Sunteți pe pagina 1din 28

1.

Familia Monoparentala intre fuctinalitati si disfuctionalitati

1.1Delimitari conceptuale

Familia este una dintre realitătile sociale cele mai intime nouă. Este, poate, fenomenul
social cel mai...familiar. În toate societătile oamenii intemeiază familii, deși deseori aceste
familii sunt diferite de tipul de familie cu care suntem obișnuiți în prezent.

Familia este una dintre cele mai răspandite tipuri de grupuri sociale și, cu toate acestea,
încercarea de a o definini nu este deloc usoară, ci, dimpotrivă, marea diversitate de tipuri de
familie care s-au succedat de-a lungul timpurilor sau care coexistă în societătile contemporane,
impune găsirea unor caracteristici comune.

Definită în “Dictionarul de Sociologie” că “menaj parafamilial format dintr-un singur


părinte și copiii săi”, familia monoparentală are meritul de a defini familia prin relația parentală
care este secundară în definițiile “clasice” ale familiei, unde decurge din relația conjugal(Zamfir
C,Vlasceanu l, Doctionar de sociologie,ed Babel,Bucuresti1998). Familia monoparentala este
definite exact nu că familia,”Clasica”unde decurge din relația conjugal.

Noțiunea de familie implică două accepțiuni: una sociologică și cealaltă juridică. În sens
sociologic familia desemnează un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se
caracterizează prin comunitate de viată, de sentimente, interese și aspirații. În sens juridic ,
familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care-și are originea
în acte juridice, precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate relațiilor de
familie.”(Măria Voinea, Sociologia Familiei, Ed. Universitătii ,București, 1993, pag. 5,6)

Când o familie a trecut printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lăsand un
singur părinte responsabil pentru creșterea copiilor, ea a devenit familie monoparentală .

Monoparental- cu un singur părinte; menaj parafamilial format dintr-un singur părinte și


copiii minori. Menajele monoparentale pot să apară prin:

 creșterea copiilor în afară căsătoriei (fețele mamei);


 în urmă divorțului sau abandonului familial de către un părinte;
 prin decesul unui părinte.

Cercetările privind aceste menaje oferă rezultate contradictorii în multe aspecte. Că


aspecte comune, se susține că menajele monoparentale se confruntă cu dificultăti economice și
socializatoare mai mari decât familiile complete; copiii din menajele monoparentale au o rată
mai ridicată a morbiditătii, rezultate școlare mai modeste, mai puține realizări economice de
lungă durată, prezintă o rată mai ridicată a comportamentelor deviante, iar familiile pe care le
intemeiază au o stabilitate mai mică decît în cazul copiilor crescuți cu ambii părinti.

În cercetările mai recente aceste concluzii sunt nuanțate, considerându-se că situația


copiilor cu un singur părinte depinde foarte mult de atitudinea acestuia fată de copil sifată de
viatăsi de modul de funcționare a rețelelor de suport (rudenie, instituții de sprijin familial).
Consecințele negative sunt diferențiate în raport cu sexul copiilor: băietii din menajele
monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante comparativ cu fețele, în
schimb căsătoriile acestora au o stabilitate mai redusă decât a băietilor. Toate cercetările sunt
convergențe în a susține că dificultătilemenajelor monoparentale sunt determinate de situația
economică a părintelui: cu cât este mai accentuată starea de sărăcie, cu atât sunt mai numeroase
și mai intense consecințele negative. ( Cătălin Zamfir,Lazăr Vlăsceanu,1998)

Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre
părinti. Acest lucru se poate întâmplă că urmare a divorțului,a separării părintilor, a decesului
unuia dintre părinti, a înfierii de către un adult a unui minor sau că urmare a deciziei unei femei
de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat. În România, că de
altfel în majoritatea statelor lumii, cele mai multe familii monoparentale au că unic părinte
femeia. Atunci când familia devine monoparentală că urmare a divorțului sau separării părintilor
legăturile dintre copil și părintele cu care acesta nu locuiește permanent tind să se intrerupă într-
un foarte mare număr de cazuri.

Cea mai sugestivă definiție este cea oferită de Cristina Ștefan Familia Monoparentală.
Aspecte privind protecția socială, 2001, pag 7 ). Astfel din punct de vedere sociologic, “familia
monoparentală poate fi definită că un grup social constituit pe bază relațiilor de rudenie, între
unul dintre părinte (părintele singur) și copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective,
aspiratiisi valori comune“.
Familia monoparentală este un tip de familie format dintr-un părinte și copilul sau copiii
săi; grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată prin filiație directă sau adopție.
Adesea este abordată că o abatere de la familia nucleară, formată din soț, soție și copiii lor
minori.

Căsătoria nu mai reprezintă modalitatea unică de constituire legală a familiei, ci doar un


prim element dintr-un conglomerat cauzal: căsătoria urmată de divorț, separare sau deces.
Familia monoparentală poate rezultă și din asumarea copiilor în afară căsătoriei. Cele mai multe
familii monoparentale rezultă :

 fie dintr-o nevoie(femeile se pot căsătorii sau recăsătorii greu)


 fie dintr-o opțiune de viată(cele care își pot permite material)
 fie că o strategie de a obține un ajutor considerabil de la stat( în unele cazuri ele au un
partener, dar nu legal).

“Dintr-o perspectivă juridică, familia monoparentală apare că un grup de persoane între


care s-au stabilit drepturi și obligații, reglementate prin norme legale”.(Codul familiei, Art. 97,
Ambii părinti au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori).

“ În comparație cu familia traditională, care îndeplinea mai multe funcții cu impact


pozitiv asupra societătii (funcția de reproducere, de socializare a copiilor, de îngrijire, protecție,
mediu securizant și climat afectiv, suportiv, conferire de status, reglementare a
comportamentelor sexuale)”(Mihăilescu loan, Dicționar de sociologie, Zamfir Cătălin,
Vlăsceanu Lazăr, (Coord), Ed. Babel, București, 1993, p. 242, ), familia monoparentală “este un
efect al funcției reproductive, se regăseste privind socializarea copiilor, oferă îngrijire și protecție
membrilor ei, un climat de stransă afectivitate, dar este deficitară sub aspectul realizării mediului
securizant și în modul de conferire a statusului. Nu îndeplinește funcția de reglementare a
comportamentelor sexuale. Părintele singur (fără partener în cadrul familiei) caută relații afective
și sexuale în afară familiei”. (Cristina Ștefan, Familia Monoparentală. Aspecte privand protecția
socială, 2001, pag 7 )

În analizele referioare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe


consecințele asupra evoluției copiilor: stare de sănătate, succes sau eșec școlar, abandon școlar,
deviantă, stabilitate în familiile pe care le formează. Mult mai puțin au fost studiate efectele
asupra adulților, puși în situația de a îndeplini un cumul de roluri atât în plan public, cât și privat
(părintele unic-adesea muncește mai mult pentru a susține economic familia; rezolvă mai greu și
în timp mai îndelungat treburile administrativ-gospodăresti, este solicitat mai mult în sprijinirea
copiilor etc).

“In general, structură familiei are două semnificații: o componentă numerică (structură
pe generații, precum și setul de statusuri și roluri aferente) și o componentă ce ține de diviziunea
rolurilor în interiorul familiei și exercitarea autoritătii. La o primă evaluare, familia
monoparentală ( formată din mamă și copil sau tată și copil) este calificată drept o structură
familială atipică”. (Voinea Măria, Sociologia Familiei, Ed.UniversitătiiBucuresti, 1993, p. 32-
33).

