom suporta să trecem cu vederea
cele stabilite canonic pentru mântuirea tuturor oamenilor? Am găsit însă că mulţi au căzut în
greşeli pentru că nu s-au făcut potrivit celor hotărâte de Sfinţii Apostoli şi Părinţi sinoadele
preacuvioşilor episcopi. Căci dacă s-ar fi păzit acest lucru, atunci fiecare de teamă să nu fie
mustrat în sinod s-ar fi sârguit să înveţe dumnezeieştile slujbe şi să vieţuiască cuminte, ca să nu
fie supus osândei dumnezeieştilor canoane. Iar un pretext pentru unele greşeli s-a făcut nu mai

37
puţin şi faptul că episcopi, preoţi, diaconi şi ceilalţi clerici sunt hirotoniţi fără cercetare şi fără
mărturie despre dreapta credinţă şi decenţa vieţii. […]
Urmând deci celor definite de dumnezeieştile canoane, facem legea de faţă prin care stabilim
ca ori de câte ori va fi nevoie să fie hirotonit un episcop, să se adune clericii şi primarii oraşului
unde urmează a fi hirotonit episcop şi, punând înainte Sfintele Evanghelii, să facă voturi pe trei
persoane şi fiecare din ei să jure pe Cuvintele dumnezeieşti şi să dea în scris că-i aleg pe acei
trei nu din pricina vreunui dar, a unei făgăduinţe, prietenii, favoruri sau a unei alte afecţiuni, ci
ştiindu-i că au credinţă corectă şi ortodoxă şi viaţă decentă şi sunt peste 30 de ani, şi că ştiu că
nimeni din ei nu a avut şi nu are nici soţie, nici copii ori concubină sau fii naturali, şi chiar dacă
mai înainte vreunul din ei a avut soţie, aceasta a fost una singură, n-a fost văduvă nici despărţită
de bărbat nici oprită de sfintele canoane şi legi, precum şi că nu ştiu ca vreunul din cei aleşi a
avut vreo funcţie civilă sau statală, afară numai dacă acest oficial civil sau statal a petrecut ca
monah o viaţă ireproşabilă într-o mănăstire nu mai puţin de 15 ani; adică păzindu-se această
procedură de mai sus şi pentru aceste persoane în voturile care se fac pentru ele, pentru din
aceste trei persoane votate astfel să fie hirotonit cel mai bun la alegerea şi judecata celui care-l
hirotoneşte. Dar să se ceară mai întâi cel care hirotoneşte să ceară mai întâi celui care urmează
să fie hirotonit un libel cu semnătură conţinând cele privitoare la dreapta lui credinţă, şi să recite
şi dumnezeiasca Ofrandă care se face în vederea dumnezeieştii Cuminecări, rugăciunea de la
Sfântul Botez şi celelalte rugăciuni. […]
Pe lângă acestea8 poruncim ca toţi episcopii şi preoţii să facă dumnezeiasca Ofrandă şi
rugăciunea de la Sfântul Botez nu în tăcere, ci cu glas auzit de preacredinciosul popor, pentru ca
şi de aici sufletele celor care le ascultă să se scoale spre o mai mare străpungere [a inimii] şi
spre lauda Stăpânului Dumnezeu. Căci aşa învaţă dumnezeiescul Apostol [Pavel] în prima sa
epistolă către corinteni: „Căci dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu
«Amin» la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu într-adevăr mulţumeşti bine,
dar celălalt nu se zideşte” [1 Co 14, 16], iar romanilor le spune aşa: „Cu inima se crede spre
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” [Rm 10, 10]. De aceea, aşadar, se cuvine ca
rugăciunea de la Sfânta Ofrandă şi celelalte rugăciuni să fie oferite cu glas tare de preacuvioşii
episcopi şi preoţi Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeul nostru împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt. Bine ştiind preacuvioşii preoţi că dacă trec cu vederea ceva din acestea vor avea de
dat răspuns şi la înfricoşătoarea judecată a Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, dar nici noi cunoscând acestea nu vom avea linişte, nici nu le vom lăsa nerăzbunate.
[…]

8
Repetarea instrucţiunii ţinerii de sinoade eparhiale şi mitropolitane de două ori pe an.

38
 Dispută între Roma şi Constantinopol la sfârşitul secolului VI pe tema
titlului de „patriarh ecumenic”

Grigorie [cel Mare, papa Romei, 590–604] către Ioan [IV Postitorul], episcopul
Constantinopolului [582–595]
(Epistola V, 18; 15 ianuarie 596)
Frăţia voastră îşi aduce aminte câtă pace şi înţelegere a Bisericilor a găsit în timpul în care a
fost promovată la cinstea arhierească. Nu ştiu însă prin ce îndrăzneală şi prin ce umflare s-a silit
să pună mâna pe un nume, care să poată face să ajungă la scandal inimile fraţilor. lucru care mă
miră cu atât mai tare, cu cât îmi aduc aminte că n-ai vrut să fugi ca să nu poţi veni la episcopat.
Dar pe care doreşti acum să-l exerciţi ca şi cum ai fi alergat la el din dorinţe ambiţioase. Căci tu
care spuneai că eşti nedemn şi să te numeşti episcop, ai fost adus acum să doreşti, dispreţuindu-i
pe fraţi, să te numeşti singur episcop. Despre acest lucru, predecesorul meu de fericită pomenire
Pelagius [II, 579–590] a trimis scrisori grave frăţiei voastre. Pentru acest nefast cuvânt de
înălţare, el a dizolvat actele sinodului adunat la voi în cauza fratelui şi coepiscopului nostru
Grigorie şi l-a oprit să celebreze cu voi liturghiile solemne pe arhidiaconul pe care-l trimisese
după obicei la curtea împăraţilor. După moartea lui, întrucât am fost adus la conducerea
Bisericii eu nevrednicul, şi înainte prin alţi trimişi ai mei şi acum prin fiul comun Sabinian
diaconul m-am îngrijit nu numai în scris, ci şi în viu grai să spun frăţiei voastre să se oprească
de la o astfel de prezumţie. Şi dacă nu vrei să te îndrepţi, l-am oprit să celebreze cu voi
liturghiile solemne, ca să lovesc sfinţenia ta mai întâi cu sfiala ruşinii, ca dacă nu va putea să -şi
îndrepte umflătura nefastă şi spurcată cu sfială, să ajung atunci la cele stricte şi canonice. Şi
pentru că rănile care trebuie amputate trebuie mai întâi pipăite cu mână blândă, te rog, te implor,
şi-ţi cer cu toată dulceaţa de care sunt în stare, ca frăţia voastră să-i contrazică pe toţi linguşitorii
care-i vor acorda acest nume greşit şi să nu consimtă să fie numit cu acest cuvânt prostesc şi
trufaş. Căci vorbesc plângând şi cu din adâncul măruntaielor mele atribui păcatelor mele faptul
că n-a putut fi adus până acum la smerenie acel frate al meu care pentru aceasta a fost aşezat în
treapta episcopiei, ca să aducă la smerenie sufletele altora; precum şi faptul că acela care -i
învaţă pe alţii adevărul n-a consimţit să se înveţe pe sine însuşi, nici să ia aminte la mine care-l
rog.
Cântăreşte, rogu-te, că prin această prezumţie temerară se tulbură pacea întregii Biserici şi e
contrazis harul revărsat în comun tuturor, în care vei putea creşte atât pe cât te vei micşora pe
tine însuţi. Vei fi cu atât mai mare cu cât te vei restrânge de la uzurparea acestui cuvânt trufaş şi
nebunesc. Şi vei înainta pe atât cât nu vei dori să-şi arogi ceva ţie derogând însă fraţilor. Iubeşte,
aşadar, din toate măruntaiele tale, frate preaiubit, smerenia, prin care se poate păstra înţelegerea
tuturor fraţilor şi unitatea sfintei Biserici universale. Când Apostolul Pavel i-a auzit pe unii
spunând: „Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apolo, iar eu al lui Chefa” [1 Co 1, 13] îngrozindu-se
foarte tare de sfâşierea trupului Domnului prin care membrele trupului se asociau altor capete, a

39
strigat spunând: „Oare Pavel s-a răstignit pentru voi? Oare în numele lui Pavel aţi fost
botezaţi?” [1 Co 1, 13]. Dacă acela voia să evite ca mădularele trupului lui Hristos să fie supuse
în parte altor capete decât Hristos, chiar dacă acestea erau apostoli, ce-i vei spune la Judecata de
obşte lui Hristos Capul Bisericii universale, tu, care prin apelativul „universal” [ecumenic] te
sileşti să-ţi supui mădularele Lui ţie însuţi? Pe cine, rogu-te, îl propui să fie imitat prin acel atât
de pervers cuvânt decât pe acela care, dispreţuind legiuirile îngerilor întocmite în tovărăşie cu
el, s-a silit să urce pe culmile singularităţii, încât să pară că nu e supus nimănui, şi el singur e
înaintea tuturor? Cel care a zis: „La cer mă voi ridica, peste stelele cerului voi pune jilţul meu.
Şedea-voi în muntele legământului, în laturile vulturului. Urca-mă-voi peste înălţimea norilor,
voi fi asemenea Celui Preaînalt” [Is 14, 13–14]. Căci ce sunt fraţii tăi, toţi episcopii Bisericii
universale, decât „stelele cerului”? viaţa şi limba lor strălucesc între păcatele şi greşelile
oamenilor ca în întunericul nopţii. Când pofteşti ca printr-un cuvânt înalt să te pui pe tine însuţi
mai presus decât ei şi să calci în picioare numele lor în comparaţie cu tine, ce altceva spui decât:
„La cer mă voi ridica, pune-voi peste stelele cerului jilţul meu”? oare nu sunt toţi episcopii nori
care plouă cuvintele propovăduirii şi revarsă lumina faptelor bune? Când frăţia voastră se sileşte
dispreţuindu-i să-i pună sub el, ce altceva spune decât ceea ce se spune de vechiul duşman:
„Urca-mă-voi peste înălţimea norilor”. Când văd plângând toate acestea şi mă tem de judecăţile
ascunse ale lui Dumnezeu, lacrimile sporesc, suspinele nu încap în inima mea, ca acel preasfânt
bărbat domnul Ioan, de o atât de mare înfrânare şi smerenie, s-a putut ridica prin amăgirea
limbilor familiarilor lui până la o atât de mare trufie, încât din pofta acelui nume pervers să
silească să fie asemenea celui care vrând să fie cu trufie asemenea lui Dumnezeu, a pierdut harul
asemănării cu El date lui, şi a pierdut adevărata fericire deoarece căuta slava mincinoasă. Petru,
întâiul între apostoli, membru al Bisericii sfinte şi universale, Pavel, Andrei, Ioan, ce altceva
sunt decât capete ale unor anumite noroade? Şi totuşi, toţi sunt membre sub un singur Cap. Şi ca
să strâng toate în cingătoarea unui singur cuvânt, sfinţii dinainte de Lege, sfinţii de sub Lege,
sfinţii de sub Har, toţi formează trupul Domnului, toţi sunt constituiţi în membre ale Bisericii şi
nimeni nu vrea să fie chemat universal. Să ştie sfinţenia voastră cât se umflă în sine însuşi, când
pofteşte să fie chemată cu acel nume cu care nimeni care a fost cu adevărat sfânt n -a îndrăznit să
fie chemat.
Oare frăţia voastră nu ştie că întâistătătorii acestui Scaun Apostolic pe care prin rânduiala lui
Dumnezeu îl slujesc, au fost numiţi onorific [oblato honore] de vrednicul de venerare Sinod de
la Chalcedon [papi] „universali”? Dar, cu toate acestea, nici unul n-a vrut să fie chemat cu un
astfel de cuvânt, nimeni n-a pus mâna pe acest nume pentru el însuşi, ca nu cumva dacă şi-ar
smulge pentru sine în treapta pontificatului slava singularităţii, să pară că ar nega-o tuturor
fraţilor.
Dar ştiu că acest lucru vine sfinţeniei voastre de la cei care vă slujesc cu familiaritate
amăgitoare, împotriva cărora cer ca sfinţenia voastră să vegheze iscusit ca să nu se lase înşelat
de cuvintele lor. Căci ei trebuie crezuţi cu atât mai mari duşmani, cu cât linguşesc cu laude mai

40
mari. Lasă-i pe unii ca aceştia; şi dacă tot e să amăgească pe cineva, să înşele inimile oamenilor
pământeşti, nu ale arhiereilor. „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” [Lc 11, 60]. Iar voi spuneţi
ca proverbul: „Întoarcă-se îndată ruşinaţi cei ce-mi grăiesc: Bravo, bravo!” [Ps 69, 4]; şi iarăşi:
„Iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu” [Ps 140, 5]. De aceea bine povăţuieşte
înţeleptul [Sirah]: „Mulţi să fie cei ce trăiesc în pace cu tine, dar sfetnicul tău să fie unul din o
mie” [6, 6]; „căci vorbăriile rele strică obiceiurile bune” [1 Co 15, 33]. Căci atunci când vechiul
duşman nu poate pătrunde într-o inimă tare, caută persoane slabe supuse ei şi urcă prin ei ca şi
pe nişte scări rezemate de zid. Aşa l-a amăgit pe Adam prin femeia supusă. Aşa atunci când
fericitului Iov i-a omorât fiii, i-a lăsat o femeie slabă, ca el, care n-a putut străbate la inima lui
prin el însuşi să poată pătrunde prin cuvintele femeii. Alungaţi de lângă voi pe cei slabi şi
lumeşti cu veşnica lor insinuare şi linguşeală, căci unde se arată iubitori perverşi, acolo se nasc
şi veşnicele neprietenii ale lui Dumnezeu.
Odinioară Apostolul Ioan striga: „Copilaşilor, e ceasul de pe urmă” [1 In 2, 18]. Potrivit
prezicerii Adevărului, ciumele şi sabia bântuie prin lume, neamuri se scoală asupra altor
neamuri, pământul se cutremură şi cască înghiţindu-şi locuitorii. Toate cele prezise se fac.
Împăratul trufiei e aproape şi, lucru îngrozitor de spus, îşi pregăteşte o armată de arhierei, căci
cei care au fost puşi să ducă la smerenie îşi înalţă grumazul. Dar în acest lucru, chiar dacă limba
noastră nu-l contrazice, se va ridica spre răzbunare virtutea celui care s-a opus îndeosebi viciului
trufiei prin sine însuşi. Căci scris este: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, dar celor
smeriţi le dă har” [Iac 4, 6]; şi iarăşi: „Necurat e la Dumnezeu cel ce se înalţă cu inima” [Pr
16, 5]. Împotriva omului mândru s-a scris: „Ce te trufeşti, pământ şi cenuşă?” [Sir 10, 9].
Adevărul spune prin El Însuşi: „Tot cel ce se înalţă va fi smerit” [Lc 14, 11]. Pe care, ca să ne
readucă la calea vieţii prin smerenie, s-a învrednicit să ne-o arate în El Însuşi zicând: „Învăţaţi
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” [Mt 11, 29]. Căci pentru aceasta Fiul Unul-Născut
al lui Dumnezeu a luat forma neputinţei noastre; de aceea Cel Nevăzut S-a arătat nu numai
văzut, dar şi dispreţuit; de aceea a suferit batjocurile ocărilor şi chinurile patimilor, pentru ca un
Dumnezeu smerit să-l înveţe pe om să nu fie mândru. Cât de mare e, aşadar, virtutea smereniei,
întrucât numai pentru ca să ne-o înveţe Cel mare peste orice măsură S-a făcut mic până la a
suferi moarte? Căci dat fiind că trufia diavolului a oferit obârşia pierzaniei noastre, instrumentul
mântuirii noastre s-a aflat smerenia lui Dumnezeu. duşmanul nostru a vrut să fie mai presus
decât toate creaturile între care a fost zidit. Iar Mântuitorul nostru Care rămâne mare mai presus
de toate a socotit lucru vrednic să fie mic între toate creaturile.
Ce vom spune deci noi episcopii, care ne-am primit locul de cinste din smerenia
Mântuitorului nostru, şi care totuşi imităm trufia duşmanului Său? Iată, am ştiut că Ziditorul
nostru S-a pogorât din culmea înălţimii Lui ca să dea slavă neamului omenesc, iar noi creaţi din
cele slabe ne slăvim prin micşorarea fraţilor. Dumnezeu S-a smerit până la pulberea noastră şi
pulberea omului îşi pune gur în cer şi limba ei străbate pământul şi nu roşeşte; omul putred, fiul
omului care e un vierme, nu se teme să se înalţe! Să ne aducem aminte, preaiubite frate, ce

41
spune preaînţeleptul Solomon: „Înaintea tunetului va veni fulgerul şi înainte surpării înălţarea
inimii” [Sir 33, 14]. Unde se adaugă de la altul: „Înainte de slavă se va smeri”. Să ne smerim,
aşadar, cu mintea, dacă ne silim să ajungem la o înălţime solidă. Ochii inimii să nu fie întunecaţi
de fumul înălţării, care cu cât mai mult se înalţi, cu atât mai repede se destramă. Să reflectăm la
ce ne îndeamnă poruncile Mântuitorului: „Fericiţi cei săraţi cu duhul să a acelora este Împărăţia
cerurilor” [Mt 5, 3]. Sau la ce spune prorocul: „Peste cine se va odihni Duhul Meu, dacă nu
peste cel smerit şi liniştit, care tremură la cuvintele Mele” [Is 66, 2]. Când a vrut să readucă la
calea smereniei inimile neputincioase ale ucenicilor, Domnul a zis: „Dacă vrea cineva să fie
între voi primul, să fie cel mai mic dintre toţi” [Mt 20, 27]; prin care se cunoaşte că este cu
adevărat înalt, cel care se smereşte în gândurile sale. Să ne temem deci să fim în numărul celor
care căutau primele scaune în sinagogi, salutările în pieţe, şi să fie chemaţi de oameni „robi”.
Căci împotriva ucenicilor Domnul spune: „Voi însă să nu vă numiţi robi. Căci Unul este
Învăţătorul vostru şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi să nu chemaţi pe nimeni pe pământ tată, căci Unul
este Tatăl vostru” [Mt 23, 7–8].
Deci ce vei spune, preaiubite frate, la acea înfricoşătoare cercetare a Judecăţii viitoare, cu
care pofteşti să fii chemat în lume nu numai părinte, ci părinte universal? Fereşte -te de sugestia
strâmbă a celor rele; fugi de orice instigare la scandal. „Căci trebuie să vină scandaluri, dar voi
omului aceluia prin care vine scandalul” [Mt 18, 17]. Iată, plecând de la al nefast cuvânt de
înălţare, Biserica se sfâşie, iar inimile tuturor fraţilor sunt stârnite spre scandal. Oare aţi uitat ce
spune adevărul: „Cine va scandaliza pe unul din aceştia mai mici care cred în Mine, mai bine ar
fi să-şi lege de gât o piatră de moară şi să se arunce în mare” [Mt 18, 8]. Căci scris este: „Iubirea
nu caută ale sale” [1 Co 13, 4]. Iată, frăţia voastră îşi arogă lucruri străine. Iarăşi este scris:
„Daţi-vă cinste unii altora” [Rm 12, 10]. Şi tu te sileşti să iei de la toţi ceea ce doreşti neîngăduit
să uzurpi de unul singur. Unde e, preaiubit frate, ceea ce s-a scris: „Aveţi pace cu toţi şi
sfinţenie, fără care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” [Evr 12, 14]? Unde e ce s-a scris:
„Fericiţi cei făcători de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” [Mt 5, 9]?
Se cuvine să priviţi cu atenţie, ca nu cumva ca o rădăcină a amărăciunii încolţind în sus să vă
împiedice şi prin ea să se întineze mulţi. Căci dacă suntem nepăsători în a privi astfel, împotriva
umflăturii unei atât de mari înălţări vor veghea judecăţile de sus. Iar noi, cei împotriva cărora
s-a comis printr-o îndrăzneală nefastă o culpă atât de mare, vom păzi ceea ce spune Adevărul
când zice: „De-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l între tine şi el singur; şi dacă te va asculta,
ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi
sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Iar de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l
Bisericii. Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi un vameş” [Mt 18, 15–17].
Tot aşa şi eu m-am sârguit o dată şi de două ori prin trimişii mei să dojenesc prin cuvinte
smerite păcatul pe care face împotriva Bisericii, şi acum îi scriu eu însumi. N-am omis nimic
din ceea ce trebuia să fac cu smerenie. Dar dacă voi fi dispreţuit în dojana mea, rămâne să-l arăt
Bisericii.

42
 Acestea spunându-le, să arate Atotputernicul Dumnezeu frăţiei voastre de câtă iubire sunt
cuprins, cât de mult plâng din această cauză, nu împotriva voastră, ci pentru voi. Dar în ce
priveşte poruncile evanghelice, instituţiile canonice şi folosul fraţilor nu pot pune înainte nici o
persoană, nici pe cea pe care o iubesc mult.
Am primit scrisoarea preadulce şi suavă a sfinţeniei voastre în cauza preoţilor Ioan şi
Atanasie, despre care, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi răspunde mai târziu, fiindcă înconjurat de
atâtea nenorociri sunt apăsat de săbiile barbarilor, încât nu zic că nu-mi este îngăduit să spune
multe, dar de-abia dacă mai pot respira.
Dată la calendele lui ianuarie, indictionul al 13-lea [596].

Grigorie augustului [împărat] Mauriciu [580–600]

(Epistola V, 20; anul 596)
Între celelalte griji şi poveri auguste, preaevlaviosul şi de Dumnezeu aşezatul nostru domn să
vegheze cu rectitudinea sârguinţei spirituale să păstreze şi iubirea preoţească [episcopală],
privind în chip pios şi adevărat că nimeni nu poate guverna drept cele pământeşti, dacă nu ştie
să trateze cele dumnezeieşti şi să atârne pacea statului de pacea Bisericii universale. Căci ce
putere omenească, preasenine stăpâne, ce forţă a unui braţ de carne va îndrăzni să ridice mâinile
ei necucernice împotriva culmii imperiului vostru preacreştin, dacă mintea în armonie a
preoţilor se va ruga cu limba lor Mântuitorului, cum se cuvine, pentru voi şi vredniciile voastre?
Sau ce sabie a unui neam preaferoce va mai hoinări cu atâta cruzime în omorârea credincioşilor,
dacă viaţa noastră care, doar ne numim preoţi, şi nu suntem, n-ar fi apăsată de fapte atât de
strâmbe? Dar noi, lăsându-ne în datoriile care ne revin şi gândindu-ne la cele care nu sunt ale
noastre, asociem forţelor barbare păcatele noastre şi vinile noastre ascut săbiile duşmanilor şi
apasă puterile statului. Dar ce vom spune noi, care apăsăm poporul lui Dumnezeu pe care -l
prezidăm cu nevrednicie, cu povara păcatelor noastre, care cu limba predicăm iar cu exemplul
distrugem, care cu faptele învăţăm cele rele şi doar cu vocea pretextăm cele ce sunt drepte?
Oasele ni se topesc de postiri şi ne umflăm cu mintea. Trupul ne e acoperit de haine dispreţuite,
dar prin înălţarea inimii întrecem purpura. Zăcem în cenuşă şi privim la cele înalte. Învăţători ai
celor umili, dar generali ai trufiei, ne ascundem dinţii de lup sub o faţă de oaie. Dar care e
scopul tuturor acestora decât să-i amăgim pe oameni, însă lui Dumnezeu ne-am arătat oare? De
aceea în chip foarte providenţial preaevlaviosul nostru stăpân cere pacea Bisericii pentru a opri
mişcările războaielor, şi a socotit vrednic să aducă inimile preoţilor la o unire cu el. Ceea ce
doresc şi eu şi, pe cât ţine de mine, voi da ascultarea preaseninelor sale porunci. Fiindcă
într-adevăr nu este cauza mea, ci a lui Dumnezeu, şi fiindcă nu numai ea, ci toată Biserica e
tulburată, fiindcă legile evlavioase, veneratele sinoade şi înseşi poruncile Domnului nostru Iisus
Hristos s-au tulburat prin inventarea unui cuvânt trufaş şi pompos. Preaevlaviosul stăpân să taie

43
locul rănii şi să strângă rezistenta boală cu lanţurile autorităţii sale auguste. Căci strângând unele
ca acestea, veţi înălţa statul, şi prin astfel de retezări veţi întinde împărăţia voastră.
Totuşi cei ce cunosc Evanghelia ştiu că sfântului şi întâiului dintre Apostoli Petru i s-a
încredinţat prin glasul Domnului grija de întreaga Biserică. Căci El Însuşi spune: „Petru, mă
iubeşti tu pe Mine? Paşte oile mele” [In 21, 17]. El Însuşi spune: „Iată satana a cerut să vă treacă
ca prin sită. Dar eu mă voi ruga pentru tine, Petre, să nu lipsească credinţa ta. Iar când te vei
întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi” [Lc 22, 31]. El însuşi spune: „Tu eşti Petru şi pe această piatră
voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi
oricâte vei lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi oricâte vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi
în ceruri” [Mt 16, 18–19]. Iată, a primit cheile Împărăţiei cerurilor, i s-a dat puterea de a lega şi
dezlega, i s-a încredinţat grija de întreaga Biserică şi primatul [principatus], şi totuşi nu se
numeşte apostol universal, iar preasfântul bărbat şi cosacerdot al meu Ioan se sileşte să fie
chemat episcop universal! Sunt silit să exclam şi să spun: Ce timpuri, ce moravuri!
Iată, toate în părţile Europei sunt predate dreptului barbarilor, oraşele sunt distruse, cetăţile
sunt ruinate, provinciile sunt depopulate, nici un cultivator nu mai locuieşte pământurile,
închinătorii la idoli îi stăpânesc şi omoară în fiecare zi pe credincioşi; şi preoţii, care ar trebui să
zacă plângând la pământ şi în cenuşă, cer pentru ei nume de deşertăciune şi se slăvesc cu
apelative noi şi profane! Oare în acest lucru, preaevlavioase stăpâne, eu îmi apăr propria-mi
cauză? Oare vreau să răzbun o insultă specială? Nu, eu apăr cauza Atotputernicului Dumnezeu,
cauza Bisericii universale. Cine e acesta care contrar statutelor evanghelice, contrar decretelor
canoanelor, îndrăzneşte să uzurpeze pentru el un nume nou? De-ar fi măcar unul care doreşte să
fie chemat universal fără micşorarea celorlalţi! Ştim desigur că mulţi arhierei ai Bisericii
Constantinopolului au căzut în prăpastia ereziei şi s-au făcut nu numai eretici, ci şi ereziarhi.
Căci de aici a ieşit Nestorie care socotind că Iisus Hristos Mijlocitorul între Dumnezeu şi
oameni este două persoane, fiindcă nu putea crede că Dumnezeu S-a făcut om, a ajuns până la
perfidia iudaică. De aici a ieşit Macedonie, care a tăgăduit că Duhul Sfânt e Dumnezeu de o
fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Deci dacă cineva smulge pentru sine însuşi acel nume în Biserică,
atunci cel care se numeşte universal cade, cade — să nu fie! — plecând de el întreaga Biserică.
Dar să lipsească de la inimile creştine acest nume de blasfemie, în care cinstea tuturor preoţilor
e desfiinţată întrucât e arogată nebuneşte pentru sine însuşi de unul singur! Desigur, pentru
cinstirea fericitului Petru, întâiul între apostoli, el a fost oferit de veneratul Sinod de la
Chalcedon episcopului Romei. Dar nici unul din ei n-a consimţit vreodată să se folosească de
acest nume singular, ca nu cumva pentru că se dă unuia ceva privat să fie lipsiţi de cinstea
cuvenită toţi preoţii [arhiereii]. Ce înseamnă deci că noi nu cerem slava acestui nume, chiar dacă
ne-a fost ofertă iar altul îndrăzneşte să pună mâna pe ea chiar dacă nu i-a fost oferită? Aşadar,
cel care dispreţuieşte să dea ascultare poruncilor canoanelor trebuie să fie făcut să se plece prin
porunca preaevlavioşilor împăraţi. Căci trebuie constrâns cel care insultă sfânta Biserică

44
universală, cel care se umflă în inimă, care pofteşte să se bucure de acest nume de unul singur,
care prin acest nume privat se ridică chiar deasupra cinstei imperiului vostru.
Iată toţi suferim scandal din pricina acestui lucru. Autorul scandalului să se întoarcă deci la
viaţa dreaptă şi toate certurile preoţilor/arhiereilor vor înceta. Căci eu sunt robul tuturor
arhiereilor în măsura în care trăiesc preoţeşte. Căci cel care prin umflătura slavei deşarte îşi
ridică grumazul împotriva Atotputernicului Dumnezeu şi a aşezămintelor Părinţilor lui, mă
încred în Domnul Atotputernic, nu va pleca grumazul meu nici cu sabia.
Ceea ce s-a făcut la Roma la auzul acestui nume i-am arătat mai amănunţit lui Sabinian
diaconul şi trimisul meu. Evlavia stăpânilor mei să se gândească la mine ca la unul al lor;
copleşit mereu îndeosebi de favorurile lor înaintea altora şi în continuare, doresc să vă dau
ascultare şi mă tem să nu fiu găsit vinovat de nepăsare la înfricoşătoarea Judecată de Apoi.
Potrivit cererii mai înainte-zisului Sabinian diaconul, şi preaevlaviosul stăpân să socotească
vrednic să judece el însuşi afacerea ca să-l facă pe adeseori numitul bărbat să înceteze această
intenţie a sa. Deci dacă va înceta prin preadreapta judecată a evlaviei voastre sau prin
preaclementele sale porunci, vom aduce mulţumire Atotputernicului Dumnezeu şi ne vom
bucura de pacea acordată prin voi întregii Biserici. Dacă însă va stărui în pretenţia lui, atunci ne
vom ţine în acest lucru de cuvântul Adevărului care spune: „Tot cel ce se înalţă pe sine va fi
smerit” [Lc 14, 11; 18, 14]; şi iarăşi: „Înainte de surpare inima se înalţă” [Pr 16, 18]. Eu însă,
dând ascultare poruncilor stăpânilor mei, am scris cu blândeţe mai sus-zisului meu cosacerdot şi
l-am îndemnat cu smerenie să se îndrepte de la această poftă de slavă deşartă. Dacă va voi să mă
asculte, va avea în mine un frate devotat. Dacă însă va stărui în trufie, văd deja ce va urma, căci
Îl va afla potrivnic pe Cel despre care s-a scris: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, dar
celor smeriţi le dă har” [Ic 4, 6; 1 Ptr 5, 5].

