Subiectul nr.

1 – Teoria cunoașterii în psihologie

Psihologia umanistă despre obiectul psihologiei

1. Aspectul psihic propus ca obiect de studiu: reprezentanți, promotori

Psihologia umanistă este un curent care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX ca răspuns
la limitările psihanalizei freudiene și a behaviorismului lui B.F. Skinner. Concepută la momentul nașterii
drept “a treia forță din psihologie”, psihologia umanistă reprezintă un curent dezvoltat cu precădere în
S.U.A. între 1940 și 1970. Având rădăcini ce merg până la Socrate și trecând prin Renaștere, această
abordare s-a cristalizat cu precădere în jurul unei atitudini specifice la adresa ființei umane, a psihoterapiei
și a necesității de a lărgi obiectul de studiu al psihologiei, pentru a include aspectele mai „înalte” ale
existenței. Psihologia umanistă adoptă o abordare holistică asupra existenței umane și acordă o importanță
mărită creativității, liberului arbitru și potențialului uman pozitiv. Ea ne încurajează să ne privim ca
„persoane întregi” și să ne explorăm psihicul proprii și mai puțin comportamentul altor persoane. Psihologia
umanistă include aspirațiile de natură spirituală (mistică, metafizică) ca o parte intrinsecă a psihicului uman.
Una dintre sursele cele mai importante ale psihologiei umaniste sunt lucrările lui Carl Rogers
(1902–1987), influențat de opera lui Otto Rank, care s-a despărțit ideologic de Freud în anii 1920.
Conceptul de „tendințe de actualizare” propus de Rogers a fost integrat de Abraham Maslow (1908-1970)
în modelul său piramidal pe nivelul nevoilor de actualizare a sinelui. Psihologia umanistă are rădăcinile
conceptuale în gândirea fenomenologică și existențialistă (reprezentată de Heidegger, Nietzsche, Merleau-
Ponty și Sartre). Rollo May (1909-1994) a fost unul dintre promotorii psihologiei existențiale, care se
înscrie în curentul umanist, alături de Viktor Frankl (1905-1997), creatorul unei tehnici de analiză
existențială numită logoterapie. Alți adepți ai psihologiei umaniste au fost: Gordon Allport, Martin Buber,
Kurt Goldstein și Erich Fromm.

2. Concepte propuse + metoda utilizată

Cele cinci principii de bază ale psihologiei umaniste au fost articulate de James Bugental (1964):
Fiecare ființă umană este un întreg care depășește suma părților. O ființă umană nu pot fi redusă la
componentele sale, fizice sau psihice.
Ființele umane au o existență într-un context care este specific oamenilor, dar și într-un context mai larg,
ecologic și cosmic.
Ființele umane sunt conștiente de faptul că sunt conștiente. Conștiința umană include și conștiința de sine
în raport cu ceilalți oameni.
Ființele umane au abilitatea de a lua hotărâri și deci au responsabilitate.
Ființele umane au intenții și obiective și sunt conștiente că deciziile lor determină evenimente viitoare.
Oamenii urmăresc astfel să creeze sens și valoare.

Carl Rogers afirma că „omul nu are pur și simplu caracteristicile unei mașini, nu este pur și simplu o ființă
sub controlul impulsurilor inconștiente, ci este o persoană care creează sensul vieții,care încorporează o
dimensiune a vieții subiective”. Sinele individual și unic trebuie să devină obiectul psihologiei. Ameliorarea
constructivă a vieții individului, tendința persoanei spre actualizarea sinelui, spre maturitate psihologică și
spre socializare, facilitarea creșterii psihologice, încrederea în organismul uman, atunci când funcționează
liber, importanța existențială a unui mod de viață satisfăcător, promovarea unei concepții despre o societate
deschisă în care indivizii au responsabilitatea propriilor lor decizii personale, reprezintă temele principale
ale lui Rogers, reluate și aprofundate în lucrarea sa „On Becoming a Person” (1961). Terapia centrată pe
persoană propune o concepție holistă asupra omului, considerat ca un întreg, în care elementele simple de
ordin biologic se îmbină cu cele complexe de ordin spiritual sau social, precum și caracterul deschis și
autoreglabil al persoanei, capabilă de schimbare, de elaborarea unei perspective lucide și critice asupra
propriului destin, de a se detașa mereu de sine pentru a se perfecționa. În cadrul psihoterapiei umaniste,
clientul este ajutat să ajungă la ideea că toți oamenii, deci și el inclusiv, sunt inerent buni. Această abordare
încurajează trăirea în prezent, pentru a modifica starea de spirit a clientului, de la cea reactivă la una mai
sănătoasă de autodeterminare productivă.
 Metodele psihologiei umaniste sunt în esență interpretative, bazate pe înțelegerea și interpretarea
semnificațiilor subiective ale comportamentelor situaționale, ale scopurilor și motivelor acțiunilor umane,
prin analiza specificității și unicității evenimentelor sociale. Un asemenea demers comprehensiv implică
utilizarea unor strategii empatice și intuitive. Spre deosebire de practicile metodologice obiective utilizate
cu precădere de behaviorism, practicile metodologice interpretative utilizate de psihologia umanistă pun
accentul pe înțelegerea acțiunilor individului orientat către sine și către alții. Fără a renunța la principiul
individualismului metodologic specific analizei interpretative, psihologia umanistă a încercat să se apropie
metodologic de principiul holismului, aplicat însă nu structurilor sociale, ci individului uman interpretat ca
un întreg. Viziunea holistă asupra persoanei este o caracteristică esențială a psihologiei umaniste.