În ceea ce privește familia extinsă, această poate apărea, atunci când subaspect cantitativ,
familia monoparentală este compusă din părinte și mai mulți copii ai săi care locuiesc impreună
cu bunici , verișori sau alte rude. Sub aspect calitativ, copiluldepinde foarte mult de părinte.
Poate există o relație de prietenie între cei doi, părintele conferindu-i copilului puterea de decizie
și posibilitatea implicării în activitătiimportante.Această se intamplă mai ales în cazul copiilor
mari care sunt deja mături siconstientizează ce este bine și ce este rău.

Familiile monoparentale, în societatea noastră sunt considerate abateri de la familia


clasică, biparentală. Acest lucru se intamplă din cauza faptului că familia cu mamă și tată
reprezintă idealul. Percepțiile negative sunt alimentate de prejudecată conform căreia copiii se
dezvoltă mai bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte.

Monoparentalitatea nu este “stationară”: ea poate alunecă într-o coabitare sau într-o


căsătorie, așa cum, după consumarea unor experiențe de acest gen, poate fi regăsit caracterul
predominant transversal al cercetărilor nu permite, insă, o concluzie certă în ceea ce privește
caracterul său tranzitoriu sau durabil(Kaumon, J.C., Famille et pauvreteé en Europe, Rapport à la
Commission des Communauté Europeénnes, 1990.)

Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme


principale:

 Condiții de viată și vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trăi;


 Eficacitatea politicilor familiale, a acțiunilor sociale și a transferului social;
 Efectele „disociatiei familiale”.

Din punct de vedere sociologic, analiză acestui tip de familie vizează mai multe puncte
de discuție:

 Familia monoparentală antrenează riscul fragilitătii sociale, în sensul că, puține sunt
rupturile între soți care se petrec în liniște, fără să existe conflicte majore între cei doi;
 Creșterea numărului familiilor monoparentale este insotită, la nivel social, de pierderea
reperelor atât pentru părintii separați, dar mai ales pentru copiii care cresc într-o astfel de
familie;
 Despărtirea de soț/soție duce la scăderea nivelului de trăi, dar și la creșterea riscului de
excluziune sau de dependentă socială fată de sistemule de asigurări sociale, mai ales în
cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de separare.

În aceste situații rețeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă pentru
limitarea fragilitătii sociale, dar este inegală de la un mediu la altul. Evoluția rețelei de relații
sociale depinde într-o oarecare măsură și de nivelul de studii al părintelui care rămane singur,
datorită situației financiare sau lipsei de timp liber;( Gherghel, A., Familiile monoparentale, în
„Revista Romană de Sociologie”, nr. 5-6, Ed. Academiei Române, București, 1999, p.485.)

1.2Tipuri de familii monoparentale

După numărul de membrii care alcătuiesc o familie cu părinte unic putem consideră că
există familii monoparentale , binare , terțiare etc.

După calitatea și permanență membrilor pot fi: “familii monoparentale cumulate în


cadrul legal al familiei nucleare când unul dintre părinti, deși prezent în cadrul familiei, nu
interactionează sub aspect psihologic decât în mică măsură cu ceilalți membrii; familii
monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părintii evitând relațiile dintre ei
(cum este cazul cuplurilor care s-au despărtit, au divorțat, dar își manifestă grijă fată de copiii
comuni); familii monoparentale prin absența fizică a unuia dintre părinti, care este pentru o
perioadă lungă de timp plecat din localitate, spitalizat, deținut etc.; familia monoparentală
datorată decesului unuia dintre părinti; familia monoparentală propriu-zisă, rezultată în urmă
divorțului.” (Gongla P., Thompson E., 1985 Single Parent Families: În The Mainstream Of
America Society, în E. Macklein. R Rubin (Eds) Contemporany Families And Alternative
Lifestyles, Bevery Hills, California, Săge Publications, op.cît.Cristina Ștefan Familia
Monoparentală. Aspecte privand protecția socială, 2001, pag 9 -10)

În cazul în care părintii nu au o relație legalizată, apare familia monoparentală, formată


din copil și părintele său necăsătorit. O persoană care decide să adopte un copil, necăsătorită
fiind, intemeiază tot o familie monoparentală.

“In general, structură familiei are două semnificații: o componentă numerică (structură pe
generații, precum și setul de statusuri și roluri aferente) și o componentă ce ține de diviziunea
rolurilor în interiorul familiei și exercitarea autoritătii. La o primă evaluare, familia
monoparentală (formată din mamă și copil, sau tată și copil) este calificată drept o structură
familială atipică”. (Voinea Măria, Sociologia Familiei, Ed. Universitătii București, 1993, p. 32-
33)

În ceea ce privește familia extinsă, pot spune că această poate apărea, atunci când sub
aspect cantitativ, familia monoparentală este compusă din părinte și mai mulți copii ai săi ce care
locuiesc impreună cu bunici , verișori sau alte rude. Sub aspect calitativ, copilul depinde foarte
mult de părinte. Poate exista o relație de prietenie între cei doi, părintele conferindu-i copilului
puterea de decizie și posibilitatea implicării în activităti importante. Această se intamplă mai ales
în cazul copiilor mari care sunt deja mături și constientizează ce este bine și ce este rău.

1.3Probleme și dificultățile specifice familiei monoparentale

Familiile monoparentale, în societate noastră sunt considerate abateri de la familia


clasică, biparentală. Acest lucru se intamplă din cauza faptului că familia cu mamă și tată
reprezintă idealul.

Percepțiile negative sunt alimentate de prejudecată conform căreia copiii se dezvoltă mai
bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte. Dar se știe că
“familia monoparentală intampină dificultăti de ordin material (fiind una din familiile cu un risc
mare la sărăcie, existând un singur venit și necesităti de consum sporite prin prezența mai multor
persoane, dintre care și a copiilor în creștere); disfunctionalităti de factură biologică (probleme
legate de sexualitate și restrângerea descendenței); deficiente afective (implicate de absența
partenerului adult, a dragostei conjugale și a apariției unor frustrări legate de rolurile extinse în
neconcordantă cu resursele, inclusiv cele sufletești).” (Voinea Măria, Psihosociologia familiei,
Ed. Universitătii București, 1996, p.79).

“Cercetările efectuate de Richards & Schmiege, în 1993, referitoare la consecințele


suportate de copiii crescuți în familii monoparentale au demonstrat că există aspecte negative. De
pildă, ei pot suferi depresii puternice și pot fi stresați în plan emoțional, pot afișa un
comportament nepotrivit la scoală, pot avea dificultăti de adaptare și pot fi forțați să preia
responsabilităti de adult, de timpuriu.” (Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-
pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004).

Ajunși la maturitate acesticopii vor avea tendința să-și formeze și ei la rândul lor astfel de
familii, vor avea realizări materiale și profesionale scăzute și pot avea dificultăti de formare a
unor relații de durată cu partenerii . În esentă, „ copiii care cresc într-o familie cu un singur
părinte biologic trăiesc mai rău, în general, decât cei crescuți de ambii părinti, care locuiesc
impreună, indiferent de rasă și mediul educațional al acestora, indiferent de faptul că părintii sunt
sau nu căsătoriti atunci când se naște copilul și indiferent de faptul că părintele care locuiește cu
el se recăsătoreste sau nu" (Adina Băran Pescaru,Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică,
Ed. Aramis, București, 2004, pag 79).

Lipsă tatălui poate avea grave urmări: Astfel copiii sunt predispuși într-o măsura mai
mare spre delicventă. Numărul mare de adolescențe care răman insărcinate precum și abuzul
asupra copiilor sunt consecințe ale faptului menționat. “Femeile sunt mai predispuse fi victimele
crimelor violențe, dacă sunt necăsătorite sau divorțate, iar ținerii bărbati neatașați unui cămin au
tendința de a fi mai agresivi, violenți, înclinați spre abuzul de substanțe interzise; ei sunt, de
asemenea, predispuși la o moarte prematură din cauza bolilor, accidentelor sau a neglijării de
șine. Ei constituie majoritatea delincvenților, criminalilor, consumatorilor de droguri de toate
felurile." (Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis,
București, 2004, pag 80).