45
 Definiţia credinţei Sinodului VI Ecumenic din Constantinopol
(16 septembrie 681)

Sfântul şi marele nostru Sinod Ecumenic întrunit potrivit harului lui Dumnezeu şi poruncii
inspirate de sus şi preaevlavioase a preaevlaviosului şi preacredinciosului mare împărat
Constantin [IV, 668–685] în această de Dumnezeu păzită Cetate Împărăteasă a
Constantinopolului, Roma cea Nouă, în sala dumnezeiescului Palat numită „cu turlă” [trullo], a
definit cele orânduite mai jos:
Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cel ce S-a făcut întru toate asemenea
nouă afară de păcat [Evr 4, 15], Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, cu pătrundere a vestit în
rostiri evanghelice: „Eu sunt Lumina lumii; cine Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric,
ci va avea lumina vieţii” [In 8, 12] şi iarăşi: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă” [In 14,
27]. Călăuzit fiind cu dumnezeiască înţelepciune de această de Dumnezeu grăită învăţătură a
păcii, preablândul nostru împărat, apărătorul ortodoxiei şi adversarul cacodoxiei, întrunind
această sfântă şi ecumenică adunare a noastră, a unit întreaga alcătuire a Bisericii. De aceea
Sfântul nostru Sinod Ecumenic alungând departe rătăcirea lipsei de evlavie şi urmând fără
rătăcire căii celei drepte a Sfinţilor şi încercaţilor Părinţi, a conglăsuit întru toate cu evlavie în
acord cu sfintele cinci Sinoade Ecumenice [anterioare], şi anume cu cel al celor 318 Sfinţi
Părinţi întruniţi la Niceea [în 325] împotriva nebunului Arie, cu cel de după acesta, al celor 150
de bărbaţi de Dumnezeu purtători din Constantinopol [în 381] împotriva lui Macedonie
pnevmatomahul şi impiosului Apolinarie, la fel şi celui din Efes [în 431] al celor 200 de bărbaţi
drepţi adunaţi împotriva lui Nestorie care gândea ca iudeii şi cu cel din Chalcedon [în 451] al
celor 630 de Dumnezeu insuflaţi Părinţi împotriva lui Eutihie şi Dioscor cei urâţi de Dumnezeu,
precum şi, pe lângă acestea, şi cu ultimul dintre ele, cu Sfântul Sinod al cincilea cel întrunit în
acest oraş împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen, Didim şi Evagrie, a scrierilor lui
Teodoret împotriva celor 12 capitole ale vestitului Chiril şi a epistolei zise a fi scrise de către Iba
către Mari persanul. Reînnoind întru toate, fără inovaţie, rânduielile inspirate ale
dreptei-credinţe şi exilând dogmele cele necurate ale necredinţei, Sfântul nostru Sinod
Ecumenic a pecetluit cu dumnezeiască insuflare şi Simbolul expus de cei 318 Părinţi [de la
Niceea] şi iarăşi întărit cu gândire dumnezeiască de cei 150 Părinţi [de la Constantinopol], şi pe
care l-au primit şi întărit cu bucurie şi celelalte Sfinte Sinoade spre suprimarea oricărei erezii
stricătoare de suflet.

Simbolul celor 318 de Părinţi de la Niceea:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică
din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer
şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a
întrupat şi S-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi vine să judece viii şi
morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era” şi s -a făcut
„din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă ipostasă” sau „fiinţă” sau că e
„creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica universală şi apostolică îi anatemizează.

Simbolul celor 150 de Sfinţi Părinţi adunaţi la Constantinopol:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat
din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
Care S-a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat,

46
 şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat
şi mărit, Care a grăit prin proroci.
Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Sfântul Sinod Ecumenic a zis: Ar fi fost de ajuns spre recunoaşterea şi întărirea desăvârşită a
credinţei ortodoxe acest Simbol drept-credincios şi ortodox al harului dumnezeiesc. Dar întrucât
izvoditorul răutăţii [diavolul] nu a încetat încă de la început, găsindu-şi colaborator pe şarpele şi
introducând prin el în firea omenească moartea înveninată, la fel şi acum, găsindu-şi unelte
potrivite voinţei lui pe Teodor care a fost episcop al Faranului, pe Serghie [610–638], Pyrrhus
[638–641], Pavel [641–654] şi Petru [654–666], care au fost întâi-stătători ai acestei Cetăţi
împărătese; încă şi pe Honoriu, care a fost papă al Romei celei Vechi [625–638], pe Cyr care a
fost episcop al Alexandriei [631–641], pe Macarie care e întâi-stătătorul nemijlocit al Antiohiei,
şi pe Ştefan ucenicul său, nu a încetat să provoace prin ei în plinătatea Bisericii scandalurile
rătăcirii, semănând în poporul ortodox ca o inovaţie erezia unei unice voinţe şi unei unice
energii a celor două firi ale Unuia din Sfânta Treime, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru,
[erezie] care e în acord cu cacodoxia smintită a impioşilor Apolinarie, Sever şi Temistius, şi care
se sârguieşte să suprime printr-o născocire vicleană desăvârşirea înomenirii Unuia Domn Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru, introducând în mod defăimător trupul Lui însufleţit şi inteligent e
lipsit de voinţă şi de lucrare. Dar Hristos Dumnezeul nostru a sculat pe credinciosul nostru
împărat, noul David, găsind în el bărbat potrivit inimii Lui, care, precum stă scris, „n-a dat somn
ochilor lui, nici genelor lui dormitoare” [Ps 131, 4] până când n-a aflat vestirea [kerygma]
desăvârşită a Ortodoxiei prin această sacră şi de Dumnezeu convocată adunare a noastră,
potrivit cuvântului rostit de Dumnezeu: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor” [Mt 18, 20]. Acest sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credincioşie şi a
salutat cu braţele întinse spre cer şi raportul preasfinţitului şi preafericitului papă a Romei celei
Vechi Agaton [678–681] către preaevlaviosul şi preacredinciosul nostru împărat Constantin 9,
care îi respinge nominal pe cei ce vestesc şi învaţă, precum s-a arătat mai sus, o unică voinţă şi o
unică lucrare în economia în trup a lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, precum şi celălalt
raport sinodal de la sfântul sinod al celor 125 de episcopi de Dumnezeu iubitori [întruniţi] sub
acelaşi preasfânt papă şi [adresată] serenităţii sale imperiale de Dumnezeu înţelepţite, ca pe una
ce conglăsuieşte cu Sfântul Sinod de la Chalcedon şi cu Tomosul preasfântului şi preafericitului
papă Leon al aceleiaşi Rome Vechi [440–461] trimis către Flavian cel întru sfinţi 10, [tomos] pe
care acel Sinod l-a numit şi „stâlp al Ortodoxiei”, precum şi cu Epistolele sinodale scrise de
fericitul Chiril [412–441] împotriva lui Nestorie cel impios şi către episcopii Răsăritului 11.
Urmând Sfintelor cinci Sinoade Ecumenice [anterioare] şi Sfinţilor şi încercaţilor Părinţi şi
definind într-un glas Sfântul Sinod de faţă mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeul nostru, Unul din Sfânta, de o fiinţă şi de viaţă începătoare Treime,
Acelaşi desăvârşit în divinitate şi desăvârşit în umanitate, Acelaşi Dumnezeu adevărat şi om
adevărat din suflet raţional şi trup, Acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după divinitate şi de o fiinţă cu
noi după umanitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat [Evr 4, 15]; Acelaşi născut din
Tatăl mai înainte de veci după divinitate, iar în zilele cele mai de pe urmă [Evr 1, 2] născut
pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria — care este în sens
propriu-zis şi după adevăr Născătoare de Dumnezeu — după umanitate; pe Unul şi Acelaşi
Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în mod necontopit, neschimbat,
neîmpărţit, nedespărţit, diferenţa firilor nefiind nicidecum suprimată din cauza unirii, ci mai
degrabă salvându-se proprietatea fiecărei firi care concurge într-o unică persoană şi o unică

9
MANSI, CC X, 290–292.
10
MANSI, CC V, 1265–1289.
11
MANSI, CC IV, 885, 892–1000, 1081–1084, şi V, 304–305.

47
ipostasă; nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi, Fiu Unul-Născut, Cuvânt
al lui Dumnezeu, Domn Iisus Hristos, precum ne-au învăţat mai înainte despre El prorocii şi
ne-a povăţuit Însuşi Iisus Hristos şi [precum] ne-a predat Simbolul Părinţilor.
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vestim de asemenea în Acelaşi şi două voiri naturale sau
voinţe, şi două lucrări naturale în mod nedespărţit, neschimbat, neîmpărţit, necontopit; două
voinţe naturale, nu opuse — să nu fie! — cum ziceau ereticii, ci voinţa Lui omenească urmând,
iar nu împotrivindu-se sau luptându-se, ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti
atotputernice, „căci se cădea ca voinţa trupului să fie pusă în mişcare şi supusă voinţei
dumnezeieşti”, potrivit preaînţeleptului Atanasie 12; căci precum trupul Lui este şi se zice trup al
lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa şi voinţa naturală a trupului Lui este şi se zice voinţă proprie a
lui Dumnezeu Cuvântul, după cum El Însuşi zicea: „M-am pogorât din cer nu ca să fac voia
Mea, ci voia Tatălui Celui ce M-a trimis pe Mine” [In 6, 38], numind voinţă proprie a Lui pe cea
a trupului, pentru că şi trupul s-a făcut al Lui propriu. Căci în acelaşi mod în care preasfântul şi
neprihănitul Lui trup însufleţit n-a fost suprimat fiind îndumnezeit, ci a rămas în hotarul şi
definiţia lui proprie, tot astfel şi voinţa Lui omenească n-a fost suprimată fiind îndumnezeită ci
mai degrabă a fost mântuită, potrivit lui Grigorie Teologul care zice: „căci faptul de a voi al
Aceluia, înţeles potrivit Mântuitorului, nu este opus lui Dumnezeu, ci integral îndumnezeit” 13.
Iar două lucrări naturale [unite] în mod nedespărţit, neschimbat, neîmpărţit şi necontopit în
Acelaşi Domn al nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, adică lucrarea
dumnezeiască şi lucrarea omenească, le vestim potrivit de Dumnezeu grăitorului Leon, care
spune foarte limpede [în Tomosul său] că „fiecare formă lucrează ceea ce îi este propriu cu
comuniunea celeilalte, Cuvântul lucrând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul săvârşind ceea ce
este trupului”. Căci nu vom admite o singură lucrare a lui Dumnezeu şi a creaturii, pentru ca să
nu ridicăm făcutul în fiinţa dumnezeiască nici să coborâm excelenţa firii dumnezeieşti în locul
cuvenit făpturilor. Căci „cunoaştem că şi minunile şi patimile sunt ale Unuia şi Aceluiaşi
[lucrate] potrivit uneia sau alteia din firile din care este şi în care îşi are existenţa”, precum
spunea dumnezeiescul Chiril.
Păzind deci din toate părţile necontopirea şi nedespărţirea vestim totul într -o glăsuire
concentrată: crezând deci că Domnul nostru Iisus, adevăratul Dumnezeul nostru, este şi după
întrupare Unul din Sfânta Treime, spunem că două sunt firile Lui ce strălucesc în unica Lui
ipostasă în care în întreaga lui purtare economică a arătat şi minunile şi patimile nu după
fantezie, ci după adevăr, diferenţa naturală fiind cunoscută în aceeaşi unică ipostasă prin aceea
că fiecare fire vrea şi lucrează cele proprii cu comuniunea celeilalte, potrivit căreia raţiuni
slăvim şi două voinţe şi lucrări naturale ce converg reciproc spre mântuirea neamului omenesc.
Formulate fiind deci acestea de către noi din toate părţile cu toată exactitatea şi atenţia,
hotărâm că nu este îngăduit nimănui să rostească sau să scrie ori să compună altă credinţă, sau
să gândească sau să înveţe altfel, iar pe cei ce cutează fie să compună o altă credinţă, fie să
rostească, să înveţe sau să predea alt simbol celor ce vor să se întoarcă la cunoaşterea adevărului
din păgânism sau din iudaism sau din oricare erezie, sau să introducă o inovaţie sau o născocire
în expresii spre răsturnarea celor hotărâte aici de noi, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să
fie străini episcopii de episcopie iar clericii de cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie
anatemizaţi.

Teodor, cel mai mic prezbiter al Sfintei Biserici a Romei şi locţiitor al lui Agathon,
preafericitul şi ecumenicul papă al oraşului Roma, am semnat.
Gheorghe, cel mai mic prezbiter al Sfintei Biserici a Romei şi locţiitor al lui Agathon,
preafericitul şi ecumenicul papă al oraşului Roma, am semnat.
Ioan, cel mai mic prezbiter al Sfintei Biserici a Romei şi locţiitor al lui Agathon, preafericitul
şi ecumenicul papă al oraşului Roma, am semnat.

12
Într-un comentariu pierdut la versetul: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (PG 25, XXVII).
13
Cuvântarea 30, 12; PG 36, 117.

48
 Gheorghe, din mila lui Dumnezeu episcop al Constantinopolului, Noua Romă, definind am
semnat.
Petru, preotul şi locţiitor al scaunului apostolic al marelui oraş Alexandria, am semnat.
Teofan, din mila lui Dumnezeu episcopul oraşului lui Dumnezeu Antiohia, definind am
semnat.
Gheorghe, cel mai mic preot locţiitor al lui Teodor preaiubitul de Dumnezeu preot şi locţiitor
al scaunului apostolic al sfântului oraş al lui Hristos Dumnezeu Ierusalim, am semnat.
Ioan, din mila lui Dumnezeu episcop al Tesalonicului, vicar şi legat al scaunul apostolic al
Romei, definind am semnat.
[…]
Constantin, în Hristos Dumnezeu împărat şi autocrat al romeilor, am citit şi am consimţit.

Sfântul Sinod a strigat: „Toţi aşa credem. O singură credinţă. Toţi aşa gândim. Toţi am
semnat de comun acord. Toţi credem ortodox. Aceasta e credinţa Apostolilor. Aceasta e credinţa
Părinţilor. Aceasta e credinţa ortodocşilor. Mulţi ani împăratului. Desăvârşirile celor două firi
ale lui Hristos Dumnezeul nostru tu le-ai lămurit. Păzeşte, Doamne, pe luminătorul păcii. Lui
Constantin, noului Marcian, veşnică fie pomenirea! Lui Constantin noului Iustinian, veşnică fie
pomenirea! Toţi ereticii tu i-ai prigonit. Păzeşte-l, Doamne, pe cel ce i-a surpat pe eretici. Pe cei
ce împart şi contopesc [pe Hristos] tu i-ai prigonit. Departe să fie invidia de împărăţia voastră.
Dumnezeu să păzească imperiul vostru. Dumnezeu să dea pace împărăţiei voastre. Viaţa voastră
e viaţa ortodocşilor. Împărate ceresc, păzeşte pe împăratul pământesc. Prin tine are pace
Biserica a toată lumea [ecumenică]. Nestorie, Eutihie şi Dioscor să fie anatema. Apolinarie şi
Sever să fie anatema. Cei ce gândesc la fel cu ei să fie anatema. Teodor Faran să fie anatema.
Serghie şi Onoriu să fie anatema. Pyrrhus şi Pavel să fie anatema. Cyrus şi Petru să fie anatema.
Macarie, Ştefan şi Polihroniu să fie anatema. Toţi ereticii să fie anatema. Anatema să fie cei ce
au propovăduit, propovăduiesc şi vor să înveţe o singură voinţă şi o singură lucrare în economia
în trup a lui Hristos Dumnezeul nostru!

Maxim Mărturisitorul
Epistolă către Anastasie monahul
(18/19 aprilie 658)

Ieri, pe 18 ale lunii, care a fost sfânta înjumătăţire a Cincizecimii, Patriarhul mi -a declarat
zicând:
— De care Biserică ţii? De a Bizanţului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A
Ierusalimului? Iată că toate s-au unit acum împreună cu eparhiile supuse lor. Deci, dacă ţii de
Biserica universală, uneşte-te şi tu, ca nu cumva tăind tu acum o cale nouă străină vieţii, să
păţeşti ceea ce nu te aştepţi.
Căruia i-am spus:

49
 — Fericind pe Petru pentru cele ce le-a mărturisit frumos despre El, Cel ce este Dumnezeul
a toate a arătat că Biserica universală [catolică] este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a
credinţei în El. Însă vreau să aflu mărturisirea pe baza căreia s-a făcut unirea tuturor Bisericilor
şi, dacă e bine făcută, nu mă voi înstrăina.
Zis-a el:
— Chiar dacă nu avem poruncă privitoare la aceasta, o vom spune ca să fii cu totul lipsit de
orice păcat. Spunem că sunt două lucrări din cauza diferenţei lor şi „o singură lucrare” „din
cauza unirii lor.
— Ziceţi că cele două s-au făcut una din cauza unirii, sau că una e pe lângă acestea?
— Nu, ci cele două sunt una „din cauza unirii” lor.
— Ne îndepărtăm de realităţi, plăsmuindu-ne o credinţă lipsită de substanţă şi un Dumnezeu
inexistent. Căci dacă confundăm cele două lucrări din cauza unirii lor şi iarăşi le împărţim în
două din cauza diferenţei lor, atunci nu va exista nici unitate nici o dualitate de lucrări, deoarece
ele se suprimă unele pe altele pururea şi fac inactiv şi cu totul inexistent pe Cei cărora Îi sunt
inerente prin fire. Fiindcă ceea ce nu are nici o mişcare nesuprimabilă din natură şi nu este
schimbată şi modificată de nici o schimbare, este după Părinţi lipsit de orice fiinţă neavând o
lucrare care să-l caracterizeze în mod fiinţial. Faceţi, deci, ceea ce vi se pare potrivit, ca unii ce
aveţi puterea.
— Ascultă deci, au zis, Stăpânul [Împăratul] şi Patriarhul au hotărât ca, dacă nu te supui, să
fii „anatemizat” printr-un „precept” [praikeptos] al papei Romei şi să suporţi moartea hotărâtă
de aceştia.
— Ceea ce a fost hotărât înainte de veci de Dumnezeu să primească acum în mine un sfârşit
care să-i aducă Lui slava cunoscută de El mai înainte de veci, am răspuns eu auzind aceasta 14.
Ţi-am făcut cunoscute cele declarate ca să le ştii şi să faci adaos de rugăciune şi cerere lui
Dumnezeu, cu rugămintea de a face cunoscute acestea domnului nostru divin [papei] şi sfinţilor
noştri Părinţi de acolo [de la Roma] cei împreună cu el, în interesul acestei
cauze.Post-scriptumul lui Anastasie:
Acestea mi le-a poruncit să le transcriu şi să le fac cunoscute vouă preasfinţiţilor, pentru ca
aflând de acestea să înălţaţi toţi o rugăciune comună Domnului pentru Maica noastră comună,
adică pentru Biserica universală, şi pentru noi, nevrednicii voştri slujitori, spre a întări pe toţi,
inclusiv şipe noi, care perseverăm în această credinţă ortodoxă care a fost proclamată în mod
evlavios în ea de către Sfinţii Părinţi.
Căci este mare teamă în întreaga lume, dat fiind că această credinţă este persecutată de toţi
deopotrivă, dacă nu ne va sta în ajutor prin harul Său după obicei Cel ce vine pururea în ajutor
lăsând cel puţin în Roma cea veche o sămânţă de evlavie şi confirmându-ne astfel făgăduinţa Sa
nemincinoasă faţă de corifeul Apostolilor [Mt 16, 18].

14

50
 Definiţia credinţei Sinodului VII Ecumenic din Niceea15
(13 octombrie 787)

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic întrunit prin harul lui Dumnezeu şi poruncii inspirate de
sus a evlavioşilor şi de Hristos iubitorilor împăraţilor noştri Constantin şi Irina, mama lui [780–
790], pentru a doua oară în strălucita metropolă a eparhiei Bithyniei, Niceea, în sfânta lui
Dumnezeu biserică numită Sofia, urmând predaniei Bisericii Universale, a definit cele orânduite
mai jos:
Dăruindu-ne lumina cunoaşterii Lui şi izbăvindu-ne El Însuşi din întunericul nebuniei
idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, luându-şi Mireasă Sfânta Lui Biserică Universală, „neavând
pată sau zbârcitură” [Ef 5, 27], a făgăduit să o păzească şi a afirmat răspicat acest lucru sfinţilor
Lui ucenici: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” [Mt 28, 20]. Dar
această făgăduinţă a dat-o nu numai lor, ci şi nouă, celor ce am crezut prin ei în numele Lui [In
17, 20]. Unii însă, nesocotind acest dar, pentru că erau întraripaţi de înşelătorul vrăjmaş, s -au
ridicat împotriva raţiunii celei drepte şi împotrivindu-se Predaniei Bisericii Universale, au
păcătuit împotriva înţelegerii adevărului şi, după cum zice proverbul, „au rătăcit oiştile
plugurilor lor şi au cules în mâini lipsă de rod”, pentru că au cutezat să defaime bună podoaba
cuvenită lui Dumnezeu a aşezămintelor celor sfinte zicându-şi preoţi, fără a şi fi însă; despre
care însă Dumnezeu strigă prin proroci: „Păstori mulţi au stricat via Mea, călcat-au în picioare
partea Mea” [Ir 12, 10]. Căci urmând unor bărbaţi nelegiuiţi, încrezându-se în minţile lor, au
învinuit Sfânta Lui Biserică unită cu Hristos Dumnezeu şi, nemaideosebind între ceea ce e sacru
şi profan, au numit icoana Domnului şi a sfinţilor lui cu un nume asemănător dat statuilor
idolilor sataniceşti. De aceea, Stăpânul Dumnezeu, nemairăbdând să vadă [via] supuşilor Lui
stricată de o asemenea ciumă, ne-a convocat prin bunăvoinţa Sa pe noi, căpeteniile preoţiei de
pretutindeni cu zelul şi înclinarea dumnezeiască a lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii
noştri împăraţi, pentru ca dumnezeiasca Predanie a Bisericii Universale să-şi reprimească
întărirea printr-un vot comun. Cercetând, aşadar, şi examinând cu toată exactitatea şi urmând
scopului adevărului, nu suprimăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păzim nemicşorate toate cele ale
Bisericii Universale. Şi, urmând Sfintelor şase Sinoade Ecumenice, şi mai întâi celui întrunit [în
325] în strălucita metropolă a Niceii şi celui [ţinut] după el [în 381] în de Dumnezeu păzita
Cetate Împărăteasă [Constantinopol],

[Simbolul celor 150 de Sfinţi Părinţi adunaţi la Constantinopol]

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat
din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
Care S-a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat,
şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat
şi mărit, Care a grăit prin proroci.
Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Ne scârbim şi anatemizăm deci pe Arie şi pe cei ce gândesc aceleaşi lucruri cu el şi au în

comun cacodoxia lui nebunească; pe Macedonie şi pe cei din jurul lui pe drept cuvânt numiţi
pnevmatomahi [luptători împotriva Duhului]; mărturisim apoi că Stăpâna noastră Sfânta
15
MANSI, CC XIII, 373–380; KARMIRIS, DSM I, p. 238–241; ALBERIGO, COD, p. 133–137.