3. Contribuții + limite: teoretice și metodologice

Abraham Maslow și-a început cariera ca psiholog behaviorist, ajungând cu timpul să se desprindă
de această abordare. Psihologul american și-a dezvoltat teoria plecând de la o serie de observații făcute în
legătură cu viața și comportamentul maimuțelor cu care a intrat în contact. Astfel de cercetări i-au permis
lui Maslow să elaboreze cunoscuta piramidă a trebuințelor, care are la bază nevoile fiziologice, iar în vârf
nevoile de auto-realizare. Primul model a fost conceput de Maslow (1943). Primele patru trepte din baza
piramidei sunt numite de Maslow nevoi-D (de la deficiență). Numele face referire la faptul că astfel de
nevoi, dacă nu sunt împlinite, mobilizează resursele organismului spre satisfacerea lor. Din acest motiv,
Maslow le consideră nevoi care țin de homeostaza organismului: nevoile fiziologice (primare); nevoile de
siguranță și securitate; nevoile de dragoste și apartenență; și nevoile stimei, recunoașterea din partea
grupului și stima de sine.
Nevoile pe care le promovează psihologia umanistă, numite nevoi-B (de la „being”), țin de
actualizarea sinelui și nu de realizarea homeostazei. Spre deosebire de nevoile-D, acestea nu își reduc din
intensitate atunci când sunt realizate. Dimpotrivă, urmându-l pe psihologul american, nevoile de actualizare
a sinelui, de împlinire și de desăvârșire a potențialului propriu, sunt alimentate constant prin realizare.
Concepția enunțată mai sus era susținută și de faptul că în teoria lui Maslow nu se pot “sări” trepte în
piramida nevoilor. Altfel spus, cu cât o trebuință este poziționată mai la baza piramidei, cu atât ea va fi
resimțită mai puternic în conștiința proprie atunci când nu este satisfăcută și cu atât ea va canaliza mai rapid
eforturile organismului spre satisfacerea deficienței.
Deși teoriile lui Maslow s-au bucurat de popularitate pentru o scurtă perioadă de timp, ele au
devenit din ce în ce mai criticate în ultimele patru decenii. Criticile majore sunt direcționate către modelul
trebuințelor; un model care promovează ideea conform căreia este greu, dacă nu imposibil, să resimți o
nevoie de ordin superior în absența satisfacerii uneia de ordin inferior. Cercetând atât experiența personală,
cât și istoria socio-culturală a umanității, însă, putem găsi suficiente cazuri în care unele persoane au
manifestat nevoi superioare chiar și în condițiile în care se aflau la limita subzistenței.
În dorința de a surprinde caracteristicile esențiale ale persoanelor care ating ultima treaptă a trebuințelor,
Maslow a aplicat o metodă calitativă numită analiză biografică. Astfel, el a cercetat viața unor personalității
consacrate, cât și persoane contemporane care au rămas în anonimat. În urma analizei, Maslow a elaborat o
personalitate model corespunzătoare acestor nevoi înalte. A reieșit că persoanele capabile de auto-realizare:
erau centrate pe realitate și pe rezolvarea de probleme, preferau relațiile personale profunde, aveau un simț
al umorului dezvoltat, erau spontane, aveau o atitudine umilă și respectuoasă și își creau experiențe de vârf,
descrise ulterior în detaliu de psihologia pozitivă.
Această metodă, totuși, presupune o serie de distorsiuni datorate atât subiectivității cercetătorului,
cât și a materialului cercetat. Aici se poate sublinia de asemenea faptul că lista persoanelor capabile de auto-
realizare întocmită de Maslow este nu doar una subiectivă, ci și una extrem de restrânsă ca volum. Nu este
greu de înțeles de ce psihologii contemporani consideră că teoriile lui Maslow sunt insuficient susținute din
punct de vedere empiric, nesatisfăcând standardele moderne ale științei.

