Sunteți pe pagina 1din 14

VIAŢA INTRAUTERINĂ

 Fecundaţia reprezintă întâlnirea ovulului cu spermatozoidul.


 Spermatozoizii mobili depuşi în vagin străbat în câteva minute (2-10) colul uterin,
avansează în uter, ajungând în partea superioară a trompelor, locul de fecundaţie, după o
oră şi jumătate, două.
Pe acest parcurs suferă anumite modificări. Dintre ei, numai unul singur ajunge propriu-zis
aproape de ovul. După aceea se produce fuziunea membranelor celor două celule, iar ceilalţi
spermatozoizi nu mai pot intra în ovul.
 Spermatozoidul îşi pierde flagelul, iar nucleul lui creşte în volum. Se activează ovulul, al
cărui nucleu se măreşte, la rândul lui. Cele două nuclee fuzionează în partea centrală a
ovulului.
Astfel se formează celula – ou, numită zigot.
Ovulul are întotdeauna un cromozom X. El este fecundat de un spermatozoid care conţine fie un
cromozom X, fie unul Y. În funcţie de acesta, fătul are un anumit sex:
- (cu cromozomul Y)
- feminin (cu cromozomul X).0
În zigot, prima celulă a fătului, există 46 de cromozomi: 23 materni şi 23 paterni. Ei conţin
genele. Cromozomii materni şi cei paterni se asociază pe perechi. Vorbim de două tipuri de gene:
o dominante: cele care se manifestă,
o recesive: cele care rămân ca potenţial, fiind posibil să fie dominante la generaţia
următoare.

GEMENII POT FI:


 Bivitelini: rezultaţi din fecundarea simultană a două ovule diferite de către doi
spermatozoizi în timpul aceluiaşi raport sexual. Ei provin din doi zigoţi diferiţi. Ei vor
semăna, dar nu mai mult decât fraţii în general.
 Univitelini: un singur spermatozoid fecundează un singur ovul, rezultând un ou unic,
care se va separa în două părţi egale, care se vor dezvolta independent. Vor rezulta copii
asemănători, cu acelaşi patrimoniu genetic.

La scurtă vreme după fecundare, prima celulă se divizează. La 60 de ore de la fecundare se