51
[Fecioară] Maria este în sens propriu şi după adevăr Născătoare de Dumnezeu, ca una ce a
născut după trup pe Unul din Sfânta Treime, Hristos Dumnezeul nostru, după cum a dogmatizat
mai întâi Sinodul din Efes [431], care a scos din Biserică pe Nestorie şi pe cei din jurul lui, ca
pe unii ce introduc [în Hristos] o dualitate de persoane; împreună cu aceştia mărturisim şi cele
două naturi ale Celui ce s-a întrupat pentru noi din preacurata de Dumnezeu Născătoare şi
Pururea Fecioara Maria, cunoscându-L pe El Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum a
grăit Sinodul de la Chalcedon [451] care a scos afară din dumnezeiasca curte pe defăimătorii
Eutihie şi Dioscor şi împreună cu ei a azvârlit afară pe Sever, Petru şi întregul lor şir mult
blasfemator şi legat întreolaltă; după care anatemizăm şi plăsmuirile mitice ale lui Origen,
Evagrie şi Didim ca şi Sinodul al cincilea [Ecumenic] întrunit [în 553] la Constantinopol; după
care vestim că în Hristos există şi două voinţe şi lucrări potrivit proprietăţii naturilor, după cum
a strigat şi al şaselea Sinod [Ecumenic] din Constantinopol [680–681] care a dezaprobat pe
Serghie, Honorius, Cyrus, Pyrrhus, Macarie şi pe cei ce gândesc la fel cu aceştia. Şi, într-un
cuvânt, spunem: păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod
nescris. Una dintre ele este şi întipărirea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea
propovăduirii Evangheliei şi este folositoare spre încredinţarea întrupării adevărate şi nu după
fantezie a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre câştigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip
neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele [cuvântul şi icoana] au în mod evident şi aceleaşi
semnificaţii.
Aşa stând lucrurile, mergând noi pe calea împărătească şi urmând învăţăturii de Dumnezeu
grăitoare a Sfinţilor noştri Părinţi şi Predaniei Bisericii Universale — căci cunoaştem că aceasta
este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa —, hotărâm şi definim cu toată exactitatea şi
purtarea de grijă ca, alături de şi asemenea întipăririi cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, să fie
reînălţate în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în
case şi pe drumuri, şi veneratele şi sfintele icoane alcătuite din culori şi mozaic, ca şi din orice
altă materie potrivită, şi anume: Icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi a
tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci cu cât mai mult sunt văzuţi aceştia prin întipărirea lor
iconică, cu atât şi cei ce privesc la ele şi sunt ridicaţi spre amintirea şi dorirea prototipurilor lor,
le vor aduce sărutare şi închinare de cinstire, iar nu adoraţia adevărată, care potrivit credinţei
noastre se cuvinte numai Firii dumnezeieşti; şi în acelaşi fel ca întipăririi cinstitei şi de viaţă
făcătoarei cruci, sfintelor evanghelii şi celorlalte sfinte aşezăminte, întru cinstirea lor se vor face
şi aducere de tămâie şi lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime. Căci
„cinstirea icoanei urcă la prototip” 16 şi cel ce se închină la icoană se închină la ipostasa celui
înscris în ea.
Fiindcă aşa e întărită învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, adică Predania Bisericii
Universale, care a primit Evanghelia de la o margine până la cealaltă a lumii. Aşa urmăm lui
Pavel, celui ce a grăit în Hristos [2 Co 2, 17], întregii cete dumnezeieşti a Apostolilor şi
sfinţeniei Părinţilor, ţinând tare predaniile pe care le-am primit [2 Tes 2, 14] şi cântând Bisericii
împreună cu prorocul cântarea de biruinţă: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Veseleşte-te, fiica
Ierusalimului! Saltă şi te bucură din toată inima ta. Căci Domnul a ridicat de la tine nedreptăţile
potrivnicilor tăi, şi te-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor tăi. Domnul este împărat în mijlocul tău; nu
vei mai vedea încă rele” [Sof 3, 14–15] şi va fi pace peste tine vreme veşnică.
Iar cei ce cutează să gândească sau să înveţe altfel, sau să nesocotească predaniile bisericeşti
potrivit blestemaţilor eretici, să născocească o inovaţie sau să respingă ceva din cele aşezate în
biserică: fie evanghelie, fie întipărire a crucii, fie zugrăvire iconică, fie trup sfânt de martir; sau
să gândească strâmb şi viclean spre a răsturna ceva din predaniile legiuite ale Bisericii
Universale, încă şi să se folosească de sfintele vase şi de sfintele mănăstiri ca de nişte lucruri
comune, poruncim ca, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie depus [să se caterisească], iar dacă
sunt monahi sau laici, să fie excomunicat [să se afurisească].

Petru, nevrednicul protoprezbiter al scaunului Sfântului Apostol Petru şi locţiitor al lui

Adrian, papa Romei celei Vechi, definind am semnat.

16
VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt XVIII, 45; PG 32, 149C.

52
 Petru, nevrednicul prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfântului nostru Părinte Sava din Roma
şi locţiitor al lui Adrian, papa Romei celei Vechi, definind am semnat.
Tarasie, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, urmând
dogmelor Părinţilor şi predaniei Bisericii universale, definind am semnat.
Ioan, din mila lui Dumnezeu prezbiter şi sincel patriarhal, locţiitor al celor trei scaune
apostolice ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, urmând dogmelor Părinţilor şi predaniei
Bisericii universale, definind am semnat.
Toma, din mila lui Dumnezeu prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfântului nostru Părinte
Arsenie din Egipt lângă Babilon [Cairo], locţiitor al celor trei scaune apostolice ale Alexandriei,
Antiohiei şi Ierusalimului, urmând dogmelor Părinţilor şi predaniei Bisericii universale,
definind am semnat.

Iar după citire împăraţii au zis acestea: „Să spună Sfântul Sinod Ecumenic dacă definiţia
citită s-a rostit după acordul comun al vostru al tuturor.” Iar ei au strigat:
„Aşa credem toţi, aşa gândim. Toţi am semnat de comun acord. Aceasta e credinţa
Apostolilor. Aceasta e credinţa Părinţilor. Aceasta e credinţa ortodocşilor. Aceasta e credinţa
care a sprijinit lumea locuită. Crezând într-Unul Dumnezeu lăudat în Treime, îmbrăţişăm
cinstitele Lui icoane. Cei ce nu cred aşa să fie anatema. Cei ce nu gândesc aşa să fie izgoniţi din
Biserică. Noi urmăm aşezământului vechi al Bisericii universale. Noi îi anatemizăm pe cei ce
adaugă sau scot ceva din Biserica universală. Noi anatemizăm inovaţia introdusă ulterior a
acuzatorilor creştinilor. Noi primim cinstitele icoane. Noi pe cei ce nu cred aşa îi azvârlim
anatemei. Cei ce iau expresiile dumnezeieştii Scripturi împotriva idolilor despre cinstitele
icoane să fie anatema. Cine nu îmbrăţişează sfintele icoane să fie anatema. Cei ce numesc idoli
sfintele icoane să fie anatema. Cei ce spun că creştinii vin la icoane ca la nişte dumnezei să fie
anatema. Cei ce spun că altul pe lângă Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de idoli să fie
anatema. Cei ce îndrăznesc să spună că Biserica universală a primit vreodată idoli să fie
anatema. Toţi ereticii să fie anatema. Sinodul care a grohăit împotriva cinstitelor icoane să fie
anatema. Cine primeşte impioasele scrieri ale ereziei lor să fie anatema. Teodosie
pseudo-episcopul Efesului să fie anatema. Sisinie cel supranumit Pastilla să fie anatema. Vasile
Trikakkavas rău sunătorul pentru ureche să fie anatema. Treimea a surpat dogmele acestor trei.
Anastasie, Constantin, Nichita, care au prezidat succesiv scaunul Constantinopolului ca un nou
Arie, Nestorie şi Dioscor să fie anatema. Ioan al Nicomidiei şi Constantin al Nacoleii, ereziarhii,
să fie anatema. Au nimicit icoana Domnului şi a Sfinţilor Lui, i-a nimicit şi pe ei Domnul. Dacă
cineva nu mărturiseşte pe Hristos Dumnezeul nostru circumscriptibil după umanitate să fie
anatema. Dacă cineva nu primeşte reprezentările pictate ale episoadelor evanghelice să fie
anatema. Dacă cineva nu le îmbrăţişează [sărută] în Numele Domnului şi ale Sfinţilor Lui să fie
anatema. Dacă cineva desfiinţează orice predanie bisericească scrisă sau nescrisă să fie
anatema.”

53
 Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei*
După doxologia mare, venind la locul rânduit spunem troparul glas 2:
Preacuratei Tale icoane ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase
Dumnezeule; căci de voie bine ai voit a te sui cu trupul pe cruce, ca să izbăveşti din robia
vrăjmaşului pe cei care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de
bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.
Slavă şi acum
Corul prorocilor împreună cu Moise şi Aaron cu veselie se veseleşte astăzi, că luând sfârşit
prorocia străluceşte crucea, pe care ne-ai mântuit pe noi. Pentru rugăciunile lor, Hristoase
Dumnezeul nostru, mântuieşte sufletele noastre.

Diaconul: Să luăm aminte.

Preotul: Pace tuturor!
Strana: Şi duhului Tău.
Diaconul: Înţelepciune!
Strana: Să luăm aminte.
Diaconul: Binecuvântează, părinte!
Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Şi diaconul citeşte cu glas mare :

[1. Sinodiconul restabilirii icoanelor (11 martie 843)

Contra iconomahilor]

Mulţumire anuală datorată lui Dumnezeu în ziua în care am luat înapoi Biserica lui
Dumnezeu, împreună cu arătarea dogmelor dreptei-credinţe şi răsturnarea relelor-credinţe ale
răutăţii.
Urmând17 vorbelor proroceşti, cedând îndemnurilor apostoleşti învăţaţi fiind de istoriile
evangheliceşti, prăznuim ziua înnoirii. Căci zice Isaia: „Să se înnoiască ostroavele înaintea lui
Dumnezeu” [Is 41, 1; 46, 16] înţelegând prin acestea bisericile cele dintre păgâni; iar biserici nu
sunt pur şi simplu zidirile şi strălucirile lor, ci plinătatea drept-credincioşilor din ele şi imnele şi
doxologiile cu care aceştia slujesc Dumnezeirea. Iar Apostolul, închinând acelaşi lucru, ne
porunceşte „să umblăm întru înnoirea vieţii” [Rm 6, 4] şi „dacă este cineva în Hristos făptură
nouă” [2 Co 5, 17], să se reînnoiască [2 Co 4, 16; Col 3, 10; Rm 12, 2]. Iar cuvintele Domnului
spun: „Şi era sărbătoarea înnoirii [Templului] în Ierusalim şi era iarnă” [In 10, 22] arătând
profetic: fie iarna duhovnicească în care neamul iudeilor punea în mişcare împotriva
Mântuitorului obştesc vijeliile şi tulburarea uciderii mânjite cu sânge, fie iarna care întristează
simţurile noastre trupeşti prin prefacerea aerului în ger. Căci a trecut, da, a trecut şi peste noi
iarna, dar nu cea care vine peste noi de obicei, ci cea care revarsă cruzimea răutăţii celei cu
adevărat mari. Dar acum ne-a înflorit primăvara prielnică a harurilor lui Dumnezeu, în care
ne-am adunat laolaltă să aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru secerişul celor bune, încât şi
noi să putem spune mai îndreptăţit decât Psalmistul: „Vara şi primăvara Tu le-ai plăsmuit.
Adu-Ţi aminte de aceasta” [Ps 73, 17–18].
Fiindcă Dumnezeul minunilor i-a zdrobit de pământ pe vrăjmaşii care-L ocărâseră pe
Domnul şi au necinstit sfânta închinare adusă Lui în sfintele icoane şi pe cei înălţaţi şi semeţiţi
în relele lor credinţe, a dat de pământ trufia apostazie şi n-a trecut cu vederea glasul celor ce
strigau către El: „Adu-ţi aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi, pe care o port în sânul meu de la
*
Traducere după ediţia critică exemplară a lui JEAN GOUILLARD, Le Synodikon de l’Orthodoxie (Travaux et
Mémoires 2), Centre française de recherche d’histoire et civilisation byzantines , Paris, 1967, p. 44–107. O altă
traducere franceză în La Lumière du Thabor. Revue internationale de théologie orthodoxe, nr. 41–42, 1994, p. 49–90,
care adaugă însă la p. 76 „anatema contra ecumenismului” pronunţată în 1983 de mitropolitul Filaret al Bisericii
Ortodoxe Ruse din afara graniţelor (Jordanville, New York).
17
Preambulul „Sinodiconului” calchiază şi adaptează pentru contextul secolului IX Cuvântarea a 44-a a Sfântului
Grigorie din Nazianz La duminica nouă (PG 36, 608–621). Despre cadrul istoric al evenimentelor din 843 şi doctrina
iconologică a „Sinodiconului”, a se vedea analizele de la p. 119–168, 169–182.

54
multe neamuri [păgâne], cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărât schimbul
Unsului Tău” [Ps 88, 49–50], iar schimb al Unsului [al lui Hristos] sunt cei răscumpăraţi prin
moartea Lui şi care au crezut Lui prin cuvântul propovăduirii şi întipărirea în icoane; prin
acestea [două] se recunoaşte de către cei răscumpăraţi marea lucrare a Economiei Lui săvârşite
prin cruce şi prin pătimirile şi minunile Lui dinainte de cruce şi de după cruce, iar plecând de la
acestea [două] imitarea pătimirilor Lui trece la apostoli, de aici la mucenici, iar prin aceştia
coboară până la mărturisitori şi asceţi.
De această ocară cu care vrăjmaşii Domnului au ocărât schimbul Unsului/Hristosului Său,
aducându-şi aminte Dumnezeul nostru, mişcat în măruntaiele Sale şi înduplecat de cererile
Maicii Sale, însă şi ale apostolilor şi ale tuturor sfinţilor care au fost batjocoriţi şi dispreţuiţi
împreună cu icoanele Lui, pentru ca, aşa cum au pătimit împreună cu El în trup, aşa să fie
părtaşi şi la batjocurile împotriva icoanelor Lui; aducându-şi deci aminte de acestea, Dumnezeul
nostru a lucrat astăzi ceea ce hotărâse în sfatul Său ieri şi a înfăptuit [cf. Is 46, 11] a doua oară
ceea ce săvârşise mai înainte. Căci prima dată, după mulţi ani de nesocotire şi necinstire a
sfintelor icoane, a întors dreapta-credinţă înapoi la ea însăşi, iar acum 18, a doua oară, după
aproape treizeci de ani de maltratări, ne-a făcut nouă, nevrednicilor, eliberarea din necazuri,
izbăvirea de cei ce ne întristau, reproclamarea dreptei-credinţe, siguranţa închinării la icoane şi
prăznuirea care ne aduce toate cele mântuitoare. Fiindcă pe icoane vedem patimile Stăpânului
pentru noi, crucea, mormântul, iadul omorât şi jefuit, luptele şi cununile mucenicilor, şi însăşi
„mântuirea” pe care Întâiul nostru Arbitru, Premiator şi Încununat „a lucrat-o în mijlocul
pământului” [Ps 73, 12]. Acest praznic îl serbăm astăzi, întru care bucurându-ne şi veselindu-ne
cu rugi şi procesiuni, strigăm în psalmi şi cântări:
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care face minuni!” [Ps
76, 14–15]. Căci pe cei ce batjocoreau slava Ta i-ai făcut de râs, iar pe cei ce cutezau cu semeţie
împotriva icoanei Tale, i-ai arătat laşi şi fugari.
Mulţumirea către Dumnezeu şi triumful Domnului asupra celor potrivnici stă în acestea; iar
luptele şi bătăliile împotriva iconomahilor le va arăta însă mai pe larg un alt cuvânt rostit şi în
scris. Iar acum ca o odihnă după străbaterea pustiei, ajungând în posesia Ierusalimului
duhovnicesc, imitând pe Moise sau mai degrabă din porunca lui Dumnezeu, am socotit că e un
lucru drept şi datorat să gravăm din nou în inimile fraţilor ca pe o lespede alcătuită din blocuri
mari de piatră şi pregătită anume pentru primirea scrierii binecuvântările datorate celor ce
păzesc legea şi blestemele cărora li se supun pe ei înşişi cei care o încalcă 19. Drept pentru care
spunem acestea:
— Celor ce mărturisesc venirea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu cu cuvântul, cu gura, cu
inima şi cu mintea în scris şi în icoane, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce ştiu deosebirea în fiinţe a unicei şi aceleiaşi ipostase a lui Hristos şi-i atribuie
acesteia creatul şi necreatul, văzutul şi nevăzutul, pătimitorul şi nepătimitorul, circumscrisul şi
necircumscrisul, atribuind fiinţei dumnezeieşti necreatul, nevăzutul şi cele asemănătoare, iar
firii omeneşti îi recunosc atât prin cuvânt, cât şi prin icoane celelalte, între care şi
circumscrierea, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce cred, propovăduiesc şi vestesc cuvintele Evangheliei prin litere, iar realităţile ei
prin figuri, şi că atât propovăduirea prin cuvinte, cât şi întărirea adevărului prin icoane duc la un
singur folos, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce prin cuvânt îşi sfinţesc buzele şi apoi prin cuvânt îi sfinţesc pe cei care-l ascultă,
şi care ştiu şi vestesc că prin icoane se sfinţesc în chip asemănător şi ochii celor ce le văd iar
mintea se înalţă spre cunoaşterea lui Dumnezeu la fel ca şi prin dumnezeieştile temple, prin
sfintele vase şi celelalte obiecte sfinte, veşnică fie pomenirea!

18
Pasajul face aluzie la dubla restaurare istorică a cultului icoanelor, corespunzătoare celor două faze ale
iconoclasmului bizantin: „prima dată”, în 787, la Sinodul VII Ecumenic, după persecuţiile din 726–784, şi „a doua
oară” în 843, după reluarea persecuţiilor într-o a doua fază între 815–843.
19
Cf. Dt 27, 2–3 şi Ios 8, 32–34. Corpul doctrinar, alcătuit din aclamaţii şi anateme corelative, al Sinodiconului
este asimilat simbolic cu a doua proclamare a Legii mozaice sub Iosua, inscripţiei materiale din referatul biblic
corespunzându-i acum inscripţia spirituală a dogmelor gravate prin credinţă în inimile credincioşilor.

55
 — Celor ce ştiu că toiagul, tablele, chivotul, candelabrul, masa şi altarul tămâiei [din Legea
Veche] o prefigurau şi preînfăţişau pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria şi că acestea
doar o prefigurau, dar ea nu era însăşi aceste lucruri, ci ea a fost Copilă şi rămâne şi după
naşterea lui Dumnezeu Fecioară, şi tocmai de aceea înfăţişează în icoane mai degrabă însăşi
Copila decât să o înfăţişeze umbratic în prefigurări 20, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce ştiu şi primesc vedeniile prorocilor aşa cum le-a configurat şi întipărit însăşi
Dumnezeirea, care cred în cele pe care au povestit că au văzut corul prorocilor şi ţin cu tărie
predania scrisă şi nescrisă care a trecut prin apostoli şi părinţi, drept pentru care înfăţişează şi
cinstesc cele sfinte în icoane, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce-l înţeleg pe Moise când spune: „Luaţi aminte la voi înşivă că în ziua în care
Domnul Dumnezeu a grăit în Horeb pe munte, aţi auzit glasul cuvintelor Lui, dar asemănare
n-aţi văzut” [Dt 4, 12. 15], şi ştiu să răspundă drept: Dacă am văzut ceva, atunci am văzut cu
adevărat — după cum ne-a învăţat [Ioan], fiul tunetului — „ceea ce era dintru început, ceea ce
am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce am privit cu ochii noştri şi mâinile noastre au pipăit din
Cuvântul Vieţii, şi de acestea dăm mărturie” [1 In 1, 1–2], şi iarăşi cum spun ceilalţi ucenici ai
Cuvântului: „Am mâncat şi am băut împreună cu El” [FA 10, 41], nu numai înainte de Patimă şi
Înviere; aşadar, celor ce au primit de la Dumnezeu puterea de a deosebi porunca din Lege de
învăţătura din Har şi ştiu că ceea ce în Lege era nevăzut în Har este văzut şi pipăit, drept pentru
care înfăţişează în icoane cele văzute şi pipăite şi se închină lor, veşnică fie pomenirea!

Cum au văzut prorocii, cum au învăţat apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatizat
dascălii [Bisericii], cum a gândit împreună lumea locuită, cum a strălucit harul, cum s -a arătat
adevărul, cum a fost alungată minciuna, cum a luat îndrăznire înţelepciunea, cum a biruit
Hristos, aşa gândim, aşa grăim, aşa vestim, cinstind pe Hristos adevăratul Dumnezeul nostru şi
pe sfinţii Lui în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în temple şi în icoane, Unuia
închinându-ne şi cinstindu-L ca pe un Dumnezeu, iar pe ceilalţi cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi
slujitori ai Lui, acordându-le închinare potrivit relaţiei [lor cu Dumnezeu]. Aceasta e credinţa
apostolilor, aceasta e credinţa părinţilor, aceasta e credinţa ortodocşilor, aceasta e credinţa care a
întărit lumea locuită21!

Pe lângă acestea să-i elogiem frăţeşte şi părinteşte pe vestitorii dreptei-credinţe spre slava şi
cinstea dreptei-credinţe pentru care au luptat, şi să spunem:
Lui Gherman [715–730], Tarasie [784–806], Nichifor [806–815] şi Metodie [843–847],
adevăraţi arhierei ai lui Dumnezeu, apărători şi învăţători ai Ortodoxiei, veşnică fie memoria!
<Lui Ignatie [847–858, 867–877], Fotie [858–867, 877–886], Antonie [893–901] şi Nicolae
[901–907, 912–915], preasfinţilor patriarhi ortodocşi, veşnică fie pomenirea!> 22
Toate cele scris împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie 23, Ignatie,
Fotie, Ştefan [886–893], Antonie şi Nicolae, să fie anatema!
Toate cele inovate şi care au fot făptuite sau vor fi făptuite împotriva predaniei bisericeşti, a
învăţăturii şi regulii sfinţilor şi slăviţilor Părinţi, să fie anatema!
<Lui Ştefan cel Nou, cuviosul mucenic şi mărturisitor [713–767] 24, veşnică fie pomenirea!>
Lui Eftimie [al Sardesului, † 831], Teofil şi Emilian [al Cyzicului, † 829], slăviţilor
arhiepiscopi mărturisitori, veşnică fie pomenirea!
Lui Teofilact [al Nicomidiei, † 828], Petru [al Niceii, † 826], Mihail [al Synadei, † 826] şi
Iosif [al Tesalonicului, † 829], fericiţilor mitropoliţi, veşnică fie pomenirea! 25
20
Extindere la Fecioara Maria a prevederilor canonului 82 trulan (691–692) referitoare la restrângerea
reprezentării iconografice simbolice a lui Hristos ca Miel şi preeminenţa înfăţişării Lui ca persoană.
21
Întreg acest ultim pasaj este citat şi în actele (semeioma) sinodului bizantin din 1092 contra iconologiei
materialiste a mitropolitului Leon al Chalcedonului (PG 127, 972–984, la 982D); pentru detalii despre cazul Leon,
vezi ANA COMNENA, Alexiada V, 2; PG 131, 384–389; trad. rom. de M. Marinescu-Himu, Ed. Minerva (Biblioteca
pentru toţi 906–907), Bucureşti, 1977, vol. I, p. 182–186.
22
În paranteze unghiulare elemente ulterioare primei redactări a Sinodiconului.
23
Aluzie nu atât la scrierile iconoclaştilor împotriva acestor patriarhi, cât la scrierile polemice ale monahilor
studiţii, adepţi ai unei aplicări riguroase (akribeia) a canoanelor bisericeşti în cazul ierarhiei iconoclaste, împotriva
patriarhilor adepţi ai unei atitudini moderate (oikonomia).
24
Martir sub Constantin V Copronimul (741–775).
25

56
 Lui Ioan, Nicolae şi Gheorghe de trei ori fericiţilor arhiepiscopi şi mărturisitori şi tuturor
episcopilor care cugetă la fel cu ei, veşnică fie pomenirea!
Lui Teodor, preacucernicului egumen al Studiului [† 826], veşnică fie pomenirea!
Lui Isaac făcătorului de minuni [† 817] şi Ioanichie foarte prorocescul [† 846], veşnică fie
pomenirea!
Lui Ilarion preacuviosului arhimandrit şi egumen al Dalmatului [† 845], veşnică fie
pomenirea!
Lui Simeon, preacuviosului stâlpnic [† 844], veşnică fie pomenirea! 26

Aşa cum aceste binecuvântări ale Părinţilor trec de la ei la noi, fiii lor, care râvnim cu zel
dreapta lor credinţă, tot aşa şi blestemele îi cuprind pe ucigătorii de părinţi şi dispreţuitorii
poruncilor Domnului. Drept pentru care toţi în comun, ca plinătate a dreptei -credinţe, aducem
asupra lor blestemul sub care s-au supus pe sine ei înşişi:
— Cei care primesc cu cuvântul Economia în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, dar nu suferă să
o vadă prin icoane, şi de aceea cu vorba se conformează, dar în realitate tăgăduiesc mântuirea
noastră, să fie anatema!
— Cei care alipindu-se rău de expresia „necircumscris” nu vor de aceea să înfăţişeze în
icoane pe Cel ce S-a făcut părtaş cu noi trupului şi sângelui [Evr 2, 14], Hristos adevăratul
Dumnezeul nostru, drept pentru care se arată crezând că a avut un trup aparent, imaginar [că
sunt „fantasiaşti”], să fie anatema!
— Cei care primesc, măcar că nu vor, vedeniile Prorocilor, dar nu primesc desenarea în
icoane a celor văzute de aceştia — o, minune! — încă înainte de Întruparea Cuvântului, ci
flecăresc fie că văzătorilor li s-a arătat însăşi acea Fiinţă insesizabilă şi nevăzută, fie consimt că
acestea s-au arătat celor ce le-au văzut ca nişte icoane ale adevărului, ca nişte prefigurări şi
figuri ale lui, dar nu suferă să fie înfăţişate în icoane nici Cuvântul întrupat, nici Patimile Lui
pentru noi, să fie anatema!
— Cei care-L aud pe Domnul când zice: „Dacă aţi crede în Moise, aţi crede şi în Mine” [In
5, 46] şi celelalte, şi-l înţeleg pe Moise când spune: „Proroc ca mine va ridica Domnul
Dumnezeul nostru dintre fraţii noştri” [In 5, 46; Dt 18, 15–18], după care spun că pe Prorocul
[vestit] Îl primesc, dar nu introduc prin icoane harul şi mântuirea a toată lumea aduse de acest
Proroc, cum S-a arătat, cum a petrecut împreună cu oamenii [Bar 3, 38], cum a vindecat patimi
şi boli fără leac, cum a fost răstignit, cum a fost îngropat, cum a înviat, cum a suferit şi făcut
toate pentru noi; deci cei care nu suferă să vadă în icoane aceste lucrări mântuitoare a toată
lumea nu le cinstesc şi nici nu li se închină, să fie anatema!
— Cei care stăruie în erezia luptătoare împotriva icoanelor [iconomahă], sau mai degrabă în
apostazia luptătoare împotriva lui Hristos [hristomahă], şi nu vor să fie readuşi la mântuirea lor
prin Legea lui Moise, nici nu preferă să se reîntoarcă la dreapta-credinţă prin învăţăturile
Apostolilor, care nu se lasă convinşi să se întoarcă înapoi din rătăcirea lor nici de îndemnurile şi
explicaţiile Părinţilor, nici nu se lasă înduplecaţi de acordul Bisericilor lui Dumnezeu din toată
lumea, ci se dau o dată pentru totdeauna de partea iudeilor şi elinilor — căci ceea ce aceia
hulesc în chip nemijlocit faţă de Prototip, aceştia nu roşesc a îndrăzni prin intermediul icoanei
Lui faţă de Însuşi Cel înfăţişat pe ea —; deci cei ce sunt ţinuţi fără întoarcere în această rătăcire
şi-şi astupă urechile înaintea oricărui cuvânt dumnezeiesc şi învăţături duhovniceşti, ca unii ce
sunt deja putreziţi şi se taie pe ei înşişi din trupul obştesc al Bisericii, să fie anatema!

Anastasie [730–754], Constantin [754–766] şi Nichita [766–780] [patriarhii

Constantinopolului], care au început ereziile sub împăraţii isaurieni, ca nişte nesfinţiţi şi călăuze
ale pierzaniei, să fie anatema!
Teodot [815–821], Antonie [821–837] şi Ioan [837–843] [patriarhii Constantinopolului], care
şi-au transmis unii altora cele rele succedându-şi în reaua-credinţă, să fie anatema!