“ Mitchell Pearlstein afirmă că: ,,70% dintre copiii aflați în instituțiile statului provin din
familii fără părinti sau cu părinte unic", că ,,60% dintre violatorii americani au crescut în cămine,
fără tata", că ,,80% dintre adolescenții din spitalele de psihiatrie provin din familii destrămate",
că “trei din patru sinucideri ale tinerilor apăr în casele din care lipsește un părinte" și că ,,72%
dintre criminalii adolescenți au crescut fără tată.(Adina Băran Pescaru, Familia azi. O
perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004 p63).

“Barbara Defoe Whitehead adaugă o altă dimensiune imaginii, afirmând că ,,229 dintre
copiii din familiile cu un singur părinte vor trece în timpul copilăriei, vreme de 7 ani sau mai
mult, printr-o perioadă de sărăcie în comparație cu doar 2% dintre copii cu doi părinti." Ea
notează faptul că: ,,doi din trei copii din familiile cu părinte unic sunt mai dispuși la probleme
emoționale și de comportament decât cei din familiile cu doi părinti" (Adina Băran Pescaru,
Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004, pag.32 )

1.4Diferentele dintre copiii din familile monoparentale față de copii din familile
clasice

Scriitoarea Adina Băran Pescaru citându-l pe Mc Lanahan & Sandefur (1994) punctează
următorii factori: În primul rând venitul scăzut. Consider că acesta are o importantă crucială
pentru că respectivii copii sunt predispuși într-o măsură mai mare spre discriminare și excluziune
socială, datorită sărăciei. Alt factor ar mai fi îndrumarea inadecvată. De asemenea schimbarea
frecvență a domiciliului care implică lipsă legăturilor cu comunitatea.

“Cercetătorii privesc lipsă relațiilor cu comunitatea și a celor parentale că pe o pierdere a


capitalului social un bun creat și menținut de relațiile de implicare și încredere. Când părintii
decid să se despartă distrug capitalul social pe care l-ar fi putut avea copilul, dacă ei ar fi rămas
impreună. Acesta este distrus mai ales de slăbirea legăturii tata-copil. Când tatăl este cel care
părăseste căminul, el devine mai puțin devotat copilului sau, mai puțin dornic să investească timp
și bani în creșterea copilului.” (Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-
pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004, pag.28)

Lipsă tatălui sau relație deficitară sub acest aspect poate avea că urmări lipsă încrederii a
copilului în propriile forțe. Astfel el va face față mai greu dificultătilor vieții.

“Poate fi redus și accesul la capitalul social în afară familiei atunci când legătura dintre
copil și cercul de apropiați ai tatălui se rupe sau când mamă se mută, întrerupând toate legăturile
cu profesorii, cu prietenii și vecinii copilului” Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă
socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004, pag.28)

“Provocările unei vieți într-o astfel de familie au fost identificate și din perspectivă ale
părintilor înșiși. De pildă, Richards și Schmiege (1993) au intervievat 60 de mame singure și 11
tăți aflați în aceeași situație, pentru a descoperi problemele de familie, precum și punctele țări
existențe. Majoritatea aparținea clasei de mijloc a populatei. Au fost determinate patru zone mari
de dificultăti: banii, sarcnile prea incărcate, viață socială și problemă foștilor parteneri. Mai
multe mame decât tăți au raportat toate aceste probleme, cu excepția ultimei enumerate.
Diferențele între cele două categorii de persoane au fost mai evident pronunțate în discuția
despre bani (mamele: 78%; tații: 18%). Mamele au raportat în mod frecvent banii că fiind o
problemă și au continuat cu prezentarea unei alte dificultăti, cea referitoare la rolurile
supradimensionate (peste 50%), apoi viață socială (30%) și problemele cu foștii soți. O singură
mamă, comentând situația să financiară înainte de a se recăsători, a afirmat că situația financiară
a devenit din ce în ce mai proastă până la sfârșit și că și-a vândut multe lucruri, cum ar fi
congelatorul, precum și altele, doar pentru a putea continuă." (Richards & Schmiege, 1993,
Adina Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004,
pag. 28)

“Problemele cu fostele soții constituie un impediment semnificativ pentru tații singuri


(tații: 37%, mamele: 10%). Aproximativ 37% dintre tații singuri consideră sarcnile
supradimensionate drept dificile și 18% consideră banii și viață socială că fiind o problemă. Un
singur tată a comentat problemă rolurilor și a descris gătitul că pe ,,o sarcină dureroasă",
adăugand: ,,Aș putea spune că aveam tendința de a fi mai ingăduitor decât de obicei, doar pentru
că nu mai aveam energie după ce munceam toată ziua" ( Idem Adina Băran Pescaru) Mulți dintre
copiii crescuți în astfel de familii s-au descurcat bine.

“Multe cercetări au considerat util să se centreze pe acele caracteristici care sunt puternic
relevante. Olson și Haynes (1993) au intervievat 26 de părinti singuri, 17 femei și 9 bărbati, care
au fost identificați că fiind părinti de succes. Autorii au identificat 7 acțiuni ale acestora, care le
permiteau să fie niște părinti foarte buni; astfel ei au acceptat responsabilitătile și provocările
prezente în familia lor, au transformat calitatea de a fi părinte într-o prioritate, au aplicat o
disciplină nonpunitivă, au comunicat deschis cu ceilalți membrii, au respectat individualitatea
fiecăruia, și-au recunoscut nevoia de autodezvoltare și au menținut ritualurile și traditiile” (Idem
Adina Băran Pescaru)

o “Mamele și tații singuri din studiul lui Richards și Schmiege (1993) au


demonstrate o similaritate remarcabilă în identificarea următoarelor puncte țări:
 calitatea de a fi părinte: acordarea de sprijin copiilor, răbdare;
 capacitate de a conduce familia: bine organizat, capabil să coordoneze programul
 comunicare: inocularea unui simț al onestitătii și dreptătii, transmiterea clară a ideilor
către familie și prieten;
 dezvoltarea propriei personalităti: existența sentimentului de reușită în ciudă multor
îndoieli, păstrarea unei atitudini pozitive.

În ziua de azi întâlnim tot felul de familii cu un singur părinte: conduse de mame, de tăți,
de un bunic care-și crește nepotii” (Idem Adina Băran Pescaru)

“ Viață într-o astfel de familie poate fi destul de stresantă atât pentru adult, cât și pentru
copii. Membrii săi pot să se aștepte în mod realist că familia să funcționeze că una de tip nuclear
și uneori li se poate părea că ceva nu functionează cum trebuie, deși nu e adevărat.” (Adina
Băran Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Ed. Aramis, București, 2004,
pag.29).

Divorțul are implicații negative serioase asupra individului. Astfel părintele căruia îi
răman în grijă copiii se va simți copleșit de multe sarcini și îndatoriri cum ar fi îngrijirea
adecvată copiilor și menținerea serviciului( întrucât resursele bănesti se reduc foarte mult în
urmă separării de soț / soție)

Familiile monoparentale se confruntă cu multe alte presiuni și probleme:


 Probleme legate de vizitarea copiilor și custodie. Părintii petrec mai puțin timp cu copiii
lor.
 Dificultăti în ceea ce privește implicarea părintilor în noi relații. Copiii au o atitudine
defensivă cu privire la acest aspect.
 Separarea părintilor are implicații serioase asupra copiilor. Aceștia sunt triști, se
consideră responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat. Această se reflectă în performanțele
școlare scăzute. Copiii devin vulnerabili și le este foarte greu să interacționeze cu ceilalți
copii de aceiași vârstă sau să își facă prieteni. Când vor deveni adulți le va fi greu să se
implice într-o relație , într-o căsnicie și să întemeieze o familie. Probabilitătile de eșec
sunt mari în ceea ce privește acest aspect.

