Sunteți pe pagina 1din 3

Postmodernismul poetic romanesc

În lucrarea Postmodernismul romanesc, Mircea Cartarescu preciza: „Despre o atitudine


explicit si constient postmoderna se poate vorbi insa in lumea romaneasca abia dupa 1980 […]
Putem constata doar ca este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat
in limbajul critic romanesc dupa ultimul razboi si ca frecventa folosirii lui, pozitive sau negative,
este in continua crestere. Deja termenul pare sa fie atasat solid promotiilor ’80 si ’90 din literatura
romana si e folosit cu o anumita constanta si in muzica si artele plastice.”

Autorul sus-citat sustine ideea ca postmodernismul, in adevaratul sens al cuvantului, s-a


dezvoltat subteran si lent inca din anii ’50 – ’70, izbucnind in 1980, cand se impune ca realitate
artistica a epocii noastre ( scriitorii anilor ’60 au redescoperit valorile estetice ale literaturii, iar
generatia ’70 este mai pronuntat estetica si mai refractara la indoctrinare ).

Postmodernismul este asadar orientarea literara manifestata incepand cu Generatia


optzecista si pana in actualitate, constand in promovarea unei atitudini fata de traditie cu totul
diferite de aceea a modernismului, caruia ii urmeaza (postmodernism=dupa modernism).
Daca modernismul se caracterizeaza prin criza, ruptura, postmodernismul recupereaza traditia la
modul ironic, parodic, presupunand un spirit livresc prin excelenta. În acest sens, intertextualitatea
este unul dintre cele mai utilizate procedee literare, iar pastisa si parodia sunt specii predilecte ale
scriitorilor postmoderni. Scriitorul postmodern isi asuma, in primul rand, statutul de cititor, iar
opera lui jongleaza cu citate, referinte, aluzii la textele care constituie traditia, obligand-o in felul
acesta sa capete noi sensuri, sa i se apropie. Spiritul ludic este astfel definitoriu pentru literatura
postmoderna. (Anca Dumitrescu)

Generatia ʼ80 se caracterizeaza printr-un pregnant spirit unitar. Scriitorii au constiinta unei
identitati estetice de grup, care se raporteaza polemic la literatura anterioara. Caracterul organic al
miscarii optzeciste, unitatea de viziune si de conceptie estetica rezida in publicarea unor volume
colective: Aer cu diamante (1982), Desant (1983).
Termenul optzecism este menit să desemneze sintetic ansamblul caracteristicilor (estetice,
tematice, stilistice, „tehnice”, ţinând de obiectivele, viziunea şi ideologia literară etc.) aparţinând
generaţiei ’80 - adică acelor scriitori care au debutat şi au început să se afirme în anii ’80 ai
secolului al XX-lea. Ivit iniţial în sfera conversaţiilor informale, acceptat ulterior de critica şi
istoria literară vizând literatura contemporană, optzecismul păstrează o oarecare doză de vag, la
fel ca orice concept dorit atotcuprinzător pentru o realitate diversă şi consistentă.
Problema definirii generaţiei ’80 rămâne spinoasă, cum se întâmplă când e vorba de
circumscrierea cu precizie a unei generaţii sau promoţii literare. Opţiunile terminologice sunt
diverse, motivate adeseori subiectiv. Există, în demersul de periodizare a istoriei literare,
distincţia între generaţie şi promoţie. Se consideră că o nouă generaţie literară apare o dată
la 30 de ani, în vreme ce promoţiile pot fi decenale. Astfel, Laurenţiu Ulici, în anii ’90, într-un
text de susţinere a generaţiei sau a promoţiei nouăzeciste, opina că „promoţia ’90 este prima
promoţie a unei generaţii noi (admiţând că şaizeciştii, şaptezeciştii şi optzeciştii fac împreună
o singură generaţie, iar cincizeciştii sunt ultima promoţie a generaţiei zise «a războiului»”.
Totuşi, sintagma „generaţia ’80” s-a impus în panoplia conceptuală a exegezei şi a istoriei
literare consacrate perioadei contemporane, existând convingerea larg împărtăşită că
promoţia de scriitori afirmaţi în deceniul al nouălea al secolului trecut este - prin numărul şi
prin valoarea componenţilor ei şi mai ales prin caracterul radical novator al demersului literar
al acestora, definit de caracteristici comune dincolo de fireasca diversitate a scrierilor lor -
una cu totul excepţională, învederând apariţia unei noi generaţii literare.