26
Aclamaţiile comemorează principalele personalităţi ale rezistenţei ortodoxe din timpul celui de -al doilea
iconoclasm bizantin, ierarhi şi monahi. Lipsesc dintre ele figuri de prim rang, cum ar fi fraţii Grapţi, Mihail Sincelul.

57
 Pavel care s-a întors înapoi la Saul, şi Teodor cel supranumit şi Gastis, Ştefan Molitis şi
Teodor Kritinos şi Laludios Leon27 şi, pe lângă aceştia, oricine este asemenea cu cei zişi în
reaua-credinţă, oricare ar fi rangul lui în cler, demnitatea şi funcţia lui, şi toţi aceştia care stăruie
în reaua-credinţă, să fie anatema!

[2. Contra ereziilor entuziaste şi dualiste (secolele X–XI)]

[a. Contra „entuziastului” Gherontie din Lampe (între 1052–1081)]

— Gherontie cel pornit din Lampe 28, care şi-a împroşcat veninul ereziei lui în Creta şi s-a
numit pe sine însuşi Unsul [Mesia], spre răsturnarea — vai! — a Economiei mântuitoare a lui
Hristos dimpreună cu dogmele şi scrierile lui ticăloase şi cu cei ce gândesc la fel cu el, să fie
anatema!

[b. Contra „entuziastului” Teodor Vlahernitul (între 1082–1100) 29]

— Cei ce practică entuziasme [transe] divine şi prin părute extaze se prefac că văd
contemplaţii, iar prin acestea se lasă înşelaţi şi încearcă să înşele pe cei mai simpli, să fie
anatema!
— Cei ce spun şi învaţă că Firea [divină] necuprinsă şi inexprimabilă, inaccesibilă şi
neapropiată poate fi cuprinsă şi e accesibilă, iar despre dumnezeieştii Părinţi şi Dascăli şi
Luminători ai Bisericii noastre Ortodoxe care au învăţat că e de necuprins, spun că sunt
nedesăvârşiţi şi că n-au ajuns la desăvârşirea la care fabulează şi flecăresc că au ajuns ei, să fie
anatema!
— Cei ce răstălmăcesc fără minte şi fără învăţătură ceea ce a spus despre Fiinţa
dumnezeiască preaînaltă marele în teologie Grigorie în „Cuvântarea la Naşterea lui Hristos”:
„că e admirată numai cu mintea, şi aceasta foarte nedesluşit şi modest, nu din cele ce este în El
Însuşi, ci din cele din jurul Lui” 30, şi înţeleg în chip răsturnat expresia „din cele ce este în El
Însuşi” ca însemnând din creaturi, şi astfel hulesc şi numesc pe Dumnezeu creatură, iar expresia
„din cele din jurul Lui” o înţeleg ca din însăşi Fiinţa dumnezeiască, şi aşa fac cuprinsă Fiinţa de
necuprins şi suprafiinţială, şi nu o numesc mai degrabă cu neputinţă de înţeles şi nu afirmă că e
cunoscută numai din cele din afara Ei şi din jurul Ei, să fie anatema!
— Cei ce fabulează că văd în chip sensibil pe Preasfântul Duh şi de aceea spun enormitatea
că sunt schimbaţi ei înşişi în firea dumnezeiască şi contrazic dumnezeiasca Scriptură care spune:
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” [In 1, 18], să fie anatema!
— Cei ce învaţă că Duhul Sfânt e primit în chip sensibil în pântec şi prin aceasta ei suferă o
sarcină deopotrivă cu femeile însărcinate şi care nasc, şi denaturează cuvântul prorocului care
spune: „Pentru frica Ta am luat în pântec şi am avut dureri de naştere şi am născut duh de
mântuire pe care l-am purtat în pântec pe pământ” [Is 26, 17–18] mutându-i tâlcuirea spre
opinia lor, să fie anatema!
— Cei ce introduc abuziv un extaz şi un entuziasm [transă] şi afirmă că extazul e lucrat de
Hristos prin Duhul Sfânt, iar entuziasmul de Duhul Sfânt prin Hristos despărţind în chip
necucernic pe Hristos de Duhul Sfânt, atribuind lui Hristos o lucrare, iar Duhului Sfânt alta, şi
27
Lideri ai partidei iconoclaste bizantine din a doua lui fază, necunoscuţi altfel, afară de Teodor Kritinos,
arhiepiscopul Siracuzei, condamnat de sinodul antfotian de la Constantinopol (869–870).
28
Cunoscut numai din această notiţă din Sinodicon, Gherontie din Lampe (Asia Mică) a fost adeptul sau
iniţiatorul unei secte mistice susţinând identificarea extatică a subiectului misticului cu eul lui Hristos/Mesia. Cf.
GOUILLARD, op. cit., p. 116–117.
29
Deşi nu au fost incluse în Sinodiconul Ortodoxiei, reproducem cu titlul de exemplificare a tipului de deviaţii
spirituale ale ereziilor „entuziaste” bizantine cele 11 anateme din formularul de abjurare al lui Teodor Vlahernitul
condamnat între 1082–1100 pentru propaganda „entuziasmului” mistic în societatea înaltă din Constantinopol (cf.
ANA COMNENA, Alexiada X, 1, 6; trad. rom. cit. vol. II, p. 66–67 în finalul notiţei despre Nil Calabrezul). Ele au fost
identificate în finalul unui ritual de abjurare al bogomililor de Jean Gouillard, care le-a editat şi analizat, subliniind
afinităţile frapante ale tezelor condamnate cu mistica harismatică a Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022). Ed. J.
GOUILLARD: „Quatre procès de mystiques à Byzance”, Revue des études byzantines 36 (1978), p. 52–56 şi
comentariu, p. 19–28.
30
Cuvântarea 38, 7; PG 36, 317B.

58
nu atribuie Unicei Dumnezeiri o unică putere sau stăpânire, ci o diversitate de lucrări, iar despre
acestea flecăresc cu minte vătămată că una e lucrată şi ajutată în lucrarea proprie de cealaltă,
introducând astfel însuşiri noi, pe lângă cele rostite pentru Sfânta Treime de către
de-Dumnezeu-înţelepţiţii Părinţi, ca unii care gândesc, spun şi născocesc în chip necucernic
hule împotriva lui Dumnezeu, să fie anatema!
— Cei ce spun că dumnezeiasca şi sfânta Scriptură Veche şi Nouă stă doar în hârtie şi
cerneală şi n-are nici un folos sau câştig pentru suflet, fiind de folos numai cele învăţate şi
predate de ei, să fie anatema!
— Cei ce defaimă pe de Dumnezeu înţelepţiţii Apostoli ca pe unii care ar fi propovăduit
Evanghelia nu de la Duhul Sfânt, ci din pântec, iar ei înşişi spun că sunt iniţiaţi dintr-o vedere
mai înaltă în lucrurile negrăite, pe care le-a auzit dumnezeiescul Pavel şi „pe care nu e cu
putinţă omului a le rosti” [2 Co 12, 4], pe care le cunosc şi le spun şi-i învaţă pe cei iniţiaţi de ei,
şi socotesc că demenţa şi crizele lor de nebunie sunt superioare apostolilor care au vestit pe
Dumnezeu, iar din această pricină se plasează pe ei înşişi deasupra acelora ca unii care singuri
s-ar mântui, în timp de toată lumea ar pieri, să fie anatema!
— Cei ce spun că dacă nu va auzi cineva de la Domnul Însuşi văzut în chip sensibil că spune
păcătoşilor: „Iertate să-ţi fie păcatele!” [Lc 5, 10], nu este cu putinţă să ia într-alt fel iertarea
păcatelor, să fie anatema.
— Cei ce flecăresc că aceia care vieţuiesc potrivit lor îşi schimbă firea mai întâi din oameni
în îngeri, apoi în arhangheli şi apoi, prin înaintare sau trecere de la unele la altele, devin
heruvimi şi serafimi şi, în cele din urmă, — o, ce lipsă de minte şi nebunie! — dumnezei, şi
abuzează de cuvântul dumnezeiesc care spune: „Am spus: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui
Preaînalt!” [Ps 81, 6], iar de aici introduc politeismul, să fie anatema!
— Cei care din pricina tuturor acestor lucruri se numesc pe ei înşişi „luminaţi”, iar pe
credincioşi îi numesc „întunecaţi”, pentru că n-au fost iniţiaţi în dogmele şi învăţăturile lor, să
fie anatema!
[c. Contra bogomililor31]

31
Între anatemele contra lui Ioan Italianul, Sinodiconul din Cod. Vindob. hist. gr. 73 are şi următoarele două
anateme atibogomile:
— „Papas Bogomil, care pe vremea lui Petru împăratul bulgar [927–969] a resuscitat această erezie maniheică şi
a semănat-o în orice oraş şi sat, să fie anatema!”
— „Bogomilii care se găsesc în Panormo şi Katepanat, să fie anatema!”
În general, anatemele antibogomile apar exclusiv în Sinodicoanele unor Biserici provinciale. În ciuda amplorii
sale, procesul medicului bogomil Vasile din Constantinopol (cca 1099) sub Alexie Comnenul (descris de ANA
COMNENA, Alexiada XV, 7–9; trad. rom. cit. vol. II, p. 331–342) n-a condus la introducerea de anateme în
Sinodiconul oficial cal capitalei (cf. A. RIGO, „Il processo del Bogomilo Basilio (1099 ca): una riconsiderazione”,
Orientalia Christiana Periodica 58 (1992), p. 185–211.
Cea mai veche mărturie a prezenţei bogomile în Bulgaria este o epistolă a patriarhului ecumenic Teofilact (933–
956) către ţarul bulgar Petru (927–969). Răspunzând unei scrisori pierdute a ţarului care-i descria apariţia unei „noi
erezii” dualiste în Bulgaria, patriarhul indică măsurile canonice ce trebuie luate şi încheie cu o listă de 14 anateme
extrase însă dintr-un ritual de abjurare al pavlicienilor. În concepţia patriarhului, noua erezie era doar o resurecţie a
maniheismului şi pavlicianismului, de aceea condamnarea generală a doctrinelor dualiste se încheie cu anatemizarea
anacronică a capilor maniheismului (nr. 11) şi pavlicianismului (nr. 12–14):
„— Cine spune că trebuie crezut că sunt două principii, bun şi rău, unul făcător al luminii şi altul al nopţii, unul al
oamenilor şi altul al îngerilor şi celorlalte fiinţe vii, să fie anatema!
— Cine spune în deşert că răul diavol e făcător şi stăpân al materiei şi al acestei întregi lumi văzute şi al trupurilor
noastre, să fie anatema!
— Cei ce vorbesc de rău Legea lui Moise şi spun că Prorocii nu sunt de la Cel Bun, să fie anatema!
— Cei ce anulează căsătoria legiuită şi hulesc spunând că sporirea şi menţinerea neamului nostru omenesc e o
legiferare a demonului, să fie anatema!
— Cei ce hulesc că Unul din Sfânta Treime, Fiul şi Cuvântul de o fiinţă al lui Dumnezeu şi Tatăl, S -a făcut om
fără păcat în chip imaginar şi aparent, iar nu real, să fie anatema!
— Cei ce socotesc crucea, moartea şi învierea lui Hristos drept o aparenţă, să fie anatema!
— Cei ce nu cred că ceea ce s-a spus şi dat de Hristos apostolilor cu «Luaţi, mâncaţi» [Mt 26, 26] este cu adevărat
Trupul şi Sângele lui Hristos, ci vorbesc lucruri enorme şi spun că e vorba de Evanghelie şi de Apostol, să fie
anatema!
— Cei ce flecăresc că preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu e Fecioara Maria, fiica lui Ioachim şi Ana, ci
Ierusalimul de sus [Ga 4, 26], în care, spun, a intrat şi a ieşit Hristos, să fie anatema!

59
 [α. din uzul unei mitropolii neidentificate, sfârşitul secolului X 32]
— Cei ce nu mărturisesc Treimea sfântă, de o fiinţă, nedespărţită, de o cinstire, de un scaun
şi împreună veşnică, de o singură fire, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ci pe Fiul ca pe un Înger
introdus pe deasupra şi numit „Amin” iar pe Duhul Sfânt Cel de o putere cu Tatăl şi cu Fiul ca
dintr-o altă fire şi mai prejos decât El, unii ca aceştia să fie anatema!
— Cei ce nu mărturisesc că Dumnezeu este Făcător al cerului şi al pământului şi al tuturor
făpturilor, Plăsmuitor al lui Adam şi Ziditor al Evei, ci spun că stăpân şi făcător a toate şi
plăsmuitor al firi omeneşti e Potrivnicul [Satan], să fie anatema!
— Cei ce nu mărturisesc că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut fără schimbare mai
înainte de veci şi în vremurile de pe urmă [Evr 1, 2] S-a întrupat pentru multa Sa îndurare din
preacurata Maria de Dumnezeu Născătoarea şi S-a făcut om şi a luat asupra Sa toate ale noastre
afară de păcat [Evr 4, 15], şi care nu se împărtăşesc cu frică cu sfintele şi nemuritoarele Sale
Taine ca din însuşi Trupul Stăpânului şi din sfântul şi scumpul Sânge care s-a vărsat pentru viaţa
lumii, ci ca dintr-o pâine simplă şi dintr-o băutură comună, să fie anatema!
— Cei care nu se închină crucii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos ca uneia care s-a făcut mântuire şi slavă a toată lumea şi a desfiinţat şi pierdut vicleniile
şi armele vrăjmaşului până la sfârşit, a izbăvit făptura de idoli şi a arătat biruinţă asupra lumii, ci
o socotesc ca pe o armă a tiraniei, să fie anatema!
— Cei care nu se închină sfintei şi cinstitei icoane a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca unei întipăriri a lui Dumnezeu Cuvântul Cel întrupat
pentru noi şi nu-L slăvesc aşa cum e înfăţişat în icoană, şi în chip asemănător şi celei a
preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor Lui, ci le numesc idoli, să fie anatema!

— Cei ce-şi închipuie rău că după naşterea negrăită a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Pururea Fecioară şi
Născătoarea de Dumnezeu a născut altă naştere din contactul cu un bărbat, să fie anatema!
— Iniţiatorii şi dascălii acestei vechi şi nou arătate erezii, să fie anatema!
— Skythianos Egipteanul, născătorul acestor blasfemii, care n-a tremurat, el atotîndrăzneţul, să se numească pe
sine însuşi «Dumnezeu Tată» şi ucenicul său Terebinthios, numit şi Budis, care n-a şovăit nici el, fiul pierzaniei, să se
numească pe sine însuşi «Fiu al lui Dumnezeu», şi Kurbikos, numit şi Mani, care şi el, nenorocitul, a înnebunit
numindu-se pe sine însuşi «Mângâietorul» şi «Duhul Sfânt», aceşti trei vrăjmaşi ai Treimii şi potrivnici ai lui
Dumnezeu care şi-au însuşit slava dumnezeiască şi cei doisprezece ucenici ai lui Mani şi învăţăturile lor, să fie
anatema!
— Pavel şi Ioan, copii de ruşine ai mamei lor de ruşine Calinica, de la care şi-a luat numele şi adunarea apostazei,
şi Constantin Armeanul Manaelitul, numit şi Siluan, şi Simeon, numit şi Tit, să fie anatema!
— Un alt Pavel armean, Teodor şi Genesios, copii atotîntinaţi ai acestuia, Iosif, numit şi Epafrodit, Zaharia şi
întinatul Baanis, să fie anatema!
— Serghie al lui Dryinos, numit şi Tihic, spurcatul, care a avut aroganţa să spună că e un alt «Mângâietor» şi un
alt «Duh Sfânt» trimis de cel rău, el şi scrierile lui şi celălalt şirag al părtăşiei lor, împreună cu toţi cei ce au
comuniune cu ei şi-i primesc în cunoştinţă de cauză, fie în casa lor, fie în ţarina lor, întrucât ei înşişi au încercat să -L
izgonească pe Dumnezeul nostru sau chiar L-au şi izgonit, pe cât a fost după ei, din creaţia şi stăpânirea Lui
atribuind-o răului demon apostat împreună cu ei, să fie trimişi anatemei veşnice.
Iar anatema tuturor acestora să se facă aşa: Anatema să fie de la Sfânta, de o fiinţa şi închinata Treime, Tată, Fiu şi
Duh Sfânt, oricine nu gândeşte şi nu crede ca Sfânta Biserică universală a lui Dumnezeu, care e în Roma, în
Constantinopol, în Alexandria, Antiohia şi Sfânta Cetate [Ierusalim] şi, simplu spus, cea de la o margine la alta a
lumii, potrivit canoanelor, regulilor şi dogmelor celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice” (I. DUJCEV, „L’epistola sui
bogomili del patriarca constantinopolitano Teofillato”, Mélanges Eugène Tisserant II, Studi e Testi 232, Città del
Vaticano, 1964, p. 63–91, aici p. 90–91).
32
După Cod. Vindob. theol. gr. 307 (cca 1300) dar ele se regăsesc încă într-un Euchologhion copiat în 1027. Cele
5 anateme au conţinut doctrinar condamnând teze generale comune ereziilor dualiste. Potrivit lui J. GOUILLARD (op.
cit., p. 235), ele par a fi fost elaborate la sfârşitul secolului X contra sectelor dualiste într -o mitropolie provincială
neidentificată mai precis.

60
 [β. din Sinodiconul Bisericii Eladei33]
Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos predându-ne prin sfinţii Lui
ucenici şi Apostoli taina curată a credinţei, a zis şi că „în zilele cele de pe urmă se vor ridica
mulţi proroci mincinoşi şi hristoşi mincinoşi” [Mt 24, 24; 7, 15] şi ne-a îndrumat să fim cu
luare-aminte la unii ca aceştia. Urmând Acestuia şi de Dumnezeu vestitorul Pavel i-a scris lui
Timotei că „în vremile cele de pe urmă unii vor apostazia de la credinţă, luând aminte la
duhurile înşelăciunii şi la învăţăturile demonilor prin făţărnicia unor mincinoşi înfieraţi în
conştiinţa lor şi care interzic căsătoria şi opresc de la bucate, pe care Dumnezeu le -a făcut spre
împărtăşire cu mulţumire pentru cei credincioşi şi care au cunoscut adevărul. Pentru că orice
făptură a lui Dumnezeu e bună dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin rugăciune” [1 Tim 4, 1–5]; şi iarăşi: „căci sunt din cei care se vâră prin case şi
robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de tot felul de pofte, mereu învăţând şi
neputând ajunge vreodată la cunoaşterea adevărului” [2 Tim 3, 6–7].
Dat fiind că Mântuitorul şi Dumnezeul nostru a prezis iar Apostolul a vestit şi el acestea, să
fim cu luare aminte, iubiţilor. Căci ajungând la noi potrivit acestor preziceri vremile de pe urmă,
erezia amestecată cu de toate şi cu multe nume a mesalienilor sau bogomililor invadează acum
orice oraş, ţinut şi eparhie, iar cei ce o introduc nu încetează să-i corupă pe oamenii simpli. Căci
numindu-se pe ei înşişi „creştini”, aceşti urâtori ai lui Hristos se amestecă datorită bunului
renume al acestui nume cu ortodocşii şi, neştiuţi — pentru că ascund lupul în blană de oaie —
îşi încep glăsuirile lor deşarte din chiar Scripturile cinstite de noi şi, după ce sub această mască
au câştigat crezământ, iar cei care-i ascultă încep să fie cu luare-aminte la ei, atunci îşi varsă şi
veninul şi, o dată ajunşi familiari lor, vomită blestematele dogme ale lui Satan, pe care le
azvârlim anatemei împreună cu aceştia ca pe unele false, spurcate şi străine de Biserica
universală.
— Petru, iniţiatorul ereziei mesalienilor sau likopetrianilor sau fundadiţilor sau bogomililor,
care s-a numit pe sine însuşi Hristos/Mesia şi a făgăduit că după moarte va învia şi din această
pricină i s-a schimbat numele în Likopetru, pentru că, îngropat pe bună dreptate sub pietre din
pricina nesfârşitelor lui vrăjitorii şi fapte murdare, a făgăduit răilor iniţiaţi împreună cu el în
acestea că după trei zile va învia, dar stând ei în jurul hoitului său scârnav, după trei zile s -a
arătat ieşind din grămada de pietre un demon cu chip de lup, să fie anatema!
— Tihic34, iniţiatorul împreună cu el şi ucenicul acestuia, care a corupt şi răstălmăcit şi
celelalte Scripturi dumnezeieşti, dar mai cu seamă toată Evanghelia după Matei, şi toate zicerile
privitoare la Dumnezeu Tatăl şi la Duhul Sfânt le-a răstălmăcit ca referindu-se la părintele său
duhovnicesc, şi aşa a tras slava lui Dumnezeu spre iniţiatorii scârnavei lui erezii, să fie anatema!
— Dadoe, Sava, Adelfie, Herma, Simeon35 şi ceilalţi care, vomitând veninul unei asemenea
erezii şi înşelând pe oamenii mai simpli, bărbaţi şi femei, i-au doborât în prăpastia pierzaniei, să
fie anatema!
— Cei ce zic că, pe lângă sfânta şi de viaţă începătoarea Treime, adică Dumnezeu Tatăl şi
Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Preasfântul Duh, mai este
o altă Treime sau o Putere superioară tronând peste cel mai înalt din cele şapte ceruri, potrivit
scârnavei şi mincinoasei lor scrieri „Vedenia lui Isaia”, să fie anatema!
— Cei ce introduc alte scripturi, pe lângă cele glăsuite de Duhul Sfânt şi predate nouă de
Sfinţii Părinţi, să fie anatema!
33
Câteva manuscrise aparţinând Sinodiconului local al Bisericii Eladei (mitropolia Atenei) (cel mai vechi Cod.
Athen. BN gr. 872, secolele XIV–XV) inserează în acest loc o serie de 13 anateme încadrate de un prolog şi epilog şi
referitoare la doctrina şi practica bogomililor şi a altor secte dualiste, antiecleziale, antisacramentale, harismatice şi
nonconformiste social, înrudite şi cunoscute în izvoarele istorice ale epocii sub denominaţiunile de manihei,
paulicieni, mesalieni, euhiţi, entuziaşti, fundagiagiţi etc. Textul lor (GOUILLARD, op. cit., p. 61–69 şi 228–237,
comentarii) reprezintă un sinodicon independent, tomosul unui sinod local necunoscut din secolele XI–XII împotriva
acestor secte, este identic cu PG 131, 40–48: Elenchos kai thryambos, unde sunt însă eronat atribuite lui Eftimie
Zigabenul. Cele 13 anateme oferă un tablou succint dar complet al principalelor învăţături şi practici bogomile; un
tablou identic, dar amplificat cu detalii în relatările despre bogomilism ale monahilor Eftimie de la Peribleptos şi
Eftimie Zigabenul (sfârşitul secolului XI: Panoplia dogmatică 27; PG 130, 1280–1332).
34
Supranumit Serghie, ultimul mare reformator al pavlicianismului (cca 800–835).
35
Liderii mesalieni din secolul IV menţionaţi de TEODORET († 466), Istoria bisericească IV, 11.

61
 — Cei ce spun despre căsătoria în Domnul sau mâncarea de carne potrivit lui Dumnezeu că
sunt urâciune pentru Dumnezeu, drept pentru care le răstoarnă, să fie anatema!
— Cei care răstoarnă şi defăimează ca flecăreală deşartă toate rugăciunile şi cântările predate
nouă mai întâi de către dumnezeieştii apostoli — căci spune Apostolul: „Umpleţi-vă de Duhul
Sfânt vorbind între voi în psalmi şi în cântări duhovniceşti” [Ef 5, 18–19] —, iar mai apoi de
dumnezeieştii şi fericiţii părinţi şi dascăli ai Bisericii, învăţând ca început al depărtării lor de
Dumnezeu să se facă cu plecăciune până la pământ fără întipărirea pe faţă a semnului crucii
Domnului numai rugăciunea „Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, sub pretext că această rugăciune
a fost predată de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi, dar în realitate pentru a-l chema pe
scârbosul lor părinte Satan — căci de aceea resping şi semnul crucii şi nu suferă a auzi nici
ecfonisul adăugat rugăciunii de dumnezeieştii luminători şi învăţători ai Bisericii întru slava
sfintei şi celei de o fiinţă Treimi: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh” —; deci cei ce gândesc şi învaţă pe alţii aşa şi stăruie până în sfârşit în
această împotrivire vicleană, să fie anatema!
— Cei care se scârbesc de adunările din biserici şi care şed şi învaţă în locuri proprii sub
pretextul liniştirii [isihiei], în realitate însă pentru ca lucrurile spurcatei lor rătăciri să rămână
nevădite şi nedetectate, pentru ca aşa să-şi poată vărsa în secret asupra celor înşelaţi de ei întreg
veninul ereziilor, şi toţi care stăruie până în sfârşit într-o asemenea rătăcire, să fie anatema!
— Cei ce defaimă ca nişte „lucruri făcute de mâini omeneşti” bisericile pe care
dumnezeieştii apostoli au predat să fie zidite spre slava lui Dumnezeu şi spun că sunt sălaşuri
ale demonilor şi, mergând aşa pe calea lor, răstoarnă drept urmare şi cinstita reînălţare a
dumnezeieştilor şi sfintelor icoane, precum şi cinstirea şi închinarea lor, ca unii ce sunt
mădulare cu totul stricate şi putrezite [ale Trupului lui Hristos, Biserica], să fie anatema!
— Cei ce se grăbesc spre răsturnarea învăţăturii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, pe care Acesta a dat-o sfinţilor Săi ucenici, ca să-i boteze pe toţi cei ce cred
în El în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh [Mt 28, 19] pentru că „de nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu” [In 3, 5]; deci cei care
sunt orbi la toate acestea şi aflaţi sub lucrarea lui Satan cutează să flecărească şi să spună că
Sfântul Botez e simplă apă, ca unii care au ajuns o dată pentru totdeauna în afara credinţei
noastre şi a Bisericii şi străini de Dumnezeu, să fie anatema!
— Cei care, ca urmare a unor astfel de flecăreli şi absurdităţi, numesc şi cinstita şi de viaţă
făcătoarea cruce spânzurătoare iar Sfântul Botez simplă apă, care n-are nici iertarea păcatelor,
nici nu vine de la Duhul, şi făgăduiesc să dea de la ei înşişi botezul de la Duhul atunci când îi
îmbracă pe scârbavnicii lor iniţiaţi cu haină monahală mincinoasă şi fac asupra lor acea
faimoasă invocare sau, mai bine zis, duc la scufundarea sufletelor şi trupurilor lor, să fie
anatema!
— Cei care spun că Împărtăşania cu cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o împărtăşire cu pâine simplă şi vin simplu, şi de aceea îi
îndeamnă pe aceia dintre laici care au trecut la ei să vină la Împărtăşanie după mâncare în chip
făţarnic şi pentru a rămâne ascunşi, iar pe cei ce au trecut la ei dintre preoţi îi îndeamnă să
săvârşească cele ale dumnezeieştii şi înfricoşătoarei Liturghii după ce au mâncat, ca unii care
sunt în chip vădit antihrişti, deşi pe ei înşişi se numesc „cetăţeni ai lui Hristos” [christopolites],
să fie anatema!
— Cei care, între cele făcute de ei fără Dumnezeu, spre răsturnarea întregii credinţe în
Dumnezeu săvârşesc şi alte lucruri viclene, şi în locul suflării dumnezeieşti şi sfinte pe care au
primit-o de la Hristos Domnul la insuflarea tainică a Duhului Sfânt, scuipă asupra celor iniţiaţi
de ei scuipări de care sunt vrednici ei înşişi, făcând asupra lor cele pe care noi le facem
împotriva demonilor şi frecându-i încă pe aceia de jos până sus cu un burete cu apă puturoasă
spre răsturnarea Sfântului Botez şi a prezenţei luminătoare a dumnezeiescului Duh, să fie
anatema!
Acestea sunt seminţele viclenei lor impietăţi, acestea sunt vlăstarele ateismului vicleanului
Satan. Dar noi, poporul ales al lui Hristos, să ne alipim din tot sufletul de învăţăturile

