Sunteți pe pagina 1din 17

1.

1 Starea lumii antice la apariţia creştinismului


Pentru a înţelege condiţiile în care a apărut creştinismul şi s-a format Biserica lui Hristos,
trebuie să cunoaştem starea generală a lumii antice la apariţia lui Isus Hristos.
Starea lumii greco-romane. Contribuţiile romanilor şi grecilor la apariţia şi
răspândirea creştinismului.
Ţara Sfântă, Palestina – leagănul creştinismului, făcea parte din Imperiul Roman. Acest
Imperiu s-a format pe ruinele ruinele civilizaţiei etrusce, în fruntea ţinutului Latium, s-a născut în
a.753 î.Hr. oraşul Roma care ulterior a cucerit peninsula italică, iar mai târziu a ocupat tot
bazinul Mării Mediterane, transformându-se în Imperiul Roman. În anul 63 î.Hr. Palestina,
devine o provincie a acestui vast Imperiu. Astfel Roma şi-a întins dominaţia pe cele trei
continente scăldate de Mediterană care a devenit practic o proprietate imperială 1. În secolul al II-
lea, Meliton, episcop de Sardes, scrie într-o scrisoare adresată împăratului Marcus Aurelius că
„doctrina noastră (creştinismul) a înflorit odată cu fericitul început al imperiului”2 sugerând în
acest fel există o coincidenţă providenţială între începutul Imperiului şi apariţia creştinismului.
Este cunoscut faptul că Roma s-a transformat din Republică în Imperiu pe vremea lui Octavian
August. Statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere, organizaţie şi cultură. El este numit
şi ,,lumea” (Luca 2:1). Împăratul Augustus, a creat un sistem politic numit ,,Principatul”,
deoarece împăratul deşi împărţea cu Senatul roman puterea supremă, se considera ,,Princeps”,
adică primul dintre senatori. Acest sistem politic a durat până la împăratul Diocleţian, care a
inaugurat un nou sistem politic numit ,,dominat”. Statul era condus de împărat şi de Senat
(diarhie) şi era împărţit în provincii. Ele erau de trei categorii: provincii imperiale, conduse de un
legat, care reprezenta pe împărat (legatus Augusti pro praetore); senatoriale, conduse de un
proconsul. Unele provincii, cu o situaţie specială, ca Egiptul, Palestina şi Mauritania, erau
conduse de un procurator (epitropos). Provinciile formau unităţi administrative şi erau conduse
de un concilium cu guvernatorul lor. Oraşele se conduceau singure.
Au existat mai mulţi factori prin care Roma şi Grecia au favorizat apariţia şi răspândirea
creştinismului:
a). Unitatea politică

1
Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2004, p.11.
2
Fragment din Scrisoarea lui Meliton, citată de Eusebiu de Cezarea în Istoria Ecleziastică, IV, 26, 7-8, p.17.
Contribuţia politică la apariţia creştinismului a fost în esenţă opera romanilor. Spre
deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unităţii omenirii
sub aceiaşi lege universală. Acest sentiment de solidaritate în cadrul imperiului a creat un mediu
favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toţi
oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte
dintr-o singură comunitate, numită Biserica. Unitatea politică a fost misiunea specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic de
către justiţia imparţială a tribunalelor romane3. Până la prăbuşirea Romei în 476 toţi oamenii din
bazinul mediteranean erau sub un sistem de lege unic şi locuitori ai aceluiaşi stat.
Istoricul bisericii Cairns menţionează că: „Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea
individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la cetăţenia romană şi cu tendinţa ei de a contopi
oameni de diferite rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care
proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atât pedeapsa pentru păcat cât şi pe
Cel care îi va salva pe oameni din păcat4.”
b). Pax Romana – pacea romană
Imperiul Roman a reuşit să-şi păstreze dominaţia prin impunerea unui sistem de siguranţă
imperială. Pentru bunul mers al tuturor activităţilor, statul asigura o anumită protecţie. Oraşele şi
provinciile erau împânzite de soldaţi care vegheau la liniştea publică. Comerţul şi schimburile de
mărfuri, precum şi libertatea de mişcare erau asigurate de către Roma. Creştinii primelor veacuri
s-au folosit din plin de „securitatea” romană. Chiar dacă Pavel spune că a fost în primejdie din
partea tâlharilor (2 Cor. 11:26), totuşi el a călătorit în siguranţă atât pe mare cât şi pe uscat pentru
a proclama mesajul evanghelic.
c). Drumurile romane
Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca nişte raze de la
borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau
construite din beton ca să dureze cât mai mult. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi până în cele
mai îndepărtate locuri ale imperiului. Orice cititor al Noului Testament va observa că Pavel, dar
şi ceilalţi apostoli au folosit din plin căile rutiere şi maritime pentru a ajunge de la un centru
strategic la altul în Imperiul Roman5. Întinderea Imperiului, desfiinţarea graniţelor înlăuntrul lui,
uşurinţa legăturilor, înlesenau amestecul populaţiei de diferite neamuri. Imperiul era cosmopolit,
3
Earle E. Cairns, op. cit., p. 30.
4
Ibidem.
cultura se unifica şi contribuia la unificarea statului. Întinderea culturii (eleniste) era uşurată de
însăşi întinderea Imperiului, de contactul între popoare, de comunicaţii, de legături comericale,
de coloniile romane6.
d). Starea religioasă
Cu excepţia iudeilor, popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Cultele erau numeroase,
fiecare popor avându-şi religia sa proprie. Statul roman tolera toate cultele, afară de unele
socotite periculoase (între care se număra şi creştinismul). Religia romană care era cultul de stat
sau oficial, se afla în decadenţă. Începând cu August, împăraţii romani şi-au luat şi titlul de
„pontifex maximus", adică şef religios suprem al statului. Religia greacă era şi ea în decadenţă.
Mai importante erau misterele, mai ales cele de la Eleusis. Datorită cultelor orientale, începeau
să pătrundă în Imperiul roman misterele, magia, astrologia şi unele practici religioase noi. Cel
mai însemnat dintre acestea era cultul zeului soarelui -Mithra, care s-a răspândit în toate
provinciile, în secolele III-IV d.Hr., mai ales prin intermediul armatei. În Imperiul roman s-a
produs un amestec de popoare şi culte, ceea ce a dus la un adevărat sincretism religios, numit
theocrasie, adică amestec de zei. Religia era discreditată, în general, în Imperiul roman.
Necredinţa clasei culte era cunoscută. Superstiţia în popor, se înrădăcinase adânc. Singura unitate
religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. Împăratul August era socotit salvatorul lumii şi
divinizat după moarte; iar împăraţii Caligula, Domiţian, Diocleţian, etc., au primit o cinstire
divină încă fiind în viaţă. Creştinii au refuzat să adopte cultul împăratului, ceea ce a atras asupra
lor aspre şi grele persecuţii7.
e). Starea socio-morală
Moralitatea lumii vechi era strâns legată de viaţa religioasă şi socială. Adeseori zeii erau
exemple de imoralitate iar în unele culte orientate desfrâul au un caracter religios, cultic. Viaţa
imorală se oglindea în spectacole, care adesea erau inumane şi sângeroase, în lux şi risipă, în
viaţă uşuratică a multora, în desfrâu şi în raporturile sociale. Munca era urâtă de cei liberi.
Familia era slab întemeiată. Legile date nu erau respectate. Situaţia socială era şi ea dezastruoasă.
Bogaţii formau clasa privilegiată, majoritatea trăind în lux şi plăceri, stăpânind domenii intense
şi având sute şi mii de sclavi. Sclavii erau lipsiţi de orice drepturi şi de demnitate umană, fiind

