UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI

ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
DISCIPLINA: LEGISLAȚIE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

ROLUL ETICII ȘI DEONTOLOGIEI ÎN

SISTEMUL EDUCAȚIONAL

Prof:

Conf. univ. dr. Titu Ionașcu

Student:

Bălă Anca Maria

P.I.P.P, grupa 334

2019
 În Dicționarul explicativ al limbii române regăsim
termenul deontologie ca neologism preluat din frantuzescul „deontologie”,
definit astfel: „Disciplina care se ocupă cu datoriile profesionale. Totalitatea
regulilor și a uzantelor care reglementează relațiile dintre medici în ceea ce
privește clientela lor”. La rândul său, în „Dicționarul limbii române. Explicativ.
Practic” , regăsim următoarea definiție: „Doctrina privind normele de conduită
și obligație etică (ale unei profesiuni)”.
Deontologia este partea eticii care se ocupă de îndatoririle profesionale,
de datoriile specifice unei profesii.
Etica este știința care studiază normele morale: viața, obișnuințele,
defectele, caracterele. Etica este o disciplină practică și normativă care are
scopul de a ne spune cum trebuie să trăim și să ne comportăm. Există diverse
forme de etică, ce se diferențiază prin gradul lor de generalizare , prin obiectul
lor sau prin fundamentarea lor. In toate aceste situații, etica trebuie să răspundă
la întrebarea: Ce și cine face, pentru a face bine ?
Etica generală stabilește criteriile de a judeca dacă o acțiune este bună
sau rea și pentru a stabili motivațiile și consecințele unui act sau ale unei fapte.
Finalitatea eticii face din aceasta o activitate eminamente practică, ce oferă
soluții pentru a acționa în mod responsabil. Ea este, astăzi, percepută ca
fundamentul eticii aplicate, al eticii individuale, al eticii sociale și ale diferitelor
forme de etică specializată, care se confrunta cu problemele normative ale
propriului domeniu particular.
Normele eticii pedagogice, medicale, juridice reflectă într-o formă
specifică și concretizează principiile generale ale moralei referitor la activitatea
reprezentanților acestor profesii. Rezolvarea problemelor morale ale
activităților profesionale este posibilă doar pe baza cerințelor generale ale
moralei.
Prestigiul moral și social al acestor profesii a fost totdeauna la cote
ridicate ca rezultat al încrederii societății față de profesiile menționate. Fiecare
principiu al eticii profesionale se bazează pe integrarea cerințelor etice ale
societății împreună cu particularitățile specifice și morale ale fiecărei profesii în
parte.
Etica profesională este menită să stimuleze conștientizarea, concentrarea
de către reprezentanții diferitor profesii a locului, rolului, destinatiei lor sociale,
a obligațiilor, datoriilor lor profesionale, învățând, totodată, să aprecieze critic
faptele și acțiunile lor pe care le vor compara cu cerințele morale ale profesiunii
respective. Etica profesională este predestinată să formeze calități morale
necesare pentru profesor, să îndemne la autoperfecționarea morală continuă și la
creșterea culturii sentimentelor în profesia respectivă.
Normele morale oferă modele de perfectabilitate umană, spre deosebire
de normele juridice care transmit obligaţii. Deşi fac apel nemijlocit la raţiune,
rolul lor este acela de a modela şi de a ghida comportamentele astfel încât să
încurajeze practicarea calităţilor care înnobilează fiinţa umană. Cu alte cuvinte,
normele reprezintă mijloacele pentru însuşirea şi practicarea valorilor morale
Regulile deontologice , de natură esențialmente morală, sunt sancționate
prin norme de drept. De aceea, deseori și cu just temei, se afirmă că principiile
deontologice își găsesc sursa în morala și în sancțiunile in drept. In general,
autoritatea legislativă sancționează codurile pe care autoritățile administrative le
elaborează împreună cu asociațiile profesionale.
Juriștii susțin că sancțiunea dată de autoritatea administrativă face din
acele percepte morale încălcate prevederi juridice, din moment ce ignorarea
dispozitiilor unui cod antreneaza aplicarea unor sanctiuni disciplinare. Pentru
juristi, deontologia este, in mod automat, o sursa a dreptului profesiei in cauza.