62
dumnezeieşti şi apostoleşti şi de predaniile Părinţilor, fugind din tot sufletul de învăţăturile
murdare ale impietăţii, ţinându-ne departe de religia lor pierzătoare şi adorând în chip creat pe
Dumnezeu Cel cunoscut şi cinstit în Treimea Persoanelor sau Ipostaselor, Căruia fie slava şi
puterea în vecii vecilor. Amin.
[γ. din Cod. Vatic. gr. 511 (secolul XI)36]
— Cine spune de acum înainte: „Am văzut pe Dumnezeu Cel Nevăzut, am auzit
spunându-ni-se de către Însăşi Firea cea curată [a Dumnezeirii]: «Eşti Ilie, eşti Enoh, eşti Ioan
ucenicul cel iubit de Mine», sau chiar: «Tu eşti Fiul Meu iubit!»”, să fie anatema!
— Cine face de acum înainte stropire cu apă zicând: „Botezul s-a învechit” şi: „Îmi fac
stropire spre înnoirea şi curăţirea sufletelor”, să fie anatema!
— Cine face de acum înainte pesmeţi şi frământă împreună cu făina pulbere şi cenuşă de
oase moarte sau adaugă în ea altă materie rea şi le dă unora în chip de anafură, să fie anatema!
— Cine desparte pe bărbaţi de femeile lor şi pe femei de bărbaţii lor prin convingere şi
amăgire şi le atrage pentru voia lui vicleană după care le trimite iarăşi să se unească cu bărbaţii
lor, să fie anatema!
— Cine nesocoteşte haina îngerească dată de către de Dumnezeu purtătorii Părinţi spre
mântuirea sufletelor şi introduc în locul ei o alta fără rugăciuni şi cântări, sau, mai bine zis, o
răstoarnă pe cea dintâi fără a pune nimic în locul ei, ci răstoarnă prilejurile pocăinţei, să fie
anatema!
— Cine dezbracă femei cu totul, le îndeamnă la mărturisire şi le îmbracă în haine albe
închipuindu-şi că le face monahii, după care le îmbrăţişează — ceea ce nu se face la bărbaţi —,
să fie anatema!
— Cine împiedică de acum înainte Jertfa sfântă şi fără de sânge, pe care ucenicii Cuvântului
au primit-o de la Însuşi Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii [In 1, 29] atunci când a
săvârşit Cina cea de Taină, spunându-le: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” [Lc 22, 19], şi
îndeamnă la gustarea necuraţilor lor pesmeţi, să fie anatema!
— Cine spune că: „Toată lumea se împarte în trei părţi, dintre care două vor pieri, dar a treia,
adică numai cinul şi numai învăţătura mea se va mântui”, să fie anatema!
— Cine spune că: „Oricine va huli împotriva Fiului lui Dumnezeu se va ierta, dar cine mă va
huli pe mine nu i se va ierta” [cf. Mt 12, 32], să fie anatema!
— Cine primeşte sau îndrăgeşte cartea numită „Oracol” sau cele cinci „Epistole” alcătuite de
ei sau „Cartea alfabetică” sau „Evanghelia după Toma”, şi nu se scârbeşte mai degrabă de ele şi
scuipă pe ele ca pe unele vrednice de a fi pradă focului, să fie anatema!
— Cine propovăduieşte sau păzeşte de acum înainte vedeniile zise şi celelalte născociri ale
rătăcirii, sau se scârbeşte şi-şi întoarce spatele de la toate acestea numai de formă şi cu gura, nu
cu sufletul curat, să fie anatema!
— Cine spune că Sfântul Botez nu-i decât ulei şi apă, iar cel botezat n-are din ele nici un
folos, să fie anatema!
— Cine spune că Sfântul Mir e ulei de candelă ars încât şi miroase urât, să fie anatema!
— Cine spune că Sfintele şi Preacuratele Taine sunt pâine comună, nu Trupul viu al
Domnului, să fie anatema!
— Cine-i numeşte pe creştinii ortodocşi fără minte [cf. Ga 3, 1], să fie anatema!
— Cine spune că n-are nevoie de folosul dumnezeieştilor Scripturi, nici de învăţătura
prorocilor şi apostolilor, să fie anatema!

36
Aceste 23 de anateme antibobomile „parazite” sunt editate de J. GOUILLARD în apendice (p. 310–313, text; p.
305–310, comentariu). Ele reprezintă o compilaţie de anateme antidualiste alcătuită plecând de la trei surse distincte:
nr. 1–10, 12; nr. 11, 13–15; şi nr. 16–23.

63
 — Cine dispreţuieşte haina preoţească şi veşmântul monahal ca pe un lucru de nimic şi
numeşte flecăreală rugăciunile şi doxologiile ortodocşilor, să fie anatema!
— Cine răstălmăceşte zicerile evanghelice şi apostoleşti şi le trage spre rătăcirea proprie, iar
nu cum le-a predat Biserica, să fie anatema!
— Cine spune că semnele dumnezeieşti şi vindecările săvârşite prin cruce şi prin cinstitele
icoane sunt de la demoni, să fie anatema!
— Cine se închină în chip făţarnic la cruce şi la cinstitele icoane de ochii poporului, cine
anatemizează toată erezia, dar stăruie iarăşi în rătăcirea şi superstiţia lui, să fie anatema!
— Cine socoteşte căsătoria drept un lucru scârbos şi faptul de a se culca omul cu femeia lui
drept un lucru întinat iar prin această înfrânare închipuită urzesc desfiinţarea lumii, să fie
anatema!
— Cine falsifică predaniile Apostolilor, Părinţilor şi Sinoadelor Bisericii şi inventează sau
născocesc altceva împotriva credinţei, să fie anatema!
[δ. dintr-o scrisoare a patriarhului ecumenic Cosma (1075–1081) către mitropolitul din
Larissa37]
— Cei ce spun că Satan e creatorul creaţiei văzute şi care-l numesc econom al ploii, al
grindinii şi al tuturor celor date de către pământ, să fie anatema!
— Cei ce spun că pe Adam şi Eva i-a creat Satan, să fie anatema!
— Cei ce resping pe Moise care L-a văzut pe Dumnezeu şi pe Ilie Tesviteanul şi ceilalţi
sfinţi proroci şi patriarhi şi scrierile lor sfinte şi spun că ele sunt ale lui Satan şi că mişcaţi de
acela ei au scris ce au scris şi cele ce le-au spus despre Hristos şi că au vorbit fără voie ca siliţi
de Dumnezeu, şi de aceea anulează orice ¤¤¤ din Vechiul Testament şi pe prorocii care au
strălucit în el, să fie anatema!
— Cei ce insultă pe Ioan Botezătorul şi spun că e de la Satan şi el şi botezul cu apă şi de
aceea întorc spatele Sfântului Botez prin apă şi se botează fără apă după simpla rostire a lui
„Tatăl nostru”, să fie anatema!
— Cei ce întorc spatele tuturor psalmodiilor sfinte şi dumnezeieşti şi înseşi casei sfinte a lui
Dumnezeu şi spun că ei cântă „Tatăl nostru” în orice loc s-ar afla, să fie anatema!
— Cei ce resping şi socotesc drept nimic sfânta liturghie şi toată rânduiala preoţiei şi spun că
acestea sunt găselniţele Satanei, să fie anatema!
— Cei ce anulează şi socotesc drept nimic Împărtăşirea scumpului Trup şi sfântului Sânge al
Domnului nostru Iisus Hristos, întrucât tăgăduiesc în întregime taina făcută în Hristos Iisus
pentru mântuirea noastră, să fie anatema!
— Cei ce anulează închinarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci şi a sfintelor icoane, să fie
anatema!

37
Scrisoarea păstrată doar în Cod. Marcianus gr. III, 74, f. 77v–79v, a fost descoperită de N.A. Oikonomides şi a
fost editată de J. GOUILLARD, „Une source grecque de Sinodik de Boril. La lettre inédite de patriarche Cosmas”,
Travaux et mémoires 4 (1970), p. 361–374, aici, p. 371–372. Informat de progresele neomaniheismului, respectiv ale
bogomilismului în Balcani şi în Grecia, patriarhul Cosma (1075–1081) îl informează pe mitropolitul Larissei de
hotărârea luată de Sinod ca în toate duminicile să se citească în bisericile parohiale 12 anateme împotriva învăţăturilor
şi practicilor iniţiate de „părintele [papas] Bogomil” şi perpetuate de adepţii lui, anateme cu dublu rol de a pune în
gardă pe credincioşi împotriva ereziei dualiste şi de a servi drept formular de abjurare pentru cei ce se întorc în
Biserică, rigoare în aplicarea procedurilor de reconciliere canonică. Publicarea acestui document ereziologic i-a
permis editorului totodată identificarea surselor a 12 din cele 16 anateme antibogomile inserate între anatemele
împotriva lui Ioan Italianul (1082) şi Eustratie al Niceii (1117) în traducerea şi adaptarea bulgară a Sinodiconului
Ortodoxiei realizată în 1211 cu ocazia unui sinod antibogomil ţinut în Biserica bulgară sub ţarul vlaho-bulgar Borilă
(1207–1218), şi cunoscut de aceea sub numele de Sinodiconul ţarului Borilă (cunoscut în două recenzii: Paluzov şi
Drinov, ambele editate de M.G. POPRUŽENKO, Sinodik Carija Borila, Bulgarski starini 8, Sofia, 1928). Între nr. 1–37
şi 54–68 ce cuprind deciziile din Sinodiconul bizantin între anii 843–1171, la nr. 38–53 (vers. Paluzov), Sinodiconul
bulgar cuprinde 16 anateme antibogomile, identificate de J. Gouillard cu anatemele din epistola patriarhului Cosma,
într-o ordine răsturnată însă (nr. 39–41 Paluzov = nr. 9–11 Cosma; iar nr. 43–45, 47–51 Paluzov = nr. 1–8 Cosma).

64
 — Papas Bogomil care pe vremea lui Petru, Ţarul bulgarilor [927–969] a primit această
erezie maniheică şi a semănat-o în toată Bulgaria, precum şi cei ce se fac şi se vor face ucenici
ai lui, să fie anatema!
— Toată această erezie şi obiceiurile lor, adunările lor nocturne, misterele şi posturile lor
nefolositoare şi cei ce vin la ele, să fie anatema!
— Cei ce au bunăvoire faţă de ei şi mănâncă şi beau cu ei în cunoştinţă de cauză sau primesc
de la ei daruri, întrucât gândesc la fel cu ei, să fie anatema!
— Cei care-i primesc în sfânta Biserică a lui Dumnezeu înainte de a se mărturisi şi
anatemiza erezia aceasta precum s-a zis mai sus, să fie anatema!

[3. Contra dialecticii şi filozofiei platonice a lui Ioan Italianul (1076/1077; 1082)]

Capitolele [tezele] Italianului38

— Cei ce încearcă în general să aplice o cercetare şi învăţătură nouă negrăitei Economii în
trup a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, şi să examineze în ce mod Însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu S-a unit cu frământătura omenească şi potrivit cărei raţiuni a îndumnezeit trupul
asumat, încercând să lupte în cuvânt prin expresii dialectice aplicând noutăţii mai presus de fire
[hyper physin] a celor două firi ale Dumnezeului-om formulele „prin fire” [kata physin] şi „prin
instituire” [kata thesin], să fie anatema!
— Cei ce se proclamă drept-credincioşi, dar introduc fără ruşine sau, mai bine zis, fără
evlavie în Biserica ortodoxă şi universală impioasele dogme ale elinilor [păgânilor] despre
sufletele omeneşti, cer, pământ şi celelalte creaturi, să fie anatema!
— Cei ce preferă aşa-zisa înţelepciune nebună [1 Co 3, 19] a filozofilor din afară [profani]
şi, urmând profesorilor lor, primesc metempsihozele sufletelor oamenilor sau că şi acestea pier
în chip asemănător animalelor necuvântătoare şi merg spre nefiinţă, desfiinţând prin acestea
învierea, judecata şi răsplătirea finală a celor făcute în viaţă, să fie anatema!
— Cei ce dogmatizează că materia şi ideile [formele lucrurilor] sunt fără de început sau
împreună fără de început cu Ziditorul şi Dumnezeul a toate, şi că cerul, pământul şi celelalte
creaturi sunt veşnice şi fără de început şi rămân neschimbate, contrazicându-L astfel pe Cel ce a
zis: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” [Mt 24, 35], ca unii care
glăsuiesc în deşert şi-şi atrag asupra capetelor lor blestemul lui Dumnezeu, să fie anatema!
— Cei ce spun că înţelepţii elinilor [păgânilor], întâi ereziarhi, care au fost azvârliţi deja
anatemei ca unii străini de Biserica universală de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de toţi
Părinţii care au strălucit în Ortodoxie, deci cei care spun că, din pricina bogăţiei stricate şi
întinate din scrierile lor, sunt cu mult mai buni atât acum, cât şi la judecata viitoare decât
bărbaţii drept-credincioşi şi ortodocşi care au greşit prin patima şi neştiinţa omenească, să fie
anatema!
38
Despre cazul lui Ioan Italianul (Italos), a se vedea relatarea ANEI COMNENA, Alexiada V, 8–9; PG 131, 428–
440; trad. rom. cit., vol. I, p. 205–214, şi comentariul istoric cu bibliografia critică a lui GOUILLARD, op. cit. [[Le
Synodikon de l’Orthodoxie]], p. 188–202. Doctrina şi persoana filozofului Ioan Italos, succesorul lui Psellos la
conducerea învăţământului filozofic superior din Constantinopol, au fost obiectul a două procese sinodale: primul
cândva între 1 septembrie 1076 – 1 septembrie 1077, sub Mihail VII Dukas (1071–1078), protectorul filozofului,
când s-au condamnat în formă generală, fără nume, o listă de 10 filozofeme platonizante; al doilea în martie 1082,
sub Alexie I Comnenul (1081–1118), rivalul familiei Dukas, când cele 10 teze au fost inserate ca 10 anateme în
Sinodicon urmate de o a 11-a prin care este condamnat Italos însuşi nominal interzicându-i-se lui şi discipolilor lui
profesarea teoriilor metafizice contrare Revelaţiei. Cele 11 „capitole ale Italianului” din Sinodicon incriminează
supralicitarea filozofiei antice, fixând în acelaşi timp limita admisibilă a studiilor elenice pentru un creştin, şi denunţă
ca eretice cosmologia, antropologia şi eshatologia platonică (şi origenistă): creaţia din eternitate, eternitatea lumii,
preexistenţa, metempsihoza şi apocatastaza sufletelor, şi de asemenea aplicaţii inadecvate ale logicii în explicarea
chestiunilor dogmatice, mai ales în hristologie. Importantă pentru semnificaţia generală a Sinodiconului este mai ales
prima anatemă care interzice aplicarea în înţelegerea modului îndumnezeirii umanităţii în Hristos a aporiei dialectice
antice: kata physin — kata thesin (după natură sau după relaţie), ai cărei termeni corespund de fapt în hristologie
poziţiilor monofizită şi, respectiv, nestoriană; singurul calificativ admisibil misterului teandric este cel de hyper
physin (mai presus de fire). După cum reiese din scrierile sale, hristologia lui Italos — ca şi ulterior cea a discipolilor
lui, Nil şi Eustratios — înclina net în favoarea poziţiei „thesite” fiind deci una umanistă, cripto-nestoriană.

65
 — Cei ce nu primesc cu credinţă curată şi simplă, din toată inima şi din tot sufletul, minunile
extraordinare ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru şi ale Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarea care L-a născut fără prihană, şi ale celorlalţi sfinţi, ci încearcă să le defaime prin
demonstraţii şi raţionamente sofistice drept lucruri imposibile, ori să le răstălmăcească după
ceea ce li se pare lor şi să le potrivească după socotinţa lor, să fie anatema!
— Cei ce se dedică învăţăturilor elineşti [păgâne] şi se educă în ele nu numai în scopul
educaţiei, ci urmând părerilor lor deşarte şi crezându-le adevărate şi aderând astfel la ele ca la
unele care ar avea certitudine, astfel încât să-i iniţieze în ele când în ascuns, când pe faţă, şi să-i
înveţe în chip neîndoielnic şi pe alţii, să fie anatema!
— Cei care împreună cu alte plăsmuiri mitologice replăsmuiesc de la ei înşişi şi plăsmuirea
[creaţia] noastră şi primesc ca adevărate ideile platonice şi spun că materia autosubzistentă este
formată de către aceste idei defăimând astfel în chip deschis libertatea Ziditorului Care a adus
toate de al nefiinţă la fiinţă şi ca Făcător a fixat în mod suveran tuturor un început şi un sfârşit,
să fie anatema!
— Cei ce spun că la învierea finală şi obştească oamenii vor învia şi vor fi judecaţi cu alte
trupuri, iar nu cu cele cu care au vieţuit în această viaţă, întrucât acestea se strică şi pier, şi
flecăresc lucruri deşarte şi zadarnice, în timp ce Însuşi Hristos Dumnezeul nostru şi ucenicii
Lui, învăţătorii noştri, ne-au învăţat că oamenii vor fi judecaţi cu trupurile acestea în care au
vieţuit, iar în cuvântul său despre înviere [1 Co 15, 12–55], marele Apostol Pavel a învăţat în
mod expres acest adevăr pe larg şi cu exemple şi i-a vădit pe cei ce gândesc altfel ca pe nişte
nebuni; deci cei ce se opun unor asemenea dogme şi învăţături, să fie anatema!
— Cei ce primesc şi transmit vorbele elineşti [păgâne] şi deşarte cum că ar fi o preexistenţă a
sufletelor, că nu toate s-au făcut şi adus din nefiinţă, că ar exista un sfârşit al pedepsei sau o
restaurare [apocatastază] a creaţiei şi lucrurilor omeneşti, şi prin cuvinte ca acesta introduc
faptul că Împărăţia cerurilor, pe care Însuşi Hristos Dumnezeul nostru a învăţat şi a transmis că
e veşnică şi nedestrămată, ar fi supusă destrămării şi trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură
Veche şi Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârşită şi Împărăţia veşnică; aşadar, cei ce se pierd
pe ei înşişi şi pe alţii prin asemenea cuvinte şi se fac şi altora pricină de osândă veşnică, să fie
anatema!
— Dogmele şi învăţăturile elineşti [păgâne] şi heterodoxe, contrare credinţei universale şi
neprihănite a ortodocşilor, introduse împotriva credinţei creştine şi ortodoxe de Ioan Italianul şi
de ucenicii lui părtaşi la ciuma lui, să fie anatema!

[4. Contra hristologiilor scolastice]

[a. Contra lui Nil Calabrezul (cca 1087)39]

— Toate cele dogmatizate fără evlavie de monahul Nil ca şi cei ce au părtăşie cu el, să fie
anatema40!
— Dacă ar spune cineva că firea asumată de Dumnezeu Cuvântul e îndumnezeită prin
instituire sau prin har, să fie anatema!
Căci izgonind atât expresia „prin har”, cât şi „prin instituire” şi „prin fire” ca unele străine de
Biserică, trebuie să primim şi să cinstim ca aprobată numai expresia „mai presus de fire”,
fiindcă spune trâmbiţa teologiei, marele Grigorie: „Dacă zice cineva că El a lucrat prin har ca
39
Despre monahul Nil Calabrezul, vezi reconsiderarea totală a problemei la GOUILLARD, op. cit., p. 202–206,
reconsiderare bazată pe descoperirea „libelului” de retractare a lui Nil, editat de acelaşi cercetător la p. 301–303
(apendice II) şi din care reiese, contrar celor afirmate de ANA COMNENA, Alexiada X, 1; PG 131, 697–700; trad. rom.
cit. vol. II, p. 64–66, că hristologia lui Nil, elev al lui Italos, nu era una monofizită, ci dimpotrivă puternic
nestorianizantă, dezvoltând consecvent poziţia „thesită” a magistrului său. După Nil, îndumnezeirea umanităţii în
Hristos s-a făcut kata thesin e charin (prin relaţie sau har) fiind echivalentă cu îndumnezeirea sfinţilor, în ambele
cazuri fiind vorba de un proces de adopţie, de relaţionare a două subiecte autonome distincte, susţinere care distrugea
total realitatea unirii ipostatice ca unire divino-umană intrapersonală unică şi nu simplu interpersonală ca în cazul
nostru.
40
Sinodiconul Ortodoxiei conţine doar această anatemă generală. Următoarele 8 anateme le-am reprodus după
„libelul” de abjurare al lui Nil, pentru claritatea necesară privitoare la natura ereziei lui.

66
într-un proroc, şi nu S-a unit şi continuă să fie unit după fiinţă, să fie gol de lucrarea mai bună,
sau, mai bine zis, plin de lucrarea potrivnică” 41.
— Dacă dogmatizează cineva că toate ipostasele omeneşti există în trupul luat de Stăpânul şi
au fost codivinizate împreună cu acest trup, să fie anatema!
Fiindcă aceasta e o flecăreală sau, mai bine zis, o impietate evidentă. Căci cum ar putea
exista în acel trup curat şi fără orice păcat orice om întinat şi necurat? Sau cum cel îndumnezeit
ar mai aluneca spre pierzanie? Sau cum atunci mama care l-a născut pe acesta n-ar fi şi ea
născătoare de Dumnezeu? Şi, încă şi mai ridicol, cum iubitorul de plăcere trimis în gheenă nu va
trage împreună cu el şi trupul care-l conţine? Iar cine va privi mai riguros va găsi şi multe alte
consecinţe ale unei asemenea absurdităţi.
— Dacă flecăreşte cineva că Domnul nostru Iisus Hristos a fost divinizat printr-o apoteoză şi
a primit îndumnezeirea ca un premiu pentru o viaţă virtuoasă, să fie anatema!
Căci potrivit teologiei Melodului credem că trupul Domnului a fost îndumnezeit din însăşi
unirea şi comuniunea lui cu firea dumnezeiască, iar după Înviere a fost făcut nestricăcios. Dar
între nestricăciune şi îndumnezeire e o mare distanţă; căci dacă ceva este Dumnezeu, este şi
nestricăcios, dar dacă ceva este nestricăcios, nu este neapărat Dumnezeu, iar exemplele sunt
evidente.
— Dacă ar spune cineva că virtuoşii sunt îndumnezeiţi cu aceeaşi în dumnezeire ca Hristos,
să fie anatema!
Căci trupul lui Hristos n-a fost îndumnezeit printr-o lucrare ca la alţi unşi, ci prin prezenţa
întreagă a Celui ce unge, cum învaţă Grigorie, adâncul teologiei 42.
— Dacă ar spune cineva că există doi Hristoşi sau fii, să fie anatema!
Căci aceasta este divizarea şi dogma urâtă lui Dumnezeu a smintitului Nestorie, cel cu totul
mort.
— Dacă spune cineva că orice credincios e unit cu Hristos după ipostasă, să fie anatema!
Căci atunci va fi el însuşi Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, lucru mai presus de orice
blasfemie.
— Dacă cineva n-ar numi-o Maică a lui Dumnezeu în sens propriu pe sfânta şi preacurata
Fecioară Maria, să fie anatema!
Căci dacă ea n-ar fi Născătoare de Dumnezeu, deşartă ar fi taina credinţei noastre şi s-ar
răsturna toate dogmele drept-credincioase ale de Dumnezeu purtătorilor Părinţi, care toţi cu un
glas şi cu o limbă au vestit-o Născătoare de Dumnezeu.
— Dacă cineva îşi închipuie că în zilele noastre numai lui însuşi i se descoperă taina
negrăitei Economii, să fie anatema!

[b. Contra lui Eustratie al Niceii (1117)]

[α. Din uzul comun]
Tezele găsite străine de dogmele cele drepte ale Bisericii în cele două tratate scrise împotriva
armenilor de Eustratie43 care a fost mitropolit al Niceii, şi care au fost anatemizate, să fie
anatema!

41
Epistola 1 către Cledonium; PG 37, 1803 .
42
Cuvântarea 30, 21; PG 36, 132B.
43
Despre cazul lui Eustratie al Niceii, vezi discuţia şi bibliografia la GOUILLARD, op. cit., p. 206–212; notiţa din
PG 140, 136–137 şi actele procesului (semeioma) la P. IOANNOU, „Eustrate de Nicée. Trois pièces inédites de son
procès (1117)”, Revue des études byzantines 10 (1952), p. 24–34; „Der Nominalismul und die menschliche
Psychologie Christi. Das Semeioma gegen Eustratios von Nikaia”, Byzantinische Zeitschrift 47 (1954), p. 368–378 şi
„Le sort des évêques réconciliés. Un discours inédit de Nicétas de Serres contra Eustrate de Nicée”, Byzantion 28
(1958), p. 1–30. Cel mai bun elev al lui Ioan Italianul, profesor de filozofie, comentator al lui Aristotel şi mitropolit al
Niceii, Eustratie, angajat în dialog teologic cu armenii monofiziţi, a dezvoltat o hristologie exact la extrema opusă
monofizismului vechilor orientali nechalcedonieini, hristologie tipic nestoriană şi prezentând similitudini evidente cu
doctrina lui Teodor al Mopsuestiei († 428), condamnată la Sinodul V Ecumenic (553). În dorinţa de a salvgarda
integritatea umanităţii în Hristos, Eustratie distrugea practic unirea ipostatică, ipostaziind naturile până la admite
existenţa în Hristos a două subiecte distincte şi autonome, fiecare cu „psihologia” proprie.

67
 — Cei care introduc cu privire la negrăita Economie în trup a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos unele expresii deşarte şi spun sau gândesc că umanitatea lui
Hristos se închină ca o roabă Dumnezeirii Celei Neapropiate şi această stare de robie veşnică
este o însuşire a ei fiinţială şi cu neputinţă de respins, să fie anatema!
— Cei care nu folosesc cu toată evlavia distincţia intelectuală numai pentru a evidenţia
alteritatea celor două firi ce converg în Hristos în chip negrăit şi sunt unite în El în chip
necontopit şi nedespărţit, ci abuzează de o asemenea distincţie şi spun că umanitatea asumată e
alta nu numai prin fire, ci şi prin demnitate, şi că ea adoră pe Dumnezeu şi-I aduce o slujire de
rob, aducându-I cinstirea cuvenită ca pe ceva datorat, precum fac duhurile slujitoare [Evr 1, 14]
[ale îngerilor], care slujesc lui Dumnezeu şi-L adoră ca nişte robi, şi mai învaţă că umanitatea
asumată este propriu-zis Arhiereul cel Mare, nu Însuşi Dumnezeu Cuvântul când S-a făcut om,
ca unii care prin unele ca acestea îndrăznesc să împartă în mod ipostatic pe Unul Hristos,
Domnul şi Dumnezeul nostru, să fie anatema!
[β. Din uzul mitropoliei Lacedemoniei]
— Cei ce spun că umanitatea asumată este roabă şi, simplu spus, toate tezele spuse şi
anatemizate apoi de cel care le-a expus, să fie anatema!
— Cei ce spun sau gândesc că umanitatea lui Hristos se închină ca o roabă Dumnezeirii
Celei Neapropiate sau că este veşnic roabă, întrucât starea de robie ar fi o însuşire fiinţială şi de
nerespins pentru ea, sau că este alta decât Ea prin demnitate sau că O adoră şi-I slujeşte prin
lucrările sale, sau că se desăvârşeşte în virtute sau că, întrucât e nedesăvârşită, năzuieşte spre
desăvârşirea care vine din virtute, sau că este curăţită prin desăvârşirea virtuţilor şi că se
întoarce spre Aceasta şi depinde de Ea, să fie anatema!
— Dacă spune cineva că umanitatea asumată e Arhiereul cel Mare, şi Hristos pur şi simplu,
să fie anatema!
— Dacă cineva nu foloseşte cu toată evlavia distincţia intelectuală numai spre evidenţierea
alterităţii firilor care concurg în Hristos, ci, abuzând de ea, zice că în aceeaşi ipostasă a lui
Hristos o fire este veşnic stăpână, iar alta veşnic roabă, şi că starea de robie e o însuşire fiinţială
şi cu neputinţă de respins a umanităţii, şi că aceasta Îi aduce Dumnezeirii cinstirea cuvenită ca o
datorie, cum aduce o făptură Făcătorului, şi cum fac „duhurile slujitoare” [Evr 1, 14] care
slujesc lui Dumnezeu şi I se închină ca nişte roabe, să fie anatema!
— Toate cele scrise sau rostite de către Eustratie al Niceii în chip neortodox şi lipsit de
pietate împotriva cuvântului drept al credinţei nepătate a creştinilor, să fie anatema!