5
Ibidem, p.31.
6
Ioan Rămureanu, op. cit., p. 38.

7
Zenovie Pâclişeanu, Istoria Creştinismului Antic, Oradea, 1937, p. 10.
socotiţi asemenea animalelor şi uneltelor. Ei puteau fi bătuţi, maltrataţi, vânduţi şi chiar ucişi.
Criza socială era acută. Impozitele erau grele, iar cei care le adunau săvârşeau multe abuzuri8.
f). Cultura greacă
Oricât de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost
umbrită de mediul intelectual oferit de gândirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul
politic al creştinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea mediului intelectual
proprice pentru apariţia şi răspândirea creştinsimului. Romanii au fost cuceritorii politici ai
grecilor, dar, aşa cum indică şi Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de
vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice,
dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei
republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului9.
În secolul patru înainte de Hristos, Alexandru cel Mare a cucerit Persia cu ajutorul
armatei sale macedoniene şi odată cu această victorie, el a câştigat şi stăpânirea Palestinei. Deşi
după moartea sa imperiul s-a fărâmiţat, influenţa unei strategii ideologice a lui Alexandru a avut
un impact de lungă durată. Intenţia împăratului a fost să unească teritoriile cucerite prin
răspândirea civilizaţiei elene. Amestecul de elemente ale acestei civilizaţii cu cele ale
civilizaţiilor cucerite, a purtat numele de elenism. Răspândirea ideilor greceşti a avut o mare
influenţă în viaţa şi gândirea popoarelor cu care au intrat în contact, influenţă ce s-a făcut simţită
şi în Imperiul Roman contemporan naşterii creştinismului. În prima fază a dezvoltării sale
ideologice, creştinismul a încercat, pe de-o parte, să se apropie de gândirea care reprezenta
modul cel mai răspândit de a înţelege şi a explica lumea 10. În acest context se poate spune că
Roma a cucerit lumea politic, iar Atena a cucerit-o cultural.
g). Limba greacă
Evanghelia universală a avut nevoie de o limbă universală pentru a avea un impact
maxim asupra lumii. Deşi limba Romei era latina, aceasta era mai mult o limbă a administraţiei.
Elenizarea a reuşit să se impună prin limba greacă. Majoritatea oamenilor culţi şi nu numai
cunoştea această limbă. Ea era limba de comunicare în Imperiul Roman. Autorii inspiraţi ai
Noului Testament au ales să-şi scrie cărţile în limba greacă. Ei s-au folosit de greaca clasică ci de
8
Ioan Rămureanu, op. cit., p. 41.
9
Earle E. Cairns, op. cit., p. 33.