1.5Consecinte și efecte asupra copiilor și asupra părintilor singuri

“Experienta de a fi părinte singur este un tip de experientă aparte. Femeile și bărbatii,


părinti singuri, se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor profesionale
și parentale. Găsirea soluțiilor funcționale și păstrarea echilibrului psiho-afectiv personal și al
familiei sunt direct proporționale cu nivelul de pregătire. Persoanele cu studii superioare fac mai
bine fată solicitărilor. Că tendințe generale, părintii singuri permit mai multă independența
copiilor lor”. (Mitrofan lolanda, Ciupercă Cristian Psihologia relațiilor dintre sexe, Ed.
Alternative, 1997, p. 41).

Femeile părinti unici se confruntă cu dificultăti financiare iar bărbatii părinti unici cu
dificultăti domestice. Copiii din familiile monoparentale care au că reprezentant mamă , se
maturizează mult mai devreme .Aceștia împart în mod egal cu mamă treburile casnice. De
asemenea copilul joacă rolul de ascultător și sfătuitor asemenea tatălui. “Copilul îndeplinește și
rolul de suport emoțional, de substitut al soțului absent. Mamele singure sunt frecvent
nemulțumite de viață pe care o duc, se declară suprasolicitate, ( stresate de grijile pe care le au,
devin mai autoritare)”. (Mitrofan lolanda, Ciupercă Cristian, Psihologia relațiilor dintre sexe;
Ed. Alternative, 1997 p. 44).

Familiile monoparentale care au că reprezentant tatăl au o situație diferită. Tații implică


mai puțin copiii în treburile casnice dar preferă să facă apel la rude, prieteni. Tații nu controlează
copiii îndeaproape în sensul că devin mai puțin autoritari. Această nu inseamnă că nu sunt
protectori și grijulii. De asemenea copiii îi consideră că fiind calzi și afectosi în comparație cu
copiii din familiile biparentale care îi percep mai indiferenți.

Tații singuri pun familia pe primul plan, interesul pentru performanță profesională devine
mai scăzut în comparație cu interesul familial.
“După cum se știe, grijă este o dispoziție spre empatie cu cineva aflat într-o stare de
nevoie, un comportament conotat valoric pozitiv, denotand o anticipare a unui posibil pericol;
disponibilitate de a manifestă atenție fată de cineva sau ceva. Un om îngrijorat (aflat în grijă),
este atât prudent cât și prevăzător. Incă din perioadă de socializare primară, copilul este obișnuit
cu faptul că anumite persoane îi poartă de grijă, iar el, la rându-i, se deprinde treptat cu anumite
griji, la început legate de activitatea scolară. Grijă este una din modalitătile de relaționare la
nivelul grupului. Modul specific femeilor și cel al bărbatilor, de manifestare a grijii este, dintr-un
punct de vedere, rezultat al socializării.”( Cristina Ștefan , Familia monoparentală – Aspecte
privand protecția socială, Ed. Arefeana, București , 2001, pag. 13) “Se observă, că atunci când
o persoană are copii, să manifeste față de ei o stare de grijă, să-i ingrijească, să le poarte de grijă.
Pentru familia monoparentală, concentrarea de griji se articulează în jurul părintelui singur. Pare
că această este povară cea mai grea de dus pentru singurul părinte. Principală calitate a părintelui
singur ajunge să fie faptul că el poartă de grijă, el are zi de zi în minte toate acele amănunte care
trebuie să aibă loc pentru că viață să continue în parametrii normali”. ( Cristina Ștefan , Familia
monoparentală – Aspecte privand protecția socială, Ed. Arefeana, București , 2001, pag. 13)

“Din acest punct de vedere, părintele singur poate fi apreciat că o persoană care-și asumă
responsabilităti multiple, iar culpabilizarea pentru singurătate ar trebui să nu se mai extindă
stigmatizant asupra familiei sale. Familiile monoparentale sunt adesea stigmatizate că familii în
care ,,ceva nu este în regulă", față de familiile biparentale în care aparentă de normalitate este
menținută cu mai multă usurintă”. (Cristina Ștefan , Familia monoparentală – Aspecte privand
protecția socială, Ed. Arefeana, București , 2001, pag 14)

În ceea ce privește analizele referitoare la familia monoparentală un accent deosebit este


pus pe evoluția și starea copilului , părintele trecând pe plan secund.
2. Decesul unui memmbru al familiei

2.1Definirea doiliului

Un proces psihologic normal prin care trece o persoană care a pierdut ceva important de
care era ataúată, proces prin care persoană înțelege, acceptă și merge mai departe.(Vasile
Marineanu, Abordări disciplinare și transculturale ale comportamentului uman în organizația
militară,Bucuresti2015 p 214)

Cu cât este mai semnificativă pierderea, cu atât este mai intensă durerea și doliul. Doliul
este o experientă pe care fiecare persoană o trăieúte în felul său propriu, într-un mod unic și
particular, care depinde de o serie de factori, cum ar fi:

 trăsăturile de personalitate ale fiecăruia;


 modalitătile proprii de coping;
 expererienta de viață
 vârstă și genul;
 cultură din care face parte (Vasile Marineanu, Abordări disciplinare și transculturale ale
comportamentului uman în organizația militară,Bucuresti2015 p 214)

2.2Modele teoretice explicative ale doliului

În esentă, istoricul conceptului cunoaște patru faze:

 epocă timpurie, când doliul a fost identificat că o experientă umană specifică;


 epocă romantic când conceptual de doliu I s-au atașat emoțiile și sentimentele
caractiristice
 epocă modernă, care a descris doliul în termeni psihologici úi medicali;
 epocă post-modernă, în care deznodămantul normal al doliului este relativizat că o
posibilitate din multe altele, fără a există un model universal de trăire úi interpretare a
acestuia.( Vasile Marineanu, Abordări disciplinare și transculturale ale comportamentului
uman în organizația militară,Bucuresti2015 p 214)
2.3Stadiile doliului

Studiile au arătat că doliul nu trebuie privit stadial, ci oscilant, că un mountagne-russe, cu


multiple suișuri și coboraúuri, cu puncte maxime și minime.. Perioadele dificile ar trebui să
devină mai puțin intense și mai scurte, la finalul călătoriei, dar este nevoie de timp pentru a
traversă o pierdere. Chiar și după ce au trecut ani de la momentul pierderii, la evenimente
speciale, cum ar fi o nuntă în familie sau nașterea unui copil, se poate experimenta un puternic
sentiment de durere că acea persoană nu mai este aici

Freud susține:

 Procesul de hipercathexis-durerea, gândurile și amintirile legate de persoană dispărută


 Procesul de decathexis -relaxarea legăturii emoționale cu persoană decedată
 Procesul de cathexis -recuperarea energiei emoționale investită în persoană dispărută

Worden susține:

 Fază acceptării realităzii pierderii


 Fază durerii pierderii si a regretelor
 Fază de adaptare la situația în care persoană decedată nu mai este
 Fază de realocare emotională a celui dispărut úi reîntoarcere la viață curentă(Vasile
Marineanu, Abordări disciplinare și transculturale ale comportamentului uman în
organizația militară,Bucuresti2015 p 215-216)

2.4Familia monoparentală rezultată în urmă decesului unuia dintre partenerii


conjugali – efecte asupra copiilor.