68
 [c. Contra lui Sotirih Pantevghenos despre sensul dogmatic al ecfonisului liturgic „Că Tu eşti
Cel ce Te aduci şi Cel ce primeşti, Hristoase Dumnezeule” (1157) 44]
Tezele introduse şi enunţate de Mihail care a fost dascăl, protecdic şi maistor al retorilor, şi
de Nichifor Vasilakis, dascăl al Epistolelor [pauline] care au fost, diaconi ai Marii Biserici a lui
Dumnezeu din Constantinopol, cărora le-a urmat şi Eustratie, mitropolitul Dyrachionului, şi pe
care le-a apărat în scris şi Sotirih, diacon al aceleiaşi Biserici, care a fost şi ipopsifiu al
patriarhiei marelui oraş al lui Dumnezeu, Antiohia, cel supranumit şi Pantevghenos, încă şi
celelalte introduse şi expuse în scris de acelaşi Sotirih, iar mai apoi anatemizate şi respinse chiar
de ei înşişi, şi pe care le-a dezavuat şi azvârlit anatemei sfântul sinod reunit din porunca lui
Manuel, marele împărat ortodox, porfirogenet şi autocrat al romeilor, Comnenul [1140–1182],
să fie anatema!
— Cei care spun că jertfa cinstitului Trup şi Sânge din vremea Patimi de mântuire a lumii a
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adusă de El pentru a noastră
mântuire ca Unul Care a fost Arhiereu pentru noi potrivit umanităţii Lui — întrucât potrivit
marelui în teologie Grigorie, Acelaşi este şi Dumnezeu şi Jertfitor şi Jertfă 45 — Hristos a adus-o
lui Dumnezeu şi Tatăl, dar n-a primit-o ca Dumnezeu împreună cu Tatăl şi Însuşi Fiul
Unul-Născut şi Duhul Sfânt, ca unii care prin acestea înstrăinează pe Însuşi Dumnezeu Cuvântul
şi pe Duhul Mângâietor Cel de o fiinţă şi de o slavă cu El de cinstirea şi demnitatea egale şi
cuvenite Lor ca Unii ce sunt Dumnezeu, să fie anatema!
— Cei care nu primesc că jertfa adusă în fiecare zi de cei ce au primit de la Hristos lucrarea
sfinţitoare a dumnezeieştilor Taine este adusă întregii Sfintei Treimi, întrucât îi contrazic prin
aceasta pe sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi Vasile şi Ioan Hrisostom, împreună cu care
conglăsuiesc în cuvintele şi scrierile lor şi ceilalţi de Dumnezeu purtători Părinţi ai noştri, să fie
anatema!
— Cei care-L aud pe Mântuitorul spunând despre lucrarea sfinţitoare a dumnezeieştilor
Taine predată de El Însuşi: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” [Lc 22, 19], dar nu înţeleg
în mod corect expresia „pomenire”, ci îndrăznesc să spună că jertfa adusă zilnic de cei ce
săvârşesc dumnezeieştile Taine precum a predat Mântuitorul nostru şi Stăpânul tuturor, înnoieşte
jertfa propriului Său Trup şi Sânge adusă pe cinstita Cruce spre obşteasca răscumpărare şi
împăcare a firii omeneşti doar în mod imaginar şi iconic, iar de aici introduc şi ideea că aceasta
este o altă jertfă decât cea săvârşită de Mântuitorul la început, întrucât golesc taina
înfricoşătoarei şi dumnezeieştii lucrări sfinţitoare prin care primim arvuna vieţii celei ce va să
vină, deşi dumnezeiescul şi preaînţeleptul nostru Părinte Ioan Hrisostom în multe explicaţii ale

44
Despre această controversă şi sinoadele din 1156–1157, vezi notiţele sumare ale lui IOAN KINNAMOS, Hist. IV,
16; PG 133, 517–522 şi NICHITA CHONIATES, In Manuele lib. VII; PG 139, 561; actele sinodale din PG 140, 137–
202; comentariul istoric la GOUILLARD, op. cit., p. 210–215 şi P. CEREMUHIN, „Sinodul constantinopolitan din 1157 şi
episcopul Nicolae al Metonei” (trad. I.V. Paraschiv), Mitropolia Olteniei 18 (1966), nr. 11–12, p. 87–109. Chestiunea
disputată era: cui i se aduce (oferă) şi cine primeşte jertfa lui Hristos atât pe Golgota, cât şi în Euharistie? În concepţia
lui Sotirih, a spune că acelaşi Hristos oferă jertfa umanităţii Sale ca om şi o primeşte ca Dumnezeu împreună cu
întreaga Sfântă Treime (= teza ecfonisului rugăciunii tainice a Intrării celei Mari şi sinoadelor din 1156–1157) ar
însemna a face din ipostasa Logosului întrupat subiectul a două acţiuni, după el, contradictorii: oferirea şi primirea
jertfei. Spre a evita această pretinsă aporie, el transfera aceste două acţiuni din planul hristologic, unde ele erau două
acţiuni diferite ale aceleiaşi ipostase, în cel triadologic, transformându-le în două acţiuni incomunicabile a două
ipostase distincte; oferirea şi primirea deveneau astfel, pentru Sotirih, caracteristici ipostatice incomunicabile ale
Fiului şi, respectiv, Tatălui. Mai mult, în viziunea sa, mântuirea sau reconcilierea (katallage) oamenilor cu Dumnezeu
era identică cu un proces juridic, extern, de schimb (antallage) desfăşurat în două faze succesive, distincte
cronologic: o primă reconciliere a noastră cu Fiul Care, asumându-Şi umanitatea noastră, ne-a dat în schimb iertarea
păcatului originar, urmată de o a doua reconciliere cu Tatăl, Care, primind jertfa sângelui lui Hristos de pe cruce, ne -a
dăruit în schimb înfierea. Într-o asemenea viziune soteriologică externalist-juridică Sotirih a ajuns, trăgând
consecinţele logice ale poziţiei sale, să tăgăduiască până şi caracterul sacrificial şi sacramental al Euharistiei, care a
devenit pentru el o simplă reprezentare memorială simbolic-anamnetică de către preot a dramei Patimilor de
odinioară. Multiplele şi gravele erori dogmatice expuse de Sotirih într-un scurt „dialog” cu un oarecare Filon (PG
140, 140–148) au fost amplu şi riguros combătute într-un excelent şi dens Antiretic (ed. A. Demetrakopoulos,
Ekklesiastike bibliotheke, Leipzig, 1866, p. 321–359) de episcopul NICOLAE AL METONEI, cel mai important teolog al
epocii Comnenilor, şi au constituit subiectul dezbaterilor a două sinoade constantinopolitane: 20 ianuarie 1156 şi 12–
13 mai 1157 („semeiomata”: PG 140, 148–154 şi 174–201), ultimul concentrându-şi şi prelucrându-şi concluziile
extrase din Antireticul lui Nicolae al Metonei sub forma celor 4 anateme incluse în Sinodicon.
45
GRIGORIE DIN NAZIANZ, Cuvântarea 20, 4; PG 35, 1068D.

69
cuvintelor marelui Pavel evidenţiază în mod limpede identitatea jertfei şi spune că e una şi
aceeaşi, să fie anatema!
— Cei care născocesc şi introduc distanţe în timp între împăcarea firii omeneşti cu
dumnezeiasca şi fericita Fire a Treimii celei începătoare de viaţă şi preaneprihănite şi
legiferează că mai întâi am fost împăcaţi cu Cuvântul Unul-Născut prin asumarea umanităţii,
după care am fost împăcaţi cu Dumnezeu şi Tatăl prin mântuitoarea Patimă a Domnului Hristos,
şi astfel împart cele cu neputinţă de împărţit, în timp ce dumnezeieştii şi fericiţii Părinţi învaţă
că Unul-Născut ne-a împăcat cu Sine Însuşi, iar prin Sine Însuşi cu Dumnezeu Tatăl şi, prin
urmare, şi cu Preasfântul şi de-viaţă-făcătorul Duh prin totalitatea misterului Economiei Sale,
întrucât sunt născocitori de iscodiri noi şi străine, să fie anatema!

[d. Despre sensul dogmatic al versetului „Tatăl Meu e mai mare decât Mine” (In 14, 28)46]
[α. Sinodul din 1166]
Tezele scrise şi predate odinioară de sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi şi
vestitori ai adevărului şi dascăli ai sfintei Biserici a lui Dumnezeu, iar acum din iniţiativa pusă
în mişcare de Dumnezeu şi din purtarea de grijă cu judecată dumnezeiască a de Dumnezeu
încoronatului, preaputernicului, de Dumnezeu înţelepţitului, ortodoxului, biruitorului şi
sfântului nostru mare împărat porfirogenet şi autocrator kyr Manuel Comnenul [1140–1182]
elucidate şi definite de sfântul şi dumnezeiescul Sinod reunit din porunca lui spre a fi vestite în
această cinstită zi:
— Cei ce nu înţeleg corect expresiile sfinţilor dascăli ai Bisericii lui Dumnezeu şi încearcă să
răstălmăcească şi sucească cele zise în aceştia în chip limpede şi lămurit prin harul Sfântului
Duh, să fie anatema!
— Celor ce primesc faptul că expresia lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul
nostru: „Tatăl Meu e mai mare decât Mine” [In 14, 28] a fost spusă, între alte tâlcuiri ale
Sfinţilor Părinţi, şi cu privire la umanitatea din El potrivit căreia a şi pătimit, aşa cum vestesc în
mod expres Sfinţii Părinţi în multe din de Dumnezeu insuflatele lor tratate, şi care mai spun că
Însuşi Hristos a pătimit în conformitate cu trupul Său, veşnică fie pomenirea!
— Cei care gândesc şi spun că îndumnezeirea firii asumate a fost o transformare a firii
omeneşti în Dumnezeire şi nu gândesc că, în virtutea acestei uniri, trupul Domnului se
împărtăşeşte de demnitatea şi măreţia dumnezeiască şi e închinat cu o unică închinare în
Dumnezeu Cuvântul Care l-a asumat şi că este o de o cinste, de o slavă, de viaţă făcător, de egal
renume şi de un scaun cu Dumnezeu Tatăl şi Preasfântul Duh, fără a deveni totuşi de o fiinţă cu
Dumnezeu, încât să iasă din însuşirile sale naturale de creat, circumscris şi celelalte însuşiri
46
Pentru controversa în jurul interpretării dogmatice a lui Ioan 14, 38, vezi notiţele lui KINNAMOS, Historia VI, 2;
PG 133, 616–624 şi CHONIATES, De Manuele lib. VII, 5; PG 139, 560–564 şi mai ales dosarul actelor sesiunilor
Sinodului din 2, 13 martie 1166 cuprinse în Ekthesis-ul oficial, PG 140, 201–281, şi edictul imperial din 4 aprilie
1166, PG 135, 773–781; pentru detalii istorice şi bibliografice, cf. comentariul lui GOUILLARD, op. cit., p. 216–226.
Ecou al unei dispute occidentale contemporane purtate în jurul „gloriei” lui Hristos, controversa bizantină în jurul
înţelegerii lui Ioan 14, 28, cu complicate dedesubturi politice şi o îndelungată supravieţuire istorică, se centra în
esenţă pe chestiunea precizării mai îndeaproape a sensului corect al inferiorităţii Fiului întrupat faţă de Tatăl. Se
confruntau în esenţă două opinii: una susţinută şi de Manuel I şi de oficialităţile patriarhiei raporta în mod ortodox
inferioritatea Fiului faţă Tatăl la umanitatea lui reală, concretă pe care unirea ipostatică a transformat-o şi
îndumnezeit-o la maximum, dar cu stricta salvgardare a integrităţii proprietăţilor ei naturale. Într -o parte a
episcopatului însă era dominantă părerea cum că pentru Fiul întrupat inferioritatea Sa faţă de Tatăl nu poate avea
nicidecum sens concret, real, şi unul pur abstract, Hristos referindu-se în Ioan 14, 28 la o umanitate pur abstractă, în
realitatea Sa concretă, efectivă neputându-se vorbi de vreo inferioritate a Sa faţă de Tatăl. Estompând distincţia între
proprietăţile (idiomata) naturale şi măririle (auchemata) dumnezeieşti cu care umanitatea s-a îmbogăţit ca urmare a
unirii ipostatice până pe punctul de a transforma proprietăţile naturale ale umanităţii în proprietăţi dumnezeieşti,
hristologia aceasta aluneca în pericolul monofizitismului şi doketismului, atentând la dogma integrităţii firilor în
Hristos. Replicând acestei poziţii, Sinodul a reafirmat sensul autentic al formulei de la Chalcedon (451) după care
unirea ipostatică şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos nu se face confundând firile, ci cu stricta salvgardare a
integrităţii lor, şi, din această perspectivă a unei umanităţi concrete şi integral umane în Hristos, în pofida
îndumnezeirii ei, inferioritatea Fiului faţă de Tatăl are un sens real deplin. Deşi condamnată în Sinod, interpretarea
cripto-monofizită a lui Ioan 14, 28 va fi reluată, şase ani mai târziu, de Constantin al Kerkyrei şi Ioan Irinikos, ceea
ce a condus la o reluare a sinoadelor pe această temă în 30 ianuarie, 20 şi 21 februarie 1170: condamnarea lui
Constantin (care ulterior a retractat) şi martie 1171: condamnarea lui Eirinikos, definitivă.

70
contemplate în firea omenească a lui Hristos şi să se transforme în fiinţa Dumnezeirii, întrucât
de aici s-ar putea deduce sau că Înomenirea şi Patimile Domnului au avut loc doar în aparenţă şi
nu în realitate, sau că a pătimit Însăşi Dumnezeirea Unului-Născut, să fie anatema!
— Celor ce spun că trupul Domnului care în virtutea acestei uniri a ajuns preaînălţat şi
ridicat mai presus decât toată cinstea — dat fiind că în virtutea unirii extreme a ajuns egal cu
Dumnezeu [homotheos] din pricina unirii după ipostasă în chip neschimbat, nealterat,
necontopit şi nemutat, rămânând inseparabil şi indisociabil de Dumnezeu Cuvântul Care l -a
asumat —, este cinstit cu un renume egal cu El şi e închinat cu o unică închinare cu El fiind
aşezat pe tronurile împărăteşti şi dumnezeieşti de-a dreapta Tatălui ca unul care s-a îmbogăţit cu
măririle Dumnezeirii, dar cu păstrarea însuşirilor firilor, veşnică fie pomenirea!
— Cei ce resping expresiile Sfinţilor Părinţi rostite în apărarea dogmelor celor drepte ale
Bisericii lui Dumnezeu de către Atanasie, Chiril, Amfilohie, de Dumnezeu purtătorul şi
preasfântul papă al Romei celei Vechi, Leon, şi de ceilalţi, şi nu vor să primească actele
sinoadelor ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, să fie anatema!
[β. Sinodul din 1170]
Anatemismele alcătuite câţiva ani după cele sancţionate şi dogmatizate cu privire la versetul
„Tatăl Meu e mai mare decât Mine” [In 14, 28] contra celor ce contrazic fără învăţătură şi fără
credinţă acestea, împreună cu care conglăsuia pe atunci şi Constantin care a fost mitropolit al
Kerkyrei, nepot al arhiepiscopului Bulgariei, care însă după câţiva ani a fost şi el reprimit în
Biserică după ce s-a lepădat de unii ca aceia şi s-a alăturat celor ce gândesc drept anatemizând
cele dogmatizate şi grăite de el odinioară în chip rău şi impios 47:
— Cei care nu primesc expresia adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos: „Tatăl Meu e mai mare decât Mine” în diferitele moduri în care au explicat-o Sfinţii
Părinţi — unii din ei spunând că aceasta s-a zic cu referire la Dumnezeire din pricina faptului că
El îşi are cauza naşterii Lui din Tatăl, iar alţii zicând că aceasta s-a spus cu referire la însuşirile
naturale ale trupului asumat şi enipostaziat în Dumnezeirea Lui, şi anume cu referire la
însuşirile sale de creat, circumscris, muritor şi celelalte afecte naturale şi ireproşabile, din
pricina cărora Domnul a putut spune că Tatăl Său e mai mare decât El —, ci spun că această
expresie trebuie înţeleasă astfel doar atunci când printr-un simplu act mental [kata psilen
epinoian] trupul lui Hristos este gândit separat de Dumnezeire, ca şi cum n-ar fi unit cu ea, şi nu
iau această distincţie mentală aşa cum a fost ea folosită de Sfinţii Părinţi, şi anume atunci când e
vorba de starea de rob şi de neştiinţa Lui [omenească], fiindcă nu sufereau ca trupul lui Hristos
egal cu Dumnezeu [homotheon] şi de o cinstire cu El să fie insultat prin asemenea expresii, ci
spun că şi însuşirile naturale care sunt în realitate ale trupului Domnului care e enipostaziat şi
rămâne neseparat de Dumnezeirea Lui, trebuie luate şi ele printr-un simplu act mental, întrucât
dogmatizează despre cele nesubzistente şi mincinoase aceleaşi lucruri ca şi despre cele
enipostaziate şi adevărate, să fie anatema!
— Cele spuse în chip rău şi impios de Constantin cel ce a fost mitropolit al Kerkyrei, nepot
al arhiepiscopului Bulgariei, şi care au fost anatemizate de el însuşi, să fie anatema!
— Cei care dogmatizează în chip rău şi impios cu privire la expresia adevăratului Dumnezeu
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Tatăl Meu e mai mare decât Mine”, şi nu gândesc nici nu
spun că aceasta este luată de sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi în mai multe sensuri
ortodoxe, dar şi cu referire la însuşi trupul asumat de Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu din
sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu şi enipostaziat în Dumnezeirea Sa, dar care-şi are
în mod necontopit şi după unire însuşirile lui potrivit cărora Domnul l-a numit pe Tatăl mai
mare decât El Care în acelaşi timp este împreună-închinat şi mărit cu Tatăl şi cu Preasfântul Duh
într-o singură închinare împreună cu umanitatea asumată ca una egală cu Dumnezeu şi de o
cinstire cu Dumnezeu; şi care susţin, dimpotrivă, că această expresie nu se cuvine a fi înţeleasă
atunci când Domnul este înţeles drept o singură ipostasă având unite cele două firi, ci atunci
când printr-un simplu act mental trupul este luat separat de Dumnezeire şi este cunoscut ca al
fiecărui om în parte, şi aceasta deşi foarte teologul Damaschin învaţă că distincţia pur mentală
47
Revenirea ulterioară a lui Constantin al Kerkyrei şi reabilitarea sa, ca urmare a acceptării deciziilor dogmatice
de la 1166, au antrenat în manuscrise modificări în consecinţă ale textului anatemelor.

71
se aplică atunci dând despre trupul lui Hristos se spune ceva ce nu constituie o însuşire naturală
a lui, ci arată starea lui de rob sau neştiinţa lui [comună] 48; şi care nu vor să urmeze Sfintelor
Sinoade Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, care au dogmatizat în mod drept şi pios despre cele
două firi unite în mod necontopit în Hristos şi au învăţat Biserica lui Hristos Ortodoxia, întrucât
au alunecat astfel în diferite erezii, să fie anatema!
— Toţi care gândesc la fel cu Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, şi suferă şi sunt
mâhniţi pentru depunerea lui, dar nu atât din iubire milostivă, cât pentru că au fost duşi
împreună cu el în reaua-credinţă şi impietatea lui, să fie anatema!
[γ. Sinodul din 1171]
— Preaneînvăţatul monah mincinos şi în deşert luptător Ioan Irinikos şi scrierile alcătuite de
el împotriva dreptei-credinţe, precum şi cei ce le îmbrăţişează, ca unii care sunt de părere şi
spun că nu din pricina umanităţii enipostaziate în Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos şi unită cu Dumnezeirea Lui în chip indisociabil, inseparabil şi necontopit a
spus El ca om desăvârşit expresia din sfintele Evanghelii: „Tatăl Meu e mai mare decât Mine”,
ci aceasta ar fi fost spusă astfel de către El ca atunci când aceasta ar fi fost luată printr-un simplu
act mental dezbrăcată şi separată cu totul de Dumnezeirea Lui, ca şi cum nici n-ar fi unită cu
Aceasta, ca şi umanitatea noastră comună, să fie anatema!

[5. Contra teologiei scolastice a lui Varlaam, Akindynos şi Gregoras şi dogmatizarea energiilor
necreate şi a luminii taborice49]

Cele spuse şi făcute de sfântul şi dumnezeiescul Sinod împotriva lui Varlaam [† 1350] şi
Akindynos [† 1348] şi a celor ce gândesc la fel cu aceia în de Dumnezeu păzitul palat al
sfintelor Vlaherne în marele tricliniu numit Alexiakos în luna iulie, indictionul 5, anul 6860
[1351]:
— Cei ce gândesc şi spun că lumina care a strălucit din Domnul la dumnezeiasca Schimbare
la Faţă este când o arătare, o creatură şi o nălucă arătată pentru puţină vreme şi destrămată într-o
clipită, când însăşi fiinţa lui Dumnezeu, întrucât se aruncă nebuneşte în poziţiile cele mai opuse
şi imposibile, printr-una înnebunind de nebunia lui Arie, care tăia în creată şi necreată
Dumnezeirea cea Una şi pe Unul Dumnezeu, iar prin cealaltă fiind purtaţi spre impietatea
mesalienilor care spun că fiinţa dumnezeiască se poate vedea, şi nu mărturisesc potrivit
teologhisirilor cu dumnezeiască insuflare a sfinţilor cu gândirea drept-credincioasă şi evlavioasă
a Bisericii că acea preadumnezeiască lumină nu este nici creatură, nici fiinţa lui Dumnezeu, ci
un har, o luminare şi o lucrare/energie necreată şi naturală care iese pururea în mod inseparabil
din fiinţa dumnezeiască, să fie anatema50.
— Încă şi cei care gândesc şi spun că Dumnezeu n-are o lucrare/energie naturală, ci numai
fiinţă, şi cred că fiinţa dumnezeiască şi lucrarea/energia dumnezeiască sunt identice şi cu totul
indistincte şi că nu trebuie gândită nici o diferenţă între ele cu privire la ceva, ci aceeaşi realitate
se numeşte de ei când fiinţă, când lucrare/energie, întrucât unii care desfiinţează cu totul fără
judecată însăşi fiinţa dumnezeiască şi o duc spre nefiinţă — căci dascălii Bisericii spun cuvânt
de cuvânt că „numai ceea ce nu există e lipsit de lucrare/energie” —, dar care mai bolesc şi de
cele ale lui Sabelie şi cutează să înnoiască acum cu privire la fiinţa şi lucrarea/energia

48
Expunerea exactă a credinţei ortodoxe III, 21; PG 94, 1084B–1085C.
49
Actele Sinodului din 1351, cel mai important din seria sinoadelor zise isihaste sau palamite (1341, 1347, 1351,
1368), în PG 151, 717–768; detalii şi comentarii la D. STĂNILOAE, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu,
1938, p. 217–236, J. MEYENDORFF, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, Paris, 1959, p. 141–153 şi J.
GOUILLARD, op. cit., p. 239–252; cf. şi IOAN I. ICĂ JR, „Mărturisirea de credinţă a Sfântului Grigorie Palama —
traducere şi prezentare istorico-simbolică”, Mitropolia Ardealului 29 (1984), nr. 7–8, p. 476–490.
50
Un manuscris adaugă aici următoarea anatemă:
„Încă şi cei ce gândesc şi spun că harul veşnic şi dumnezeiesc al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi lumina
veacului viitor, în care drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43] cum a arătat Hristos strălucind pe munte, şi, simplu
spus, învaţă că orice putere şi lucrare a Dumnezeirii triipostatice tot ce diferă întrucâtva de firea dumnezeiască e creat,
şi taie impios Dumnezeirea unică în creată şi necreată, care pe cei care cinstesc în mod pios caracterul necreat al
acestei dumnezeieşti lumini şi al oricărei puteri şi energii dumnezeieşti, şi numesc în chip smintit diteişti şi politeişti
cum ne numesc iudeii, sabelienii şi arienii, şi toţi cei ce gândesc la fel cu ei, să fie anatema!”