10
Otniel Ioan Bunaciu, Istoria Bisericii şi a Creştinismului (de la secolul întâi la Reformă), Editura Universităţii
Bucureşti, 1996, p.11.
dialectul Koine al acestei limbi. Koine a fost limbajul oamenilor simpli şi mai puţini educaţi.
Chiar şi evreii au tradus Vechiul Testament în limba greacă pentru a putea fi înţeles de evrei
elenizaţi. Această traducere poartă numele de Septuaginta (LXX)11. De asemenea părinţii
apostolici (Ignaţiu, Policarp, Didahia), majoritatea apologeţilor din sec. al II-lea (Iustin Martirul,
Aristide, Irineu), precum şi o bună parte din părinţii de seamă ai Bisericii (Atanasie, Vasile cel
Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostom), şi-au scris lucrările în limba
greacă.
h). Filosofia greacă
Grecia este tărâmul cunoaşterii şi a înţelepciunii. Este ţara care a dat lumii cei mai mari
gânditori ai antichităţii. Filosofia cu aspectele ei pozitive, a pregătit terenul pentru venirea
Mântuitorului. Filosofii greci spuneau că oamenii au fost creaţi egali; ei sperau într-o vreme fără
sclavie şi fără război, aşa-numita „perioada de aur”. Deşi ei au trăit într-un mediu politeist
aceştia intuiau existenţa unui singur Dumnezeu. Aristotel considera că Dumnezeu este prima
cauză a tuturor lucrurilor şi mişcarea a tot ce se mişcă, fapt care a servit „material” pentru tezele
scolastice ale evului mediu. Platoniştii l-au numit pe Dumnezeu inteligenţa supremă care
menţine ordinea în univers12. De asemenea Platon propovăduia că adevărata lume este cea
nevăzută a ideilor, iar lumea din jurul nostru este umbra acestor idei. Oarecum ideile lor au
coincis cu anumite vederi ale teologiei creştine. Filosofii greci îl intuiau pe Dumnezeul absolut,
însă nu îl cunoşteau. Acest fapt este reflectat în discursul lui Pavel din Atena (Fapte. 17:15-21).
Altarul dedicat Dumnezeului necunoscut, se pare că era altarul filosofilor care intuiau existenţa
unui Dumnezeu care era deasupra zeilor imorali şi tirani ai oamenilor simpli. Mai mult decât
atât creştinismul apologeţilor şi a părinţilor Bisericii a îmbrăcat forma conceptelor filosofice
greceşti. Primii scriitori creştini s-au folosit de ideile filosofilor greci pentru a se contextualiaza
în cultura greacă. De asemenea Conciliile Ecumenice au operat cu termeni şi noţiuni greceşti
cum ar fi: homousia, ipostasis, logos-antropos, fusia, duleo etc.
Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau sisteme: epicureismul,
scepticismul şi stoicismul. Ea începea să devină religios-morală; mai ales în neopitagorism şi
apoi în neoplatonism (în secolul al III-lea). După cum religia era sincretistă şi filosofia era
eclectică, adică culegea idei din mai multe sisteme. Filosofia pregătea într-o mare masură calea
pentru propovăduirea ideilor creştine.
11
Earle E. Cairns, op. cit., p. 34.
12
Constantin Dupu, O istorie a Bisericii Creştine, vol. I, Editura Metanoia, Timişoara, 1993, p.17.
În felul în care se prezenta lumea antică; la apariţia creştinismului, situaţia era favorabilă
propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există un stat universal, pace, ordine, căi şi
mijloace de comunicaţie, amestec şi apropiere de popoare şi idei, unificare culturală şi o limbă
înţeleasă mai peste tot. Răspândirea creştinismului era facilitată şi de insuficienţa morală şi
religioasă a politeismului din lumea greco-romană13.

Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului. Contribuţiile evreilor la apariţia şi


răspândirea creştinismului.

Creştinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei şi a trebuit să facă faţă mediului
intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă.
Iudaismul poate fi considerat tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creştinismului. Dacă
contribuţiile Romei şi ale Atenei la creştinism au privit mediul politic şi intelectual, contribuţiile
iudeilor ies în evidenţă prin ereditatea creştinismului14.
Reîntorşi din captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al perşilor le-a acordat
libertatea (536 î. Hr.), iudeii şi-au rezidit templul din Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel şi
au început să se reorganizeze. După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desfiinţat regatul
perşilor, a favorizat pe iudei, folosindu-i la colonizarea oraşelor întemeiate de el. Supuşi
elenizării, iudeii s-au apărat eroic, păstrându-şi astfel fiinţa naţională şi religia.
Sub conducerea fraţilor Macabei, Ierusalimul a fost readus în stăpânirea iudeilor. Templul
a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au format un stat
teocratic independent, condus de Sinedriu, alcătuit din 70 de membri şi un preşedinte. Urmaşii
regelui Ioan Hircan ajung la dezbinare şi fac apel la romani pentru ocuparea tronului. În anul 63
î.d.Hr., generalul Pompei intervene în Palestina şi cucereşte Ierusalimul iar în anul 30 d.Hr.
romanii numesc ca rege al Iudeii pe Irod cel Mare. La moartea lui Irod cel Mare (750), romanii
împart Palestina între cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Mai târziu, nepotul lui Irod
cel Mare, Irod Agripa devine rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Ţara este condusă apoi
numai de procurori romani. Apăsarea stăpânirii romane creşte. Se produc revolte. Sub împăratul