Nimic nu poate fi mai devastator pentru un copil decât să treacă prin ămoartea unuia
dintre parintiisai. Dacă pentru familiile ce au avut parte de un divott, situația este oarecum
suportabilă, pentru cele în care unul dintre cei doi parteneri a murit este un moment care rareori
va fi depăsit fără că restul membrilor să nu rămană cu diferite traume. Desigur, în aceste cazuri,
este recomandat suport psihologic profesional, atât pentru copii, cât și pentru partenerul
supraviețuitor. În lipsă acestuia, se pot dezvoltă grave tulburări psihice, că depresiile,în special
dacă moartea a fost una timpurie și violentă, că un accident sau o sinucidere.
În acest caz, mamele au tendința de a deveni prea protective sau, din lipsă timpului, prea
permisive. Tații, mai rău, au tendința de a se închide în șine și de a fi copleșiți de situație,
deoarece modelul tradițional de familie, care pare să domine societatea romanească, nu i-a
pregătit pentru momentul în care ar trebui să-și crească singuri copiii.

2.5Efectele decesului unui părinte asupra copilului

Moartea unei persoane dragi poate reprezenta un șoc pentru oricine. Cu atât mai mult în
copilărie, atunci când încă nu am realizat că fiecare fiintă moare, la un moment dat. În funcție de
vârstă copilului, efectul de moment al decesului unuia dintre părinti, poate fi un eveniment
marcant, pentru întreagă viață, dacă acesta nu este sprijinit moral, așa cum ar trebui. Părintele,
insăasi, poate ignoră emoțiile copilului, prins în tumultul propiiloremotiisiin pregătirile pentru
înmormântare. De aceea, este bine binevenit ajutorul unei rude de care copilul se sime apropiat,
pentru a stă cu acesta pe toată perioadă pregătirilor.

2.5Ca efecte apărute la copii în urmă decesului unuia dintre părinti amintim :

 insomnii sau coșmaruri


 un regres în comportament (că urinarea în pat, probleme în vorbire, etc. )
 pierderea apetitului
 boli fizice (copiii mici nu știu săisi exprime sentimentele, manifestându-le fizic)
 anxietate
 culpabilizare
 dificultăti deinvătare sau pierderi de memorie
 comportament introvertit
 hiperactivitate

Toate acestea pot fi depăsite dacă li se acordăatentia necesară și sunt rezolvate


corespunzător, aplicând metodele potrivite. Astfel de manifestarireprezintă modul lor de a-și
exprimă tristețea. Au nevoie de compasiune și înțelegere, sustineresi comunicare. Ceea ce simț
este normal,iardiscutiile despre moarte sau despre părintele decedat nu trebuie evitate. În timp,
aceste semne ale durerii se vor ameliora.
Pe termen lung, există alte probleme care apăr în cazul unui copil al cărui părinte a
decedat. De la o maturizare precoce și până la abuzul de substanțe, de la probleme relaționale sau
un comportament nonconformist, toate acestea pot fi rezolvate și evitate, deși unui singur părinte
îi va fi foarte greu. O rudă apropiată sau un prieten de familie va trebui să ia locul figurii
parentale dispărute, așa că roagă o persoană de încredere să se apropie de copil, pentru a evită
anumite neplăceri.

Copilul va simți nevoia să suplinească lipsă figurii parentale dispărute, încercând săil
protejeze pe cel rămas în viață. Așa cum am menționat mai sus, acest lucru îl va maturiza
timpuriu, și, chiar dacă asta pare o idee bună la o primă vedere, va fi, de fapt, în detrimentul său.
Timpul pe care îl va acordă acestei substituiri, îl va reduce pe cel care ar trebui dedicat
activitătilor specifice vârstei sale.

Multipărinti singuri tind săincerce să suplinească financiar lipsă părintelui, crezând că


acoperirea acestui plan va fi îndeajuns. Nu este! Deoarece acesta va lucra mai mult și, implicit,
va lipsi mai mult de acasă, copilul se va simți abandonat sau singur.

O stare de anxietate ar putea pune stăpanire pe copil, dat fiind faptul că acesta se simte
„altfel” decât copiii cu familiile complete. Anxietatea se manifestă prin teamă, fobii, dispoziție
dramatică, tristețe, dar și prin simptome fizice că amețeală, arsuri stomacale, dureri de cap, etc.
Netratată, această ar putea conduce la depresie, dificultatirelationale, fobii, comportamente
antisociale și multe altele. De aceea, este recomandat să acordatiatentie comportamentului
copilului, chiar și la câțiva ani de la moartea părintelui său. Dacă acesta manifestă un simptom al
anxietății sau depresiei, este de preferat ajutorul psihologului școlii sau al medicului de familie.

Există câteva stagii ale durerii prin care un copil fără un părinte va trece la aflarea vestii
– indiferent dacă această este despre un divorț sau un deces:

 Negarea: „Nu se poate, nu e adevarat” – Copilul va refuză să creadă că ceea ce se


intamplă este adevărat. În ambele cazuri, acest stagiu poate fi caracterizat prin plânsete,
refuzarea realității, un comportament la fel că înainte.
 Furia: „Tu ești de vină!” – Acest stagiu poate fi cel mai dureros ăpentru părintele rămas
lângă copil. De multe ori, furia se va îndreptă asupra acestuia, copilul spunând cuvinte
dureroase, ce vor fi cu greu uitate.
 Târguială: „Voi fi mai bun!” – Dacă în cazul morții unuia dintre părinți, copilul știe că
târguială nu mai poate ajută (deși, în sinea lui, s-ar putea să se roage săii fie adus
părintele înapoi), în cazul divorțului, acest stagiu va fi mult mai evident.
 Depresia: „Nimic nu e bun” – Din fericire, acest stagiu este unul trecător, și este mult mai
superficial decât o depresie adevarată. Acum este momentul să comunici cu el și săii
explici situația mult mai bine.
 Acceptarea: Într-un final, va apareasi acceptarea. Momentul de scădere a tensiunii,
conformarea, intelegerearealitatii – acesta este semnul că viață a mers înainte și că
lucrurile și-au intrat, din punct de vedere emoțional, pe făgașul normal.

Întristarea, suferința și plângerea necazului sunt răspunsul natural la o pierdere importantă.


Orice pierdere poate cauza un sentiment de amărăciune.

Îndurerarea este cauzată de o pierdere rapidă, în urmă unui eveniment traumatic și


neașteptat.Diferă de la o persoană la altă. Reacția este influentataatat de relația cu persoană
pierdută, cu obiectul sau situația cât și de stil, personalitate și experiență de viață. Modul în care
se exprimă durerea depinde în parte și de cultură, regulile socialesi religioase ale comunității.

Îndurerarea este exprimată fizic, emoțional, social și spiritual.

Exprimarea fizică include plânsul, suspinele, durerile de cap, lipsă poftei de mâncare,
insomnia,scăderea în greutate, oboseală, sentimentul de povară, durerile organice și alte semne
de stres.

Din punct de vedere emoțional, sunt prezente tristețea, dorul, îngrijorarea, anxietatea,
frustrarea, furia, sentimentul de vina.

Exprimarea socială constă în izolare și comportamente bizare.

Exprimările spirituale sunt sub formă întrebărilor privitoare la motivul pierderii, scopul
durerii, suferinței și al vieții, sensul morții. Plângerea unei morți este influențată de modul în care
este privită moartea în general. Amărăciunea poate cauza simptome serioase și de durată, precum
depresia, anxietatea, tentativele de suicid, durerile fizice, stresul post-traumatic.
Durerea intensă poate provocă experienteneobisnuite. După un deces, o persoană poate
dezvoltă un comportament și maniere similare celui pierdut, poate avea halucinații auditive și
vizuale cu persoană dragă pierdută. Cei care trec prin aceste experiențe trebuie să consulte un
medic și un psiholog sau o persoană a clerului specializată în consiliere.

2.6Varsta și dezvoltarea emotionalain fluenteaza modul de plângere a unei morți.