Alți autori susțin, însă, că morala este singura sursă a deontologiei.
Codurile deontologice sunt corpuri de norme aplicabile disciplinei
profesionale, cu titlu indirect. Rolul lor este, mai înainte de toate, de a reuni
principalele reguli morale care reglementează o practică profesională anume.
Principalele caracteristici ale codurilor deontologice sunt:
 1 Codurile deontologice au rolul esențial de a servi drept ghiduri
pentru întrebările de conștiință ale unui funcționar;
2 Un cod nu urmărește, în primul rând și nici în exclusivitate, să
definească ceea ce constituie o inconduită profesională și nu tinde nici să
evalueze importanța diverselor reguli existente sau a gravității pe care o implică
încălcarea lor;
3 Funcțiile de a stabili cazurile de inconduită, gravitatea încălcării
regulilor și a urmărilor acestora revin organelor de conducere ale profesiei;
4 Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept
urmare, codurile deontologice încurajează autoreglementarea.
Codul deontologic al educatorilor s-ar constitui drept un instrument
eficace de acţiune profesională pe linia cultivării înaltei conştiinţe a dascălilor,
conştiinţă care cere educatorilor de azi identificarea cu tradiţiile şcolii
româneşti. Cerinţele unui asemenea cod ar acţiona nu numai normativ, ci mai
ales ar promova o serie de valori etico-spirituale, sub semnul cărora
comportamentul educatorilor nu s-ar rezuma la simpla adecvare (litera legii), ci
ar tinde să devină purtător şi creator de personalitate.
Codul deontologic aderă la convingerea fundamentală că elevul este
motivul cel mai important pentru existenţa profesiei. Acest cod constă din
principii, angajamente şi responsabilităţi și promovează:
 Competenţa profesională;
 Integritatea morală;
 Cultura organizațională;
 Formele respectului (faţă de muncă şi valori, faţă de persoane şi
comunitate);
 Creativitatea, inițiativa şi personalitatea;
 Armonizarea interesului individual cu cel colectiv;
 Deschiderea către viaţa comunităţii;
 Alinierea la tendinţele și practicile învăţământului european
 Ca toate codurile profesionale bine stabilite, acesta oferă un ghid
deorientare şi include aspecte specifice pentru procesul de luare a deciziilor
etice. Codul prevede si un cadru conceptual de evaluare a măsurilor efectuate.
Astfel, aplicarea codului la situaţii specifice, în esenţă, se adaptează la fiecare în
parte.
Ca ramură pluridisciplinară a ştiinţelor educaţiei, deontologia didactică
studiază şi prescrie datoriile (obligaţiile) profesionale, ale personalului didactic
faţă de cei educaţi (tineri ori adulţi) şi familiile primilor, faţă de colegi şi alţi
profesionişti, faţă de opinia publică şi autoritatea de stat, precum şi drepturile
proprii, astfel cum sânt precizate ele prin legi, regulamente, statute, jurăminte şi
tradiţie.
Înscriem între obiectivele ei, un grup de rezultate aşteptate de la
educatori, cerinţe ce se exprimă prin comportamente şi atitudini, cum ar fi:
- să manifeste interes faţă de oameni, cu precădere faţă de copil şi să
dorească să-l asiste pe acesta din urmă pe tot parcursul procesului lui de
pregătire pentru viaţă;
- să manifeste dispoziţie pozitivă, permanentă pentru desfăşurarea
deficientă a procesului instructiv – educativ (pentru obţinerea măiestriei şi
tactului pedagogic, să adere fără a opune rezistenţă, din convingere, la
modernizarea lui );
- să manifeste preocuparea de a se pregăti permanent pentru lecţii şi
dorinţa de a-şi spori competenţa prin autoperfecţionare continuă;
- să accepte şi să cultive relaţii colegiale cu ceilalţi profesori;
- să acorde respect personalităţii părinţilor;
- să obţină dorinţa de a se angaja şi de a colabora pentru formarea
altor profesionişti ai educaţiei;
- să accepte şi să se conformeze normelor deontologiei didactice;
De la sine înţeles, sistemul obiectivelor rămâne deschis înspre perfecţiune
prin competenţă profesională şi perfecţionare atitudinală.
 Este în afara deontologiei pedagogice exercitarea profesiunii didactice
fără a avea studiile corespunzătoare (suplinitorii „ profesori”, de ex.), a învăţa
(la fără frecvenţă) meseria, în timp ce o predai ori a deţine o funcţie didactică în