ajunge la 8 celule. Când ajunge la 16 celule, se numeşte morulă.
Volumul este, însă, acelaşi cu al ovulului iniţial.
Între timp oul se deplasează din treimea externă a trompei uterine spre uter.
Când are 64 de celule se numeşte blastulă. Celulele periferice, mai mici, le înconjoară pe cele
centrale, mai mari. Acestea din urmă formează butonul embrionar. Mica sferă se scobeşte în
interior, formează o cavitate plină cu lichid ce adăposteşte butonul embrionar.
Din butonul embrionar ia naştere embrionul, iar învelişul exterior poartă numele de trofoblast.
În zilele 4-5 de la fecundaţie, blastula pluteşte liber prin uter, după care se lipeşte de mucoasa
uterină. Această fixare este “protejată” de secreţia mare de progesteron care împiedică uterul să
se contracte ca în timpul menstruaţiei. Progesteronul este produs de corpul galben, format din
ceea ce a rămas din foliculul care a eliberat ovulul tocmai fecundat.
Corpul galben este menţinut în activitate prin secreţia de gonadotrofină de către trofoblast, în
timpul primelor două spătămâni.
La a şaptea zi de la fecundaţie (21-22 de zile de la începutul ultimei menstruaţii), celulele
externe ale blastulei încep să se insinueze între celulele epiteliului uterin, marcând debutul
implantării.
Trofoblastul va forma placenta. Ea va avea rolul de a permite schimburile dintre sângele matern
şi cel al fătului. Placenta este o anexă embrionară. Prin cordonul ombilical, fătul va fi conectat la
placentă.
Cavitatea amniotică este o altă anexă (punga apelor). În ea trăieşte fătul până la naştere. Se
formează în opta zi prin alungirea butonului embrionar şi a trofoblastului. Este mărginită de o
membrană numită amnios.
• Interesează în mod special în perioada sarcinii.
• La suprafaţa hematiilor (globule roşii) există, de cele mai multe ori, aglutinogenul D.
Persoana care îl posedă este numită Rh+ (Rh pozitiv). Cea care nu-l posedă este numită
Rh- (Rh negativ).
• Cei Rh-, atunci când primesc sânge cu hematii cu aglutinogenul D, produc aglutinine
anti-D (un fel de anticorpi) care distrug (aglutinează) aceste globule roşii.
• Dacă ambii părinţi sunt Rh+ (cum sunt majoritatea) copilul este şi el Rh+.
• La fel dacă ambii sunt Rh-.
• Dacă mama este Rh+ şi tatăl Rh-, există o şansă din trei să fie copilul Rh-, ca tatăl, şi,
cum sângele lui nu intră în contact cu cel al mamei nu are importanţă.
• Dacă mama este Rh- şi tatăl Rh+, există riscul incompatibilităţii materno-fetale, când
copilul este Rh+ ca tatăl (două treimi din cazuri).
ÎN ACEST CAZ:
• În cursul primei sarcini nu apar complicaţii.
• Totuşi, câteva globule roşii ale fătului Rh+ trec în sistemul circulator al mamei în cursul
remanierilor placentare care au loc pe la patru luni şi jumătate, şi mai ales când se
desprinde placenta la naştere.
• În acel moment, aglutinogenul D de pe hematiile copilului determină formarea, în sângele
mamei, de aglutinine anti-D.
• Problemele apar la o nouă sarcină, atunci când din nou sângele mamei intră în contact cu
hematiile fătului şi creşte iar nivelul de aglutinine anti-D.
• La rândul lor, acestea traversează placenta, se fixează pe hematiile fătului, alterându-le.
Vorbim de boala hemolitică a nou-născutului, manifestată prin anemie severă şi leziuni
ale ficatului şi splinei.
• Pentru a se preveni exsangvino-transfuzia (schimbarea sângelui nou născutului sau chiar
fătului), se foloseşte un tratament preventiv.
• El constă în injectarea la mamă, la 72 de ore de la naştere, de gamaglobuline purtătoare
de aglutinine anti-D, care aglutinează toate hematiile Rh+ ale copilului care au trecut în
sângele mamei, astfel încât sângele ei este “curăţat” de acestea şi nu mai formează
aglutinine anti-D.
• Această imunizare este bine să existe nu numai după o naştere, ci şi după un avort.