Copiii cu vârstă sub 7 anipercep moartea că o separare. Se pot simtiabandonati și


speriați. Le este frică să rămână singuri sau să plece de lângă persoane dragi, nu vor să doarmă
singuri noaptea și să meargă la grădiniță sau la școală. Copiii la această vârstă nu-și pot exprimă
verbal sentimentele, ci prin acțiuni: refuzul de a ascultă de adulți, accese de furie, jucărea unor
roluri într-o lume imaginară. Copiii mai mici de 2 ani refuză să vorbească și sunt iritabili. Copiii
cu vârste între 2 și 5 ani pot avea probleme în legătură cu alimentația, somnul, mersul la toaletă.

Între vârstele de 7 și 12 ani, moartea este percepută că o amenințare a propriei siguranțe.


Unii simț nevoia să stea lângă cineva care să-i protejeze, pe candaltii devin retrași. Sunt copii
care încearcă să fie curajoși și se comportă foarte bine. Un copil îndurerat poate avea probleme
de concentrare la școală, nu poate urmă indicațiile și nu-și poate indepliniactivitatile zilnice. La
această vârstă copiii au nevoie să fie făcuți să înțeleagă că nu au nici o vina pentru deces.

Adolescenții percep moartea că și adulții. Își pot exprimasentimenteleintr-un mod


dramatic sineasteptat. Se pot alaturaunorgrupurireligioase care definescmoarteaintr-un mod
linistitorpentrutineri. Pot incercasainvingamoarteaprinparticiparea la activitatipericuloase (curse
de mașini, fumat, alcool, droguri, sex neprotejat). Că siadultii, adolescentiisuntcapabili de suicid
în aceastaperioada de suferința.

Plângerea unei pierderi importante necesită timp. În funcție de circumstanțele în care a


avut loc, poate dură de la luni la ani de zile. Trecerea prin etapele suferinteiadapteaza omul
pentru noul capitol al vieții sale.

Conștientizarea pierderii poate fi pe loc sau în câteva zile sau luni. O pierdere așteptată
(moartea după o lungă suferința) se conștientizează imediat, o pierdere subită, tragică necesită
mai mult timp. Acceptarea realității atunci când necazul nu afectează rutină zilnică (un deces
într-un orasindepartat, diagnosticul de cancer când boală nu se manifestă) cere timp.
În această etapă, persoanele se simț amorțite și tulburate. Funerariile, ritualurile
evenimentele acestei perioade acceptarea pierderii.

Modul de exteriorizare este unic depinde de pierderii. Omul se poate iritabil neliniștit,
calm decât de obicei poate nevoia fie departe aproape de alte persoane. Poate avea sentimentul
nu este acceași . Nu surprinzătoare sentimentele contradictorii (disperare același timp ușurare).

Procesul de plângere necazului nu urmează un program stabilit. Tinde fie imprevizibil,


cu gânduri sentimente care dispar. După primele zile, tristețea se estompeazaurmandcateva
zile fără lacrimi. Apoi, fără un motiv aparent, durerea revine.

Când durerea provoacadorinta de izolare este important se gaseascamodalitati de


exprimare ei (discuție, scris, , , exerciții fizice).

Spiritualitatea își face loc procesul de plângere necazului. Se se scopul pierderii. Unii
obtinelinistea prin religie credintaaltii se de ea.

Lume poate fi dificil se exprime totalitate durerea. Este posibil anumite aspecte ale
durerii nerezolvate aparacomplicatii asociate cu plângerea necazului, :

 sunt mai multe pierderi majore într-o perioadă scurtă de timp


 plângerea unei pierderi permanente din cauza unei boli cronice sau invalidități
 pierderea unei persoane importante (apare sentimentul de neputință trecerii peste decesul
cuiva special)
 moartea violentă a unei persoane dragi (moartea unui copil, deces prin accident,
omucidere, sinucidere)
 obstacole în plângerea unui necaz (întoarcerea rapidă la servici, medicatiaanxiolitica
pentru cupareaemotiilorcovarsitoare)
 antecedente de anxietate și depresie.

2.7Adaptarea la pierderea suferită

Poate dură 2 sau mai mulți ani trecerea prin toate etapele de plângere a pierderii și depinde de
relația cu persoană decedată, cu obiectul pierdut și de modul de viață. Chiar după 2 ani se poate
retrăi sentimentul de durere când este vorba de o persoană iubită. Se întâmplă mai ales în timpul
sărbătorilor sau altor evenimente speciale.

Unii specialiști consideră procesul de plângere că fiind o recuperare lentă după o criză de
atașament. După ce se pierde ceva sau pe cineva apropiat, dispare sentimentul de siguranță.
Adaptarea la o pierdere majoră reprezintă dezvoltarea sau intarirearelatiilor cu alte persoane,
locuri sau activități. Aceste noi capitole ale vieții nu sunt menite să înlocuiască pierderea suferită
și servesc că suport începutului noii faze a vieții.

2.8Sfaturi pentru un părinte singur:

 comunicarea este, de multe ori, pârghia ce salvează orice situație


 nu te sfii să apelezi la ajutorul unui psiholog, pentru a-ți ajută copilul să depasească
momentele critice
 acceptă manifestările copilului siincearcă să i le înțelegi
 vorbește cu el și ajută-l să intteleagă ceea ce se intamplă
 ai răbdare, trecerea timpului va atenua din durere și va face lucrurile să se linistească
 nu încerca să suplinesti lipsă celuilalt părinte prin compensații materiale
 răspunde-i la întrebări sincer, chiar dacă unele dintre aceste răspunsuri păr să fie
dureroase
 nu itidescarca stresul pe copil, chiar dacă uneori simți că „explodezi”. Adu-ți aminte că
acesta este nevinovat.

Într-adevăr, este o adevarată provocare să crești un copil de unul/una singur/ă, însă dacă
va ști să gestioneze situatiilesi să-și păstreze răbdarea, nimic nu va fi imposibil pentru
acestipărinti. O greseală des intalnită, pe care o fac părintii singuri, este de a-și păstra acest stătut
pentru toată viață, „de dragul copilului” sau pentru că le e frică „de ce va zice copilul”. Discută
cu el și cere-i părerea. Nu-ți asumă, din start, faptul că acesta nu va fi de acord să îți refaci viață.
Mulți copii înțeleg că în curând vor „parasi cuibul” și că, tu vei rămâne singur/a. Mai rămâne,
doar, să înțelegi acest lucru, așa , atunci când vei simtipregatit/, ar fi bine gândești faci acest
.
3. Programe si servicii sociale famililor monoparentale

3.1Protectia socială acordată familiilor monoparentale

Familia monoparentală are anumite caracteristici și nevoi specifice. Pe măsura ce familia


cu un singur părinte a devenit cunoscută că o realitate incontestabilă, au apărut o serie de
probleme, pornind de la cele economice și continuând cu cele legate direct de exercitarea status-
rolului de părinte, precum și a relationării interpersonale.

Cele mai numeroase familii monoparentale au că sustinător unic femeile (9 din 10 părinti
singuri sunt femei). (Dinculescu V, Chirica C. (coord), Coordonate ale sărăciei în România.
Dimensiuni și factori, Raport PNUD, București, 1999, p. 14.)

Situația familiei monoparentale apare că un subiect de mare interes, ignorat la nivelul


politicilor sociale, dar aducând cu șine o serie de consecințe grave pentru societate: o mare parte
dintre copiii instituționalizați provin din astfel de familii; copiii întâmpina greutăti de adaptare,
frecventează cu dificultate școală, iar părintii au de ales între sacrificarea educației copiilor și
oportunitătile unui loc de muncă.

Politicile în domeniul populatei și familiei, în general, iar politicile orientate spre familia
monoparentală, în mod special, sunt condiționate de măsuri economice și sociale concrete.

Protecția socială, în caz de maternitate, pentru femeile care lucrează în sistemul privat,
este sporadica și lipsită de un control real. (Predă Marian, Grupuri sociale ignorate/excluse de
politicile sociale În România; în Cătălin Zamnr, Politici sociale în România, Ed. Expert,
București, 1999, p. 313).