4. Curente derivate

Influența lui Abraham Maslow poate fi simțită astăzi atât în cadrul psihologiei pozitive, cât și în
cadrul psihologiei transpersonale. Spre sfârșitul vieții sale, Maslow s-a arătat din ce în ce mai interesat de
dezvoltarea și consolidarea unei a “patra” forțe în psihologie, preocupată cu precădere de fenomene psihice
mai puțin studiate, precum meditația, stările modificate ale conștiinței, experiența religioasă și chiar
întreaga clasă a așa-numitelor fenomene parapsihologice. Extrăgându-și parțial seva intelectuală din izvorul
filozofiei culturilor orientale, această ramură a psihologiei, numită adesea psihologie transpersonală, este
astăzi susținută de autori diverși, mai mult sau mai puțin riguroși din punct de vedere științific. Punctele de
interes ale psihologiei transpersonale includ: auto-dezvoltarea spirituală, sinele dincolo de ego, experiențele
de vârf, experiențele mistice, crizele spirituale, stările alterate de conștiință.
Psihologia pozitivă a înflorit din solul fertil al psihologiei umaniste, venind cu dovezi de natură empirică
legate de dezvoltarea pozitivă a eului. Cei mai importanți cercetători în acest domeniu sunt M.
Csikszentmihalyi și M.E.P. Seligman, care descriu psihologia pozitivă ca „știința obiectivă a experienței
subiective, a caracteristicilor individuale pozitive și a instituțiilor pozitive, promițând să îmbunătățească
viața personală și să prevină patologiile care apar când lumea este brutală și lipsită de sens”. Temele de
investigație ale psihologiei pozitive sunt: Cercetarea experienței pozitive (starea de bine subiectivă,
experiența optimă, optimismul, fericirea, autodeterminarea, emoțiile pozitive) și Cunoașterea și controlarea
contextului social în care se formează experiențele și personalitățile pozitive, urmărind chiar construirea
unor medii sociale pozitive. Diferiți factori, cum ar fi relațiile sociale, normele culturale, activitățile
voluntare, familia, mediul ecologic sunt considerați ca intervenind în procesul de formare și modelare a
experienței pozitive și a personalităților pozitive.

5. Aprecierea personală cu privire la forța explicativă a abordării

• Testabilitate empirică: conceptele propuse de psihologia umanistă sunt testabile empiric, iar cercetătorii în
domeniu, începând cu Rogers și Maslow, au acordat resurse semnificative acestei activități. Totuși,
metodele de cercetare sunt inspirate de critica lui Edmund Husserl față de metodele cantitative și permit
oricărei cercetări să se „nască” din chiar subiectul de cercetat, și nu prin adoptarea unor soluții formalizate
ale științelor naturale. De aceea, una dintre cele mai importante caracteristici ale cercetării psihologiei
umaniste este pluralismul metodologic, cu un accent pe metodele calitative. Astfel, cercetarea în acest
domeniu are un caracter holistic și s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului XX.

• Coerența și explicitarea conceptuală: Asociația de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale
celor care aderă la această orientare: (a) centrarea atenției pe experiența persoanei ca fenomen primar în
studiul omului și considerarea explicațiilor teoretice (ideologice) ca fiind secundare în raport cu experiența
și semnificația ei pentru persoană; (b) accentul pe unele calități umane precum: alegerea, creativitatea,
valorizarea, actualizarea sinelui; (c) accentul pe selectarea problemelor și procedeelor de cercetare, pe
încărcătura de semnificații; (d) preocuparea pentru valorizarea demnității și calității umane, pentru
dezvoltarea potențialului inerent al persoanei. Psihologia umanistă propune câteva principii esențiale, într-
un limbaj care este în același timp precis, dar accesibil. Ca abordare interpretativă, jargonul științific este
foarte redus, pentru că permite cercetătorilor să își valideze teoriile pornind de la materialul uman,
experiențial. Primatul experienței în fața ideologiei este un element crucial al acestei psihologii.

• Comprehensiunea scopului: psihologia umanistă nu este o disciplină a psihologiei, ci o viziune asupra

existenței. Acest lucru este evident în modul în care este privită persoana, dincolo de modelul medical, sau
al bolii psihice. Terapeutul trece în planul secund acele aspecte care ar putea fi denumite „patologice”,
pentru a scoate în evidență elementele pozitive, sănătoase ale vieții persoanei. Astfel, termenii esențiali ai
psihologiei umaniste, precum și obiectivele acesteia sunt: actualizarea sinelui, potențialul uman, abordarea
holistică, devenirea personală, liberul arbitru, subiectivitatea, experiența umană, autodeterminarea,
spiritualitatea, creativitatea, gândirea pozitivă, empatia, trăirea în prezent.

• Gradul de formalizare și de coeziune: psihologia umanistă a stat la baza terapiei centrate pe persoană și a
consilierii, care urmăresc îndeaproape preceptele lui Rogers. În această zonă a intervenției terapeutice există
o mare coeziune, pentru că sunt aplicate câteva concepte esențiale. Primul dintre acestea este empatia, ca
abilitate a terapeutului de a vedea lumea prin ochii clientului. Acceptarea pozitivă necondiționată este o altă
cerință impusă terapeutului sau consilierului, pentru ca acesta să nu devină o figură de autoritate pentru
client, pentru a putea avea un flux de emoții în deplină libertate și siguranță. Eul ideal este ceea ce o
persoană crede că trebuie să devină, iar eul real este manifestarea efectivă a persoanei în viață. Terapia
umanistă urmărește ca aceste concepte să devină congruente, prin adăugarea experiențelor personale
pozitive eului real. Autenticitatea devine astfel cheia unei terapii de succes.