La trei săptămâni de la concepţie
- Apare tubul neural.
- Se formează pe partea dorsală.
- Apoi se formează trei bulbi din care va deriva creierul.
- Se formează şi măduva care este foarte lungă.
- În regiunea frontală încep să se constituie organele de simţ, începând cu forma primară a
ochiului şi urechii interne.
La patru săptămâni de la concepţie apar mugurii membrelor (întâi cele superioare apoi cele
inferioare).
În a 22-a zi, cele două tuburi cardiace fuzionează într-unul singur, care are pe alocuri îngroşări
separate prin porţiuni mai subţiri: atriile şi ventriculele primitive.
Se realizează o mişcare circulară a sângelui: inimă, aortă, anexe, vene, inimă.
În a doua lună de sarcină (5 săptămâni de la fecundare)
Din ţesutul cartilaginos primitiv (precartilaj), apar mugurii care vor forma membrele şi
elementele din care se vor forma vertebrele.
S-a dezvoltat inima, care formează o proeminenţă. Ea poate fi văzută bine la ecograf.
Continuă elaborarea sistemului digestiv.
Greţurile, salivoreea şi oboseala reprezintă simptome normale. Însă mama trebuie să acorde
atenţie surmenajului şi eforturilor prea mari.
LA A 14-a SAPTĂMÂNÂ DE LA FECUNDARE
Lungimea fătului este de 14 cm, şi greutatea de 110 g.
Fătul devine mai activ, având mişcări involuntare ale membrelor.
În cursul acestei luni se formează derma, stratul profund al pielii, iar la nivelul epidermei intră în
funcţiune primii corpusculi, care permit apariţia simţului tactil.
Procesul de osificare se află în plină desfăşurare.
Inima bate de 110 – 120 de ori pe minut.
Începe să funcţioneze glanda tiroidă.
LA 23 DE SAPTAMANI DE LA FECUNDARE
Lungimea fătului este de 28 de cm, iar greutatea de 560 g.
Tegumentele sunt netede şi s-a format ţesutul adipos subcutanat.
Ţesutul muscular se generalizează.
Diferenţierea organelor sexuale este încheiată.
Numărul neuronilor este definitiv, migrarea lor se încheie şi rămâne doar să se diferenţieze.
La 28 de săptămâni de la fecundare (a şaptea lună de sarcină)
Dacă se produce naşterea copilul ar putea supravieţui în condiţii de asistenţă specială.
Fătul are o percepţie mai bună, aude sunete şi are senzaţii.
Reacţionează la un sunet care îl solicită (în mod reflex) ca să-şi exprime plăcerea sau neplăcerea.
Percepe emoţiile puternice ale mamei prin intermediul adrenalinei care trece prin placentă.
Mişcările respiratorii sunt ritmice, coordonate.
Începe să funcţioneze autoreglarea temperaturii interne.
Se realizează mielinizarea unor formaţiuni nervoase (la nivelul măduvei spinării, al unor nervi
cranieni)
Sunt deja formate şanţuri corticale în anumite zone
Fătul trăieşte în universul sunetelor corpului mamei sale. Astfel, un experiment efectuat de Salk
la jumătatea secolului trecut pe nou născuţi, care au fost plasaţi într-o cameră cu un metronom, a
arătat că atunci când ritmul acestuia era de 72 de bătăi pe minut (cel cardiac) copiii erau mai
liniştiţi, decât atunci când era de 120 de bătăi pe minut.
Alte experimente au arătat că nou-născutul distinge vocea mamei de a altor femei şi ea are un
efect calmant asupra lui la patru ore de la naştere.
Luna a noua (36 de săptămâni de la fecundare)
Are o lungime de 46,5 cm şi o greutate de 2,650 kg.
Fătul cunoaşte vocea mamei, sunetul inimii, ştie dacă mama doarme, mănâncă sau merge.
Plimbările mamei îi fac plăcere pentru că-l leagănă.
La 37 de săptămâni de la fecundare
Lungimea este de 48 cm, iar greutatea de 2,9 kg.
Nu mai are loc să se mişte. Este poziţionat cu capul în jos.
La a 38-a săptămână de la fecundare
Are o lungime de 50 de cm şi o greutate de 3,3 kg.
Dacă nu s-a născut deja, aşteaptă să o facă.
Stadiile dezvoltării intrauterine sunt:
De ou (preembrionar): până la sfârşitul celei de-a doua săptămâni de la concepţie,
De embrion (până la 80 de zile),
Fetal (până la naştere)