13
Prof. Teodor M. Popescu, Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922, p. 66.
14
Earle E. Cairns, op. cit., p. 35.
Nero (54-68) izbucneşte războiul iudaic. Dar în anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar templul
distrus15.
Datorită captivităţilor, deportărilor, colonismului şi emigrării sau datorită unor interese
comerciale şi privilegii de care se bucurau, iudeii s-au răspândit mult în afara Palestinei, lăsând
colonii importante în Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc şi Corint. Împăratul
Alexandru cel Mare le-a acordat înlesniri în oraşele înfiinţate de el, iar stăpânirea romană adesea
i-a favorizat. Iudeii erau scutiţi, în Imperiul roman, de serviciul militar, de război, de cultul
oficial şi imperial sau de obligaţiile nepotrivite cu prescripţiile Legii lor. Aceste favoruri au
încurajat propaganda religioasă şi iudeii au făcut un puternic prozelitism, atrăgând pe mulţi
păgâni la mozaism. Diaspora şi prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în
răspândirea creştinismului. Dumnezeu a ales o naţiune – cea evreiască – prin care avea să se
reveleze celorlalte naţiuni ale globului. Într-adevăr Dumnezeu i-a spus lui Avraam că în sămânţa
lui vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Cu siguranţă sămânţa lui Avraam,
menţionată în cartea Genesei este Isus Hristos, Mântuitorul lumii şi fondatorul creştinismului.
Biserica s-a născut în sânul iudaismului. La începuturile ei, biserica a fost privită ca o sectă a
acestuia16. Spre deosebire de contribuţiile romane şi cele greceşti, contribuţiile evreilor au fost
cele mai puternice pentru apariţia şi răspândirea rapidă a creştinismului primelor veacuri.
Principalele contribuţii ale evreilor la apariţia creştinismului au fost:
a). Monoteismul iudaic
În contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgâne, iudaismul se caracteriza
prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Singura religie a antichităţii care promova
credinţa într-un singur Dumnezeu a fost religia mozaică. Chiar dacă evreii i-au acuzat pe creştini
de politeism, văzând în doctrina trinităţii credinţa în mai mulţi dumnezei, aceştia se închinau
aceluiaşi Dumnezeu Unic proclamat de Vechiul Testament. Evreii, la fel ca şi creştinii,
desconsiderau zeii păgâni, considerându-i idoli şi imaginaţii ale minţii umane. După întoarcerea
din captivitatea babiloniană poporul lui Israel nu s-au mai închinat idolilor, respectând cu
stricteţe prima poruncă a Legii: să nu ai alţi dumnezei afară de Mine (Exod 20:3). Acest
monoteism de înaltă ţinută a fost răspândit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul
Mediteranei pe parcursul a trei secole.
b). Speranţa mesianică
15
Ioan Rămureanu, op. cit., p. 42.
16
Zenovie Pâclişeanu, op. cit., p. 11.
Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia care urma să vină aducând dreptatea pe pământ.
Datorită stăpânirilor străine, necazurilor şi umilirilor îndurate de iudei, în sufletul lor se cristaliza
tot mai mult ideea mesianică. Dar ei aşteptau pe Mesia nu ca un Mântuitor al lumii, ci ca un erou
naţional care urma să elibereze poporul iudeu din robia străină. Deci, misiunea acestui Mesia
devenea politică în loc sa fie religios-morală. Acest fapt a făcut ca iudeii să nu-L înţeleagă pe
Isus Hristos şi să nu-L cinstească ca pe adevăratul Mesia, ci dimpotrivă, să caute osândirea Lui.
Toţi evreii păstrau speranţa mesianică şi erau convinşi că va veni ziua când Dumnezeu va
interveni pentru a restaura Israelul şi a împlini promisiunea instaurării unui regat a păcii şi a
justiţiei17.
c). Sistemul etic
Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul a oferit lumii şi cel mai pur sistem
etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în contrast izbitor cu sistemele etice
predominante ale vremii şi cu aplicarea în practică în mod şi mai corupt a acelor sisteme morale
de către cei ce le susţineau. Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic al grecilor şi
romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu. Această concepţie morală şi spirituală a
Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului şi a răscumpărării care atingea cu adevărat
problema păcatului. Mântuirea venea de la Dumnezeu şi nu putea fi găsită în sistemele
raţionaliste de etică. Creştinismul a preluat etica ebraică şi a promovat-o în tot imperiul.
d). Vechiul Testament
Poporul evreu a oferit creştinismului o carte – Vechiul Testament. De fapt Scripturile pe
care le-a citat Domnul Isus şi pe care le-au folosit primii creştini au fost scripturile ebraice. Noul
Testament nu este altceva decât completarea şi împlinirea Vechiului Testament. Mulţi dintre iudei
şi prozeliţi, cum a fost famenul etiopean, s-au convertit la creştinism prin citirea Bibliei evreilor.
Creştinii au moştenit de la evrei „colecţia de scrieri” şi le-au folosit ca autoritate pentru
doctrinele lor şi învăţăturile etice.18 Cu ajutorul Vechiului Testament, creştinii dovedeau faptul că
Isus din Nazaret era Mesia, cel aşteptat de veacuri. Anume Vechile Scrieri Sfinte au vorbit despre
naşterea Sa din fecioară în Betleem, precum şi despre moartea şi învierea Sa la Ierusalim.

17
Justo L. Gonzalez, The Story of Christianity, vol. I, Prince Press, Peabody, Massachusetts, 1984, p.11.

18
James North, A History of the Church, College Press Publishing Company, Joplin, Missouri, 1983, p.11.
În general, preceptele Vechiului Testament, statornicia poporului iudeu în monoteism,
păstrarea ideii mesianice, precum şi acţiunile iudaismului în lume, au pregătit calea pentru
apariţia şi răspândirea creştinismului.

