Sunteți pe pagina 1din 15

40

PARTEA II . ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Din observarea fenomenului administrativ rezultă că, odată cu


recunoaşterea personalităţii juridice politico-administrative a unor diviziuni
administrativ-teritoriale, acestea devin unităţi administrativ-teritoriale, adică devin
colectivităţi locale, subiecte colective de drept public dotate cu autorităţi
reprezentative.
Valorile politice pe care le stabilesc şi pe care caută să le transpună în
realitate autorităţile locale sunt cele care corespund intereselor colectivităţii pe
care o reprezintă. Din acest motiv, ele trebuie să deţină cea mai mare parte a
atribuţiilor necesare pentru rezolvarea problemelor locale, sau cu alte cuvinte, să
deţină o competenţă administrativă generală, pe care să o exercite în mod
autonom, dispunând de resursele necesare. Trebuie să precizăm că autonomie nu
înseamnă independenţă, de aceea, ea este însoţită întotdeauna de un control din
partea statului.
Rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa administraţiei publice locale trebuie
să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii :
- existenţa unei unităţi administrativ-teritoriale ;
- existenţa cel puţin a unei autorităţi care să reprezinte colectivitatea
teritorială locală respectivă, autonomă faţă de stat, care să dispună de
competenţă administrativă generală şi de resurse pentru realizarea
acesteia ;
- existenţa unor modalităţi de control din partea statului.
După cum am arătat, administraţia locală cuprinde administraţia locală de
bază, administraţia locală intermediară, precum şi relaţiile dintre ele.
Menţionăm că, pe lângă exercitarea competenţei colectivităţii pe care o
reprezintă, anumite autorităţi locale exercită şi atribuţii delegate de stat.
Administraţia locală de bază (municipală sau comunală) este administraţia
locală situată cel mai aproape de cetăţeni, organizată în diviziunile administrativ-
teritoriale de bază.
Administraţia locală intermediară este administraţia locală organizată la
nivelul diviziunilor administrativ-teritoriale intermediare, situate între cele de bază
41

şi stat. Administraţia intermediară se distinge prin faptul că, fiind situată între alte
două nivele de administraţie, trebuie să respecte atât competenţa unui nivel
superior, cât şi competenţa unui nivel inferior.
Administraţia locală a ţărilor din Uniunea Europeană se caracterizează
printr-o mare diversitate. Noi ne vom limita la studiul administraţiei publice locale
din Franţa şi la o comparaţie între administraţia publică locală din Franţa cu
administraţia locală din România.
De ce am ales tocmai Franţa ? Pentru că modelul francez a stat la baza
reformelor lui Cuza care au inaugurat statul român modern, influenţa acestui
model făcându-se simţită şi astăzi.

CAP.1.ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN FRANŢA

După cum arată Alain Delcamp1, Franţa este statul unitar clădit pe o
centralizare multiseculară, care a realizat o importantă descentralizare în favoarea
autorităţilor locale alese.
Prin descentralizare se realizează transferul unei părţi a competenţei
statului în favoarea autorităţilor locale alese, din raţiuni de eficienţă şi eficacitate şi
pentru a lărgi democraţia prin apropierea deciziei de cetăţeni.
Potrivit organizării administrativ-teritoriale actuale, în Franţa 2 există 21
regiuni3, 96 departamente şi 36.621 comune. Menţionăm că, funcţionează peste
15.000 de organisme de cooperare intercomunală.

1.1. Repartizarea atribuţiilor între nivelurile administraţiei publice


locale
În Franţa, atribuţiile transferate colectivităţilor teritoriale locale sunt, de
regulă, obligatorii, sunt numai de natură administrativă şi sunt stabilite prin lege.
Guvernul francez, dar şi doctrina au manifestat un interes deosebit pentru o
repartizare “carteziană” a competenţelor, pe cele trei niveluri ale administraţiei
publice locale. Astfel, s-au realizat analize funcţionale pentru a determina un “bloc
de competenţă” cât mai omogen, pentru fiecare nivel de administraţie publică.

A. DELCAMP, France : l’expérience de décentralisation, pp.149-169, în culegerea de studii Les


collectivités décentralisées de l'Union européenne apărută sub îngrijirea lui Alain DELCAMP, LA
DOCUMENTATION FRANÇAISE, Paris – 1994.
2
Avem în vedere numai partea europeană a Franţei.
3
La acestea se adaugă Corsica, precum şi 4 regiuni monodepartamentale şi 4 teritorii de peste
mări.
42

S-a ajuns astfel la următoarea repartizare de principiu:


 la nivel regional – atribuţii caracteristice rolului de reflecţie, dezvoltare şi
impulsionare a activităţilor economico-sociale;
 la nivel departamental – atribuţii caracteristice misiunii de solidaritate şi
echilibrare intercomunală;
 la nivel comunal – atribuţii caracteristice “controlului solului”, adică cea mai
mare parte a atribuţiilor din domeniul urbanismului şi responsabilitatea utilităţilor
de detaliu.
Cu toate acestea, o mare parte a atribuţiilor se realizează în comun. Cel
mai elocvent exemplu îl constituie educaţia. În acest domeniu, statul şi-a păstrat
responsabilitatea pentru organizarea generală a învăţământului, pentru recrutarea,
gestionarea şi salarizarea cadrelor didactice şi pentru finanţarea învăţământului
universitar. Celelalte niveluri au preluat fiecare competenţele privind investiţiile şi
cheltuielile de funcţionare corespunzătoare învăţământului de un anumit grad:
regiunile au preluat liceele, departamentele au preluat colegiile, iar comunele au
preluat şcolile primare şi grădiniţele1.

1.2. Administraţia publică locală intermediară


În Franţa, administraţia publică locală intermediară este structurată pe două
niveluri: regiunea şi departamentul.
Regiunea este colectivitatea teritorială locală situată la al doilea nivel
intermediar. Toate regiunile au acelaşi statut, cu excepţia Corsicii, care se bucură
de un statut special de autonomie.
Dintre principalele atribuţii ale regiunii menţionăm: adoptarea bugetului
regiunii, organizarea serviciilor administrative regionale, dezvoltarea economică,
elaborarea planului de dezvoltare regional, organizarea şi finanţarea
transporturilor (inclusiv căi ferate), amenajarea teritoriului regiunii, învăţământul
profesional şi calificarea prin ucenicie.
Organul deliberativ al regiunii este Consiliul regional, compus din consilieri
aleşi prin sufragiu universal direct, pe departamente, pentru un mandat de 5 ani,
care lucrează în şedinţe publice2.

A. DELCAMP,op.cit., pp.160, 161.


2
J. MOREAU, Administration régionale, départamentale et municipale, I2e edition, DALLOZ, Paris
– 1999, p.IX.
43

Consilierii regionali aleg, dintre ei, Preşedintele Consiliului care este


autoritatea executivă. Consiliul regional are o Comisie permanentă, formată din
Preşedintele Consiliului, un anumit număr de vicepreşedinţi şi alţi membri, stabiliţi
de Consiliu. Această Comisie exercită atribuţii delegate de Consiliu.
Regiunea şi-a păstrat de la origini, când era o instituţie publică având ca
misiune dezvoltarea economică, o structură specifică şi anume Comitetul
economic şi social. Acesta este alcătuit din membri desemnaţi de organismele cu
caracter economic, social, profesional, educativ, ştiinţific, cultural şi sportiv din
regiune. El este consultat, în prealabil, asupra problemelor care se supun
deliberării consiliului regional.
Statul este reprezentat de prefectul de regiune, care îşi exercită autoritatea
asupra serviciilor desconcentrate ale ministerelor de la nivel regional. Prefectul
regiunii este prefectul departamentului în care îşi are sediul regiunea şi are
autoritate ierarhică asupra prefecţilor celorlalte departamente ale regiunii.
Colectivitatea teritorială locală situată la primul nivel intermediar este
departamentul. Departamentele franceze au acelaşi statut, cu excepţia Parisului,
care este oraş-departament.
Dintre principalele atribuţii ale departamentului menţionăm: adoptarea
bugetului departamentului, organizarea serviciilor administrative departamentale,
acordarea unor ajutoare sociale şi asigurarea unor servicii sociale, asigurarea
unor servicii medicale, asigurarea transportului şcolar din afara perimetrelor
urbane, realizarea programelor de echipare a localităţilor rurale, elaborarea
planurilor de urbanism departamentale, protecţia mediului.
Autoritatea deliberativă a departamentului este Consiliul general. Acesta
este ales prin vot direct, în cadrul unor circumscripţii electorale denumite cantoane
(cantoanele nu au semnificaţie administrativă, fiind simple circumscripţii
electorale). Consilierii generali sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani, jumătate din
numărul lor reînnoindu-se la fiecare 3 ani 1. Consiliul general lucrează în şedinţe
publice.
Executivul colectivităţii departamentale este Preşedintele Consiliului
general, ales dintre membrii consiliului la fiecare reînnoire a acestuia.
Mai există un organ colegial, denumit “Comisia permanentă”, format din
Preşedintele Consiliului general, un anumit număr de vicepreşedinţi şi alţi membri,
1
Ibidem, p.159.
44

desemnaţi de Consiliul general. Comisia permanentă exercită atribuţiile delegate


de Consiliul general1.
La nivel departamental, statul este reprezentat de prefect, care îşi exercită
autoritatea asupra serviciilor desconcentrate ale ministerelor, organizate la nivelul
departamentului respectiv.

1.3. Administraţia locală de bază


Colectivităţile locale de bază sunt comunele. Ele sunt de mai multe
categorii: comune rurale, care se împart în comune cu o populaţie sub 3.500 de
locuitori şi comune cu o populaţie de peste 3.500 locuitori, şi comune urbane. Ele
au, în principiu, acelaşi statut, cu anumite diferenţieri pe categorii, cu excepţia
oraşelor: Paris, Lyon şi Marsilia.
Datorită dublei sale calităţi, de comunitate locală şi circumscripţie
administrativă a statului, comuna exercită două categorii de atribuţii: atribuţii
proprii şi atribuţii delegate. Dintre principalele atribuţii proprii menţionăm:
adoptarea bugetului comunei, organizarea serviciilor administrative ale comunei,
gestiunea patrimoniului comunal, transportul şcolar din cadrul perimetrelor urbane,
acordarea unor ajutoare de urgenţă, elaborarea planurilor intercomunale de
dezvoltare, elaborarea planurilor de urbanism locale şi eliberarea autorizaţiilor de
construire. Atribuţiile delegate sunt stabilite prin diverse acte normative speciale, şi
dintre acestea învederăm: activitatea de stare civilă, executarea unor măsuri de
asigurare a ordinii publice şi pregătirea alegerilor.
La nivelul comunei, funcţionează două autorităţi reprezentative: consiliul
municipal şi primarul.
Consiliul municipal este autoritatea deliberativă, cu competenţă generală,
care lucrează în şedinţe publice. Consilierii municipali sunt aleşi prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 6 ani. Consiliul poate organiza diverse
comisii, compuse din consilieri, care au ca misiune analiza unor probleme şi
iniţierea de proiecte de hotărâre. Ele nu au atribuţii decizionale. Utilizarea acestui
tip de comisii a devenit o practică în comunele urbane.
Executivul comunal este Primarul, ales de Consiliul municipal dintre
membrii săi. Chiar dacă este ales în mod indirect, primarul este un personaj
puternic. El conduce şedinţele Consiliului municipal şi aduce la îndeplinire

1
Ibidem, pp.172-174.
45

hotărârile acestuia, ceea ce îi conferă poziţia de şef al serviciilor municipale. El are


şi atribuţii proprii, fie în calitate de autoritate executivă a comunei, cum este cazul
eliberării autorizaţiilor de construire şi menţinerii ordinii publice, fie în calitate de
reprezentant al statului în comună, cum este cazul executării legilor şi a hotărârilor
de Guvern1. Tot ca reprezentant al statului, Primarul are calitatea de ofiţer de
poliţie judiciară şi ofiţer de stare civilă 2. Dacă atribuţiile ce revin comunei se
exercită în regim de autonomie, atribuţiile delegate de stat sunt supuse
subordonării ierarhice.

1.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei locale şi controlul


exercitat de stat
Între colectivităţile teritoriale locale franceze nu există raporturi de
subordonare. Relaţiile orizontale de colaborare între colectivităţile locale s-au
concretizat într-o gamă largă de forme asociative.
Controlul administrativ general asupra actelor autorităţilor locale este un
control de legalitate a posteriori şi se exercită de prefecţi.
Prefectul poate ataca, în faţa tribunalului administrativ, actul pe care îl
consideră ilegal. Atacarea actului nu implică suspendarea sa de drept.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, acesta este exercitat de
tribunalele administrative, instanţa supremă fiind Consiliul de Stat. În acest sens,
trebuie precizat că Franţa este autoarea dualismului jurisdicţional.

1.5. Evoluţia descentralizării


În Franţa, statutul de colectivităţi locale a fost recunoscut departamentelor
în anul 1871, iar comunelor în anul 1884.
Pe parcursul timpului, autonomia locală a cunoscut o anumită dezvoltare,
fiind consacrată, ca principiu general, atât de Constituţia celei de-a IV-a Republici,
cât şi de Constituţia actuală. Reglementarea autonomiei locale a rămas însă de
domeniul legii.
Până în anul 1982, activitatea colectivităţilor locale s-a desfăşurat sub un
control foarte strict din partea statului, cunoscut sub numele de “tutelă
administrativă”3. Autoritatea de tutelă era Prefectul care exercita atât un control a
priori, cât şi a posteriori, având puterea să anuleze actele autorităţilor locale,
1

A. DELCAMP, op.cit. p.152.


2
J.MOREAU, op.cit., p.78.
3
A. DELCAMP, op.cit. p.151.
46

dacă le considera ilegale. În plus, Prefectul departamentului era şi autoritatea


executivă a colectivităţii teritoriale respective.
În anul 1954, în Franţa apar regiunile, ca circumscripţii administrative ale
statului, destinate planificării dezvoltării economice.
În anul 1971, a avut loc o tentativă de reducere a numărului comunelor
(exagerat de mare în Franţa), prin fuziune. Dar această tentativă a eşuat,
sentimentul de autonomie fiind mai puternic decât nevoia de eficienţă.
În anul 1972, regiunile dobândesc statutul de instituţii publice, cu
competenţe limitate la domeniul dezvoltării economice.
În anul 1982, s-a produs o adevărată reforma a administraţiei publice locale
franceze, prin Legea privind drepturile şi libertăţile comunelor, departamentelor şi
regiunilor, cunoscută sub numele de “Legea descentralizării”. Această lege
operează un important transfer de competenţă în favoarea colectivităţilor locale,
recunoaşte statutul de colectivitate locală pentru regiune, înlătură “tutela
administrativă”, înlocuind-o cu un control de legalitate a posteriori. Controlul este
exercitat tot de Prefect, dar acesta nu mai dispune de un drept de anulare a
actelor autorităţilor locale, având doar posibilitatea de a ataca, în faţa tribunalului
administrativ, actele pe care le consideră ilegale.
O altă lege din 1982 transferă executivul departamental de la Prefect, la
Preşedintele Consiliului general.
Alte două legi, din 1983, repartizează atribuţiile între comună, departament
şi regiune, potrivit principiului subsidiarităţii.
În fine, în 1986 au loc primele alegeri directe pentru Consiliile regionale. Se
ajunge astfel la configuraţia actuală a subsistemului politico-administrativ local
francez.

CAP.2. COMPARAŢIE ÎNTRE ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DIN


FRANŢA ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ DIN ROMÂNIA
După cum am văzut, în Franţa, administraţia publică locală are o
reglementare uniformă pe întreg teritoriul ţării şi colectivităţilor teritoriale locale le
sunt recunoscute numai atribuţii de natură politico-administrativă.
47

Aceleaşi caracteristici le întâlnim şi în România.


Cu toate că, evoluţia istorică a administraţiei publice locale din România a
fost diferită de cea a administraţiei locale din Franţa, la ora actuală, după cum vom
vedea, ele au la bază aceleaşi principii.
În prezent, administraţia locală din România este reglementată prin
art.119 – 121 din Constituţie 1 şi prin Legea nr.215/2001 privind administraţia
publică locală2.
Potrivit acestor reglementări, administraţia locală din România are la
bază trei principii fundamentale de ordin constituţional, şi anume : principiul
autonomiei locale, principiul descentralizării serviciilor publice şi principiul
eligibilităţii, la care se adaugă încă trei principii de ordin legal, şi anume : principiul
legalităţii, principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit
şi principiul colaborării între administraţia de bază şi cea judeţeană3. Aceste
principii se regăsesc şi în administraţia locală din Franţa.
Din principiile enunţate rezultă caracteristicile teoretice esenţiale ale
administraţiei locale din România, care de altfel se regăsesc şi în Franţa, şi
anume :
I. comuna, oraşul şi judeţul au capacitate juridică de drept public, patrimoniu,
resurse umane şi financiare pentru a-şi putea îndeplini în mod autonom
misiunile conferite de lege;
II. raporturile dintre administraţia publică centrală şi cea locală se întemeiază
pe subsidiaritate, subordonarea fiind exclusă;

1
Iată conţinutul acestor texte :
”art.119. - Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.”
”art.120. - (1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune
şi în oraşe, sunt consiliile locale alese si primarii aleşi în condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe.
(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor.”
”art.121. – (1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea
activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii."
2
Legea nr.215/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.204 din 23 aprilie
2001.
3
Legea nr.215/2001, art.2 alin.1 şi art.6.
48

III. în relaţiile dintre administraţia publică locală organizată la nivel intermediar


şi administraţia publică locală organizată la nivel de bază nu există raporturi
de subordonare;
IV. există şi funcţionează un control de legalitate exercitat de Stat asupra
actelor autorităţilor locale.
Dacă, referitor la caracteristicile II şi III, nu există diferenţe notabile, între
realitatea administraţiei locale române şi realitatea administraţiei locale franceze,
altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte prima şi ultima caracteristică.
Prima caracteristică pe care am enunţat-o, derivă din observaţia, cu valoare
de axiomă, că autonomia locală implică două elemente esenţiale : competenţă
proprie şi resurse suficiente pentru realizarea acesteia.
De aici, imperativul ca transferul de atribuţii de la stat la autorităţile locale
să se facă întotdeauna concomitent cu transferul resurselor aferente şi, în special,
al fondurilor financiare necesare.
Dacă în Franţa, acest imperativ este respectat într-o mare măsură,
deoarece funcţionează compensarea financiară a transferului de atribuţii pe baza
cheltuielilor suportate de stat la data transferului, în România situaţia este diferită.
Deşi Legea finanţelor publice locale prevede textual ” Trecerea de către
Guvern, în administrarea şi finanţarea autorităţilor administraţiei publice locale, a
unor cheltuieli publice ca urmare a descentralizării acestora şi a altor cheltuieli
publice noi se face prin lege numai cu asigurarea resurselor financiare necesare
realizării acestora.”1, realitatea este alta.
Un exemplu elocvent de încălcare a textului citat îl reprezintă O.U. nr.206
din 15 noiembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului
nr.84/19952, care prevede :”Finanţarea cheltuielilor de funcţionare, întreţinere şi
reparare a unităţilor de învăţământ special de stat, precum şi finanţarea
cheltuielilor determinate de drepturile acordate, potrivit legii, copiilor şi tinerilor din
instituţiile de învăţământ special de stat,(…), este asigurată cu prioritate de
consiliile judeţene (…) din bugetele acestora, precum şi din resursele proprii ale

1
Art.3. din Legea nr.189/1998 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.404 din 22 octombrie 1998. Acest principiu este reiterat de Legea
nr.215/2001 la art.7 alin.3 :”Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune nici
un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de descentralizare a
unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare
corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi.”
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.594 din 22 noiembrie 2000.
49

respectivelor unităţi. (…)”1. În privinţa compensării de către stat a acestor noi


cheltuieli ce grevează bugetele judeţene, actul normativ invocat tace. Este
adevărat că, ulterior, şi cu destulă întârziere, au fost acordate anumite compensaţii
financiare, dar acestea au fost insuficiente faţă de necesităţi.
Un exemplu recent de trecere a unor cheltuieli importante în sarcina
bugetelor locale, fără a fi prevăzută vreo compensaţie financiară, este Ordonanţa
Guvernului nr.70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes
judeţean şi local2. Potrivit art.5 alin.2 lit.b din acest act normativ, cheltuielile de
întreţinere şi gospodărire, reparaţii, consolidări şi dotări independente ale unităţilor
sanitare publice de interes judeţean şi local se asigură din bugetele locale 3
Referitor la controlul de legalitate exercitat de Stat asupra actelor
autorităţilor locale, cu toate că, la modul formal, sistemul este acelaşi ca în Franţa,
funcţionarea lui este diferită în România.
Sistemul este acelaşi, deoarece atât în România cât şi în Franţa, controlul
este exercitat de Prefect, în calitatea sa de reprezentant al Statului. Acest control
priveşte numai legalitatea actelor, nu şi oportunitatea lor, şi se exercită a posteriori.
Dacă Prefectul apreciază că un act este ilegal, solicită autorităţii emitente
revocarea lui, iar dacă aceasta refuză, atacă actul respectiv la instanţa de
contencios administrativ.
În aceste condiţii, se pune întrebarea : cum este posibil ca acelaşi sistem
să funcţioneze diferit, de la o ţară la alta ? Explicaţia este oferită de două aspecte,
abordate în mod diferit în Franţa faţă de România, care par de detaliu, dar care în
realitate condiţionează funcţionarea întregului sistem. Acestea sunt : modul de
recrutare a prefecţilor şi consecinţele atacării de către Prefect a unui act al
autorităţilor locale.
În ceea ce priveşte modul de recrutare a prefecţilor, în Franţa, aceştia fac
parte din cel mai înalt corp al funcţionarilor publici de carieră, fiind specialişti de
elită în administraţie publică, selectaţi în urma a numeroase concursuri şi
examene, deosebit de riguroase. Astfel, ei sunt protejaţi de un statut special şi
depind prea puţin de culoarea politică a Guvernului. Având acest statut, este

1
Art.I pct.5 din O.U. nr.206/2000.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr.648/31.08.2002.
3
.Până la intrarea în vigoare a acestei Ordonanţe, administrarea unităţilor sanitare a aparţinut
Ministerului Sănătăţii şi Familiei.
50

garantată imparţialitatea lor în exercitarea controlului de legalitate, fiind imuni, în


principiu, la presiunile politice partizane.
În România, situaţia este diferită. Funcţia de prefect este considerată o
funcţie politică, numirea nu se face pe criterii de competenţă profesională, ci pe
criteriul apartenenţei şi fidelităţii faţă de un anumit partid, ceea ce evident, pune
sub semnul îndoielii imparţialitatea prefectului în exercitarea controlului de
legalitate.
Al doilea aspect, poate şi mai important, priveşte efectele atacării de către
Prefect a unui act al autorităţilor locale. În Franţa, atacarea, de către Prefect a unui
act nu produce suspendarea de drept a acestuia. Prefectul poate solicita instanţei
de contencios administrativ suspendarea actului respectiv, dar numai dacă
demonstrează că există pericolul producerii unui prejudiciu ireparabil sau greu de
reparat. Deci puterea de a priva de efecte un act al autorităţilor locale aparţine
justiţiei şi nu Prefectului. În acest fel, se instituie o garanţie puternică împotriva
eventualelor tendinţe de abuz ale prefecţilor.
În România, cu toate că Prefectul este om politic, deci susceptibil de abuz
în favoarea partidului său, o asemenea garanţie nu există, întrucât, potrivit ultimei
propoziţii din art.122 alin. 4 din Constituţie ”Actul atacat ( de prefect n.n.) este
suspendat de drept”. Iată cum, printr-o normă procedurală introdusă în Constituţie,
în România, Prefectul poate priva de efecte, în mod abuziv, orice act al autorităţilor
locale. Fără a deveni o practică generalizată, asemenea abuzuri s-au manifestat.
Referindu-ne, în continuare, la modul de organizare a administraţiei locale,
trebuie să arătăm că, atât în România cât şi în Franţa, colectivităţile locale de bază
sunt comunele şi oraşele, care au, de principiu, acelaşi statut. Autoritatea
deliberativă este consiliul (care se numeşte ”municipal” în Franţa şi ”local” în
România), numărul de consilieri care îl compun fiind stabilit în funcţie de populaţie.
Executivul comunal este primarul, care este ales de consiliul municipal, dintre
membrii săi, în Franţa, spre deosebire de România, unde este ales prin vot direct.
În România, ca şi în Franţa, primarul este un personaj puternic, fiind şeful
serviciilor comunale sau orăşeneşti şi exercitând unele atribuţii în nume propriu, fie
în calitatea de autoritate executivă a comunei, cum este cazul autorizaţiilor de
construire, fie în calitate de reprezentant al statului în comună sau oraş, cum este
cazul organizării alegerilor.
51

În ceea ce priveşte competenţele autorităţilor locale de bază, nu există


diferenţe semnificative între România şi Franţa.
Cooperarea intercomunală, atât de dezvoltată în Franţa, nu se manifestă
încă în România.
Deosebirea de sistem, între administraţia locală din România şi cea din
Franţa, se manifestă la nivelul intermediar. După cum am arătat, în Franţa
administraţia intermediară este structurată pe două nivele, departamental şi
regional, pe când în România a fost adoptat sistemul departamental (un singur
nivel intermediar).
Într-o prezentare sintetică, rolul şi caracteristicile administraţiei intermediare din
România se prezintă astfel :
1. Administraţia intermediarã are un dublu rol:
 în virtutea Constituţiei, coordonează activitatea consiliilor comunale şi
orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean ;
 în calitate de administraţie publică locală de nivel judeţean, în virtutea legii
organice, rezolvă şi gestionează, în nume propriu şi sub responsabilitate
proprie, treburile publice pe care legea i le dă în competenţă, în interesul
colectivităţii locale judeţene pe care o reprezintă.
2. Autoritatea administraţiei intermediare este consiliul judeţean. Exerciţiul
acestei autoritãţi se realizeazã prin două organe:
 şedinţa în plen a consiliului judeţean, organ colegial cu caracter deliberativ;
 preşedintele consiliului judeţean, organ unipersonal cu caracter executiv, având
atribuţii privind executarea în concret a legii şi a hotãrârilor şedinţei în plen a
consiliului.
3. Organele administraţiei intermediare sunt alese:
 consiliul judeţean se alege prin vot universal direct, reprezentare proporţionalã 1;
 preşedintele consiliului judeţean se alege de şedinţa în plen a acestuia, dintre
membrii sãi, prin scrutin majoritar uninominal, cu două tururi.
4. Relaţiile dintre autoritatea administraţiei intermediare şi autoritãţile
administraţiei de bazã se desfãşoarã potrivit principiului colaborãrii. Aceasta
înseamnã poziţii egale şi încheierea de convenţii de colaborare, precum şi

1
Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, republicatã în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.77 din 13 aprilie 1996, art.1.
52

acordarea de asistenţã tehnicã, de către autoritatea administraţiei intermediare, la


solicitarea autoritãţilor administraţiei de bazã.
Comparând administraţia publică locală de nivel departamental din Franţa,
cu administraţia publică locală de nivel judeţean din România, observăm că, în
ambele cazuri avem de-a face cu autorităţi eligibile, care reprezintă interesele
colectivităţilor care le-au ales şi care funcţionează în modalităţi asemănătoare.
Activitatea lor este însă diferită, datorită rolului diferit pe care îl au.
Cu toate că, sistemul departamental de administraţie intermediară nu a fost
pus în discuţie, la modul serios, în România, atât doctrina majoritară, cât şi cea
mai mare parte a clasei politice considerându-l adecvat ţării noastre, se manifestă
totuşi tendinţa spre o dezvoltare de tip regional.
Această tendinţă a fost declanşată de ratificarea Acordului european
instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi
statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie
19931.
În această bază, s-a ajuns la elaborarea, în anul 1997, a documentului
"CARTA VERDE - Politica de dezvoltare regională în România", care prevedea
următoarele obiective:
1) pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru a
deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale
acesteia;
2) reducerea disparităţilor regionale între diferite regiuni ale României;
3) integrarea activităţilor din sectorul public, pentru a realiza un nivel
superior de dezvoltare a regiunilor.
Pentru realizarea acestor obiective se propunea constituirea următoarelor 8
regiuni de dezvoltare : 1. NORD-EST, cuprinzând judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi,
Neamţ, Suceava, Vaslui; 2. SUD-EST, cuprinzând judeţele Brăila, Buzău,
1
Ratificarea acordului s-a făcut prin Legea nr.20/6.04.1993, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.73 din 12 aprilie 1993. Potrivit art.88 din acest acord, intitulat "Dezvoltarea
regională" - "1. Părţile vor întări cooperarea dintre ele în domeniul dezvoltării regionale şi al
planificării utilizării terenului. 2. În acest scop, pot fi întreprinse oricare dintre următoarele măsuri : -
schimbul de informaţii de către autorităţile naţionale, regionale sau locale privind politica regională
şi de planificare a utilizării terenului şi, dacă este cazul, acordarea de asistenţă României pentru
formularea unei asemenea politici; - acţiuni comune întreprinse de către autorităţile regionale şi
locale în domeniul dezvoltării economice ; - schimbul de vizite pentru explorarea posibilităţilor de
cooperare şi asistenţă ; - schimbul de funcţionari civili sau experţi ; - acordarea de asistenţă
tehnică, cu accent special pe dezvoltarea zonelor dezavantajate ; - stabilirea de programe pentru
schimbul de informaţii şi experienţă, prin metode care cuprind şi seminariile."
53

Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea; 3. SUD, cuprinzând judeţele Argeş, Călăraşi,


Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman; 4. SUD-VEST, cuprinzând
judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea; 5. VEST, cuprinzând judeţele Arad,
Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş; 6.NORD-VEST, cuprinzând judeţele Bihor,
Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-Mare; 7. CENTRU, cuprinzând
judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu; 8. BUCUREŞTI (include şi
judeţul Ilfov).
A urmat adoptarea Legii nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în
România1 şi emiterea H.G. nr. 634/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice
de aplicare a Legii nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România şi a
Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare
regională2, constituindu-se astfel cadrul legal necesar pentru înfiinţarea regiunilor
de dezvoltare. Acestea au fost efectiv constituite până la sfârşitul anului 1998 şi
începutul anului 1999, prin convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor
judeţene. Precizăm că, regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-
teritoriale şi nu au personalitate juridică 3. Pentru coordonarea activităţilor ce
decurg din politicile de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei regiuni de
dezvoltare funcţionează Consiliul pentru dezvoltare regională, ca organ deliberativ,
care are următoarele atribuţii principale :
 analizează şi hotărăşte strategia şi programele de dezvoltare
regională ;
 aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţia Fondului pentru
dezvoltare regională ;
 urmăreşte respectarea obiectivelor regionale 4.
Pentru realizarea obiectivelor regionale se elaborează programe concrete
care se finanţează din Fondurile pentru dezvoltare regională, constituite la nivelul
fiecărei regiuni, precum şi din Fondul naţional pentru dezvoltare regională,
toate aceste fonduri beneficiind atât de surse interne cât şi externe 5.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.265 din 16 iulie 1998.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.379 din 5 octombrie 1998.
3
Art.4 alin. 2 din Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
4
Art.6 din Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
5
Art.3 şi art.9 din Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională în România.
54

În vederea promovării obiectivelor politicii de dezvoltare regională, la nivel


central, funcţionează Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, care exercită
următoarele atribuţii principale :
 aprobă strategia naţională pentru dezvoltare regională şi Programul
naţional pentru dezvoltare regională ;
 prezintă Guvernului propuneri privind constituirea Fondului naţional
pentru dezvoltare regională ;
 aprobă criteriile, priorităţile şi modul de alocare a resurselor Fondului
naţional pentru dezvoltare regională ;
 aprobă utilizarea fondurilor de tip structural, alocate României de
către Comisia Europeană.
Pentru realizarea misiunilor ce le revin, atât Consiliile pentru dezvoltare
regională, cât şi Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională, şi-au constituit
agenţii, cu personalitate juridică, având rolul de structuri executive. Ulterior 1,
atribuţiile agenţiei naţionale au fost preluate de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei.
Concluzia generală finală a comparaţiei dintre administraţia locală din
România şi cea din Franţa este că, între cele două administraţii există similitudini
formale însemnate, mergând uneori până la identitate, dar şi diferenţe notabile
privind modul de funcţionare. O explicaţie a acestei situaţii ar fi faptul că,
administraţia locală bazată pe noile principii datează, în România, de cca.10 ani şi
nu a depăşit încă faza de reformă.

1
Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr.2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea,
organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României partea I,
nr.10/9.01.2001.