72
dumnezeiască vechea contracţie, contopire şi amestec ale aceluia privitoare la cele Trei Ipostase
ale Dumnezeirii şi le amestecă în chip impios şi asemănător şi pe acestea [fiinţa şi lucrarea] şi
nu mărturisesc potrivit teologhisirilor de Dumnezeu insuflate ale Sfinţilor cu gândirea
drept-credincioasă şi evlavioasă a Bisericii că în Dumnezeu există atât fiinţă, cât şi
lucrarea/energia ei naturală, precum au lămurit cei mai mulţi dintre sfinţi şi mai ales cei de la
Sfântul Sinod Ecumenic al VI-lea, care au adunat întreg acest Sinod cu privire la cele două
lucrări şi voinţe ale lui Hristos, dumnezeiască şi omenească, nici nu vor să înţeleagă că, aşa cum
între fiinţa şi energia dumnezeiască există o unire fără contopire, aşa există între ele şi o
diferenţă care nu creează însă o distanţă [interval] între ele, mai ales în ce priveşte însuşirile de
cauză şi cauzat, neîmpărtăşabil şi împărtăşabil, primele revenindu-i fiinţei, iar celelalte
lucrării/energiei; deci cei ce spun asemenea impietăţi, să fie anatema!
— Încă şi cei care gândesc şi spun că toată puterea şi lucrarea/energia Dumnezeirii
triipostatice e creată, întrucât plecând de aici ne constrâng să credem că este creată însăşi fiinţa
dumnezeiască — căci, potrivit sfinţilor, lucrarea/energia creată vădeşte necreată şi firea, iar
lucrarea/energia necreată va caracteriza fiinţa necreată —, iar de aici sunt în primejdie de a
cădea cu totul în ateism, ca unii care atribuie credinţei curate şi ireproşabile a creştinilor
mitologia elină [păgână] şi adorarea creaturilor şi nu mărturisesc potrivit teologhisirilor cu
dumnezeiască insuflare ale sfinţilor şi cu gândirea drept-credincioasă şi evlavioasă a Bisericii că
toată puterea şi lucrarea/energia naturală a Dumnezeirii triipostatice este necreată, să fie
anatema!
— Încă şi cei care gândesc şi spun că din această pricină se face în Dumnezeu o compoziţie
şi nu cred învăţăturii sfinţilor care învaţă că de la cele ale firii nu se face în fire nici o
compoziţie, şi plecând de aici ne defăimează nu numai pe noi, ci şi pe toţi sfinţii care învaţă
limpede şi în multe rânduri atât simplitatea şi necompoziţia lui Dumnezeu, cât şi diferenţa între
fiinţa şi lucrarea/energia dumnezeiască şi că această diferenţă nu lezează cu nimic şi deloc
simplitatea dumnezeiască — căci n-ar fi putut încerca să teologhisească atât de făţiş lucruri
contrare între ele —; deci cei ce grăiesc astfel de lucruri deşarte şi nu mărturisesc potrivit
teologhisirilor cu dumnezeiasca insuflare ale sfinţilor şi cu gândirea drept-credincioasă şi
evlavioasă a Bisericii că împreună cu această diferenţă vrednică de cele dumnezeieşti se
păstrează foarte frumos şi simplitatea dumnezeiască, să fie anatema!
— Încă şi cei care gândesc şi spun că numele „Dumnezeire” se spune numai despre fiinţa
dumnezeiască şi nu mărturisesc potrivit teologhisirilor cu insuflare dumnezeiască ale sfinţilor şi
cu gândirea drept-credincioasă şi evlavioasă a Bisericii că el se dă nu mai puţin şi
lucrării/energiei dumnezeieşti şi aşa, atunci când cineva spune „Dumnezeire”, cinsteşte în toate
felurile Unica Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, fie fiinţa, fie lucrarea/energia
lor, aşa cum ne-au învăţat dumnezeieştii noştri iniţiatori în tainele dumnezeieşti, să fie anatema!
— Încă şi cei care gândesc şi spun că fiinţa dumnezeiască este împărtăşabilă/participabilă,
întrucât care nu se ruşinează să introducă în Biserica noastră impietatea mesalienilor care au
bolit de această opinie în vechime şi nu mărturisesc potrivit teologhisirilor cu insuflare
dumnezeiască ale sfinţilor şi cu gândirea drept-credincioasă şi evlavioasă a Bisericii că fiinţa
dumnezeiască este cu totul neîmpărtăşabilă/participabilă, dar harul şi lucrarea/energia
dumnezeiască e împărtăşabilă/participabilă, să fie anatema!
— Varlaam şi Akindynos, adepţii şi urmaşii lor, şi toate tratatele şi scrierile lor impioase, să
fie anatema!
[Anateme din Sinodiconul mitropoliei Tesalonicului]
— Isaac cel supranumit şi Arghyros [† cca 1370], care întreaga sa viaţă a bolit de cele ale lui
Varlaam şi Akindynos, ba chiar şi la sfârşitul vieţii lui când i s-a cerut de către Biserică
întoarcere şi pocăinţă, cum s-a făcut de altfel de mai multe ori înainte, a stăruit în impietate şi
şi-a dat sufletul în chip rău întru mărturisirea ereziei lui, să fie anatema!
— Nemonahul Nichifor numit şi Gregoras [† 1361], care a bolit în adânc de erezia impioasă
şi ateistă a lui Varlaam şi Akindynos şi a rostit multe blasfemii ateiste împotriva
dumnezeiescului har şi a dumnezeieştii lumini de pe Tabor, scriind cu o mână şi o socotinţă

73
îndrăzneaţă împotriva Bisericii lui Hristos şi a întâi-stătătorilor ei, şi mai cu seamă împotriva lui
Grigorie [Palama], arhipăstorul acestui oraş [al Tesalonicului], iscând în multe rânduri multe
tulburări în Biserica lui Hristos şi dându-şi în cele din urmă nenorocitul suflet în aceeaşi erezie,
să fie anatema!
— Pseudomonahul Prohor Kydones [† 1370], care nu numai că a urmat în chip viclean şi
ateu impietatea lui Varlaam şi Akindynos dogmatizând ca şi acestea că dumnezeiescul har,
puterea şi lucrarea/energia dumnezeiască naturală comună Dumnezeirii triipostatice e creată,
care a gândit în chip asemănător că e creată şi lumina care a strălucit din Domnul şi Dumnezeul
şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la preadumnezeiasca Sa Schimbare la Faţă în munte, pe care
toţi sfinţii teologi şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi au cinstit-o în imne şi au vestit-o cu
un glas drept slavă dumnezeiască, strălucire şi împărăţie a lui Dumnezeu, dumnezeire necreată,
lumină neapropiată şi nedefinibilă, revărsare neînţeleasă şi negrăită a strălucirii dumnezeieşti;
care cu mână şi socotinţă cutezătoare a scris şi împotriva celorlalte dogme apostolice şi
patristice ale Bisericii lui Hristos lucruri pe care nimeni din ereticii din toate veacurile n -au
îndrăznit a scrie, având aroganţa de a susţine că umanitatea asumată de Dumnezeu Cuvântul,
adică trupul de stăpân al Domnului nostru Iisus Hristos „întru Care locuieşte trupeşte toată
plinătatea Dumnezeirii” [Col 2, 9], era îmbrăcat înainte de a se sui pe Cruce, de începătorii şi
puteri, adică de demoni; acest Prohor deci care a fost demascat sinodal [în 1368] aducându -se
înainte scrierile lui şi care, cerându-i-se fie să le contrazică prin alte scrieri, fie să fie azvârlit
anatemei, a refuzat şi a stăruit în aceste impietăţi, dându-şi apoi în aceste impietăţi şi sufletul
ticălos, să fie anatema!
— Dimitrie cel supranumit Kydones [† 1392], care a bolit toată viaţa lui în chip nebunesc şi
ateu de rătăcirea şi stricăciunea lui Varlaam şi Akindynos, înălţându-şi şi el cu aroganţă sufletul
şi limba cutezătoare împotriva dumnezeieştii lucrări/energii şi lumini necreate care au strălucit
pe Tabor şi învăţând potrivit mitologiei elinilor [păgânilor] că fiinţa dumnezeiască e fie lipsită
de lucrare/energie, fie are o lucrare/energie creată, şi care fiind chemat în multe rânduri de
Biserica lui Hristos şi de întâi-stătătorii ei cu îndemnuri părinteşti să se lepede de acea erezie
pierzătoare, închizându-şi ochii gândului înaintea strălucirii adevărului a luat apărarea
pseudomonahului sau mai degrabă teomahului Prohor Kydones, fratele său, care a fost de altfel
pentru el şi pricina unei asemenea erezii; care s-a pornit cu socotinţă şi mână scârbavnică să
hulească împotriva sfinţilor care au strălucit prin vremi în dogmele cele de Dumnezeu insuflate,
după cum a devenit evident din scrierile lui murdare care au apărut după moartea lui, alcătuite
de el împotriva apărătorilor adevărului dar pe care le-a ascuns toată viaţa ca unele demne de
întuneric; şi care smulgându-se pe sine însuşi de lângă Dumnezeu, de lângă Biserica şi patria
lui, de lângă dogmele dumnezeieşti şi sfintele Scripturi, şi-a sfârşit viaţa în chip ruşinos şi ateu
în ţară străină, să fie anatema!
[Revenire la Sinodiconul constantinopolitan din 1351]
— Lui Andronic [III] Paleologul [1328–1341], slăvitul şi fericitul nostru împărat care a
reunit primul Sinod [iunie 1341] împotriva lui Varlaam, apărător viteaz al Bisericii lui Hristos şi
al acelui sfânt sinod prin fapte, cuvinte şi minunate discursuri rostite cu gura proprie, care a
întărit dogmele evanghelice şi apostoleşti, a surpat şi dezavuat în public pe mai-sus-zisul
Varlaam dimpreună cu ereziile, scrierile şi glăsuirile lui deşarte împotriva credinţei noastre,
întrucât în mijlocul acestor sfinte lupte şi isprăvi pentru dreapta-credinţă a schimbat în chip
fericit viaţa aceasta trecând la viaţa mai bună şi fericită, veşnică fie pomenirea!
[Aclamaţii din Sinodiconul mitropoliei Tesalonicului]
— Lui Grigorie, preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului [1347–1359], care în Sinodul din
Marea Biserică [din iunie 1341] l-a surpat pe Varlaam şi Akindynos, iniţiatorii şi născocitorii
noilor erezii împreună cu vicleana clică din jurul lor, care au cutezat să numească creaturi
lucrarea şi puterea naturală şi inseparabilă a lui Dumnezeu şi, simplu spus, toate însuşirile
naturale ale Sfintei Treimi, precum şi lumina neapropiată care a strălucit din Hristos pe munte,
încercând să introducă în chip rău în Biserica lui Hristos o dumnezeire creată, ideile platonice şi
acele mituri elineşti [păgâne]; care a luptat în chip înţelept şi viteaz pentru dogmele adevărate şi
fără greşeală despre Dumnezeire în scrieri, în cuvinte şi în discuţii şi a vestit prin toate o singură

74
Dumnezeire şi Un Dumnezeu triipostatic cu lucrare/energie, cu voinţă, atotputernic şi necreat
potrivit dumnezeieştilor Scripturi şi teologilor şi exegeţilor acestora Atanasie şi Vasile, Grigorie,
Ioan şi Grigorie, precum şi Chiril, Maxim înţeleptul şi de Dumnezeu grăitorul [Ioan] din
Damasc, şi toţi ceilalţi Părinţi şi Dascăli ai Bisericii lui Hristos, şi s-a arătat prin cuvinte şi fapte
părtaş, tovarăş, ecou, râvnitor şi împreună-luptător cu toţi aceştia, veşnică fie pomenirea!
— Lui Nil [Cabasila], preasfinţitul arhiepiscop al Tesalonicului [1361–1363], care prin
cuvinte, prin fapte şi scrieri dumnezeieşti a luptat pentru Biserica lui Hristos şi a ruşinat şi
demascat în tratate cu înţelepciune dumnezeiască şi demonstraţii fără replică vorbirea deşartă a
lui Varlaam şi Akindynos, veşnică fie pomenirea!
[Revenire la Sinodiconul constantinopolitan din 1351]
— Tuturor celor care au luptat pentru Ortodoxie împreună cu slăvitul şi fericitul împărat
[Andronic III] şi au apărat după el cu vitejie Biserica lui Hristos în cuvinte şi discuţii, în scrieri
şi învăţături, cu tot cuvântul şi fapta, şi au demascat şi dezavuat ereziile viclene şi cu multe
chipuri ale lui Varlaam şi Akindynos şi pe cei ce gândesc la fel cu aceia, şi care au vestit cu
strălucire dogmele apostolice şi patristice ale dreptei-credinţe, drept pentru care sunt calomniaţi,
defăimaţi şi insultaţi de cacodocşi împreună cu sfinţii teologi şi de Dumnezeu purtătorii noştri
Părinţi şi Dascăli, veşnică fie pomenirea!
— Celor ce mărturisesc Un Dumnezeu Triipostatic, atotputernic şi necreat nu numai după
fiinţă şi ipostase, ci şi după lucrare/energie şi spun că lucrarea/energia dumnezeiască iese în chip
inseparabil din fiinţa dumnezeiască arătând prin „iese” distincţia negrăită iar prin „în chip
inseparabil” unirea mai presus de fiinţă, precum a spus sfântul Sinod Ecumenic al VI-lea,
veşnică fie pomenirea!
— Cei ce mărturisesc că Dumnezeu, aşa cum necreat şi fără început după fiinţă, e tot aşa şi
după lucrare/energie, luând expresia „fără început” în sens de fără început în timp, nu de fără
obârşie, şi spun că după fiinţa Lui dumnezeiască Dumnezeu este cu totul
neîmpărtăşibil/neparticipabil şi neînţeles, dar este împărtăşibil/participabil pentru cei vrednici
după lucrarea/energia Sa dumnezeiască şi îndumnezeitoare, cum spun teologii Bisericii, veşnică
fie pomenirea!
— Cei ce mărturisesc că lumina care a strălucit pe munte la Schimbarea la Faţă a Domnului
e o lumină neapropiată şi insesizabilă, o revărsare neînţeleasă a strălucirii dumnezeieşti, a Fiului
şi Împărăţie a lui Dumnezeu, frumuseţe adevărată şi îndrăgită din jurul dumnezeieştii şi fericitei
Firi, slavă naturală a lui Dumnezeu şi Dumnezeire a Tatălui şi Duhului strălucind în Fiul
Unul-Născut cum au spus dumnezeieştii şi de Dumnezeu purtătorii noştri Marii Atanasie şi
Vasile, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom şi Ioan Damaschinul, şi de aceea slăvesc această
preadumnezeiască lumină ca necreată, veşnică fie pomenirea!
— Cei ce slăvesc ca necreată lumina Schimbării la Faţă a Domnului din pricina celor mai
înainte spuse, dar nu spun totuşi că este fiinţa cea mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu —
întrucât Aceea rămâne cu totul nevăzută şi neîmpărtăşibilă/neparticipabilă, căci „pe Dumnezeu
nu L-a văzut vreodată cineva” [In 1, 18], adică aşa cum este El în firea Lui, zic teologii —, ci o
numesc mai degrabă slavă naturală a Fiinţei celei mai presus de fiinţă ieşind din aceea în mod
inseparabil şi arătată pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu celor curăţiţi cu mintea, slavă cu
care Domnul şi Dumnezeul nostru va veni la a Doua şi înfricoşătoarea Sa Venire să judece viii şi
morţii, cum zic teologii Bisericii, veşnică fie pomenirea!

[6. Reluarea Sinodului Icoanelor din 843: anatemele de la Niceea, 787 51]

— Toţi ereticii să fie anatema!52

51
Mansi XIII, 397, 416.
52
Sinodiconul tipărit adaugă o litanie imprecisă şi târzie de anateme la adresa ereziarhilor dinainte de iconoclasm:
— „Arie primul teomah şi iniţiator al ereziilor, să fie anatema!
— Petru Gnafevs şi nebun care a zis: «Sfinte fără de moarte Cel ce Te-ai răstignit pentru noi», să fie anatema!
— Nestorie [!] blestematul de Dumnezeu, care spune că a pătimit Treimea şi Valentin cel impios, să fie anatema!
— Pavel din Samosata şi Teodot tovarăşul său şi celălalt Nestorie nebunul, să fie anatema!

75
 — Sinedriul [de la Hieria, 754] care s-a aprins împotriva cinstitelor icoane, să fie anatema!
— Cei care iau zicerile dumnezeieştii Scripturi împotriva idolilor ca spuse despre cinstitele
icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi ale Sfinţilor Lui, să fie anatema!
— Cei care sunt în comuniune cu bună ştiinţă cu cei ce insultă şi necinstesc sfintele icoane,
să fie anatema!
— Cei ce spun că un altul [Constantin V, 741–775] pe lângă Hristos Dumnezeul nostru ne-a
izbăvit din rătăcirea idolilor, să fie anatema!
— Cei care cutează să spună că Biserica universală a primit cândva idoli, ca unii ce răstoarnă
taina [Întrupării] şi insultă astfel credinţa creştină, să fie anatema!
— Dacă ia cineva apărarea cuiva din erezia acuzatorilor creştinilor [iconoclaştilor] fie el în
viaţă, fie mort, să fie anatema!
— Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos circumscris în icoană potrivit
umanităţii, să fie anatema!

[7. Aclamaţii]

[a. Formule de aclamare pentru împăraţi în viaţă]

Mihail [III, 842–867], ortodoxul nostru împărat, şi Teodora, mama lui, mulţi ani trăiască!
Constantin [IX, 1042–1055] şi Teodora, ortodocşii noştri împăraţi, mulţi ani trăiască!
Alexie [I, 1081–1118], ortodoxul nostru împărat şi Irina, ortodoxa noastră împărăteasă, mulţi
ani trăiască!
Manuel [I, 1143–1180], ortodoxul nostru împărat porfirogenet şi autocratul romeilor,
Comnenul, mulţi ani trăiască!
Ioan [III, 1222–1254], ortodoxul nostru împărat, şi Ana preaevlavioasa augusta, mulţi ani
trăiască!
Ioan [VIII, 1425–1448], preaevlaviosul împărat şi autocrat al romeilor, Paleologul, şi Maria
preaevlavioasa augusta, mulţi ani trăiască!
Dumnezeu să păzească stăpânirea lor!
Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor!
Împărate ceresc, păzeşte-i pe împăraţii pământeşti!
Iosif, preasfinţitul patriarh ecumenic, mulţi ani trăiască!
Nicolae, preasfinţitul nostru arhiepiscop al preasfintei mitropolii a Cretei, mulţi ani trăiască!
Ioan, preasfinţitul episcop al sfintei noastre episcopii [N.], mulţi ani trăiască!

[b. Aclamaţii ale personajelor defuncte]

[α. Împăraţi]
Lui Mihail, ortodoxul nostru împărat [842–867] şi Teodorei, mama lui [842–856], veşnică fie
pomenirea!
Lui Vasile [867–886], Constantin, Leon [886–912], Alexandru [912–913], Hristofor, Roman
[I, 920–944], Constantin [VII, 912–959], Roman [II, 959–963], Nichifor [963–969], Ioan [969–
976], Vasile [II, 976–1025], Constantin [VIII, 1025–1028], Roman [III, 1028–1034], Mihail [IV,
1034–1041], Constantin [IX, 1042–1055], Mihail [1056–1057], Isaac [1057–1059], Constantin
[X, 1059–1067], Roman [1068–1071], Andronic, Mihail [VII, 1071–1078], Nichifor, Isaac
— Petru Fullo ereticul, supranumit şi Lykopetros, Eutihie şi Sabelie, care gândesc rău, să fie anatema!
— Iacob Armeanul Stanstalos, Dioscor patriarhul Alexandriei, Sever impiosul, împreună cu Serghie, Pavel şi
Pyrrhus ce gândesc la fel cu ei, împreună cu Serghie, ucenicul lui Lykopetros, să fie anatema!
— Toţi eutihienii, monoteliţii, iacobiţii, artziburiţii şi, simplu, toţi ereticii, să fie anatema!”

76
[Sebastocratorul, fratele lui Alexie I], Alexie [I Comnenul, 1081–1118], Ioan [II, 1118–1143],
Manuel [1143–1180], care primind haina dumnezeiască şi îngerească şi-a schimbat numele în
Matei monahul, Alexie [II, 1180–1183]53, Isaac [II, 1185–1195, 1203–1204], Alexie [III, 1195–
1202], Teodor [I Laskaris, 1204–1222], care au schimbat împărăţia pământească pe cea
cerească, veşnică fie pomenirea!
Lui Ioan [III, 1222–1254 Laskaris] Dukas care a fost slăvitul nostru împărat de evlavioasă
aducere-aminte, veşnică fie pomenirea!
Lui Teodor [II, 1254–1258 Laskaris] Dukas, împăratul nostru de evlavioasă aducere-aminte,
care primind haina dumnezeiască şi îngerească şi-a schimbat numele în Teodor monahul,
veşnică fie pomenirea!
Lui Mihail [IX, 1295–1320]54 cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru, Paleologul
cel Tânăr, veşnică fie pomenirea!
Lui Andronic [II, 1282–1328], cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
care luând dumnezeiasca şi îngereasca lumină şi-a schimbat numele în Antonie monahul,
veşnică fie pomenirea!
Lui Andronic [III, 1328–1341], slăvitul, preaevlaviosul şi de Hristos iubitorul nostru împărat,
Paleologul, care a ajuns un sfânt evlavios, veşnică fie pomenirea!
Lui Ioan [VI] cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Cantacuzino [1347–1355],
care luând dumnezeiască şi îngerească haină şi-a schimbat numele în Ioasaf monahul, care în
viaţa lui a luptat cu tărie din tot sufletul prin cuvinte, fapte, discuţii şi scrieri pentru Biserica lui
Hristos şi dogmele ei cele drepte, pentru menţinerea dogmelor apostolice şi patristice ale
Bisericii şi surparea ereziei viclene şi atee a lui Varlaam şi Akindynos şi a celor ce gândesc la fel
cu ei, veşnică fie pomenirea!
Lui Ioan [V, 1341–1391], cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
veşnică fie pomenirea!
Lui Ioan [VII, 1399–1402], cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
care luând dumnezeiasca şi fericita haină şi-a schimbat numele în Iosif monahul, veşnică fie
pomenirea!
[sau la Tesalonic:] Lui Ioan cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
care şi-a sfârşit în chip evlavios tot timpul vieţii sale, care s-a arătat patron al Bisericii şi al
sfintelor ei dogme, care a luptat cu tărie şi vitejie pentru treburile romeilor plecaţi aproape până
în genunchi de străini şi care, atunci când s-a ridicat o furtună năprasnică care ameninţa să
scufunde toate, n-a cedat nimic, ci asemenea bunilor cârmaci a salvat stăpânirea romeilor şi a
smuls [în 1403] din mânca barbarilor cetăţi nu puţine, din care cea dintâi şi cea mai mare a fost
Tesalonicul nostru care a văzut iarăşi libertatea după o lungă sclavie — Dumnezeu lăsându-Se
înduplecat de luptele şi înflăcărarea împăratului şi de mijlocirea pentru cetatea lui a
marelui-mucenic dimitrie şi dăruindu-i eliberarea din sclavie —; care şi-a făcut reşedinţa în
cetatea aceasta şi n-a lipsit de la nici una din îndatoririle sale, ci ne-a asigurat în toate felurile
siguranţa noastră, care a repurtat triumfuri şi biruinţe împotriva patimilor, şi a găsit în bolile de
multe feluri care au venit peste el prilejul unei mai mari virtuţi şi doxologii aduse lui Dumnezeu
şi în cele din urmă a venit la smerenia şi sărăcia lui Hristos şi prin dumnezeiasca şi îngereasca
haină şi-a schimbat numele în Iosif monahul, veşnică fie pomenirea!
Lui Manuel [II, 1391–1425], cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
care luând dumnezeiasca şi fericita haină şi-a schimbat numele în Matei monahul, veşnică fie
pomenirea!

53
Omis Andronic I Comnenul (1183–1185) pentru atrocităţile comise.
54
Omis Mihail VIII Paleologul (1261–1282) datorită asasinării lui Ioan IV Laskaris (1258–1261) şi a impunerii
cu forţa a „unirii” de la Lyon (1275).

77
 [sau la Tesalonic:] Lui Manuel cel de evlavioasă aducere-aminte împăratul nostru Paleologul,
care prin înţelepciunea cuvintelor şi înălţimea chibzuinţei, prin bărbăţia sufletului şi voinţa sa
foarte tare, prin prerogativele, comandamentele, călătoriile sale îndelungate, prin necazurile
suferite pentru binele obştesc, prin osteneli nemângâiate şi strălucirea a tot felul de virtuţi, a
strălucit ca soarele în lume mai presus decât preacredincioşii împăraţi de odinioară, iar prin
zelul ortodox, alcătuirea de scrieri şi minunate omilii a luptat cu tărie pentru Biserica lui Hristos
şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi mijlocirea Maicii Domnului a salvat creştinilor cu foarte mari
lupte cetatea împărăteasă [Constantinopolul] şi multe alte cetăţi; iar la sfârşit a ales sărăcia
foarte bogată şi smerenia foarte înaltă a lui Hristos şi a luat asupra sa crucea iar prin
dumnezeiasca şi îngereasca haină şi-a schimbat numele în Matei monahul, veşnică fie
pomenirea!

[β. Împărătese]
Evdochiei, Teofanei, Teodorei, Elenei, Teofanei, Teodorei, Zoiei, Teodorei, Ecaterinei,
Evdochiei, Mariei, Irinei, Irinei, Irinei, Mariei care luând haină dumnezeiască şi îngerească şi-a
schimbat numele în Xeni monahia, Eufrosinei, Anei şi Elenei, preaevlavioaselor auguste,
veşnică fie pomenirea!
Irinei55, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Evghenia monahia, veşnică fie pomenirea!
Teodorei56, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca
şi îngereasca haină şi-a schimbat numele în Evghenia monahia, veşnică fie pomenirea!
Irinei57, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, veşnică fie pomenirea!
Irinei58, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Evghenia monahia, veşnică fie pomenirea!
Mariei59, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Xeni monahia, veşnică fie pomenirea!
Anei60, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Anastasia monahia, care prin toate faptele şi cuvintele
ei a luptat toată viaţa ei din tot sufletul pentru menţinerea dogmelor apostolice şi patristice ale
Bisericii şi surparea ereziei viclene şi atee a lui Varlaam şi Akindynos şi a celor ce gândesc la fel
cu ei, veşnică fie pomenirea!
Irinei61, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Evghenia monahia, veşnică fie pomenirea!
Anei62, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Evghenia monahia, veşnică fie pomenirea!
Elenei63, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Ipomoni monahia, veşnică fie pomenirea!
Mariei64, slăvitei noastre stăpâne de evlavioasă aducere-aminte, care luând dumnezeiasca şi
îngereasca haină şi-a schimbat numele în Macaria monahia, veşnică fie pomenirea!

55
Soţia lui Ioan III.
56
Soţia lui Mihail VIII, decedată în 1303.
57
Irina de Ungaria sau Irina de Montferrat († 1317), cele două soţii ale lui Andronic II.
58
Irina de Montferrat, prima soţie a lui Andronic III, decedată în 1324.
59
Soţia lui Mihail IX.
60
Ana de Savoia, a doua soţie a lui Andronic III, decedată în 1355.
61
Soţia lui Ioan VI, decedată în 1383.
62
Soţia lui Ioan VIII, decedată în 1418.
63
Soţia lui Ioan V, decedată în 1396.
64
Soţia lui Ioan VIII, decedată în 1418.

78
 [γ. Patriarhi]
Lui Gherman [715–730], Tarasie [784–806], Nichifor [806–815] şi Metodie [843–847],
slăviţilor patriarhi, veşnică fie pomenirea!
Lui Ignatie [847–858; 867–877], Fotie [858–867; 877–886], Ştefan [I, 866–893], Antonie [II,
893–901], Nicolae [I, 901–907; 912–925], Eftimie [907–912], Ştefan [II, 925–928], Trifon
[928–931], Teofilact [933–956], Polieuct [956–970]65, Antonie [III, 974–979], Nicolae [II, 979–
991], Sisinie [I, 996–998], Serghie [II, 1001–1006], Eustatie [1019–1025], Alexie [1025–1043],
Mihail [I Kerularios, 1043–1058], Constantin [III, 1059–1062], Ioan [VIII Xifilin, 1064–1075],
Cosma [I, 1075–1081], Eustratie [1081–1084], Nicolae [III, 1084–1111], Ioan [IX, 1111–1134],
Leon [1134–1143], Mihail [II, 1143–1146]66, Luca [1157–1169], Mihail [III, 1170–1178],
Hariton [1178–1179], Teodosie [I, 1179–1183], Vasile [II, 1183–1186], Nichita [II, 1186–1189],
Leontie [1189], Dositei [1189–1191], Gheorghe [II, 1191–1198], Ioan [X, 1198–1206], Mihail
[IV, 1207–1213], Teodor [1213–1215], Maxim [II, 1215–1219], Manuil [I, 1215–1222],
Metodie [II, 1240] care luând haina dumnezeiască şi îngerească şi-a schimbat numele în
Acachie monahul, şi lui Manuil [II, 1244–1255], care luând haina dumnezeiască şi îngerească
şi-a schimbat numele în Matei monahul, patriarhii ortodocşi, veşnică fie pomenirea!
Lui Gherman [II, 1222–1240], slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, care luând haina
dumnezeiască şi îngerească şi-a schimbat numele în Gheorghe monahul, veşnică fie pomenirea!
Lui Arsenie [1255–1267], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, veşnică fie
pomenirea!
Lui Iosif [I, 1267–1275, 1282–1283], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit,
veşnică fie pomenirea!
Lui Atanasie [I, 1289–1293, 1304–1310], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit,
veşnică fie pomenirea!
Lui Gherasim [1320–1321], preasfinţitul patriarh, veşnică fie pomenirea 67!
Lui Isaia [1323–1334], preasfinţitul patriarh, veşnică fie pomenirea 68!
Lui Isidor [1347–1349], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, veşnică fie
pomenirea!
Lui Calist [I, 1350–1354, 1355–1363], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit,
veşnică fie pomenirea!
Lui Filotei [1354–1355, 1364–1376], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, care
s-a luptat cu tărie în cuvinte, fapte, discuţii, învăţături şi scrieri pentru Biserica lui Hristos şi
dogmele ei drepte, veşnică fie pomenirea!
[la Tesalonic:] Lui Filotei69, preasfinţitul patriarh ecumenic, care cu mii de lupte şi osteneli şi
cu zel dumnezeiesc a întărit credinţa ortodoxă şi a surpat foarte bine pe născocitorii ereziilor,
care întru mărturisirea drept-credincioasă a prezidat sfântul sinod [din 1368] în cuvinte şi fapte,
veşnică fie pomenirea!