1.2. Mântuitorul lumii – Isus Hristos

Creştinismul este legat de numele lui Isus Hristos care reprezintă Piatra pe care este zidită
Biserica. Isus Hristos este o personalitate unică şi fără egal în istoria omenirii. O parte din viaţa,
activitatea şi învăţăturile Sale au fost consemnate de toate cele patru Evanghelii 19. Mulţi dintre

19
Earle E. Cairns, op. cit., p. 39.
cei ce au scris despre viaţa şi opera mântuitoare a lui Isus Hristos, L-au prezentat fie ca gânditor
sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.
Opera de mântuire a Domnului Isus Hristos a fost precedată de apariţia lui Ioan
Botezătorul în pustia Iordanului, pentru a predica pocăinţa şi apropiata ,,împărăţie a cerurilor”
Ioan Botezătorul a fost ultimul profet al Legii vechi şi ducea o viaţă de ascet. El boteza în Iordan,
în aşteptarea Celui ,,mai mare” decât el. Predica sa a făcut o puternică impresie, pregătind calea
pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul timpului mesianic care era iminent şi
se considera ,,glasul celui ce strigă în pustie”. Odată cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, el
anunţa şi judecata divină. Datorită predicii lui împotriva viciilor, Ioan Botezătorul a fost arestat
de Irod Antipa (4 î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la Macherus şi decapitat.
Ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au numit, mai târziu, „creştinii lui Ioan". Printre ei se numărau,
la început şi apostolii Andrei şi Ioan, care au urmat apoi pe Mântuitorul. Pe lângă ştirile
neotestamentare despre Sfântul Ioan, se mai cunosc şi alte menţiuni referitoare la el în
Antichităţile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numea: „om bun, care îndemna pe iudei
la virtute, dreptate şi pietate" (Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericeasca, I, II, 5.). Cel mai mare
merit al Sfântului Ioan este însă acela de a fi premergătorul şi botezătorul Mântuitorului Isus.
Creştinii, necreştinii şi unii din adversarii creştinismului recunosc rolul lui Isus Hristos în
apariţia şi evoluţia creştinismului20. Pentru creştini de pretutindeni, Isus Hristos este mai mult
decât un om deosebit de înzestrat sufleteşte. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Născându-se ca
persoană divino-umană în chip supranatural, din Fecioara Maria, Isus Hristos a vieţuit ca
persoană istorică pe vremea marilor împăraţi romani August (31.î.Hr.-14.d.Hr.) şi Tiberiu (14-37
d. Hr.). Istoria creştinismului nu înfăţişează viaţa Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci se
ocupă numai cu prezentarea vieţii Sale omenesti. Isus Hristos s-a adresat iudeilor prin cuvânt
(oral), fără a scrie ceva. Singurele documente despre viaţa şi activitatea Sa sunt Evangheliile
lăsate de sfinţii apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, epistolele pauline, şi Faptele Apostolilor.
Ele sintetizează o adevărată mărturisire de credinţă a Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini.
Istoria evanghelică nu face altceva decât să transmită o învăţătură dogmatică şi morală. Din viaţa
şi învăţătura Mântuitorului vom înfăţişa aici numai datele şi faptele mai însemnate pentru istoria
creştinismului.