baza unor studii necorespunzătoare. În aceeaşi ordine de idei este amendabilă
folosirea ori acceptarea titlului de profesor, fără a avea dreptul de a-l deţine
(cazuri maiştrilor – instructorilor , al suplinitorilor necalificaţi sau în curs de
calificare ) ca şi a gradelor universitare necâştigate, prin concurs, conform legii.
Profesiunea didactică nu va fi în măsură să-şi îndeplinească viitorul ei rol
decât cu condiţia de a fi dotată şi de a se dota ea însăşi cu o structură mai bine
adaptată naturii sistemelor de educaţie modernă.
- Deosebirea dintre învăţători, profesori din învăţământul tehnic, profesori
din învăţământul secundar, profesori universitari etc. nu ar trebui să implice nici
o ierarhizare. Nici scara salariilor, nici sistemele de promovare nu ar trebui să
depindă de tipul de învăţământ, nivelul cel mai ridicat trebuind să poată fi atins
în toate domeniile educaţiei şi să nu depindă decât de valoarea personală a
cadrului didactic. În mod ideal, funcţia didactică este aceeaşi în esenţa sa, în
nobleţea şi vocaţia sa şi are aceeaşi demnitate, oricare ar fi sectorul de activitate
în care ea se exercită.
În sistemul social de educaţie profesorii se pot raporta la cei ce îi educă,
pot coopera cu părinţii elevilor, stabilesc relaţii de colaborare, coexistentă cu
specialiştii altor profesii (jurisconsultul, mediul şcolar ş.a.) ori se află sub ochiul
viu şi permanent atent al opiniei publice. În fiecare din aceste ipostaze persoana
şi acţiunea sa este înconjurată de obligaţii şi datorii. Analiza lor cade în sarcina
deontologiei didactice.
În sistemul de învățământ românesc drepturile și obligațiile personalului
didactic decurg din legislația în vigoare, din regulamente specific și din
prevederile contractului de muncă.
Drepturile profesorilor sunt:
- Dreptul la inițiativă profesională;
 - Dreptul la securitate;
- Dreptul de participare la viața socială;
- Dreptul la concediu de odihnă plătit;
De asemenea, deontologia didactică se bazează și pe principiile care
guvernează învățământul preuniversitar și superior.
Astfel, principala obligaţie a educatorilor este de a îndruma copiii,
tineretul şi adulţii în procesul cunoaşterii, de a-i pregăti în spirit democratic şi
de a-i ajuta să devină cetăţeni autonomi. Puterea naţiunii constă în
responsabilitatea socială, componenta economică şi tăria morală a indivizilor.
Pentru a îndeplini obligaţiile ce decurg din acest prim principiu profesorii
vor trebui:
1. Să trateze just şi imparţial pe cei care îi învaţă indiferent de
particularităţile lor fizice, mintale, emoţionale, politice, economice, sociale,
rasiale sau religioase.
2. Să recunoască deosebirile dintre elevi şi să caute să satisfacă
nevoile lor individuale.
3. Să încurajeze elevi să formuleze şi să lucreze pentru scopuri
individuale înalte înspre dezvoltarea lor fizică, intelectuală, creativă şi
spirituală.
4. Să ajute elevii să înţeleagă şi să aprecieze nu numai posibilităţile şi
avantajele democraţiei dar şi îndatoririle faţă de ea.
5. Să respecte dreptul fiecărui elev de a avea informaţii confidenţiale
despre propria persoană cu excepţia cazurilor când ele sânt furnizate agenţiilor
autorizate sau când sânt cerute de lege.
6. Să nu accepte altă remunerare decât aceea în conformitate cu
hotărârile adoptate de comitetul de conducere.
Toţi educatorii şi părinţii au sarcina de a modela ţelurile fiecărui elev în
conformitate cu scopurile sociale. Eficienţa multor metode de predare depinde
de relaţia de cooperare cu familia.
 Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să respecte responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor.
2. Să caute să stabilească relaţii de cooperare prietenească cu familia.
3. Să ajute la întărirea încrederii elevului în propriul cămin şi să evite
remarcile ce ar putea mâna această încredere.
4. Să furnizeze părinţilor informaţii ce vor fi în interesul copiilor lor
şi să fie discreţi cu informaţiile primite de la părinţi.
Învăţământul ocupă o poziţie de interes public implicând nu numai
conduita profesională educatorului dar şi relaţia şcoală – societate. Învăţământul
este eficient când aceste numeroase relaţii operează într-un mod constructiv.
Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să adere la orice tipar rezonabil de conduită acceptat de societate
pentru persoanele de profesie.
2. Să-şi îndeplinească datoriile de cetăţean şi să participe la activităţi
sociale luând în considerare şi obligaţiile faţă de elevi, familie şi propria
persoană.
3. Să discute publicaţiile controversate dintr-un punct de vedere
obiectiv, în felul acesta păstrând în clasă o atmosferă nepărtinitoare.
4. Să recunoască că şcolile aparţin societăţii, să încurajeze
participarea neprofesioniştilor la realizarea scopurilor şcolii şi să se străduiască
să informeze publicul cu privire la programul educaţional ce se îmbunătăţeşte.
5. Să respecte comunitatea în care este angajat, să fie loial sistemul
şcolar, statului şi naţiunii.
6. Să lucreze pentru îmbunătăţirea învăţământului în comunitate şi să
întărească viaţa morală, spirituală şi intelectuală a ei.
Învăţământul se deosebeşte de toate celelalte activităţi prin unicitatea şi
calitatea relaţiilor profesionale între profesori. Respectul pe care îl poartă
comunitatea este influenţat de nivelul sau poziţia profesorilor şi de atitudinea lor
faţă de învăţământ şi faţă de ceilalţi profesori.
 Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:
1. Să-i trateze pe cei care aceeaşi profesie în acelaşi mod în care ar
dori să fie trataţi ei înşişi.
2. Să sprijine alţi profesori care au acţionat în numele său şi la cererea
sa.
3. Să vorbească în mod constructiv despre alţi profesori dar să
raporteze cinstit persoanelor responsabile în probleme legate de bunăstarea
elevilor, de sistemul şcolar şi de profesie.
4. Să menţină participarea activă în organizaţii şi să se străduiască să
atingă scopurile care justifică asemenea grupuri organizate.
5. Să se perfecţioneze profesional în mod continuu prin studiu,
cercetare, călătorii, conferinţe şi participare la întâlnirile profesionale.
6. Să se facă profesia de educatori atât de atractivă şi interesantă încât
tinerii să dorească să devină profesori ( ). Autorii textului de mai sus recunosc
că aceasta poate suferi adaptării locale.
Personalul didactic de predare, personalul didactic auxiliar, precum şi cel
nedidactic răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor, potrivit
contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea prezentelor
normelor de etica si deontologie care dăunează interesului învăţământului şi
prestigiului instituţiei.
Sancţiunile disciplinare, care se pot aplica personalului mentionat, în
raport cu gravitatea abaterilor, precum si procedura sunt cele prevazute de
Legea educației, Sectiunea 11:
a) observaţie scrisă;
b) avertisment;
c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu
indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control, cu până la 15%, pe o
perioadă de 1-6 luni;
 d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la
un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare sau pentru
obţinerea gradelor didactice ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de
control;e) destituirea din funcţia de conducere, de îndrumare şi de control din
învăţământ;
f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Comportamentul etic în rândul cadrelor didactice reprezintă expresia
atitudinilor și practicilor pe care aceștia le promovează în nume propriu în
cadrul unității de învățământ și în comunitate.
Profesia de cadru didactic trebuie privită de către comunitate cu încredere
şi responsabilitate, necesitând standarde ridicate de profesionalism. Prin urmare,
profesorul accept atât încrederea publică, cât şi responsabilităţile de a practica
profesia în funcţie de cel mai înalt grad posibil de conduită etică. În acest sens,
responsabilităţile includ angajamentul faţă de elevi, profesie şi comunitate.
Rolul unui profesor în societate este pe cât de semnificativ, pe atât de
valoros. El are o influenţă ce depăşeşte societatea în care trăieşte şi nici o altă
personalitate nu poate avea o influenţă mai profundă decât un profesor. Elevii
sunt profund afectaţi de afecţiunea profesorului, caracterul lui, competenţa şi
angajamentul său moral. Un astfel de profesor devine un model pentru elevii
săi.