Haptonomia
Reprezintă o tehnică de comunicare cu copilul în perioada intrauterină prin care se recunoaşte
potenţialul lui şi dreptul lui de a fi respectat de părinţi chiar din momentul concepţiei.
Haptonomia prenatală le permite părinţilor să comunice cu copilul lor încă înainte de naşterea
acestuia. Importante legături bazate pe respectul autonomiei celuilalt se pot construi în acest
proces de comunicare emoţională cu copilul nenăscut. Contactat astfel de mamă şi tată, copilul se
simte iubit şi dobândeşte un sentiment de securitate de bază. Pe de altă parte, „răspunzându-le"
părinţilor, el îi face pe aceştia mai siguri de ei, îi valorizează ca părinţi. Condiţia de bază a
acestui contact este să se realizeze în trei. Dacă tatăl nu este motivat, comunicarea nu se poate
realiza.

II. NAŞTEREA
Naşterea a fost diferit privită de către psihologi:
Unii o consideră un traumatism care-şi pune amprenta asupra întregii vieţi psihice a individului,
Alţi autori contrazic însă acest punct de vedere considerând că punerea în funcţie a
automatismelor vieţii (circulaţie sangvină, respiraţie, toate celelalte funcţii vitale) are nevoie de
această agresiune.
Per total ea stimulează potenţialul vital al bebeluşului.
Totuşi, deşi exagerată, prima teorie are meritul de a atrage atenţia asupra faptului că bebeluşii
sunt în pericol de suferinţă în timpul naşterii.
Ca urmare, se atrage atenţia asupra modului în care este tratat bebeluşul imediat după naştere:
 După naștere:
Copilul este manipulat cu grijă pentru a nu-i suprastimula sistemul labirintic, proprioceptiv şi
tactil, i se dă timp pentru autonomizarea funcţiilor respiratorii şi circulatorii, se aşteaptă puţin
înainte de secţionarea cordonului ombilical.
Copilul se aşează pe pântecele mamei,
apoi într-o baie călduţă, unde se poate destinde,
este pus să sugă la sânul mamei.
Astfel se creează o atmosferă blândă pentru a se familiariza cu lumea aceasta. Este lângă mamă
pentru ca puţinul pe care îl ştie deja despre lume (mirosul mamei, vocea, bătăile inimii) să fie
recunoscute.
 Copilul prematur
În cazul copilului prematur, născut înainte de termen, cu o greutate mică şi, deci, cu risc, este
bine să se evite separarea de durată a copilului de părinte, de mamă.
Numeroase cazuri de abandon, abuz fizic şi neglijare a copilului sunt cauzate de aceste condiţii
de separare în care părinţii nu îşi mai pot investi afectiv copilul absent de lângă ei.
NAȘTEREA
Are trei faze:
- travaliul,
- expulzarea fătului
- eliminarea placentei.
Începe cam la 270 sau 280 de zile de la momentul concepţiei.
Cam cu o lună înainte de naştere, mişcările fătului devin mai variabile, partea de jos a uterului se
deplasează înainte şi în jos, iar fătul se orientează cu capul în jos, pregătindu-se de naştere.
În faza de început a travaliului, are loc dilatarea completă a colului, iar fibrele musculare ale
uterului se contractă, împingând fătul în jos. Sacul amniotic se rupe („se rupe apa") şi lichidul
amniotic care a protejat fătul se scurge prin vagin, semnificând începutul travaliului.
În acest moment, femeia trebuie să primească asistenţa medicală pentru naştere. Începând din
acest moment, la femeile primipare (aflate la prima naştere) naşterea va dura, în medie, 14 ore,
iar la cele care au cel puţin încă un copil în jur de opt ore. În cazul prelungirii naşterii la câteva
zile sau o săptămână, există riscul unor infecţii şi medicul obstretician trebuie să supravegheze
îndeaproape situaţia. La începutul travaliului, durerile apar cam la 15-20 minute şi se manifestă
cam 25 de secunde. Apoi, ele se prelungesc la 45 secunde, iar perioada dintre ele se poate scurta
la trei-cinci minute.
Partea inferioară a uterului împreună cu colul complet dilatat şi vaginul alcătuiesc canalul
naşterii prin care se va angaja fătul, cu capul înainte, asistat de contracţiile uterine ce-l ajută să
înainteze.
Acesta este momentul expulzării, a doua fază a naşterii, care se finalizează prin apariţia
copilului.
Expulzarea poate dura între 20 şi 80 de minute. Contracţiile au loc la fiecare două-trei minute şi
durează 60-65 de secunde.
Mama sporeşte efectul contracţiilor uterine prin contractarea muşchilor abdominali, în efortul de
a-l împinge pe făt. După ce au apărut capul şi umerii, restul corpului copilului apare imediat.
După expulzarea fătului, după o pauză de aproximativ cinci minute, contracţiile uterine reapar în
vederea eliminării placentei şi a membranelor.
Eliminarea placentei durează aproximativ 20 de minute şi reprezintă ultima fază a naşterii.
Medicamente obstretice: analgezice şi anestezice
Se folosesc în timpul naşterii pentru a proteja mama de dureri prea mari. Analgezicele nu
afectează starea de conştienţă a mamei, în vreme ce anestezicele o fac dar, indiferent de acest
efect asupra mamei, ele au un efect nedorit asupra copilului. Ele deprimă (reduc) reactivitatea
copilului temporar, dar uneori efectele se extind pe toată perioada primului an de viaţă.
Utilizarea acestei medicaţii în timpul naşterii ţine, în mare măsură, de cultură. Cu toate că se
utilizează mult la noi, nu prea sunt studii cu privire la efectele asupra dezvoltării organismului.
Ceea ce se ştie este că apare o scădere a reactivităţii copilului timp de câteva zile de la naştere.
Aceasta reduce funcţia reflexelor primitive ale copilului.
Cam la un minut de la administrarea acestor medicamente, ele pătrund în sângele copilului.
Unele studii arată că şi după opt luni de la naştere efectele mai pot fi recunoscute la copil.
O politică de limitare a utilizării lor pare bine-venită.
Se vorbeşte de patru caracteristici ale copilului nou-născut (Fitzgerald, Stromenn,
McKinney, 1982):
• aparenţa (felul în care arată);
• dependenţa;
• individualitatea;
• competenţele

