Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
1
În sensul arătat a se vedea O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1
şi notele bibliografice indicate.
2
Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3
septembrie 1953.
3
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania, Portugalia şi
Grecia.
4
Ulterior (şi anume, în anul 1961) devenită Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare –
O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.
Astfel, cunoscut fiind rolul pe care industria cărbunelui şi oţelului l-au avut în
declanşarea conflagraţiilor mondiale şi urmărindu-se pacificarea intereselor franco-
germane în acest sector economic, Jean Monnet (comisar general pentru planul de
modernizare şi echipament al Franţei) propune ca administrarea pieţei sectoriale a
cărbunelui şi oţelului să fie realizată prin intermediul unei structuri supranaţionale. În
consecinţă, la 18 aprile 1951 este semnat Tratatul de la Paris privind înfiinţarea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Franţa, R.F.Germania, Belgia,
Olanda, Luxemburg şi Italia, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în
vigoare la 10 august 19525.
Ulterior, la Roma, la 25 martie 1957 se semnează Tratatele privind constituirea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice – C.E.E.A./EUROATOM având ca scop
crearea unei pieţe comune nucleare, respectiv cel privind Comunitatea Economică
Europeană care îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi
economice pur sectoriale şi aspirând la o integrare europeană şi la formarea unei pieţe
unice.
Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a
marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără
unele eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi
anumite reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se
afirma că ar fi un adevărat „cal troian― al S.U.A. în Europa 6 (cu care negocierile au fost
suspendate în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând
cu 1 ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi
Irlanda7, peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen,
prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte―8. Au urmat apoi
Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea
celor din urmă determinând (datorită supraproducţiei de legume şi fructe) un dezechilibru
economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea Germaniei a fost unanim
acceptat ca un factor de progres politic şi de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1
ianuarie 1995 să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia9. Lărgirea
Comunităţilor europene prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al
politicii externe a statelor europene10; epuizând cronologia „lărgirilor europene―, arătăm
că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai
2004 au devenit state-membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia,
Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005
la Luxemburg să fie semnat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în
vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.
5
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
6
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7, citat după
O. Manolache, op. cit., p.6.
7
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de 22
decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului negativ al
referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
8
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 15.
9
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea, după cel
din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
10
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16, O.
Manolache, op. cit., p. 17.
2
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi
28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1
iulie 198711 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea
„pieţei interne―12, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor
la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic
european nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii
Europene într-un context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor
comuniste din blocul estic european, unificarea germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod
reformator în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat
instituţional unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene
devine prin Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european,
Comisia europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea
direcţiilor politicii generale ale U.E. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de
personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este
construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind
Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica externă şi de securitate
comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne –
J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene13 în Tratatul
de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu
mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost
introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din
T.C.E. arată că „ (...). Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat
membru―14. Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie
obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă
Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele
naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
Preambulul nostru retrospectiv continuă cu Tratatul de la Amsterdam (încheiat
la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la
Maastricht, reprezintă, practic, a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără
a ne propune o descriere detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin
Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost
introdusă în cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici
privitoare la libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a
Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să
11
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune combinarea a
două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv altele privind
promovarea unei politici externe comune.
12
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere interne în
care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor―.
13
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii― conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi fundamentale.
14
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p.
3
susţină şi pe viitor reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene
spre ţările din Europa Centrală şi de Est15.
În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1
decembrie 2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de
a depăşi starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi
olandezi a referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să
adapteze instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea
democratică a Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.
Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea
tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea
(fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi
Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T.F.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se
circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice
(drept comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a
materiei noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului
de la Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare
la: i) dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din
T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor
internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la
angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume
propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale 16;
ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne,
politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.
15
Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S. Deleanu,
Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.
16
Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri
externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene)
este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii în relaţiile cu statele terţe şi cu
organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea juridică a Uniunii.
17
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după S.
Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, p. 23.
4
- este un drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora;
conflictul între normele de drept intern şi normele comunitare se soluţionează în favoarea
aplicării celor din urmă;
- are dimensiunea unui drept „integrator―, tratatele europene fiind tratate-cadru
care presupun existenţa unui drept derivat (regulamente, directive, decizii);
- în fine, merită a fi subliniat caracterul descentralizat al normelor care îl
alcătuiesc, în sensul că acestea, în măsura în care au efect direct, pot fi invocate de
particulari în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor-membre (este cazul
regulamentelor, directivelor, deciziilor, nu şi al avizelor, respectiv recomandărilor,
ultimele două având caracter facultativ).
5
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (2)
18
C.J.C.E., 5 mai 1982, cauza 15/81, Rec. 1982, p. 1409.
19
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007.
6
politici comerciale comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul
Vamal Comunitar20 .
20
Instituit iniţial prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr. 82/97,
Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal
Modernizat) a fost adoptat prin Regulamentul (CE) nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iunie 2008; punerea în aplicare a acestui regulament are loc treptat,
începând cu data de 24 iunie 2009, finalizarea urmând a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013.
21
Aşa-numitele departamente „de peste mări― ale Franţei sunt insulele din Oceanul Atlantic, Pacific şi
Indian. Potrivit art. 3 alin. (1) din Codul Vamal Modernizat nu fac parte din teritoriul vamal al Comunităţii Noua
Caledonie, Mazotte, Saint-Pierre şi Miquelon, Wallis şi Futuna, Polinezia Franceză şi Teritoriile australe şi
antarctice franceze; în schimb, fac parte din teritoriile cărora li se aplică dispoziţiile art. 28-30, 34-37 TFUE insulele
Guadelupa, insula Martinica din Arhipelagul Antilelor, Guyana franceză şi Insula Réunion (anterior numită Insula
Bourbon şi considerată „Hawai-ul― francezilor). Dincolo de faptul că reputaţia teritoriilor arătate este legată în mod
obişnuit de caracterul exotic pe care îl au ca destinaţii turistice, acestea îşi conservă dimensiunea pitorească şi în
contextul mai larg al istoriei europene; astfel, este cunoscut faptul că Insula Martinica (unde consumul de parfum
Chanel sau de porţelan Limoges pe cap de locuitor este mai mare chiar decât în Franţa) este desenată pe bancnotele
euro sau faptul că Insula Réunion, fiind zona cea mai estică a Uniunii Europene, este locul unde s-a efectuat prima
plată în moneda euro cu câteva ore înaintea celor făcute de europeni.