În România nu există o anumită politică socială privind familia, suficient de clar


articulată și păstrată destul timp, pentru a fi identificată că atare. Multe aspecte păr să fie deduse
din măsuri sociale mai generale, prin incidență indirectă.

Trecând în revistă abordări posibile ale politicilor sociale privind familia. se remarcă trei
mari tipuri:
 “Politici ameliorative care au drept scop imbunătătirea condițiilor de viață ale familiilor.
Acestea au în vedere, în principal, două tipuri de măsuri: alocațiile familiale și reducerile
de taxe. Scopul măsurilor este de a realiză o redistribuitie orizontală de la familiile
restrânse la cele numeroase. Aceste politici favorizează egalitatea sau inegalitatea socială,
în raport cu distribuția copiilor pe diferite categorii socială. Sunt centrate pe copil
(alocațiile sunt acordate părintelui care îngrijește copilul) și familie (considerată drept
unitate de rezidentă)”. (Cristina Ștefan , Familia monoparentală – Aspecte privind
protecția socială, Ed. Arefeana, București , 2001, pag53)
 “Politici de remediu, care constau în educarea vieții de familie și în oferirea de informații
privind problemele familiale. Realizarea acestor politici poate fi făcută de instituții
publice sau private. În această categorie pot fi menționate serviciile de consiliere
familială și de terapie a familiei”. (Cristina Ștefan , Familia monoparentală – Aspecte
privind protecția socială, Ed. Arefeana, București , 2001, pag53 -54)
 “Politici substitutionale, rezultate că nevoie de a compensa antrenarea femeilor pe piață
muncii în defavoarea activitătilor domestice. Se referă la serviciile de asistentă a familiei
(îngrijirea și supravegherea copiilor și a persoanelor dependențe, servicii de prestare a
unor activităti menajere la domiciliu). Intervențiile sunt indirecte și realizate mai ales față
de persoane cu venituri reduse.” (Idem Cristina Ștefan )

În sensul sprijinului acordat familiei, complementar politicilor de tip substitutional, pot fi


avute în vedere, pe de-o parte, recomandări privind emanciparea femeilor, iar pe de altă, măsuri
de protecție specială a maternitătii.(idem Cristina Ștefan)

3.2Protectia maternitătii

“Protectia maternitătii reprezintă totalitatea măsurilor luate la nivelul politicilor sociale,


reglementările și legile care ocrotesc mamă și copilul. Se referă la politică demografică, la
planificarea familială, la situația femeilor pe piață muncii; la resursele financiare ale familiei
susținute prin alocații pentru copii. Suportul financiar pentru familiile cu copii se referă în
principal, la alocația pentru copii. Deși valoarea reală a alocației pentru copii nu ține pasul
inflației, această este o formă constanța de venit într-un context de creștere dramatică a sărăciei”.
(Cristina Ștefan , Familia monoparentală – Aspecte privind protecția socială, Ed. Arefeana,
București , 2001, pag 55)

Femeile care sunt cuprinse într-o formă de asigurare (în cadrul sistemului asigurărilor de
stat) pot beneficia de concedii plătite pentru creșterea copilului. Răman în afară oricăror forme
de protecție femeile care au născut înainte de a fi angajate, cele care se aflau în șomaj sau
munceau fără carte de muncă, respectiv în afară prevederilor legale. Pentru sectorul privat, nu
există mecanisme prin care angajatorul să fie controlat dacă respectă prevederile legilor privind
protecția maternitătii. Accesul femeilor pe piață muncii este cu atât mai dificil, dacă sunt în
situația de a aduce pe lume copii. Păstrarea locului de muncă și necesitatea unor venituri
suplimentare pentru familie fac necesară reluarea activitătii. Deși concediul pentru creșterea
copilului a crescut la 2 ani, numărul celor care beneficiază de el a scăzut.

Serviciile de suport pentru familiile cu copii se referă la creșe, grădinite și la practicile


curente, alternative, la ceea ce s-ar putea numi instituția bunicilor. Nu există servicii de consiliere
pentru părinte și nici posibilitatea de a supraveghea în comunitate copiii mici, ori mari, după
timpul de scoală.

3.3Alocatia de susținere pentru familia monoparentală

Familiile formate dintr-o persoană singură și copiii în varstă de pană la 18 ani aflați în
întreținere și care locuiesc impreună cu această, denumite familii monoparentale, beneficiază de
alocații de susținere

Sunt considerați că făcand parte din familie și copiii adoptați, încredințați sau aflați în
plasament familial ori pentru care s-a instituit tutelă, potrivit legii. Familiile care au în întreținere
copii de varstă scolară beneficiază de alocație de susținere în condițiile în care copiii urmează o
formă de invătămant organizată potrivit legii.

Se acordă lunar familiilor monoparentale dacă realizează venituri nete lunare pe membru
de familie de pană la 176 lei.

“Cuantumul alocației de susținere este de:


a) 52lei pentru familia cu un copil;

b) 62 lei pentru familia cu 2 copii;

c) 70 lei pentru familia cu 3 copii;

d) 79 lei pentru familia cu 4 sau mai mulți copii”( Alocația de susținere pentru familiile
monoparentale, http://www.gov.ro/notefundam/afiș-notă.php?id=2822)

Ajutoarele sociale (materiale) – prestații în bani și / sau natură:

1. ajutorul social privind venitul minim garantat conform( Legii nr. 416/2001; )

2. măsuri financiare în vederea acordării ajutoarelor pentru încălzirea locuinței în perioadă


sezonului rece (noiembrie-martie) conform (Legii nr. 416/2001 și Ordonanței nr. 55/24 iulie
2004 Publicată în Monitorul Oficial nr. 690 din 30 iulie 2004 )

Stabilirea dreptului :Alocația se acordă pe bază de cerere insotită de actele doveditoare


privind componența familiei și veniturile acesteia.

“Componenta familiei, filiația copiilor și situația lor juridică fată de reprezentantul legal
se dovedesc cu livretul de familie completat la zi. Cererile pentru stabilirea și acordarea alocației
se întocmesc de reprezentantul familiei și se inregistrează la primăria localitătii sau, după caz, a
sectorului municipiului București unde locuiește familia. În cazul familiilor fără locuintă, cererea
se inregistrează la primăria localitătii sau, după caz. a sectorului municipiului București unde
acestea trăiesc. La stabilirea veniturilor pe bază cărora se acordă alocația se iau în considerare
toate veniturile pe care membrii familiei le realizează, inclusiv cele care provin din drepturi de
asigurări sociale de stat, asigurări pentru șomaj, obligații legale de întreținere, indemnizații cu
caracter permanent, precum și alte creanțe legale. Dacă familia are în proprietate terenuri, clădiri,
spații locative sau alte bunuri, mobile ori imobile, la stabilirea venitului net lunar se iau în
considerare arendă, chiriile, alte obligații civile, naturale sau industriale, produse de acestea.
Dreptul la alocație se acordă începând cu luna următoare inregistrării cererii.”( Idem Alocația de
susținere pentru familiile monoparentale)

În vederea urmăririi respectării condițiilor de acordare a dreptului, primarii dispun


efectuarea de anchete sociale la interval de 6 luni. Pentru copiii de varstă scolară, familiile au
obligația să prezinte, din 3 în 3 luni, dovadă frecventării cursurilor. (Idem Alocația de susținere
pentru familiile monoparentale)