Numita si generatie in blugi, gruparea optzecista, cu nucleul reprezentat de Cenaclul de luni,


condus de Nicolae Manolescu, este considerata cea mai culta generatie postbelica (Gheorghe
Craciun), avandu-l drept reprezentant de seama pe poetul, prozatorul si teoreticianul Mircea
Cartarescu. Alti reprezentanti ai acestui curent literar sunt Alexandru Musina, Mircea Nedelciu,
Matei Visniec, Traian T. Cosovei, Nichita Danilov, Mariana Marin s.a.

Esteticii postmoderniste ii sunt proprii urmatoarele trasaturi:


a. atractia pentru prozaism, pentru ludic, pentru sarcasm ori pentru aducerea cotidianului in
poezie, in absenta oricarui sentimentalism; privirea ludica asupra lumii darama miturile si
determina o atitudine detasata si ironica; ironia postmodernista nu coincide cu aceea
romantica; nereprezentand o persiflare a valorilor autentice ale trecutului, ironia nu este
distructiva, ci salveaza poezia de la imbatranire prin cliseizare, rutina si monotonie;
b. valorificarea cotidianului, a realitatii imediate in operele lirice; se scrie o poezie a realului
sau una care coboara in strada; spectacolul citadinului, evenimentul banal, derizoriu,
anodin, chiar propria biografie costituie materia pe care poetul o valorifica in propriile
creatii; prin transcrierea lucida si critica a evenimentului cotidian si prin refuzul stilului
inalt, abstract, ermetic, impresonal, noua poezie manifesta inclinatie catre demistificare,
catre desolemnizare a discursului liric, afirmand, in acelasi timp, postulatul autenticitatii;
c. deplasarea interesului de la o poetica a romanului, la aceea a prozei scurte;
d. valorificarea anumitor procedee, precum: colajul (compunerea discursului din elementele
altor discursuri), intertextualitatea (trimiterea la coduri culturale cunoscute de scriitor si
cititor), metatextualitatea(sondarea si infatisarea procedeelor de constituire a textului;
textul nu judeca numai lumea din afara, ci se judeca si pe sine, prin construirea la vedere a
textului); fragmentele culturale sunt recuperate si resemnatizate; mimesis-ul este respins,
preferandu-se colajul de sintagme, teme, motive emblematice din epoci literare apuse;
e. amestecul de narativitate si lirism in poezie; liricul este epurat de reflexiv;
f. metafora, orficul, oracularul sunt inlocuite cu notatia prozaica; este valorificata inventia
lexicala a strazii;
g. spiritul polemic fata de zeii mari ai literaturii; scriitorii postmoderni cer revizuirea
canonului literar romanesc;
h. aspiratia la cuprinderea diversitatii realului (a totului);
i. schimbarea relatiei dintre autor si lector: acesta din urma devine martor si colaborator in
redactarea textului;
j. renuntarea la ortografie si punctuatie.

Constienti de faptul ca tot ce e valoros s-a scris pana la ei, scriitorii psotmoderni recupereaza
o intreaga traditie literara cu armele care le sunt la indemana – ironia, parodia, sarcasmul, spiritul
ludic si pmafletar – acestea fiind puse in slujba salvarii literaturii la la perimare.
Optzecismul pare a fi, într-adevăr, ’68-ul întârziat al românilor, momentul în care, la fel ca în
Occident cu vreo 10-15 ani în urmă, o întreagă generaţie şi-a afirmat diferenţa faţă de cele
anterioare şi care nu poate fi redusă la banalul conflict între generaţii”. Optzecismul literar s-a
coagulat şi s-a manifestat iniţial prin intermediul cenaclurilor şi al revistelor studenţeşti. Au
existat mai multe nuclee de coagulare, în diferite zone ale ţării, cele mai importante fiind legate
însă de Universitatea bucureşteană, şi anume de Facultatea de Limba şi Literatura Română.
Pe de altă parte, există şi opinia - susţinută de corifei ai nucleului dur al optzecismului, între care
Mircea Cărtărescu - că optzecismul a strălucit cu adevărat în intervalul 1980-1985, tot ce a urmat
fiind mai degrabă raliere la o modă, imitaţie întârziată şi în cele din urmă conformistă, epuizare
rapidă şi istoricizare accelerată a fenomenului optzecist. Nu lipsite de doza lor de adevăr,
asemenea constatări se cuvine a fi considerate cu prudenţă, ele resimţindu-se inevitabil de optica
maximalistă a celor direct implicaţi.