22
JO L 35, 13.02.1996, p. 1.
7
niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul
unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub
incidenţa regulilor comunitare circumscrise principiului liberei circulaţii a mărfurilor23.
Tot pe cale jurisprudenţială, au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile
fără valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi 24 precum
şi
• materialele audiovizuale25 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub
incidența regulilor referitoare la libera circulaţie a serviciilor) sau
• monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru (în
Thompson fiind vorba despre monede de aur şi argint ieşite din circulaţie 26), în timp ce
mijloacelor de plată aflate în circulaţie într-un stat membru le sunt aplicabile regulile
privind libera circulaţie a capitalurilor27.
b) mărfurilor care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din ţări sau
teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie
(aflate în liberă practică).
În consecinţă, mărfurile care beneficiază de dispoziţiile care transpun principiul
liberei circulaţii cuprinse în art. 28-30 şi 34-37 TFUE sunt nu doar cele care provin
dintr-un stat membru ci şi cele care care provin din ţări sau teritorii din afara Uniunii
Europene şi care au fost puse în liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre. Criteriile
ce se cer a fi îndeplinite pentru ca mărfurile care provin din ţările terţe să fie puse în
liberă circulaţie în cadrul UE sunt prevăzute de art. 29 din T.f.U.E. (ex-art. 24 din
T.C.E.):
i) să se fi îndeplinit pentru aceste mărfuri formalităţile de import şi
ii) agentul economic să fi plătit taxele vamale şi taxele cu efect echivalent
nebeneficiind de nicio restituire (totală sau parţială) a acestor impuneri.
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai
multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima
transformare substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudenţial, s-a arătat că
suntem în prezenţa unei transformări esenţiale atunci când „produsul dobândeşte o
compoziţie şi caracteristici specifice proprii, pe care nu le poseda iniţial―28 sau dacă
23
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza C-7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423 .
24
C.J.C.E., 9 iulie 1992, cauza C-2/90 Comisia/Belgia, Rec., 4431.
25
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, cauza 155/73 Sacchi, Rec. 1974, p. 409.
26
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, cauza 7/78 Regina/E.G.Thompson şa, Rec. 1978, p.2247.
27
C.J.C.E., 23 februarie 1995, cauzele conexe C-358 şi C-416/93 Bordessa şa, Rec. 1995, p. I-361.
28
C.J.C.E., 26 ianuarie 1977, cauza 49/76 Gesellchaft für Überseehandel, Rec., p. 41.
8
„transformarea a făcut posibilă confecţionarea unui produs nou şi original―29. De regulă,
operaţiunile de asamblare nu prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor;
totuşi, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea monoperelor de
asamblare devine stadiul de fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează,
practic, destinaţia diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândeşte
însuşiri calitative specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din
domeniul auto)30.
Celelate mărfuri sunt considerate a fi necomunitare, originea lor putând fi:
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială, fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a
dispoziţiilor tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate cu state terţe sau grupări
de state, fie prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului
preferenţial în favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de
tarife preferinţiale în contextul politicii specifice a Comunităţii faţă de acestea).
29
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, cauza 114/78 Yoshida, Rec., p. 151.
30
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.
9
pecuniare care, indiferent de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse
unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră.
31
C.J.C.E., 1 iulie 1969, cauzele conexate 2-3/69 Social Fonds voor de Diamantarbeiders, Rec. 1969, p.
211.
32
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respectiv a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p. 13 şi urm.
33
C.J.C.E., 16 iulie 1992, cauza 163/90, citată după D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană.
Impactul asupra schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 133.
34
Idem.
10
denumirea sau circumstanţele aplicării acesteia, atâta timp cât obligaţia pecuniară
respectivă, antrenând sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor.
Nu mai puţin, nu este relevant cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau
raţiunea pentru care a fost instituită taxa; cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec
asupra exporturilor de tutun, chiar şi în condiţiile în care resursele colectate erau destinate
finanţarii fondurilor sociale (pensii) pentru angajaţii din sectorul tutunului a fost apreciată
drept o taxă cu efect echivalent întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii
frontierei, reprezenta un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor.
11
posibilitatea să ia această decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru
depozitarea pe durata îndeplinirii formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu
efect echivalent37).
- taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul
taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin
prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc);
Astfel, Curtea a reţinut că o taxă instituită de stat nu intră în sfera de aplicare a
interdicţiei cuprinse în art. 28-30 în situaţia în care este percepută pentru a acoperi costul
unui control obligatoriu cerut de dreptul UE.
Cu titlu exemplificativ, poate fi amintită taxa impusă de autorităţile regionale germane asupra
importului de animale vii a cărei finalitate era ce a acoperi costurile suportate ca urmare a controalelor
efectuate conform Directivei 81/389/CEE.
Luând în considerare că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor efectuate în temeiul
unei dispoziţii comunitare (toate statele membre de tranzit şi destinaţie fiind obligate potrivit Directivei
81/389/CEE să efectueze controale veterinare în momentul introducerii animaelor pe teritoriul lor), Curtea
reiterează că astfel de taxe nu pot fi calificate drept TEE unei taxe vamale atunci când sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;
37
C.J.C.E., 17 mai 1983, cauza 132/82, Comisia/Belgia, Rec., p.1649.
38
C.J.C.E., 16 martie 1983, cauza 266/81, citată după O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea
Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
39
C.J.C.E., 26 februarie 1975, cauza 63/74 Cadsky, Rec., p.281.
12
- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele vizate din
cadrul Comunităţii;
- sunt prevăzute de dispoziţiile dreptului european în interesul general al Uniunii;
- favorizează libera circulaţie a mărfurilor, în special neutralizând obstacolele care pot să apară ca
urmare a măsurilor unilaterale de control40.
- obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui
stat-membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93
din T.C.E.)
Prin dispoziţiile art. 28-30 tratatul scoate în afara legii obligaţiile pecuniare care,
indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, sunt impuse asupra mărfurilor ca urmare
a trecerii unei frontiere. Aplicarea aceste prevederi ar rămâne însă golită de finalitate
dacă statul ar putea prejudicia într-un fel mărfurile străine odată ce acestea se află în
interiorul teritoriului său prin aplicarea unui tratament fiscal discriminatoriu faţă de
produsele interne.