20
Ioan Rămureanu, op. cit., p. 47.
Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieţii Mântuitorului, vom arăta că Isus Hristos
s-a născut în zilele procurorului roman Ponţiu Pilat (Luca 1,5), în vremea stăpânirii împăratului
August, cu câţiva ani înainte de era creştină stabilită de Dionisie Exiguus (540) în anul 753 a.U.
c. la Roma. Cu toate ca naşterea lui Isus Hristos este cel mai mare eveniment al istoriei omenirii
şi al mântuirii noastre, nu cunoaştem cu precizie data ei. Istoricii apreciază că Isus Hristos s-a
născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c., anul morţii lui Irod. În Evanghelii se găsesc date şi
indicaţii de timp referitoare la anul naşterii şi vârstei lui Isus. Tradiţia creştină a fixat naşterea lui
Isus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an21.
Mântuitorul şi-a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani. Primii săi discipoli au
fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul (Andrei şi Ioan). Văzându-L pe Isus venind spre el, Ioan
Botezatorul a exclamat: „Iată mielul lul Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1: 29).
Mântuitorul se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea şi moartea Sfântului Ioan
Botezătorul din porunca regelui Irod Agripa (4,î.Hr. - 39 d.Hr.), după care se retrage în Galileea,
unde învaţă în oraşele din jurul Marii Tiberiade şi în ţinutul Decapolis. Totodată El şi-a ales
doisprezece Apostoli, adresându-se mai ales oamenilor simpli şi nevoiaşi. Activitatea publică a
Mântuitorului variază - după unii istorici şi cercetători - între 1 şi 3 ani. De asemenea, anul morţi
lui Isus Hristos este stabilit diferit de istorici, unii socotindu-l a fi anul 28, 29, 30, iar alţii chiar
anul 32 al erei creştine. Cert este însă că El a trăit pe pământ mai mult de 33 de ani.
Evenimentele mai însemnate din viaţa pământească a Mântuitorului sunt următoarele:
În afară de faptul istoric al naşterii Sale în Betleem, cu prilejul unui recensământ, ordonat
de împăratul August, în timpul proconsulului Quirinius şi în afară de fuga Lui în Egipt şi
întoarcerea în Galileea, nu mai cunoaştem alte evenimente din copilăria lui Isus, până la vârsta
de 12 ani, când El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42-51). Altă ştiri
despre tinereţea lui Isus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de ani, când iese la propovăduire.
Din activitatea mesianică a lui Isus Hristos Sfintele Evanghelii consemnează: botezul Lui de
către Ioan Botezătorul; chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoţită de minuni în Galileea,
ludeea şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea,
Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui la cer. În cursul activităţii Sale pământeşti, Isus
Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu autoritatea şi puterea lui Dumnezeu, mărturisind astfel
dumnezeirea Sa. Învăţăturile Sale sunt sublime, parabole şi imagini de o simplitate, sinceritate,
21
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I: de la apostolul Pavel
la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Polirom, Iaşi, 2001.
adâncime, frumuseţe şi înţelepciune supraomenească. Ele nu pot fi depăşite de nici una dintre
religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gândire filosofic sau religios, întrucât sunt
de origine divină22. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului este „Împărăţiă lul Dumnezeu",
sau ,,Împărăţia cerurilor". Învăţătura lui Isus Hristos era adresată nu numai iudeiior, ci lumii
întregi. Mântuitorul a pornit în propovăduirea Sa de la ideile religios-morale ale Vechiului
Testament, dar a „împlinit Legea" (Matei 5,17), prin înoirea ei.
Isus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, s-a dat şi pildă
dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate şi curăţenie sufletească. Astfel, El devine nu numai
învăţătorul dar şi modelul unei vieţi morale noi, superioare, necunoscută pană atunci de nici o
religie sau filosofie şi de nici o cultură.
Izvoarele istorice privitoare la viaţa lui Isus Hristos sunt în primul rând scrierile vechi
creştine, în frunte cu scrierile Noului Testament.
Ştirile din surse necreştine despre Isus Hristos sunt puţine. S-a păstrat o Epistolă a
sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană, în care vorbeşte despre „înţeleptul
rege" al iudeilor, care deşi a murit, el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o: ,,Ce câştig
au avut atenienii dacă l-au ucis pe Socrate, o faptă pe care au plătit-o cu foametea şi molimele?
Sau locuitorii din Samo după ce l-au ars pe Pitagora, dacă apoi ţinutul lor a fost acoperit de
nisip într-o clipă? Sau evreii pentru că l-au ucis pe înţeleptul lor rege, mai ales că de atunci au
fost lipsiţi de regatul lor? Un Dumnezeu al dreptăţii de fapt i-a răzbunat pe aceşti trei înţelepţi.
Atenienii au murit de foame; locuitorii din Samo au fost scufundaţi de mare; evreii – ruinaţi şi
alungaţi de pe pământul lor, - trăiesc toţi în diaspora. Socrate nu a murit, graţie lui Platon; şi
nici Pitagora, graţie statuii Herei. Nici înţeleptul rege, graţie noilor legi pe care el le-a
promulgat”23. Apoi amintim Scrisoarea regelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. - 7
d.Hr.; 13-50 d.Hr.) către Isus Hristos şi Răspunsul Mântuitorului către Abgar 24, prin care acest
monarh îl chema pe Isus Hristos ca să-I vindece de o boală grea dar Isus îi răspunde că nu poate
să meargă Ia Edesa, însă îi va trimite un ucenic spre a-l vindeca. Epistolele sunt păstrate de
istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13,6-10. Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui
Lentulus, ambele adresate Senatului roman, cunoscute din secolul al II -lea, vorbesc în chip
diferit despre Isus Hristos, care a fost condamnat, a pătimit, a murit şi înviat. Epistola lui
22
Ioan Rămureanu, op. cit., p. 52.
23
Preda Constantin , Mărturii extrabiblice despre originile creştinismului, p.102.
24
Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, Creştinismul în primele trei veacuri, Editura Europolis, Constanţa, 1997, p. 75.
Lentulus face o frumoasă descriere a chipului lui Isus Hristos; descriere după care s-au orientat,
la toate popoarele creştine, pictorii, în reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.
Istoricul Thallos în scrierea sa datată la jumătatea secolului I d. Hr. vorbeşte despre
eclipsa din timpul răstignirii lui Hristos: ,,Peste tot universul s-a abătut un întuneric
înspăimântător; un cutremur a despicat stâncile; cea mai mare parte a (caselor) în Iudeea şi în
restul ţării au fost rase de la faţa pământului”25.
În lucrarea sa ,Antichităţile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu Iosif Flavius (37/38-
100/105) aminteşte despre uciderea lui Iacob „frate al lui Isus Hristos"26, iar în alt loc (XVIII, 3,
3) vorbeşte despre Isus ca învăţător al adevărului şi făcator de minuni: ,,În vremea aceea a trăit
Isus, un om înţelept dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi
învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de
iudei dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor
aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce n-au încetat să-l iubească cei ce l-au
îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de
Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până astăzi dăinuie poporul
creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul” 27. O seamă de scriitori romani, amintesc despre
Isus Hristos şi despre începuturile creştinismului. Pliniu cel Tânăr guvernatorul Bitiniei, îi scrie
în jurul a. 112 împăratului Traian, o scrisoare, în care îi cere sfatul în legătură cu felul în care ar
trebui să-i trateze pe creştini. Epistola lui oferă informaţii extrabiblice valoroase despre Hristos.
Plinius a adus un omagiu deosebit integrităţii creştinilor scriind despre refuzul lor de a fura sau
de a comite adulter, de a-şi încălca cuvântul dat. Iată un fragment din această scrisoare: “Ei
(creştinii) afirmau totuşi că întreaga lor vină era aceea de a obişnui să se întâlnească într-o
anumită zi, înainte de revărsatul zorilor pentru a cânta imnuri lui Hristos, ca unui Dumnezeu şi
se legau cu jurământ să nu comită niciodată vreo fărădelege, furt sau adulter, niciodată să nu
falsifice cuvântul dat şi să nu se nu se lepede de credinţă28”.
Istoricul Tacitus, un istoric roman din secolul secolul al II-lea, referindu-se la persecuţia
lui Nero împotriva creştinilor, îl menţionează pe Hristos: “…pentru a suprima zvonul, el (Nero)
i-a acuzat pe nedrept şi i-a pedepsit cu cele mai groaznice torturi pe nişte oameni numiţi