Aparența
- toţi nou-născuţii au ochi albaştri (ochi de lapte),
- glandele lacrimale inactive (nu au lacrimi când plâng),
- gâtul este foarte scurt sau lipseşte,
- prezintă o uşoară acoperire a capului cu păr (la unii copii e mai pronunţată această
caracteristică),
- abdomenul este umflat, faţa turtită, au o disproporţie corporală
- specifică (cap mare, braţe, picioare şi trunchi mici),
- au oase moi, flexibile,
- pielea moale,
- mişcări neconjugate ale ochilor,
- uneori forme mai ciudate ale capului.
Dependența
- faţă de cei care îl îngrijesc este aproape totală şi îi garantează supravieţuirea.
- Prezintă o temperatură a corpului mai ridicată şi cu variaţii, bătăile inimii sunt mai rapide,
respiraţia este neregulată, e incapabil să-şi caute hrana, este econom cu energiile lui
fizice, dormind mult şi având perioade de trezire scurte şi variabile.
- Depinde de adult pentru asigurarea igienei necesare, a hranei, a liniştirii şi reconfortării,
precum şi pentru întreaga protecţie pe care o necesită.
- Dependenţa copilului faţă de adult este mai lungă decât la oricare altă specie de
mamifere.
Individualitate
- Ne arată că, în ciuda acestor caracteristici generale, copiii au caracteristici care-i
individualizează în raport cu ceilalţi.
Competențele
- Nou-născutul poate strănute, să sughită, să plângă, să sugă, să ridice capul, să tremure etc.
- Deşi abilitatea lui motorie nu este controlată, ci întâmplătoare, el are un registru de
reflexe care îi generează variate comportamente.
- Stările nou-născutului pot fi foarte schimbătoare.
- Winnicott a introdus termenul de “mamă suficient de bună”: aceea care stă lângă copilul
ei şi răspunde nevoilor lui.

REFLEXELE COPILULUI LA NAȘTERE


 reflexul Babinski (cutanat plantar), care se manifestă printr-o mişcare extensie a
degetelor de la picioare atunci când talpa, în zona călcâiului, este zgâriată. Reflexul
dispare în jurul vârstei de 8-12 luni a copilului. Prezenţa lui la naştere şi dispariţia în
perioada menţionată anterior sunt semne ale condiţiilor neurologice normale. Dacă
rămâne prezent peste această vârstă va impieta achiziţia mersului, iar neurologii vor
bănui o leziune a căilor motoare piramidale.
- Reflexul respiraţiei
- Reflexul de târâre: apare prin plasarea pe burtă a copilului şi aplicarea unei presiuni
asupra tălpilor picioarelor; imediat apar mişcări ritmice ale braţelor şi picioarelor.
Reflexul dispare pe la 3-4 luni şi poate reapărea pe la 6-7 luni, ca o componentă a
comportamentului voluntar de târâre.
- Reflexul clipitului,
- Reflexul de apucare: care se manifestă cu putere atunci când un obiect (un creion, un
deget) apasă palma nou-născutului, prin apucarea strânsă cu degetele a obiectului.
Dispare în jur de 3 sau 4 luni, fiind înlocuit de mişcarea voluntară de a apuca, ce se
dezvoltă în mişcarea complexă de coordonare ochi-mână.
 Reflexul Moro, care apare la un zgomot puternic sau la o mişcare neaşteptată de lăsare a
copilului să cadă câţiva centimetri în timp ce este ţinut în braţe, în general la schimbări
bruşte ale combinaţiei de stimuli ce acţionează asupra copilului la un moment dat.
Reflexul se manifestă printr-o aruncare puternică a braţelor în lateral, concomitent cu
arcuirea spatelui, urmată de readucerea lor împreună la piept ca şi când ar apuca ceva.
Dispare în jur de 4-7 luni, deşi rămâne permanent de-a lungul vieţii un tresărit la zgomot
puternic. Ar putea fi interpretat ca un început al reflexului de orientare.
- Reflexul de bază se manifestă prin întoarcerea capului şi deschiderea gurii atunci când se
atinge obrazul copilului, în apropierea gurii. Dispare pe la 3-5 luni şi este o componentă
importantă a hrănirii copilului;
- Reflexul păşitului apare atunci când copilul este ţinut în picioare deasupra unei suprafeţe
plane. Copilul va face mişcări ritmice cu picioarele. Reflexul dispare în mod natural în
primele două luni de viaţă şi nu se ştie precis ce scop are. S-ar putea să reapară ca o
componentă voluntară a mersului biped. Există experimente care susţin că antrenarea
permanentă a acestui reflex duce la achiziţia mersului cu câteva săptămâni mai repede;
- Reflexul suptului, ce este iniţiat de orice obiect care ajunge în gura copilului. Este un
reflex permanent şi o componentă principală a hrănirii şi îngrijirii (reconfortării, liniştirii)
copilului.
- Reflexul ochilor de păpuşă se manifestă atunci când capul este întors spre dreapta sau
stânga: ochii rămân aţintiţi drept înainte (privirea, mişcarea ochilor nu urmează mişcarea
capului). Este un reflex care dispare în prima lună de viaţă.
- Reflexul tonic asimetric al gâtului apare atunci când capul, fiind întors într-o parte, pe
partea respectivă determină o extensie a braţului şi a piciorului, concomitent cu o flectare
a braţului, la nivelul cotului, cu ducerea spre cap (postură ce seamănă cu aceea a unui
scrimeur). Dispare pe la 6-7 luni şi este un indicator al unei evoluţii neurologice normale.
- Reflexul înotului se manifestă la plasarea în apă a copilului, prin mişcări de înot
asemănătoare cu cele ale broaştei sau ale unui căţel în apă. Dispare pe la 3-4 luni.
- Evoluţia reflexelor înnăscute reprezintă indicatorul neurologic principal al normalităţii
dezvoltării copilului, primele mişcări ale copilului.