Scopul art. 110 TFUE este tocmai de a împiedica o atare conduită din raţiuni ce
privesc asigurarea unei egalităţi de tratament fiscal între mărfurile naţionale şi cele
importate.
Dată fiind insuficienta armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre,
dispoziţiile art. 110 TFUE urmăresc aşezarea mărfurilor din alte state membre într-o
situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene. Conform prevederilor
articolului anterior menţionat niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect
produselor celorlalte ţări comunitare impozite interne, de orice natură, superioare celor
care se aplică produselor naţionale similare sau care să protejeze indirect alte produse.
• ipoteza 1) prev. de art. 110 alin. 1 în statul de import există produse similare. În
interpretarea jurisprudenţială a C.E.J. (C.J.C.E.), sunt considerate similare mărfurile care
prezintă „proprietăţi analoage sau care răspund aceloraşi nevoi ale consumatorilor―41.
A se vedea cauza Comisia c. Italia: guvernul italian a impus taxe mai reduse asupra petrolului
regenerat decât asupra celui obişnuit, politică motivată din raţiuni ecologice. Totuşi, petrolul regenerat
importat nu beneficia de acelaşi avantaj. În apararea sa, Italia a susţinut că nu ar fi fost posibil să se
stabilească dacă petrolul importat era regenerat sau nu, argument respins de CEJ care a apreciat că
aparţinea importatorilor sarcina de a dovedi că petrolul lor se încadra în categoria relevantă, sub rezerva
unor cerinţe probatorii rezonabile, putând fi folosit un certificat din partea statului de export pentru a
identifica natura petrolului.
• ipoteza 2) prev. de art. 110 alin. 2 vizează mărfurile care, fără a fi similare, se
află faţă de produsele naţionale într-un raport de concurenţă, fie şi numai parţială,
indirectă sau potenţială. Practic, instituirea unor sarcini pecuniare de natură să
urmărească scopuri pur protecţioniste contravine politicilor fiscale comunitare. Fără a
exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda anumite facilităţi fiscale
40
C.J.C.E., 27 septembrie 1988, cauza 18/87, Comisia/Germania, Rec., p. 5247.
41
C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.
13
produselor indigene, Curtea de Justiţie a statuat că acestea trebuie extinse în aceleaşi
condiţii şi la produsele importate42.
Scopul este de a împiedica pragurile diferite de taxare de natură a determina o
protecţie indirectă a mărfurilor naţionale. Astfel, vinul şi berea nu sunt produse similare
ca atare dar, în ciuda acestui fapt, poate exista o anume concurenţă între acestea; este
ceea ce economiştii numesc elasticitate încrucişată a cererii: odată cu creşterea preţului
unui produs faţă de preţul altuia, consumatorii se reorientează spre produsul cu preţul mai
redus.
O cauză cunoscută pentru incidenţa art. 110 alin. 2 a fost cea împotriva Regatului Unit pentru
impozitarea discriminatorie a vinului faţă de bere 43. Regatul Unit a impus asupra anumitor vinuri o acciză care
reprezenta aprox. 38% din preţul de vânzare al produsului în comparaţie cu acciza asupra berii care era 25% din
preţul produsului; fiind de notorietate că Regatul Unit este un producător important de bere şi nu de vin, efectul
protecţionist al impunerii era mai mult decât evident, fiind vizibilă protecţia producţiei naţionale de bere în timp ce
vinul provenit din alte state membre, fiind suprataxat, avea caracterul unui produs de lux nu mai reprezenta pentru
consumator o alternativă reală în raport cu băutura tipică de fabricaţie naţională
În mod similar, Franţa avea taxe mai mari pentru băuturile alcoolice obţinute din cereale (whisky,
rom, gin şi vodcă) decât pentru cele pe bază de vin sau fructe (cognac, calvados, armagnac). Franţa producea
foarte puţin din prima categorie fiind în schimb un producător important al celor din a doua categorie 44.
42
Idem.
43
C.J.C.E., 12 iulie 1983, cauza 170/78 Comisia/Regatul Unit, Rec. 1983, p. 2265.
44
C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.
45
C.J.C.E., 11 martie 1992, cauza 78/90, citată după D.M.Şandru, op. cit., p. 135.
46
C.J.C.E., 7 mai 1987, cauza 193/85 Co-Frutta, Rec. 1987, p. 2085.
14
care impozitul a fost prevăzut din raţiuni protecţioniste, de favorizare indirectă a
mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispoziţiilor art. 110 din T.f.U.E.
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent,
respectiv taxe interne cu efect discriminatoriu, statul are obligaţia fie să înlăture
reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele comunitare, fie să extindă
avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile importate. În plan fiscal, statul
trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor
încasate ilicit este de competenţa statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a
avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor-
membre.
Dat fiind efectul direct al dispoziţiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor cu
efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanţelor naţionale restituirea
taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligaţia de restituire se naste de la data
plăţii taxei şi nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor
comunitare.
Bineînţeles, instanţele naţionale sunt ţinute să procedeze la evaluarea corectă a
întinderii prejudiciului, şi în consecinţă, făcând aplicarea principiului îmbogăţirii fără
justă cauză, să respingă sau să limiteze restituirea taxelor în măsura în care au fost incluse
de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători. În fine, importatorii
prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-interese sub
condiţia dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele percepute în mod
ilicit.
15
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (3)
16
În fine, cerinţa transfrontalieră este îndeplinită şi în cazul în care produsul doar
tranzitează statul membru în cauză, Curtea precizând că libera circulaţie a mărfurilor
implică existenţa recunoaşterii liberului tranzit al mărfurilor în spaţiul UE49.
În acest context, Curtea a fost chemată să interpreteze până unde se întinde sensul
noţiunii de „măsuri adoptate de stat‖, apreciind că sunt avute în vedere măsurile
adoptate de autorităţile statelor membre precum şi:
- măsurile adoptate de un organism profesional cu atribuţii de reglementare şi
disciplinare în domeniul său profesional conferite prin legislaţia naţională50. Şi
- activităţile entităţilor de drept privat dar care sunt înfiinţate prin lege, finanţate
în principal de guvern sau prin contribuţii obligatorii ale întreprinderilor dintr-un anumit
sector de activitate şi/sau din care sunt numiţi membri de către autorităţile publice sau
supravegheate de acestea pot fi considerate acţiuni ale statului51.
Nu mai puţin, relativ recent, Curtea pare a admite că şi
- declaraţiile publice ale unui funcţionar pot fi imputabile unui stat membu dacă
destinatarii declaraţiilor pot presupune în mod rezonabil că, în contextul dat, reflectă o
poziţie oficială52.
În fine, art. 34 TFUE vizează
- inclusiv măsurile adoptate de instituţiile UE.
49
C.J.C.E., 15 noiembrie 2005, cauza C-320/03, Comisia/Austria, Rec. 2005, p. I-9871, pct. 65.
50
C.J.C.E., 18 noiembrie 1989, cauzele conexate 266/87 şi 267/87 R/Royal Pharmaceutical
Society of Great Britain, Rec. 1989, p. 1295.
51
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, cauza C-249/81 Comisia/Irlanda (Buy Irish), Rec. 1982, p. 4005,
C.J.C.E., 5 noiembrie 2002, cauza C-325/00 Comisia/Germania, Rec. 2002, p. I-9977.
52
C.J.C.E., 17 aprilie 2007, cauza C-470/03 AGM-COS.MET, Rep. 2007, p. I-2749.
53
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, cauza C-265/95 Comisia/Franţa, Rec. 1997, p. I-6959, pct.31.
17
francez nu adoptase măsuri suficiente pentru a împiedica acţiunile fermierilor francezi care perturbau
importurile de produse agricole provenite din alte state membre. În contextul pasivităţii manifestate faţă
de actele de vandalism ale agricultorilor francezi (constând în distrugerea legumelor şi fructelor originare
din alte state membre urmare interceptării autocamioanele care le transportau), neintervenţia autorităţilor
franceze a fost calificată drept o încălcare a art. 34 TFUE.
54
C.J.C.E., 12 iulie 1973, cauza 2/73 Geddo, Rec. 1973, p. 865.
55
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.
56
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
18
70/50/CEE57 - aplicată în perioada de tranziţie a Comunităţii, care prevedea intenţia
Comisiei de a interzice
57
Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 în temeiul art. 33 alin. (7) privind eliminarea
măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt reglementate de alte
dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE (70/50/CEE), J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970, p. 29.
58
C.J.C.E., 11 iulie 1974, cauza 8/74 Dassonville, Rec. 1974, p.837.
19
pentru Scotch whisky. Deşi produsele au fost importate în Belgia în temeiul documentelor franceze cerute
şi vămuite ca mărfuri comunitare, autorităţile belgiene au apreciat că cei doi Dassonville au încălcat legea
belgiană (art. 1 şi 4 din decretul mai sus menţionat) nefiind în posesia unui certificat de origine eliberat de
autorităţile britanice.
În procedura declanşată de statul belgian pentru tragerea la răspundere penală, societăţile pe
acţiuni Fourcroy şi Breuval din Bruxelles s-au constituit parte civilă, solicitând repararea prejudiciului pe
care l-ar fi suferit datorită importului ilegal. Cele două societăţi sunt importatori-distribuitori exclusivi de
whisky în Belgia, unul pentru marca Vat 69, celălalt pentru marca Johnnie Walker; ele susţin că sunt
îndreptăţite să se opună importurilor efectuate în condiţii ilegale de terţi în Belgia privind marca a căror
distribuţie este asigurată de aceştia. Învinuiţii aveau obligaţia fie de a importa whisky direct din Regatul
Unit, fie de a solicita documentele oficiale de la furnizorii francezi sau de la autorităţile britanice înainte
de a introduce produs în Belgia.
„4. Din dosar şi din dezbateri reiese că un comerciant care doreşte să importe în
Belgia Scotch whisky aflat deja în liberă circulaţie în Franţa nu poate să îşi procure un
astfel de certificat decât cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importă
în mod direct din statul producător”.
7. Chiar fără a trebui să cerceteze dacă asemenea măsuri intră sau nu sub incidenţa
art. 36, acestea nu pot, în niciun caz, în temeiul principiului enunţat în a doua teză a
acestui articol, să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată
în comerţul dintre statele membre.
20
Astfel, pronunţându-se asupra primei întrebări adresate de Tribunal de première
instance din Bruxelles, Curtea hotărăşte:
21
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (4)
Sunt bariere tipice în calea comerţului şi constau în normele interne (sau practici
ale statelor membre) care dau expresie unui tratament diferenţiat al mărfurilor în funcţie
de ţara de origine, afectând importurile în favoarea produselor naţionale. Astfel,
prevederile art. 2 din Directiva 70/50/CEE aveau în vedere
• măsurile care împiedică importurile sau le fac mai dificile sau oneroase faţă de
desfacerea producţiei naţionale;
• măsurile care supun importurile unei condiţii cerute doar pentru mărfurile
importate sau unei condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea prevăzută pentru
produsele naţionale precum şi
• măsurile care favorizează produsele naţionale sau le acordă acestora o preferinţă.
59
C.J.C.E, 15 martie 2007, cauza C-54/05 Comisia/Finlanda, Rep. 2007, p. I-2473, pct. 31, respectiv
C.J.C.E, 30 iulie 1971, cauzele conexate 51-54/71 International Fruit Company şi alţii, Rec. 1971, p. 1107.
60
C.J.C.E., 8 iulie 1975, cauza 4/75, Rewe Zentralfinanz, Rec. 1975, p. 843.
22
control la nivel naţional şi/sau au rol de verificări la faţa locului. Totuşi, dacă aceste
controale, indiferent de locul unde se desfăşoară, sunt echivalente cu un control
sistematic al produselor importate, vor fi considerate m.e.e.r.c61.
Starea de fapt. Reclamantul din procesul principal, dl. Schloh, a cumpărat un automobil nou
din Germania şi a obţinut un certificat de conformitate cu tipurile de maşini agreate în Belgia.Ulterior dl.
Schloh a prezentat maşina societăţii de control, pentru a se verifica, înaintea înmatriculării – aşa cum
impunea legislaţia belgiană – dacă starea vehiculului corespunde normelor de securitate şi întreţinere.
Vehiculul a fost înmatriculat 2 zile mai târziu, dl. Schloh plătind o primă redevenţă de 500 franci
belgieni (FB).
După o săptămână, printr-o scrisoare, societatea de control l-a invitat pe dl. Schloh să prezinte
maşina pentru un nou control tehnic cerut de lege. Al doilea control viza obţinerea de la reclamant a unei
declaraţii scrise din care să rezulte că utilizarea maşinii îi permite ca, pentru o perioadă de patru ani, să
fie dispensat de un control tehnic anual. Deşi a refuzat iniţial să se supună celui de-al doilea control,
care i se părea abuziv, totuşi, pentru a obţine un document intitulat certificat de vizită - obligatoriu pentru
orice vehicul înmatriculat în Belgia, s-a prezentat cu automobilul la control şi a plătit altă redevenţă de
500 FB.
După o corespondenţă sterilă cu ministerul belgian al comunicaţiilor, dl. Schloh a cerut în
justiţie restituirea ambelor sume plătite societăţii de control.
61
C.J.C.E., 15 aprilie 1997, cauza C-272/95 Deutsches Milch-Kontor, Rec. 1997, p. I-1905.
23
Este atribuţia jurisdicţiei naţionale să verifice dacă tratamentul nediscriminatoriu este asigurat
în fapt.
16. Trebuie să se răspundă instanţei naţionale că art. 30 trebuie interpretat în sensul
că reprezintă o m.e.e.r.c. o măsură naţională subordonează înmatricularea unui vehicul
importat dotat cu un certificat de conformitate cu tipurile de vehicule agreate în statul
membru de import unui control tehnic. Această măsură este totuşi justificată de art. 36 în
măsura în care poartă asupra vehiculelor puse în circulaţie înainte de această înmatriculare sau
se aplică fără distincţie în raport de originea naţională sau importată a vehiculelor în
chestiune.
Comisia a introdus acţiune împotriva Irlandei susţinând că respectiva campanie este o m.e.e.r.c.
Apărarea Guvernului irlandez a fost construită, în principal, în jurul a două argumente:
• interdicţia m.e.e.r.c. nu se aplică decât actelor care au un efect obligatoriu şi care emană de la o
autoritate publică;
• respectiva campanie nu a produs efecte restrictive în privinţa importurilor, procentul de mărfuri
irlandeze vândute pe piaţa irlandeză raportat la totalul mărfurilor vândute pe piaţă scăzând de la 49,2% în
1977 la 43,4% în 1980.
24
Soluţia. Curtea a constatat următoarele:
15 (...) guvernul irlandez este cel care numeşte membrii consiliului de conducere al Irish
Goods Council, îi acordă subvenţii guvernamentale care acoperă majoritatea cheltuielilor şi
stabileşte obiectivele şi principiile generale ale campaniei pentru promovarea vânzării şi
cumpărării de produse irlandeze pusă în aplicare de aceasta. În consecinţă, guvernul irlandez nu
se poate prevala de faptul că o societate de drept privat a desfăşurat campania pentru a eluda
responsabilitatea ce i-ar putea reveni în temeiul dispoziţiilor tratatului.
(...)
23. În primul rând, se impune a se constata că această campanie nu poate fi asimilată
unei acţiuni de publicitate întreprinsă de întreprinderi private sau publice sau a unui grup
de întreprinderi în scopul de a promova cumpărarea mărfurilor pe care le produc.
Campania reflectă (...) intenţia deliberată a guvernului irlandez de a înlocui pe piaţa
irlandeză produsele importate cu produsele naţionale şi de a restrânge astfel importurile
provenind din alte state membre.
(...)
25. Deşi activităţile continuate, şi anume campania publicitară şi utilizarea etichetei
„garantat irlandez‖, nu au avut ca efect o contribuţie semnificativă la cucerirea pieţei irlandeze
de către produsele naţionale, nu poate fi negat faptul că aceste două activităţi, indiferent de
eficacitatea lor, fac parte dintr-un program guvernamental care are ca obiect înlocuirea
produselor importate cu produse naţionale şi care poate afecta volumul comerţului
intracomunitar.
26. Într-adevăr, campania de publicitate pentru promovarea vânzării şi cumpărării de
produse irlandeze nu poate fi separată nici de originea sa în cadrul programului guvernamental,
nici de legătura sa cu introducerea etichetei „garantat irlandez‖ şi organizarea unui sistem special
pentru examinarea reclamaţiilor privind produsele marcate cu această etichetă. Organizarea
acestui sistem de soluţionare a reclamaţiilor privind produsele irlandeze confirmă efectiv nivelul
de organizare a campaniei „Cumpăraţi mărfuri irlandeze‖ şi caracterul discriminatoriu al
acesteia.
„27. În aceste împrejurări, cele două activităţi în cauză ajung să instituie o practică
naţională, introdusă de guvernul irlandez şi pusă în aplicare cu sprijinul acestuia, al cărei
efect potenţial asupra importurilor este comparabil cu cel care rezultă din măsurile
guvernamentale cu caracter obligatoriu.
28. O astfel de practică nu face excepţie de la interdicţiile prevăzute la art. 30 din
tratat (în prezent, art. 36 TFUE, subl. ns.) prin simplul fapt că nu se bazează pe decizii cu
caracter obligatoriu pentru întreprinderi. Chiar şi acele actele ale guvernului unui stat
membru care sunt lipsite de forţa de constrângere pot fi susceptibile să influenţeze
comportamentul comercianţilor şi al consumatorilor pe teritoriul acestui stat şi să aibă
astfel ca efect periclitarea scopurilor Comunităţii (...).
29. Acesta este cazul atunci când, ca şi în speţă, o astfel de practică restrictivă constă în
punerea în aplicare a unui program definit de guvern care afectează ansamblul economiei
naţionale şi care urmăreşte să restrângă comerţul intracomunitar prin promovarea cumpărării
produselor naţionale, prin intermediul unei campanii publicitare la scară naţională şi prin
organizarea unor proceduri speciale aplicabile numai produselor naţionale şi când ansamblul
25
acestor activităţi este imputabil guvernului şi se desfăşoară în mod organizat pe întreg teritoriul
naţional.
30. Rezultă de aici că Irlanda a încălcat obligaţiile care îi revin în temeiul tratatului prin
organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării produselor irlandeze pe
teritoriul său‖.
„19. (...) inserarea unei astfel de clauze (...) într-un anunţ de licitaţie poate avea drept
consecinţă faptul că operatorii economici care produc sau utilizează materiale echivalente celor a
căror conformitate cu normele irlandeze a fost certificată se abţin să răspundă licitaţiei.
20. În plus, reiese (...) că o singură întreprindere a fost agreată de Institutul irlandez de
cercetare şi standardizare pentru a putea aplica marca standardului irlandez pe ţevile de tipul
cerut pentru lucrările în cauză. Această întreprindere are sediul în Irlanda. Includerea clauzei în
caietul de sarcini a avut astfel ca rezultat să rezerve furnizarea conductelor de canalizare necesar
pentru lucrările organizate de municipalitatea din Dundalk în exclusivitate fabricanţilor
irlandezi.‖
26
aplicabile distinctiv ci şi cele aplicate în mod nediferenţiat produselor naţionale şi celor
importate.
→ Normele tehnice
10. întrucât, în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii publice, guvernul german afirmă că
stabilirea conţinuturilor minime de alcool prin legislaţia naţională are rolul de a evita
înmulţirea exagerată a băuturilor spirtoase pe piaţa naţională, în special a băuturilor spirtoase
cu conţinut moderat de alcool, astfel de produse putând, în opinia sa, să inducă mai uşor
dependenţa decât băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată;
27
în afară de aceasta, o mare parte a băuturilor alcoolizate cu un conţinut ridicat de alcool, liber
comercializate pe piaţa germană, este consumată în mod curent subformă diluată;
12. întrucât guvernul german susţine, de asemenea, că stabilirea unei limite inferioare a
tăriei alcoolice pentru anumite lichioruri este menită să protejeze consumatorul împotriva
practicilor neloiale ale producătorilor sau ale distribuitorilor de băuturi spirtoase;
13. întrucât, după cum a subliniat Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce
priveşte conţinutul de alcool al băuturilor poate servi la standardizarea produselor
comercializate şi a denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparenţe a tranzacţiilor
comerciale şi a ofertelor către public;
întrucât, din acest motiv, nu se poate cu toate acestea merge până la a considera stabilirea
imperativă a unei concentraţii alcoolice minime ca o garanţie esenţială a corectitudinii
tranzacţiilor comerciale, în timp ce este uşor să se asigure o informare convenabilă a
cumpărătorului impunând ca pe ambalajul produselor să figureze o menţiune a originii şi a tăriei
alcoolice;
14. întrucât din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conţinutul minim de
alcool al băuturilor spirtoase nu urmăresc un scop de interes general care să primeze faţă
de cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor, care constituie una dintre regulile fundamentale ale
Comunităţii;
întrucât rezultă astfel că cerinţa unilaterală, impusă prin reglementările unui stat membru,
a unui conţinut minim de alcool pentru comercializarea băuturilor spirtoase constituie un
obstacol în calea schimburilor, incompatibil cu dispoziţiile articolului 30 din tratat;
28
şi, în consecinţă, pronunţându-se asupra întrebărilor preliminare adresate de
instanţa de trimitere, prin ordonanţa din din 28 aprilie 1978,
Curtea hotărăşte:
29
• în fine, hotărârea admite că statele membre pot adopta măsuri care restrâng
comerţul intracomunitar sub condiţia ca acestea să fie justificate de „cerinţe
imperative‖ (pct.8 par. 2), cum ar fi: protecţia consumatorilor, eficienţa controalelor
fiscale, corectitudinea tranzacţiilor comerciale.
30
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (5)
Starea de fapt. Keck şi Mithouard, doi manageri de supermarket din Franţa au vândut 1264 de
sticle de bere Picon si 544 kg cafea Sati Rouge la preţuri inferioare celor de achiziţie. Conform legislaţiei
franceze vânzarea în pierdere constituia infracţiune dar numai dacă era săvârşită de către comercianţi nu
şi de către producătorii mărfurilor. În cadrul celor două proceduri penale declanţate împotriva d-nilor
Keck şi Mithouard, Tribunalul de primă instanţă din Strasbourg a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul
CEE două întrebări preliminare privind interpretarea dispoziţiilor referitoare la concurenţa şi libera
circulaţie în cadrul Comunităţii. K.şi M. au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a revânzării în
pierdere cum este cea instituită prin legea franceză este incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor precum şi cu principiul liberei concurenţe.
„(...)
12. Se impune să constatăm că o legislaţie naţională care interzice în mod general
revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele
membre.
14. Având în vedere faptul că operatorii economici invocă din ce în ce mai mult art. 30
din Tratat (în prezent, art. 34 TFUE, subl.ns.) pentru a contesta orice fel de reglementări care au
ca efect limitarea libertăţii lor comerciale, chiar dacă acestea nu vizează produsele provenind din
31
alte state membre, Curtea apreciază ca fiind necesar să reexamineze şi să clarifice jurisprudenţa
sa în această materie.
16. În schimb, trebuie să considerăm că, spre deosebire de ceea ce s-a reţinut pânăîn
prezent, aplicarea la produse provenind din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care
limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu este susceptibilă să împiedice direct
sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul între statele membre în sensul jurisprudenţei
Dassonville (...), cu condiţia ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici
care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în acelaşi
fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenind din alte
state membre.
18. În concluzie, urmează se se răspundă instanţei naţionale că art. 30 din Tratatul CEE
trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în mod
general revânzarea în pierdere‖.
62
A se vedea S. Weatherill, P. Beaumont, EU Law, ed. A 3-a, Penguin, 1999, p. 608.
32
mărfurilor importate din statul B, chiar dacă aceste mărfuri îndeplinesc deja
prevederile din statul B. Conform regulilor statornicite în Cassis, statul A este
împiedicat să îşi impună normele în astfel de situaţii întrucât nu va putea să
împiedice comercializarea pe teritoriul său a produselor confecţionate cu
respectarea legislaţiei din ţara de origine.
63
C.J.C.E., 15 decembrie 1993, cauza C-292/92 Hünermund şi alţii, Rec. 1993, p. I-6787.
64
C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-401 şi C-402/92 Tankstation’t Heukske şi J.B.E. Boermans,
Rec. 1994, p. I-2199.
65
C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-69 şi C-258/93 Punto Casa şi PPV, Rec. 1994, p. I-2355.
33
sau cele prin care statul grec rezerva vânzarea laptelui fabricat special pentru copii în
favoarea exclusivă a farmaciilor66.
La nivel doctrinar, se face distincţia între modalităţile de vânzare statice, şi
anume: normele referitoare la orarele magazinelor sau tipul de spaţii în care pot fi
vândute anumite mărfuri şi modalităţile de vânzare dinamice care au în vedere modurile
în care un producător alege să comercializeze un anumit produs, prin intermediul unei
anumite forme de publicitate, oferte gratuite şi altele asemenea67.
66
C.J.C.E., 29 iunie 1995, cauza 391/92, Comisia/Grecia, Rec. 1995, p. I-1621.
67
A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 855.
68
C.J.C.E., 15 decembrie 1982, cauza C-286/81 Oosthoek , Rec. 1982, p. I-4575, pct. 15.
69
C.J.C.E., 9 februarie 1995, cauza C-412/93 Leclerc-Siplec, Rec. 1995, p. I-179.
34
Cu referire la prima condiţie, se constată că „restricţia austriacă a vânzării la domiciliu
se aplică tuturor operatorilor economici care exercită activităţi pe teritoriul austriac, indiferent
de naţionalitatea lor, prin urmare se apreciază că această condiţie este îndeplinită‖(pct. 18 din
hotărâre).
Cu referire la a doua condiţie care impune ca reglementarea să afecteze în mod egal
bunurile, indiferent de ţara lor de origine, se constată că „elementele de care dispune Curtea nu îi
permit să determine cu certitudine dacă interdicţia naţională de vânzare la domiciliu împiedică
accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state membre‖(pct. 25), considerând că este
„în sarcina instanţei naţionale de trimitere de a face verificările necesare în sensul arătat şi, dacă
este cazul (adică s-ar reţine că norma se află sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c.,
subl. ns.), de a constata că măsura ar putea avea un caracter justificat de un obiectiv de interes
general (precum protecţia consumatorilor) şi ar fi proporţională cu obiectivul urmărit (pct. 30)‖.
70
A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, op. cit., p. 864.
35
pronunţat în sensul că modalităţile de vânzare sunt scoase de sub incidenţa dispoziţiilor
care interzic m.e.e.r.c. doar dacă nu împiedică accesul pe piaţă al produselor importate
sau dacă nu afectează vânzarea produselor din alte state membre mai mult decât cea a
mărfurilor naţionale.
36
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (6)
37
asupra raportului dintre excepţiile legale şi cele jurisprudenţiale să revenim după
examinarea acestora71.
- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit
interdicţia de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în
ciuda faptului că nu mai au curs legal, este în acelaşi timp interzisă în acest stat-
membru72), restricţia fiind justificată de protecţia dreptului de a bate monedă care, în mod
tradiţional, se circumscrie prerogativelor de care dispune un stat în apărarea intereselor
sale;
71
A se vedea infra, p.
72
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
73
C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79. Invocarea art. 36 din T.f.U.E. (ex-art. 30 din T.C.E.) ar fi lipsită
însă de eficienţă juridică în cazul în care statul membru respectiv nu ar institui dispoziţii naţionale similare prin care
să interzică fabricarea şi distribuirea pe teritoriul său a aceluiaşi gen de produse.
38
economice ocazionate de eliminarea barierelor în calea comerţului intracomunitar. Totuşi,
ţinând cont de amploarea consecinţelor pe care le poate avea o întrerupere a aprovizionării
cu produse petroliere pentru existenţa unui stat, trebuie să apreciem că scopul de a asigura
oricând o aprovizionare minimală cu produse petroliere depăşeşte considerentele de natură
pur economică şi poate deci să constituie un obiectiv care intră în noţiunea de siguranţă
publică.
36. Trebuie adăugat că prezintă importanţă, în sensul art. 36, faptul că reglementarea în
cauză este justificată prin circumstanţe obiective care răspund cerinţelor siguranţei publice. (...)
37. După cum a constatat Curtea (...), art. 36, ca excepţie de la un principiu fundamental
din Tratat, trebuie să fie interpretat astfel încât să nu îşi extindă efectele dincolo de ceea ce este
necesar pentru protecţia intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, iar măsurile adoptate pe
baza acestui articol nu trebuie să creeze obstacole în calea importurilor, disproporţionate
faţă de obiectivele respective. Măsurile adoptate pe baza art. 36 nu pot deci să fie justificate
decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest articol şi dacă nu aduc atingere
mai mult decât este necesar schimburilor comerciale intracomunitare‖.
74
În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de l’ Union Européenne et politiques communautaires, ed.
a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.
75
C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.
76
A se vedea decizia Comisiei din 7 noiembrie 1987, afacerea Lebon, citată după S. Deleanu, op. cit., p.
84.
77
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute în vedere,
practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele, desenele şi modelele
industriale, indicaţiile geografice).
39
justificate de protecţia „obiectului specific― al dreptului de proprietate intelectuală sau
industrială respectiv.
Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific― al dreptului constă în
prerogativa exclusivă de a utiliza o invenţie în vederea fabricării şi a primei puneri în
circulaţie a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei licenţe
terţilor) precum şi de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau
comercializat cu consimţământul titularului dreptului, se depăşesc, practic, limitele
„obiectului specific― al dreptului său, funcţionând în materie regula „epuizării“ dreptului
potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă prin
primul act de comercializare a produsului78 şi, în consecinţă, „actele secundare de
comercializare (şi nu de producţie, până la până la prima punere în vânzare) vor expune
produsul principiului liberei circulaţii―79.
Practic, în situaţia în care un produs a fost pus deja în circulaţie pe teritoriul
unui stat membru fie de către titularul dreptului, fie de către un terţ cu
consimţământul său, acesta (titularul dreptului) nu se va mai putea opune importului
produsului respectiv într-un alt stat membru80.
78
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situaţia în care prima valorificare a
produsului este realizată de însuşi titularul dreptului, ci şi în cazul în care aceasta are loc din iniţiativa unui terţ
abilitat.
79
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
80
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în sensul că, în
situaţia în care un terţ comercializează produsul în condiţii de natură să creeze confuzii asupra originii acestuia,
titularului dreptului i se recunoaşte prerogativa de a acţiona împotriva terţului chiar dacă produsul era deja pus în
circulaţie pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudenţial, s-a reţinut că epuizarea dreptului
nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în prezenţa alterării produsului şi atunci când
punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiţii obiectiv incompatibile cu imaginea recunoscută a produsului―, a
se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4 noiembrie 1997, exemplu preluat după A. Fuerea, idem, p. 74.
40
indigene similare ar însemna o deturnare a raţiunilor şi scopurilor pentru care au fost
recunoscute excepţiile reglementate de art. 36 din T.f.U.E.