25
Preda Constantin, op. cit, p. 92.
26
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca II, 23, 21-24, op. cit. , p. 75.
27
Preda Constantin, op. cit, p. 103.
28
Earle E. Cairns, op. cit., p. 41.
creştini… Cristus de la care îşi trag numele, a fost omorât ca un criminal de către Ponţius Pilat,
procuratorul Iudeii, în timpul lui Tiberiu.29”. Suetonius, un alt istoric roman, scrie că: “în timp ce
evreii făceau mereu tulburări instigaţi de Crestus, el (împăratul Claudiu) i-a expulzat din
Roma30”. În această relatare, Suetonius, face o confuzie prin faptul că susţine că revoltele evreilor
de la Roma erau provocate de Hristos. Totuşi asocierea evreilor cu Hristos relevă faptul că încă,
creştinismul era considerat o sectă a iudaismului. Expulzarea evreilor din Roma, menţionată de
Suetonius, coincide cu relatarea biblică despre acest eveniment, prezentată în Faptele Apostolilor
18:2. Menţiuni despre creştini se mai găsesc la medicul Gallenus şi la retorul Fronton, si Cels
(secolul II). Lucian, un scriitor satiric din secolul al II-lea a vorbit ironic despre Hristos şi despre
creştini: “Omul care a fost răstignit în Palestina pentru că a introdus acest nou cult în lume… ba
mai mult, întemeietorul I-a convins că toţi sunt fraţi între ei după ce au păcătuit odată pentru
totdeauna părăsindu-I pe zeii greci şi închinându-se la însuşi sofistul crucificat şi trăind după
legile lui.31’’.
Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mult sau mai bine despre Isus, aceasta
se datoreaze faptului că ei socoteau Creştinismul o sectă iudaică dispreţuită sau o superstiţie
orientală, iar în Isus Hristos vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de stăpânirea
romană. Aceste mărturii sunt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor
romani culţi care îi desconsiderau pe creştini şi le erau ostili. Ei arată că în secolul al doilea
creştinismul era deja răspândit şi existenţa istorică a lui Hristos era recunoscută de duşmanii lui.