EVALUAREA NOU-NĂSCUTULUI
Se realizează cu trei tipuri de instrumente:
Teste screening bazate pe semnele de vitalitate. Cel mai cunoscut este Scala Apgar (Virginia
Apgar), aplicată la 5 minute de la naştere, uneori şi la 10 minute.

Scara APAGAR
(adaptată după Fitzgerald, Stromenn, McKinney, 1982)

Scara Apgar 0 1 2

a. Nivelul de Flasc Uşoare flexiuni Mişcări vii


activitate (tonusul la extremităţi
muscular)

b. Pulsul (bătăile Fără Uşor (sub 100 Peste 100 pe minut


inimii) pe minut)

c. Grimasa Fără Are grimasă Ţipă tare


(iritabilitatea) reacţie

d. Înfăţişarea Albăstrui Corp roz şi Roz complet


(culoarea) extremităţi
albastre

e. Respiraţia Absentă Uşoară Bună, plâns


Evaluările neurologice: evidenţierea reflexelor pentru a aprecia integritatea structurală şi
funcţională a sistemului nervos.
Evaluările comportamentale: examinare comprehensivă a reacţiilor adaptative generale ale
nou-născutului:
Scara Brazelton (Brazelton Neonatal Behavioral Assessment Scale – BNBAS): evaluează
reacţiile adaptative ale copilului la mediu, în special la cel social, conţinând itemi
comportamentali sau referitori la reflexe;
Testul Graham / Rosenblith pentru nou-născuţi: identifică nou-născuţii cu leziuni cerebrale.
Temperamentul nou-născutului
Temperamentul este acea dimensiune a personalităţii care este înnăscută.
Este latura dinamico-energetică a personalităţii.
Este în conexiune cu modul de funcţionare a proceselor cerebrale (excitaţie şi inhibiţie)
Brazelton (1974) descria trei tipuri de comportament la nou-născut:
Facil (are o regularitate în stările de veghe-somn, precum şi în comportamentul alimentar, se
adaptează uşor la schimbările din mediu şi are o stare de confort cu o exprimare temperată).
Dificil (are ritmuri biologice neregulate, este excesiv de negativist şi se adaptează cu dificultate
la schimbări).
Impasibil (comportamente la media celor două descrise anterior).
Cele nouă caracteristici descriptive ale temperamentului (Thomas, Chess şi Birch, 1977)
- nivelul de activitate,
- ritmicitatea manifestărilor,
- uşurinţa în schimbarea comportamentelor (când plânge şi i se dă hrana încetează să mai
plângă sau continuă),
- intensitatea reacţiilor,
- reactivitatea la stimuli noi,
- starea generală (bună sau sunt mereu iritabili),
- comportamentele de apropiere / respingere,
- adaptabilitatea,
- întinderea şi persistenţa atenţiei.