65
Omitere a lui Vasile I Skamandrenos (970–974) depus.
66
Omişi cinci patriarhi din intervalul 1146–1157: Cosma II Aticul (1146–1147) depus; Nicolae IV Muzalon
(1147–1151) demisionar; Teodot II (1151–1152); Neofit (1153–1154) şi Constantin IV Chliarenos (1154–1157); toţi
schimbaţi de Manuel I Comnenul.
67
Omisiunile din intervalul 1260–1303: Nichifor II (1260–1261), Gherman III (1267), Ioan XI Vekkos (1275–
1282), Grigorie II Cipriotul (1283–1289) şi Ioan XII Cosma (1294–1303) reflectă schisma „arsenită” şi conflictul
intern legat de acceptarea „unirii” de la Lyon (1275); reconcilierea arseniţilor a fost obţinută în 1310 cu preţul
sacrificării memoriei acestor patriarhi, ale căror nume au fost scoase din diptice; la acestea se adaugă Nifon I (1310–
1314), depus din motive infame, şi Ioan XIII Glykis (1316–1320), poate pentru că, fiind căsătorit, nu a îmbrăcat haina
monahală pentru a ajunge patriarh.
68
Omis Ioan XVI Calecas (1334–1347), depus în 1347 ca antipalamit.
69
Patriarhul Filotei era originar din Tesalonic.

79
 Lui Macarie [1376–1379, 1390–1391], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit,
veşnică fie pomenirea!
Lui Nil [1379–1388], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, care s-a luptat cu tărie
în cuvinte, fapte, discuţii, învăţături şi scrieri pentru Biserica lui Hristos şi dogmele ei drepte,
veşnică fie pomenirea!
Lui Antonie [IV, 1389–1390, 1391–1397], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit,
veşnică fie pomenirea!
Lui Calist [II, 1397], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, veşnică fie pomenirea!
Lui Matei [1397–1410], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, veşnică fie
pomenirea!
Lui Eftimie [II, 1410–1416], preasfinţitul şi slăvitul patriarh cu fericit sfârşit, care ajungând
pe culmea înţelepciunii din afară [profane] şi a dumnezeieştii noastre înţelepciuni, dacă de copil
a ales viaţa potrivit lui Hristos strălucind în ea şi a hrănit multă râvnă pentru dogmele cele
drepte ale Bisericii, iar prin viaţa, învăţăturile, faptele cele bune şi discuţiile sale pe mulţi i-a
călăuzit la viaţa potrivit virtuţii luminând ca o făclie marginile lumii prin piscurile virtuţilor
sale, veşnică fie pomenirea!
[δ. Mitropoliţi ai Tesalonicului]
Lui Dorotei, preasfinţitul arhiepiscop al Tesalonicului [Vlatis, 1371–1379], care a fost dat cu
adevărat ca un dar de la Dumnezeu plinătăţii cu numele lui Hristos, care prin virtuţile sale
deiforme s-a făcut vestit şi minunat tuturor şi prin exegezele şi învăţăturile sale părinteşti şi
duhovniceşti, şi înainte de arhierie şi după primirea ei, pe toţi i-a luminat, şi a răbdat multe
sudori, osteneli, închisori şi maltratări pentru evlavie şi dogmele ortodoxe ale Bisericii lui
Hristos împreună cu dumnezeiescul şi minunatul său părinte şi învăţător Grigorie [Palama] cel
Mare, veşnică fie pomenirea!

Lui Isidor [Glavos], care a fost întru fericit sfârşit preasfinţit arhiepiscop al Tesalonicului
[1380–1397], care ca o stea luminoasă turma sa prin sfintele lui învăţături şi exegeze şi
asemenea Bunului şi Întâiului Păstor Hristos s-a îngrijit în tot felul de turma sa şi a suportat
călătorii îndelungate şi orice lucru dumnezeiesc şi care duce la mântuire, care i-a învăţat pe alţii
prin cuvinte şi a arătat prin fapte el însuşi ceea ce îi învăţa pe alţii, făcându -se prin strălucirile
prin virtute şi prin înţelepciune cu adevărat egalul celor dinainte sa, veşnică fie pomenirea!

Lui Gavriil, care a fost întru fericit sfârşit preasfinţit arhiepiscop al Tesalonicului [1397–
1416], care a fost închinat lui Dumnezeu aproape din pruncie şi a fost cel dintâi în viaţa
monahală, şi de aceea a primit ca premiu al virtuţii cârmuirea acestei cetăţi, care a păzit -o prin
multe fapte şi cereri la Dumnezeu şi care, pe lângă celelalte daruri duhovniceşti pe care le avea,
era împodobit cu blândeţe şi iubire şi a arătat pururea bunăvoinţă părintească faţă de copiii săi
duhovniceşti, veşnică fie pomenirea70!

Lui Simeon, care a fost întru fericit sfârşit preasfinţit arhiepiscop al Tesalonicului [1417–
1429], care, pe lângă faptul că era plin de înţelepciune duhovnicească mai presus de fire şi s-a
distins prin conduita şi viaţa ascetică sau îngerească, pe care a realizat -o la culme, prin smerenia

70
Elogiile lui Isidor şi Gavriil au fost alcătuite de Simeon al Tesalonicului.

80
potrivit lui Hristos, Temelia virtuţilor, s-a înălţat potrivit făgăduinţelor nemincinoase ale
Stăpânului şi prin făptuire a urcat la vedere, iar de aici la un semn al lui Dumnezeu a fost pus ca
o făclie luminoasă pe sfeşnic şi a urcat ca un vestitor al adevărului pe munte înalt şi prin dulcile
raze ale învăţăturilor sale a luminat nu numai mitropolia sa aceasta, ci toată lumea asemenea
unui soare, care a arătat la culme ca aproape nimeni dintre toţi iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele, şi prin cântări sfinte a încununat încă de aici corurile sfinţilor, a căror viaţă a râvnit-o
şi a săvârşit-o, fiind şi arătându-se cu adevărat între purtător de Dumnezeu prin obiceiurile lui
îngereşti, venerabile şi deiforme şi prin starea sa veselă, care a nutrit un zel fierbinte asemenea
unui soare pentru dogmele evlavioase şi părinteşti ale Bisericii şi a adăpat-o în fiecare zi cu apa
dulce a învăţăturilor iar prin graiul său seducător, desfătător şi curgător de miere îi atrăgea şi
ţine cu putere la sine pe toţi ca o sirenă negrăită, care a ambiţionat să-şi arate viaţa ca un mulaj
şi o pecete a celor vechi, ca un stâlp al dreptei-credinţe, un dreptar al virtuţii şi un model al
vieţuirii creştineşti, iar din toate acestea pe toţi oamenii şi pe cei ce au altă credinţă decât noi i -a
mişcat spre uimire, minunare, laudă şi doxologie a marelui Dumnezeu a toate, veşnică fie
pomenirea71!

[9. Epilog]

Sfânta Treime i-a slăvit!

Cerând lui Dumnezeu să fim şi noi povăţuiţi şi întăriţi prin luptele, isprăvile şi învăţăturile
lor până la moarte pentru dreapta-credinţă şi înduplecându-L să ne arate până la sfârşit imitatori
ai vieţuirii lor dumnezeieşti, fie să ne învrednicim şi noi de cele cerute cu harul şi milele marelui
şi întâiului nostru Arhiereu, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, cu soliile preaslăvitei noastre
Stăpâne de-Dumnezeu-Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, ale îngerilor celor cu chip
dumnezeiesc şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

71
Autorul elogiului lui Simeon al Tesalonicului e Ioan Eugenicul, fratele faimosului Marcu Eugenicul,
mitropolitul Efesului († 1444), sufletul rezistenţei ortodoxe la „unirea” de la Florenţa.

81
 Definiţia Sinodului VIII Ecumenic (Constantinopol, 13 martie 880)
si ultima reconciliere reuşită intre Constantinopol şi Roma

Luna martie 13, indictionul al 13-lea [880], duminică. Sesiunea a VII-a

Prezidând Fotie, preasfântul nostru stăpân, în partea din dreapta a catehmeniilor Marii
Biserici [Sfânta Sofia], şezând împreună cu el Paul şi Eugeniu, preasfinţii episcopi, şi Petru
preacucernicul prezbiter cardinal şi locţiitor al [papei] Romei celei Vechi, şi preasfinţii locţiitori
ai [patriarhilor] Răsăritului împreună cu foarte iubiţii de Dumnezeu mitropoliţi şi episcopi, Fotie
preasfântul patriarh a zis:
„Vechea ceartă şi sfadă, adică rătăcirea schismatică pierind mai întâi la un semna al iubirii de
oameni a lui Dumnezeu, iar apoi cu conlucrarea şi cu ajutorul preasfântului papă, duhovnicescul
nostru frate şi părinte, şi al celorlalte scaune arhiereşti, şi pace adâncă, cum vedeţi toţi, fiind
dăruită drept premiu Bisericilor lui Dumnezeu de pretutindeni, mâhnirea de mai înainte fiind
destrămată, iar bucuria şi veselia umplând toată plinătatea Bisericii, este potrivit, cum cred, să
fie adusă în mijloc definiţia proclamată ieri de acest sfânt Sinod Ecumenic împreună cu
semnăturile imperiale care întăresc actele sinodale, şi să fie citită în auzul tuturor, ca toţi cei de
faţă care au auzit-o ziua trecută să se umple de mai multă bucurie şi voioşie, iar cei care n-au
fost de faţă atunci, fiind acum împreună cu noi, să se delecteze.”
Sfântul Sinod a zis: „Drept este ca fraţii noştri care au lipsit să se facă ascultători ai acestora,
ca să se facă părtaşi ai veseliei.” Şi luând Petru foarte iubitul de Dumnezeu diacon şi protonotar
definiţia proclamată şi întărită a acestui sfânt Sinod Ecumenic, a citit:

[Definiţia credinţei]
Consacrând şi păstrând în comun intactă cu judecată preanerătăcită venerabila şi
dumnezeiasca învăţătură a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos întemeiată în sânurile
gândirii prin socotinţă neşovăielnică şi curăţia credinţei, precum şi sfintele rânduieli şi reguli
canonice ale sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, iar propovăduirea şi aşezămintele canonice ale
Sfintelor Şapte Sinoade Ecumenice cinstindu-le şi păzindu-le nerănite şi nefalsificate cu o
opinie foarte sinceră şi neclintită ca pe unele îndreptate şi lucrate de insuflările Unuia şi
Aceluiaşi Duh, îi respingem pe cei ce au ieşit din Biserică şi-i îndrăgim şi-i socotim vrednici de
primire pe cei ce sunt de aceeaşi opinie şi învăţători ai dreptei-credinţe şi s-au arătat meritând o
cinste şi un respect cuvios. Aşa gândind şi vestind despre acestea, definiţia preacurată a
credinţei creştinilor care a ajuns de sus prin Părinţi până la noi o îndrăgim cu gândul şi cu limba
şi o vestim tuturor cu glas răspicat nescoţând nimic, neadăugând nimic, neschimbând nimic şi
nefalsificând nimic. Căci suprimarea şi adaosul, atunci când nu este nici o erezie pusă în
mişcare de meşteşugirile celui rău, aduc cu sine o condamnare a celor de necondamnat şi o
ocară de neiertat a Părinţilor; iar a schimba cu cuvinte falsificate definiţiile Părinţilor e mult mai
grav decât primul lucru. Drept pentru care acest sfânt Sinod Ecumenic îmbrăţişând şi cinstind
inspirat şi cu dor dumnezeiesc şi rectitudinea gândirii definiţia credinţei dintru început şi
întemeind şi înălţând pe ea întăritura mântuirii, strigă tuturor să cugete şi propovăduiască aşa:

[Simbolul celor 150 de Sfinţi Părinţi adunaţi la Constantinopol]

Credem într-Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat
din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
Care S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi a fost îngropat,
şi a înviat a treia zi după Scripturi,
şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

82
 Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat
şi mărit, Care a grăit prin proroci.
Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Aşa gândim, în această mărturisire a credinţei am fost botezaţi, prin ea a arătat cuvântul
adevărului ruptă şi surpată orice erezie, iar pe cei ce gândesc aşa îi înscriem ca pe nişte fraţi,
părinţi şi împreună-moştenitori ai cetăţii care coboară de sus. Dar dacă ar îndrăzni cineva să
scrie şi să numească simbol al credinţei altă expunere a credinţei pe lângă sfântul Simbol care a
străbătut de sus, de la Sfinţii noştri Părinţi până la noi, să prade demnitatea mărturisirii acelor
bărbaţi dumnezeieşti şi să se atingă de acesta cu cuvinte proprii găsite de ei, şi să propună acest
lucru ca o învăţătură comună credincioşilor sau celor ce se întorc de la vreo erezie, şi îndrăznesc
să falsifice cu totul vechimea acestei sfinte şi venerabile definiţii cu cuvinte false, adaosuri sau
suprimări, potrivit hotărârii deja pronunţate de Sfintele Sinoade Ecumenice, dacă e sfinţit în
treptele preoţiei, îl supunem unei depuneri desăvârşite din treaptă, iar dacă e dintre laici, îl
trimitem anatemei.

Şi după citire Sfântul Sinod a zis:

„Aşa gândim, aşa credem, în această credinţă am fost botezaţi şi ne-am învrednicit de
preoţie! Socotim aşadar ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai adevărului pe cei ce cugetă altfel
decât aceasta! De îndrăzneşte cineva să scrie un alt Simbol pe lângă acesta, sau să adauge,
suprime ori să îndepărteze din ele ceva şi cutează să-l numească definiţie, acela va condamnat şi
scos afară din mărturisirea creştină. Căci a suprima sau a adăuga ceva Sfintei Treimi Celei de o
fiinţă şi nedespărţite arată atunci că mărturisirea pe care am avut-o până azi e nedesăvârşită,
osândind predania Apostolilor şi învăţătura Părinţilor. Deci dacă va veni ceva la nebunia de a
îndrăzni să facă ceea ce am spus mai sus şi să propună un alt simbol şi să -l numească definiţie,
sau să adauge ori să suprime din cea predată până la noi de sfântul Sinod Ecumenic de la
Niceea, să fie anatema! Dar să auzim acum şi semnătura evlavioşilor şi de Hristos Iubitorilor
noştri împăraţi.” Iar Petru foarte iubitul de Dumnezeu diacon şi protonotar a citit:

„În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Vasile în Hristos credincios autocrator şi
împărat al romeilor, conglăsuind întru toate cu acest Sfânt Sinod Ecumenic, spre întărirea şi
pecetluirea Sfântului Sinod Ecumenic şi spre întărirea şi pecetluirea lui Fotie preasfântul
patriarh al Constantinopolului şi duhovnicescul meu părinte, şi spre respingerea tuturor celor
scrise sau spuse împotriva lui, am semnat cu mâna mea.”

Iar după citire Procopie, foarte iubitul de Dumnezeu arhiepiscop al Cezareii Capadociei, a
zis: „Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu care ţine toate, care guvernează cu înţelepciune pe
lângă stăpâniile şi puterile îngereşti firea oamenilor, văzând mai dinainte curăţia şi integritatea
gândirii împăratului nostru sfânt, l-a ridicat şi înălţat în vestitul şi preaînaltul scaun al
împărăţiei, dăruindu-ne şi pe stăpânul nostru sfânt pe kyr Fotie patriarh, şi prin el a unit părţile
distanţate ale Bisericii într-o singură turmă a marelui Arhipăstor Hristos Dumnezeul nostru tăind
din staulul cuvântător al lui Hristos pe lupii sălbatici, care-şi ascundeau răutatea sub blană şi nu
îmbrăţişau pacea şi înţelegerea. De aceea şi noi, nevrednicii robii lui, ne rugăm pentru sfânta sa
maiestate imperială ca Domnul Dumnezeu să ne-o dăruiască întru mulţi şi fericiţi ani, şi să
supună Domnul sub picioarele lui toate neamurile păgâne care vor războaie şi să-l arate părtaş al
bunătăţilor celor veşnice pe care le-a gătit celor ce-L iubesc pe El [1 Co 2, 9] cu soliile
preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Sfinţilor Apostoli de frunte Petru şi Pavel şi cu
rugăciunile preasfântului nostru stăpân Fotie patriarhul ecumenic. Fie. Amin.”
Preasfinţii locţiitori ai Romei celei Vechi au zis: „Binecuvântat fie Dumnezeu, pentru că
buna faimă a preasfântului Fotie patriarhul a ieşit nu numai în ţinutul vostru, dar şi în toată
lumea nu atât având certitudinea prin cuvinte, cât cuprinzând prin fapte marginile lumii; şi nu
s-a revărsat doar în Galia şi Italia, ci în tot pământul de sub cer. Iar de acest lucru dau mărturie
nu numai cei ce stăpânesc limba greacă, ci însuşi neamul barbar şi foarte crud că nu este

83
asemenea lui în înţelepciune şi cunoaştere, nici în milă şi compasiune, nici în bunătate şi smerită
cugetare; şi că întotdeauna faptele lui sunt mai multe decât cuvintele. Domnul nostru apostolic
[papa Ioan VIII, 872–882], plecându-se spre cererile împăratului şi ale voastre, ne-a trimis pe
noi cei mai mici, ca să adunăm împreună cu voi Biserica în una. Ceea ce s-a făcut prin Duhul
Sfânt şi aţi devenit un trup şi o turmă sub un singur păstor.”
Procopie, foarte iubitul de Dumnezeu arhiepiscop al Cezareii Capadociei, a zis: „Aşa se
cădea să fie cel căruia i s-a hărăzit conducerea universului, după modelul Arhipăstorului Hristos,
Dumnezeul nostru”, lucru pe care fericitul Paul l-a zugrăvit spunând: „Având deci arhiereu care
a străbătut cerurile [cf. Evr 4, 14], căci până la aceasta va îndrăzni să înainteze cuvântul meu,
fiindcă Scriptura [In 10, 33] ştie să numească dumnezeu pe cei ce vieţuiesc potrivit harului.”
Preasfinţii locţiitori ai Romei celei Vechi au zis: „Adevărat e ceea ce ai spus. Şi noi care locuim
la extremităţile lumii auzim acestea.” Procopie al Cezareii a zis: „Aceasta ştiind înalţii şi marii
noştri împăraţi, au credinţă înflăcărată şi drag faţă de arhiereul nostru, dar nu numai ei, ci orice
arhiereu şi preot, monahi şi în starea laică, suntem tovarăşi şi ucenici ai lui, şi din plinătatea lui
am luat toţi [cf. In 1, 15], ca preavestiţii apostoli de la Domnul nostru Iisus Hristos. Să ne fie
dăruit întru mulţi ani. Şi sfintele lui rugăciuni şi solii Domnul Dumnezeu să vi le dăruiască în
veacul de acum şi în cel viitor.” Paul şi Eugeniu, preasfinţii episcopi şi locţiitori ai Romei celei
Vechi, încă şi Petru, preacucernicul prezbiter şi cardinal, au zis: „Dacă nu-l are cineva patriarh
sfânt şi nu îmbrăţişează comuniunea cu el, să fie partea lui cu Iuda şi să nu fie rânduit deloc
împreună cu creştinii.” Şi Sfântul Sinod a strigat: „Toţi gândim şi opinăm acest lucru. Şi dacă
nu-l are cineva arhiereu al lui Dumnezeu, să nu vadă slava lui Dumnezeu.” Şi zicând acestea au
aclamat: „Mulţi ani împăraţilor!”

Sesiunea a V-a
(27 ianuarie 880)

Prezidând Fotie preasfântul patriarh ecumenic în partea dreaptă a catehumeniilor Marii

Biserici, şezând împreună cu el Pavel şi Eugeniu preaiubiţii de Dumnezeu episcopi şi locţiitori
ai Romei celei Vechi, încă şi Petru preacucernicul preot şi cardinal, dar şi Vasile preacucernicul
episcop al Marcianopolisului şi locţiitor al Bisericii Antiohiei, şi preaiubiţii de Dumnezeu
mitropoliţi, Fotie preasfântul patriarh a zis:
„Sfântul Sinod Ecumenic al doilea care s-a ţinut în Niceea Bithyniei pe vremea lui Adrian
preafericitul papă al Romei [771–795] şi a lui Tarasie cel întru sfinţi patriarh al
Constantinopolului [784–806] Biserica noastră îl numeşte şi proclamă mereu al VII-lea şi-l
cinsteşte deopotrivă cu celelalte Şase Sfinte Sinoade Ecumenice, iar Biserica Romei, aşijderea şi
scaunele Răsăritului, unele primesc în chip asemănător dogmele lui, dar despre numărarea lui
împreună cu celelalte Şase Sfinte Sinoade Ecumenice şi despre proclamarea lui al VII-lea există
poate la unele o îndoială. Căci un astfel de zvon e răspândit, dar adevărul nu-l ştim încă. Acum
însă, o, cor sfânt al unor fraţi sfinţi, ca să se pună capăt îndoielii, pentru că şed aici împreună cu
noi cinstiţii locţiitori ai scaunului preasfântului papă Ioan, fratele şi părintele nostru duhovnicesc
şi ai celorlalte scaune arhiereşti, dacă vi se pare, să se întărească şi valideze nu numai el, ca
dogmele şi aşezămintele să fie la toţi, dar să fie şi numărat împreună cu Sfintele Şase Sinoade
Ecumenice, şi să fie şi să se numească al VII-lea după ele primind egale cinstiri cu ele.”
Petru preacucernicul preot şi cardinal a zis: „Vrem să aducem aminte sfinţiei voastre despre
Sfântul Sinod care s-a făcut pe vremea preasfântului papă Adrian şi a lui Tarasie cel întru sfinţi
patriarhul Constantinopolului despre sfintele şi cinstitele icoane că, aşa cum din timpuri

84
străvechi Sfânta Biserică a Romei a primit şi îmbrăţişat cu un glas împreună cu Sfintele Biserici
de pretutindeni dogmele şi aşezămintele lui, tot aşa a îndreptăţit şi acum să fie numărat al VII-
lea alături de celelalte Şase Sfinte Sinoade Ecumenice. Iar cine nu gândeşte aşa şi nu numeşte al
doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea al VII-lea, să fie anatema.”
Sfântul Sinod a zis: „Se cade ca împreună cu toată primirea şi unirea Bisericii Romei prin
mijlocirea preasfântului nostru patriarh Fotie să fim de acord şi cu această chestiune, ca să nu
existe dezacord între noi nici în aceasta. Iar cine nu gândeşte aşa şi nu numeşte al doilea Sfânt
Sinod Ecumenic de la Niceea al VII-lea, cum a spus mai înainte preacucenricul preot şi cardinal
Petru, să fie anatema.”

Canonul 1
Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că dacă unii dintre clericii sau laicii sau episcopii din Italia
care petrec în Asia, Europa sau Libia au ajuns sub legătură sau depunere sau anatemă de către
preasfântul papă Ioan, unii ca aceştia să fie aşa, adică depuşi, anatemizaţi şi excomunicaţi şi de
Fotie, preasfântul patriarh al Constantinopolului. Iar clericii, laicii sau din ceata arhierească din
orice parohie, pe care preasfântul nostru patriarh îi va face să fie sub excomunicare, depunere
sau anatemă, preasfântul papă Ioan şi Sfânta Biserică a Romei să-i aibă în aceeaşi osândă a
pedepsei, neinovându-se nici acum, nici pe mai departe nimic din prerogativele inerente
preasfântului scaun al Bisericii Romei, nici absolut nimic din cele ale întâi-stătătorului
acesteia72.

Sfântul Sinod a zis: „Fiecare scaun avea unele obiceiuri predate din vechime şi nu trebuie să
se facă sfadă şi ceartă întreolaltă pentru ele. Căci Biserica Romei păzeşte obiceiurile ei şi e un
lucru cuvenit, iar Biserica Constantinopolului le păzeşte şi ea pe ale sale primindu-le din
vechime; asemenea şi scaunele Răsăritului. Deci dacă Biserica Romei n-a primit niciodată la
arhierie dintre laici, să se păzească acestea; căci nu se cuvine a încălca hotarele părinţilor. Dar
fiindcă nici scaunele răsăritene, nici sfânta noastră Biserică a constantinopolitanilor n-a păzit
aceasta, vrem ca întotdeauna să se arate dintre clerici şi monahi unul ca acesta [ca Fotie], ca să
vină peste el votul arhieriei; iar dacă nu sunt unii ca aceştia, dar în ceata laicilor se arată unii
potriviţi, nimeni să nu tragă votul său împotriva demnităţii lui spre cei mai nepotriviţi şi
inferiori, lăsându-i deoparte pe cei mai potriviţi şi mai vrednici”.

Canonul 2
Cu toate că până acum unii dintre arhierei care s-au coborât la haina monahilor au fost siliţi
cu forţa să rămână în înălţimea arhieriei şi făcând aceasta au fost trecuţi cu vederea, acest Sfânt
Sinod Ecumenic reglementând şi această trecere cu vederea şi readucând această practică
dezordonată la rânduielile stării bisericeşti, a hotărât că dacă un episcop sau altcineva din
demnitatea arhierească ar vrea să se coboare la viaţa monahală şi să umple locul pocăinţei,
72

85
acesta să nu mai aibă pretenţii la demnitatea arhierească. Fiindcă făgăduinţele monahilor au
cuvântul supunerii şi uceniciei, nu al învăţăturii sau prezidării, şi nu făgăduiesc să păstorească
pe alţii, ci să fi păstoriţi. De aceea, precum s-a spus mai înainte, rânduim ca nimeni din cei
înscrişi în catalogul arhiereilor şi păstorilor să nu se mai coboare în locul celor păstoriţi şi care
se pocăiesc. Iar dacă ar îndrăzni cineva să facă acest lucru după pronunţarea şi publicarea
hotărârii rostite, lipsindu-se pe sine însuşi de treapta arhierească, să nu se mai întoarcă la
demnitatea anterioară pe care a nesocotit-o prin faptele sale.

Canonul 3
Dacă vreunul din laici, călcând şi dispreţuind poruncile dumnezeieşti şi împărăteşti şi luând
în râs şi înfricoşătoarele aşezăminte şi legi ale Bisericii, ar îndrăzni să lovească sau să
întemniţeze un episcop fie fără motiv, fie plăsmuind el un motiv, să fie anatema.

86