3.4Programe și service oferite familie monoparentale

3.4.1Servicii sociale la nivel comunitar

Fiind un grup social cu risc ridicat de sărăcie, familia monoparentala este sprijinită de stat
cu măsuri speciale de susținere cum ar fi: creșterea rolului familiei în societate, diminuarea
numărului de familii sărace dezmembrate și monoparentale. Potrivit datelor furnizate de
Institutul Național de Statistica în România sunt în jur de 500 de mii de familii monoparentale,
ceea ce reprezintă aproximativ 7% din numărul total de familii. Acest tip de familie are că sprijin
alocațiile lunare de susținere, măsuri pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale
susținute de Legea nr. 116/2002, scutirea sau diminuarea contribuțiilor datorate pentru serviciile
acordate în creșe, grădinițe sau alte tipuri de servicii acordate în instituții de zi sau
semirezidentiale, acordarea cu prioritate a serviciilor cantinei de ajutor social, accesul cu
prioritate în centre de zi pentru copiii de vârstă școlară și asigurarea de servicii de îngrijire de tip
rezidențial sau la domiciliu. De asemenea, mai au acces la servicii de informare și consiliere
gratuită cu privire la drepturile de protecție și asistentă socială, accesul la o locuința
corespunzătoare sau în regim de urgență, acordarea de către primar de ajutoare în bani sau în
natură acestor familii care sunt în situația de a fi evacuate din locuințe sau în alte situații stabilite
prin hotărârea Consiliului Local, asigurarea cu prioritate de către Agențiile Județene pentru
Ocuparea Forței de Muncă a serviciilor de consiliere și mediere a muncii, accesul la un loc de
muncă adecvat. Și, în fine, pentru părintele singur care lucrează în bază unui contract individual
de muncă sau în bază unui raport de serviciu posibilitatea stabilirii, cu acordul angajatului, a unui
program individual de muncă, în condițiile legii, care să-i permită să-și crească în condiții cât
mai bune copiii.

Dreptul familiilor monoparentale la alocația lunară de susținere se face în bază dovezilor


justificative cu privire la veniturile nete lunare care trebuie să fie sub nivelurile calculate pe bază
valorii coșului minim de consum lunar stabilit în condițiile legii, și se acordă pe bază de cerere
adresată primarului din rază teritorială a domiciliului solicitantului. Pentru a se stabili dreptul la
această alocație se iau în calcul venitul net lunar al familiei monoparentale care cuprinde
veniturile realizate în luna anterioară înregistrării cererii, în cazul în care se supun impozitării
lunare, veniturile medii lunare realizate în anul precedent, venituri din drepturi de asigurări
sociale de stat și din obligațiile legale de întreținere. Titularul alocației este obligat să comunice
orice schimbare cu privire la venituri la numărul membrilor familiei termen de 15 zile de la la
care intervenit modificarea.

3.4.2Servicii socio-eductionale.

În România, serviciile de suport pentru familiile cu copii se referă la serviciile oferite


prin instituțiile de învățământ: creșe, grsdinite, școli (NEAMTU, C., (2001) Servicii oferite de
asistentă socială din școală. Trata de asistentă socială, Ed. Polirom, Iași, p.836-853;] la care se
adaugă practicile curente alternative, private, cum ar fi antrenarea bunicilor în activitățile de
îngrijire, în rezolvarea problemelor administrative-gospodărești.Se remarcă sintagmă “institutia
bunicilor” în (ZAMFIR, E., ZAMFIR, C.,(1999) Politici de suport pentru femei, Ed. Alternative,
București, p.293;) Aceste servicii educaționale vin în diminuarea problemelor financiare a
familiei monoparentale ce permit părintelui exercitarea unei munci remunerate.Tipuri de servicii
prevăzute de lege și oferite de instituții de stat sau / și private:

Servicii de zi prin Hotărârea nr.1.438 din 2 septembrie 2004pentru aprobarea


regulamentelor – cadru de organizare și funcționarea serviciilor de prevenire a separării copilului
de familia să, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de
ocrotirea părinților săi. Din această categorie fac parte:

1. centre de zi;

2. centre de consiliere și sprijin pentru părinți;

3. centre de asistentă și sprijin al femeii gravide predispuse să-și abandoneze copilul.(H.G. nr.
1.438 în Monitorul Oficial nr. 872/24 sept. 2004, p. 12;)

Servicii de tip rezidențial prin Ordinul nr.87 din 16 iulie 2004 al secretarului de stat al
Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii pentru centrul maternal care au în vedere Centrele Maternale care oferă protecție
psiho-socială copilului alături de mamă în vederea preveniri abandonului. Serviciile oferite de
aceste instituții se regăsesc în următoarele activități de bază care au că scop atingerea
următoarelor obiective:

1. găzduirea (maxim 1 an);

2. acompanierea pluridisciplinara(Ordinul. Nr. 87/16 iulie 2004)

3.4.3Servicii de tip familial care au că rol să asigure, la domiciliul unei persoane sau
familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi.

În România, serviciile publice pentru familie se rezumă la grădinițele ce asigură


educarea copiilor și instruirea lor în însușirea limbilor străine și dobândirea unor abilități în
utilizarea calculatorului, dar aceste servicii sunt accesibile familiilor capabile să suporte costurile
ridicate. La acestea se adaugă școlile care au înființat servicii de supraveghere a elevilor după
orele de curs, care funcționează în regim de semi-internat, asigurând, contra-cost o masă caldă și
supraveghere la lecții. Tot în școli s-au deschis cabinete de consiliere, în care profesorii,
psihopedagogii, consilierii oferă atât elevilor, cât și părinților acestora asistentă privind
problemele ce apăr în procesul de formare-educare, precum și orientare școlară și profesională.

În concordanță cu noile măsuri de protecție socială a familiei monoparentale, vor fi avute


în atenție: susținerea sau diminuarea contribuției datorate pentru serviciile oferite de creșe,
grădinițe și alte tipuri de servicii acordate în instituții de zi sau semirezidentiale, acordarea cu
prioritate a seviciilor cantinei de ajutor social, accesul cu prioritate în centrele de zi pentru copii
de vârstă școlară și asigurarea serviciilor de îngrijire de tip rezidențial la domiciliu.

3.4.4Servicii socio-medicale.

Serviciile socio-medicale reprezintă un complex de activități care se acordă în cadrul


unui sistem social și medical integrat care au că drept scop:( Legea nr.273 din 21 iunie 2004
privind regimul juridic al adopției)

 menținerea autonomiei persoanei;


 prevenirea agravării și dependenței;
 prevenirea malnutriției, prin distribuirea gratuită a laptelui praf;
 reducerea mortalității infantile;
 asigurarea serviciilor medicale pentru gravide în perioadă pre și post natală chiar dacă nu
au calitatea de persoană asigurată;
 informarea părinților la situația de sănătate a copiilor, avantajele alăptării etc.;
 programe de ocrotire, educare și planning familial;
 educație sexuală pentru prevenirea bolilor cu transmisie sexuală.

Orice om respectiv copil are prevăzut în drepturi, dreptul la asistentă medicală prin
oferirea de servicii medicale specializate. Astfel, copii în timpul școlii beneficiază de campanii
de vaccinare împotrivă bolilor contagioase, că parte a programelor de prevenție. În rândul
adulților serviciile medicale la nivel medical se mai referă și la: asigurările de sănătate, proiectele
cu caracter preventiv prin informare, în vederea protejării sănătății, etc.

3.4.5Servicii socio-financiare.

În România au fost organizate centre de asistentă socială a familiei, ce aveau că scop principal
eliminarea cauzelor ce duceau familia sau individul în situația de a solicita un ajutor. În 1943,
printr-un decret de lege se înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale care avea
în alcătuirea să o Direcție a Ocrotirii Sociale cu trei servicii: Serviciul Ocrotirii Familiei,
Serviciul Ocrotirii Mamei și Copilului, și Serviciul Asistenței Sociale. În 1941 funcționau în
capitală 23 de Centre de Asistentă a Familiei. (Manoiu, F., Epureanu, V., 1996, Asistentă socială
în România, Ed. ALL, București, p.13;)

În România zilelor noastre, conform unor acte normative specifice în sprijinul familiilor
cu copii sunt prevăzute o serie de prestații sociale și financiare: