Funcţiile Limbajului

(Roman Jakobson)
1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia dintre mesaj
şi contextul lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul
cel mai larg al acestui cuvânt.

2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi

conţinutul mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse,
colorînd-o în diferite grade cu o emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai
accentuat expresive sunt interjecţiile, emfaza care ţine de intonaţie, dar şi anumite
particularităţi în construcţia mesajului, o anumită selecţie în inventarul de
sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de comparaţie etc. Se poate afirma că
funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea
pentru mesaje a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este
tot un semn al unei anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului.
Anumite particularităţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi
gesturi care însoţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că,
deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe coduri.

3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului
care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o
anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea
mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventa a acestei funcţii este realizată
prin formulele de adresare directă la colocutor cu alocutive (sau pseudoalocutive)
în cazul vocativ, atitudinea injonctivă prin construcţii imperative (cu verbe la
modul imperativ sau forme echivalente cu imperativul), prin enunţuri incantative
de urare, adulaţie, sau peiorative etc. Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în
inserţiunile incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează comportamentul
de receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale
transmiterii mesajului cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum cunoşti, vezi
bine, nu te supăra, bată-te norocul] etc. Aspectele conative sunt specifice mai ales
conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele oratorice ca mijloace specifice de
a trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i prelucra
comportamentul faţă de mesaj.
4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre
mesaj şi contactul lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de
comunicare, de control, prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact.
Elementele specifice acestei funcţii sunt, de exemplu, formulele protocolare de
salut, interjecţia alo !, inserţiunile incidente de tipul [(mă) auzi ? ], [(mă)
asculţi ? ], [înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă întrerupe, ai
răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de tipul
[da, desigur, bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care
colocutorul intervine în timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se
află pe recepţie, fie pentru a-şi manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor
secvenţe ale mesajului.
5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre
deosebire de limbajul concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite
cunoştinţe despre limbaj, adică contextul referenţial al mesajului este chiar codul
limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi metalingvistica,
limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia
metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc
de control privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic dm partea colocutorilor.
Însuşirea limbii materne, a unei limbi străine sunt procese în care se stabileşte,
pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi gramatica codului limbii, regulile de
codificare şi de decodificare. Enunţurile de definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu
nume predicativ realizat prin nume în nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt
construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încît o distincţie clară între
funcţia referenţială şi cea metalingvistica nu este totdeauna concludentă. Cînd
spunem [în prima zi a anului, de întîi ianuarie, am văzut un program frumos],
secvenţa subliniată este o construcţie apozitivă în care cei doi termeni sînt
echivalenţi, fiind coreferenţi, ceea ce înseamnă că formula este şi un articol al
codului lingvistic.
6° Funcţia poetică este definită de Jakobson ca ,, atitudinea faţă de mesaj în sine,
centrarea asupra mesajului ca atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe
departe numai la poezie (după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcţia
poetică a mesajului) şi constă în aceea că pune în evidenţă latura palpabilă a
semnelor lingvistice, adâncind opoziţia fundamentală dintre inteligibil şi
perceptibil, dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaştere inteligibilă şi obiectele
realităţii de referinţă.

În mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic se

realizează într-un mod unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele de ocurenţă şi
coocurenţa lor în construcţie punând în lucrare o prelucrare specială a sinonimiei,
omonimiei, antonimiei etc, încât se poate spune că locutorul elaborează un cod
special, un sistem singular realizat într-un mesaj singular. Lucrul acesta nu trebuie
înţeles în mod mecanic ; în măsura în care un mesaj are funcţie poetică
predominantă, el constituie o construcţie intenţionat elaborată ca deviere, creată
sau inventată, care adaugă ceva la codul existent, este o operaţie de stilizare
specifică, aducînd în mesaj montaje structurale neprevăzute în nici unul dintre
codurile preexistente. Acest adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie
textului poetic, nu intervine în raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul
unei neîntrerupte creativităţi, ci în raport cu elasticitatea codului existent în limitele
căruia are loc inovaţia. Astfel, putem spune Doar izvoarele suspină,/ Pe când
codrul negru tace, pentru că am introdus inovaţia ceva suspină în loc de cineva
suspină şi ceva taceîn loc de cineva tace, adică am asigurat compatibilitatea
semantică între izvor şi a suspina şi între codru şi a tăcea prin înlocuirea
semului /-Animat/ cu / + Animat /, în componenţa semantică a celor două
substantive. Nu este cazul acum să intrăm în detalii asupra mecanismului acestor
modificări semantice ; menţionăm însă, încă o dată, că funcţia poetică nu trebuie
căutată numai în poezie, deoarece şi în enunţuri ca vara, tot satul se trezeşte în
zori sau se înţeleg din ochi este posibilă o asemenea interpretare. Mesajul în care
funcţia poetică este predominantă are o redundanţă foarte scăzută, mai ales la nivel
semantic, dar nici acest lucru nu este o „normă” a funcţiei poetice, deoarece şi
banalul poate dobândi această virtute funcţională, dacă este folosit acolo unde nu
ne-am aştepta, adică chiar în poezie, ca în versurile lui Topârceanu : Nu e chip de
dimineaţă/ Să mai baţi trotuarele / Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă / Nasul şi
picioarele!; pe de altă parte însă, secvenţe ca satul se trezeşte, sau se înţeleg din
ochi, deşi par a fi dominate de funcţia poetică, nu au, evident, nici o legătură cu
poezia.
Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie una din
numeroasele soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema numărului şi a
denumirii lor este secundară în raport cu modul în care una sau mai multe dintre
ele se realizează în mesaj. Posibilităţile de coocurenţă în acelaşi mesaj a unor
segmente de construcţie cu funcţii diferite nu sunt nelimitate, ci constituie o
anumită ierarhie. Funcţia referenţială poate domina într-un mesaj în care apare şi
funcţia expresivă, conativă sau fatică ; funcţia poetică poate domina asupra celor
referenţială, expresivă sau conativă, ca în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-
un alb izvor tremurător / Şi unde păsările-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor ? ;
dar stabilirea dominantei este o operaţie interdependentă cu stabilirea funcţiei (sau
funcţiilor) dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat de funcţie metalingvistică
este incompatibil cu o funcţie fatică. De asemenea, deşi funcţia poetică nu este
proprie numai poeziei, realizarea ei în mesajul dominat de funcţia referenţială sau
de cea metalingvistică este foarte rară, incidentală, dacă nu total exclusă.
Admiterea coocurenţei tuturor funcţiilor în acelaşi mesaj ar duce la echivalarea lui
cu limba luată în totalitate, ceea ce ar fi, evident, un nonsens.