1.3. Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman

29
Preda Constantin, op. cit, p. 108.
30
Ibidem.
31
Earle E. Cairns, op. cit., p. 42.
Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului Nero
(54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriaşă mulţime” care a suferit pentru credinţa
creştină. La începutul secolului al II-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-
117) că mulţimea creştinilor a cuprins “oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul secolului al III-
lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile imperiului.
Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera Apostolilor,
însă din lipsă de documente nu este uşor a determina partea care revine fiecăruia. Sfântul Petru,
căpetenia Colegiului Apostolilor, încă în ziua Rusaliilor înfiinţează prima comunitate creştină în
Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului diacon Ştefan. El mai rămâne
puţin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria şi-şi pune mâinile peste noii convertiţi,
vizitează creştinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe centurionul roman Corneliu şi apoi
pleacă în Antiochia, unde era deja o comunitate creştină fondată de Barnaba, însoţitorul Sfântului
apostol Pavel, formată din păgâni şi evrei, ce-şi luară numele de “creştini” spre a se deosebi de
ceilalţi locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse între anii 41 şi 44 sub împăratul Claudiu, şi
rămâne aici în mijlocul comunităţii creştine închegată din convertiţii romani din prima predicare
a Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în Ierusalim, din soldaţii “Cohortei italica civium
romanorum voluntariorum” rezidentă în Cezarea Palestinei, din care făcea parte şi sutaşul
Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorşi la Roma32. Sfântul Petru activă în comunitatea
creştină din Roma până în anul 51, când un edict imperial expulză evreii din Roma, creştinii fiind
consideraţi o sectă mozaică. Comunitatea creştină din Roma primi în rândurile ei o persoană
ilustră, Pomponia Gracecina, căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 “Epistola către Romani”.
În anul 63 Sfântul Petru reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunităţii formată dintr-o
mare mulţime de creştini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât şi Sfântul Pavel muriră
ca martiri în Roma în timpul incendierii oraşului de către împăratul Nero, în anul 67, primul
răstignit pe cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat
la această pedeapsă ca cetăţean roman33. Un rol important în răspândirea creştinismului l-a jucat
Sfântul Apostol Pavel care, din prigonitor al creştinilor, în drum de la Ierusalim spre Damasc,
unde mergea să-i persecute pe creştinii de acolo, se converteşte şi se botează. Era elevul
învăţatului Gamaliel, preşedintele Sinedriului. După încreştinare, trei ani îi petrece în Arabia, în
post, rugăciune şi studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlneşte cu Petru şi devine “vas ales” al
32
*** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 84.
33
Ibidem, p. 96.
neamurilor. Face trei călătorii apostolice între anii 45-60 şi prevede aceste comunităţi cu
presbiteri, şi episcopi. Prima călătorie o face însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu (anii 44-49).
Vizitează Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea meridională a Asiei
Mici cunoscută atunci sub numele de Galatia romană. Revine şi participă la Ierusalim, la
Conciliul apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, susţine că
cei convertiţi dintre păgâni nu trebuie să ţină ritualurile iudaice, îndeosebi circumciziunea, pentru
a se boteza şi a deveni creştini. A doua călătorie o săvârşi în anii 51-55 plecând din Antiochia, cu
Barnaba, de care se despărţi, căci acesta plecă în Cipru unde muri martirizat 34; îşi luă însoţitor pe
Silas cu care vizită comunităţile înfiinţate în prima călătorie, luându-şi apoi ca însoţitor şi pe
Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei, Frigia, Galaţia, Misia şi ajunse
la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghelist. Încurajat de o viziune, trecu în Europa la
Macedonia şi Filipi, apoi la Tesalonic şi Bereea în care fondă comunităţi creştine, lăsând în ele
pe însoţitorii săi, şi plecă singur la Atena plină de filosofi, păgânism, imoralitate şi le predică
acestora, mai întâi în Agora (piaţa publică), apoi invitat în Areopag (locul unde judecau
magistraţii), propovădui Evanghelia. Ascultătorii considerară doctrina învierii absurdă, îl
ironizară şi îl părăsiră, rămânându-i ataşaţi doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi încă
câţiva (Fapte, XVII, 22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an şi jumătate, locuind la evreii
Aquila şi Priscila sosiţi din Roma, lăsând apoi o comunitate creştină înfloritoare, pentru a reveni
în Asia Mică la Efes şi de aici iar la Ierusalim. Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa
(Macedonia şi Grecia) fură evanghelizate în călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58,
însoţit de Timotei şi Tit, păgâni încreştinaţi, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o
comunitate creştină înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu
în Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 58. În anul 61
Sfântul Pavel a fost arestat pentru credinţă la Roma, păzit de un soldat roman care-i permitea să
predice Evanghelia. Fu lăsat liber şi plecă în Spania, predicând şi acolo Evanghelia. Reîntors la
Roma, a fost a doua oară arestat şi condamnat la moarte cu Sfântul Petru în anul 67 d. Hr35.
Ceilalţi apostoli au participat toţi la evanghelizarea neamurilor, dar nu avem date multe
despre activitatea lor. Ştim de Sfântul Iacob cel Mare, fratele Sfântul Ioan, că a evanghelizat
Iudeea şi a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a fost ascuns
34
Prof. Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniştilor, în „Mitropolia Ardealului” (M.A.), p.
67.
35
Charles W. Conn ,,Faptele Apostolilor”, Editura Metanoia, Oradea, 2004, p. 40.
profanării şi s-ar afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din Compostela-
Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului Iacob. Sfântul Iacob cel
Mic, fiul lui Cleopa şi al Mariei, verişoara lui Isus, fusese, după plecarea Sfântului Petru, şeful
bisericii din Ierusalim!36 El fu apostolul iudeo-creştinilor care-l supranumiră cel Drept şi aveau
pentru el o mare veneraţie. El le scrise o Epistolă, acum carte canonică în Noul Testament, în
care îi îndruma să îmbine credinţa cu faptele bune. Sfântul Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob
cel Mare, locui la început în Ierusalim, apoi trecu la Efes unde a condus biserica fondată de
Sfântul Pavel şi a avut străluciţi ucenici, între care Policarp şi Papias, cei mai cunoscuţi. Despre
ceilalţi Apostoli avem date numai din tradiţiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia, Andrei
în Scythia din nordul Mării Negre şi probabil Dobrogea de azi, în Tracia, şi a fost răstignit la
Patras în Ahaia-Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghelizat în Siria, Mesopotamia şi Persia,
Sfântul Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia, Sfântul Toma în
Indiile orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus şi Frigia, În anul 51 d. Cr. se ţinu la
Ierusalim primul Conciliu Apostolic în care s-au dezbătut unele probleme privitoare la primirea
păgânilor în sânul Bisericii creştine şi, îndeosebi, dacă trebuie, sau nu, să fie tăiaţi împrejur şi
alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a Bisericii învăţătoare, sub conducerea Sfântului
Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea împrejur a păgânilor care se încreştinează. În anul 62
a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca arhiereului Ananas II Fiul care, după ce l-a adus în
faţa Sinedriului şi l-a învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe aripa templului din
Ierusalim ca glasul lui să-l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu muri, numai după ce fu
lovit cu un ciomag. Sfântul Matias în Etiopia. Subliniem că toţi Apostolii au avut moarte de
martiri.37

36
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile teologice), Galaţi,
1996, p. 276
37
Prof. Ioan Rămureanu, Istoria ..., op. cit., p. 302.

S-ar putea să vă placă și