Temperamentul copilului nu este bun sau rău, însă este bine să fie luat în considerare de
către părinţi sau alte persoane care-l îngrijesc.
Un copil cu un temperament dificil poate solicita suplimentar părinţii.

Implicaţii ale naşterii în viaţa psihică


Matricile perinatale fundamentale
Psihologia transpersonală
Este considerată de unii psihologi a patra orientare în psihologie.
Pune în evidenţă acele paliere ale fiinţei umane care depăşesc graniţele existenţei individuale.
Ele sunt importante în înţelegerea comportamentului individual atunci când explicaţia nu se
regăseşte întru totul în relaţia dintre acesta şi mediul exterior actual, mai ales când intervin
perturbări în această relaţie şi se pune problema armonizării lor.
Între aceste experienţe se regăseşte şi naşterea (fiecare individ s-a născut la un moment dat).
Stanislav Grof
Sistemul COEX este compus din amintiri cu încărcătură emoţională din diferite perioade ale
vieţii, asemănătoare d.p.d.v. al calităţii emoţiei sau senzaţiei fizice şi care au o temă comună.
Intensitatea şi relevanţa emoţională ale experienţei sunt cele care stabilesc dacă o amintire va fi
inclusă într-un sistem COEX.
Fiecare dintre constelaţiile COEX pare să fie suprapusă şi ancorată într-un aspect al traumei
naşterii.
Experienţa naşterii biologice este atât de complexă şi de bogată în emoţii şi senzaţii fizice, încât
conţine în formă de prototip temele elementare ale celor mai obişnuite sisteme COEX.
Rădăcinile cele mai profunde ale sistemelor COEX constau în diferite forme de fenomene
transpersonale.
Între sistemele COEX şi lumea exterioară există interacţiune dinamică:
Anumite evenimente de viaţă pot activa sistemele COEX corespondente,
Sistemele COEX pot face omul să perceapă realitatea şi să se comporte astfel încât să recreeze
temele esenţiale în viaţa sa.
Experienţa naşterii presupune emoţii şi senzaţii puternice de intensitate extremă. Omul păstrează
o reprezentare a acestora, în jurul temei naşterii şi morţii, care constituie inconştientul perinatal
(denumit astfel datorită asocierii cu experienţele imediat de dinaintea şi din timpul naşterii).
Experienţele care îşi au originea la nivelul perinatal al inconştientului se prezintă sub forma a
patru tipare distincte, fiecare caracterizat de emoţii, senzaţii şi imagerie simbolică specifică.
Tiparele sunt strâns legate de experienţele fătului înainte de începerea naşterii şi în timpul celor
trei stadii consecutive ale naşterii biologice.
Acestea se constituie în seturi specifice, numite Matrice Perinatale Fundamentale (MPF).
Deoarece fătul este complet izolat în timpul naşterii şi nu are cum să-şi exprime emoţiile extreme
şi să reacţioneze la senzaţiile fizice intense, amintirea acestui eveniment rămâne puternic
neasimilată.
MPF au legături fixe cu anumite categorii de experienţe postnatale ordonate în sisteme COEX.
MPF I (uniunea primară cu mama)
Existenţa intrauterină înainte de travaliul naşterii.
Fetusul nu are conştiinţa limitelor şi nu face deosebire între interior şi exterior.
Experienţa este aceea a unor spaţii fără limite sau graniţe, identificare cu galaxiile, spaţiul
interstelar sau întregul Cosmos.
Episoadele de tulburări intrauterine sunt retrăite cu un sentiment de ameninţare întunecată şi
sinistră, exprimată prin imagini de apă poluată, sentimentul de rău omniprezent, viziuni ale unor
entităţi demonice înspăimântătoare.
Se asociază ulterior, în măsura în care au existat tulburări, ca sindrom psihopatologic cu psihoza
schizofrenică (paranoidă) sau tulburarea hipocondriacă.
Se mai adaugă amintiri ale satisfacerii unor nevoi importante, clipele fericite din pruncie şi
copilărie (îngrijire bună din partea mamei, jocul cu egalii etc.) dragoste împlinită, romantism,
experienţe estetice, înotul în ocean sau lacuri limpezi.
MPF II (absorbţia cosmică fără ieşire sau Iadul)
Corespunde începutului naşterii biologice, când senzaţia este aceea de a fi supt de un vârtej
gigantic sau înghiţit de o fiară mitică. Contracţiile uterine apasă fetusul şi cervixul nu este încă
deschis. Fiecare contracţie produce compresia arterelor uterine şi fetusul este ameninţat de lipsa
de oxigen.
Experienţa este a unui monstruos coşmar claustrofobic, a unei dureri emoţionale şi fizice
agonizante, însoţită de un sentiment de totală neajutorare sau deznădejde.
Se asociază ulterior, ca sindrom psihopatologic cu psihoze schizofrenice, alcoolism şi
dependenţă de droguri, psoriazis, ulcer peptic.
Se adaugă amintirea situaţiilor în care este pusă în pericol supravieţuirea şi integritatea corpului
(război, accidente, răniri, operaţii, boli dureroase, situaţii de înec, episoade de sufocare,
încarcerare, abuz fizic) traume psihologice grave (privare emoţională, respingere, situaţii
ameninţătoare, atmosferă familială opresivă, ridiculizare şi umilire) trăite cu sentimentul că nu se
vor sfârşi, al lipsei de scăpare.
Se vorbeşte de triada experienţială alcătuită din sentimentul de moarte iminentă, nebunie şi
imposibilitatea întoarcerii.
MPF III (Lupta moarte – renaştere)
Corespunde propulsării prin canalul naşterii, după deschiderea cervixului, când capul coboară în
pelvis. Se experimentează presiuni mecanice zdrobitoare, dureri şi, deseori, un grad mare de
anoxie şi sufocare. Trăirea este de anxietate puternică.
Se asociază ulterior, ca sindrom psihopatologic, în măsura în care au existat tulburări, cu
psihozele schizofrenice (cu elemente sado-masochiste, comportament sexual anormal), depresia
agitată, devieri sexuale, nevroză obsesiv-compulsivă sau astm psihogenic, ticuri şi balbism
(bâlbâială), isterie de conversie şi anxietate, frigiditate, impotenţă, neurastenie, nevroze
traumatice (tulburare de adaptare) sau organice, migrene.
Se adaugă experienţe de lupte, certuri, activităţi aventuroase, amintiri foarte senzuale
(carnavaluri, parcuri de distracţii, orgii sexuale), naşterea propriilor copii, a asista la actul sexual
al părinţilor.
MPF IV (Experienţa moarte – renaştere)
Este legată de cel de-al treilea stadiu al naşterii clinice, de expulzare finală din canalul naşterii şi
tăiere a cordonului ombilical. Se realizează eliberarea explozivă şi ieşirea la lumină.
Deşi un singur pas desparte omul de eliberarea radicală, are sentimentul unei anxietăţi
omniprezente şi al unei catastrofe iminente.
Eul fals moare, însă, deoarece a fost confundat cu Eul real, întâmpină o frică enormă. Depăşirea
acestei temeri se face prin a lăsa lucrurile să se întâmple şi astfel anihilarea este trăită la toate
nivelurile: distrugere fizică, dezastru emoţional, înfrângere intelectuală şi filosofică, eşec moral
total şi chiar damnarea spirituală. Toate reperele par să fie distruse. Această experienţă este
urmată de cea a renaşterii psihospirituale, asociată cu un val de trăiri pozitive faţă de sine.
Această experienţă vindecătoare, capabilă să schimbe viaţa, are loc atunci când naşterea nu a fost
prea epuizantă sau afectată de o cantitate mare de anestezice.
În acest ultim caz, perioada imediat următoare lasă impresia unei recuperări lente după o boală
grea sau a trezirii din beţie.
Se asociază ulterior, ca sindrom psihopatologic cu psihoze schizofrenice (pe teme de moarte –
renaştere, salvare, identificare cu Christos), simptomatologie maniacală, exhibiţionism.
Se adaugă amintirea evadării din nişte situaţii periculoase (din război, sau supravieţuirea după o
operaţie), depăşirea unor obstacole grele printr-un mare efort, episoade de luptă grea şi încordată
care se termină printr-un succes remarcabil, scene naturale (curcubeu, răsăritul soarelui,
încheierea furtunii, începutul primăverii).