Starea de fapt. Autorităţile autriece au permis unui grup ecologist (asociaţia Transitforum
Austria Tirol) să organizeze pe autostrada Brenner o demonstraţie împotriva poluării Alpilor datorită
traficului greu pe autostradă. Efectul a fost închiderea autostrăzii pentru aproape 30 de ore, autostrada
fiind principala rută de tranzit între Germania şi Italia. Reclamantul Schmidberger - o societate de
transport cu sediul în Germania al cărei principal obiect de activitate îl constituie transportul de bunuri
(lemn) din Germania în Italia a introdus acţiune solicitând daune din partea autorităţilor autriece; în
principal, s-a invocat că închiderea autostrăzii reprezintă o restrangere a liberei circulaţii a mărfurilor.
Instanţa naţională austriacă a formulat cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare de interpretare a
dispoziţiilor din tratat ce interzic m.e.e.r.c. şi a celor privind excepţiile de la libera circulaţie a mărfurilor.
Curtea a examinat dacă restricţia de la libera circulaţie a mărfurilor permisă de guvernul austriac era
justificată de protecţia libertăţii de exprimare şi a libertăţii de întrunire consacrate de art. 10 şi 11 CEDO.
81
C.J.C.E., 11 iulie 1985, C. 60 şi 61/84.
82
C.J.C.E., 20 septembrie 1988, C. 302/86.
83
C.J.C.E., 26 iunie 1997, C. 368/95. În condiţiile în care cei tentaţi să ofere premii substanţiale cititorilor
ar fi fost patronii grupurilor de presă ocupând poziţii de top în clasamentele economice în detrimentull micilor
editori, Curtea a apreciat că instituirea interdicţiei este una justificată, reţinând că primează, în speţă, conţinutul
publicaţiilor, şi nu mijloacele de promovare a vânzării acestora.
41
„82. (...) trebuie să verificăm dacă restricţiile impuse comerţului intracomunitar sunt
proporţionale cu scopul legitim urmărit, şi anume (...) protecţia drepturilor fundamentale.
(...)
86. (...) nu s-a contestat faptul că, în cadrul demonstraţiei, cetăţenii şi-au exercitat
drepturile fundamentale, manifestând în mod public o opinie pe care o consideră importantă în
viaţa comunităţii; de asemenea, nu s-a contestat faptul că această demonstraţie publică nu avea
ca scop restrângerea schimburilor de mărfuri de un anumit tip sau de o anumită origine (...)
87. (...) trebuie să amintim că, în speţă, autorităţile competente luaseră diferite măsuri
administrative în vederea limitării pe cât posibil a perturbării circulaţiei rutiere (...)
88. În plus, nu s-a contestat faptul că acţiunea izolată despre care este vorba nu a dat
naştere unui climat general de insecuritate care să aibă un efect disuasiv asupra fluxului de
schimburi comerciale intracomunitare în ansamblu (...)
89. În fine, (...) autorităţile naţionale competente erau îndreptăţite să aprecieze că o
interdicţie absolută a demonstraţiei ar fi constituit o ingerinţă inacceptabilă asupra
drepturilor fundamentale ale demonstranţilor de a se asocia şi de a-şi exprima în mod paşnic
opinia în public.
(...)
93. În consecinţă, autorităţile naţionale, ţinând cont de puterea de apreciere care trebuie
să le fie recunoscută în materie, au putut aprecia în mod rezonabil că obiectivul legitim urmărit
de respectiva demonstraţie nu putea fi atins în cazul de faţă prin măsuri mai puţin restrictive
asupra comerţului intracomunitar‖.
84
Potrivit dispotiţiilor citate „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale(…)‖.
42
drepturilor de proprietate intelectuală, enumerarea rămânând deschisă şi altor corelaţii
similare.
În altă ordine de idei, sub aspectul elementelor de diferenţiere85, în timp ce
motivele care justifică excepţiile legale sunt limitativ prevăzute de art. 36 din Tratat şi de
strictă interpretare, sfera excepţiilor jurisprudenţiale se află într-o continuă proliferare.
85
A se vedea şi domeniul de aplicare relativ diferit al excepţiilor legale faţă de cel al excepţiilor
jurisprudenţiale, criteriu de departajare la care am făcut anterior referire, supra, p.
86
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 88-90, A. Fuerea, op. cit., p. 62.
43
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (7)
87
În procesul de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.) sunt semnificative trei episoade: i)
cel în cadrul căruia, până la data de 31 decembrie 1993, a avut loc desăvârşirea liberalizării deplasărilor de capital,
ii) cel circumscris scopului de a asigura, începând cu data de 1 ianuarie 1994, convergenţa politicilor economice şi,
în fine, iii) înfiinţarea Băncii Centrale Europene la data de 1 iunie 1998 şi introducerea monedei europene unice
„euro― de la 1 ianuarie 1999.
88
C.J.C.E., 11 noiembrie, C-203/80, exemplu preluat după F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene •
Libertăţile fundamentale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009, p. 190. Cu referire la aceeaşi hotărâre, a se vedea şi
opinia potrivit căreia concepţia statuată de C.J.C.E. a fost în sensul că dispoziţiile art. 67 T.C.E.E. nu aveau efect
direct, în L-D. Chiţoiu (Ghimbaş), Liberalizarea serviciilor bancare în construcţia Uniunii Europene (I), în
R.R.D.A. nr. 5/2010, p. 99. În acelaşi sens, a se vedea şi S. Deleanu, op. cit., p. 173.
44
serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor este liberalizată între statele membre“. Spre
deosebire de art. 67 din T.C.E.E., aceste prevederi au efect direct, aşa cum, de altfel, prin
hotărârea pronunţată în afacerea Luisi et Carbone - a cărei notorietate se datorează, în
special, consacrării distincţiei dintre deplasările de capital şi plăţile curente89- s-a şi
reţinut.
- Directiva nr. 86/566 din 17 noiembrie 198692 prin care au fost liberalizate
creditele pe termen lung legate de operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor care nu
erau negociate la bursă şi,
- Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 198893 care a înlăturat restricţiile privind
circulaţia capitalului94 între resortisanţii statelor membre, transferurile de capital urmând
a fi efectuate în aceleaşi condiţii ale ratei de schimb precum cele aplicate plăţilor curente;
totuşi, dispoziţiile art. 6 din directiva anterior menţionată recunosc anumitor state
membre (fiind vorba despre Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) opţiunea de a putea
institui, cu titlu temporar (şi anume până la data de 31 decembrie 1992), anumite măsuri
restrictive asupra circulaţiei capitalurilor.
89
A se vedea infra, p.
90
A se vedea J.O. L nr. 43 din 12 aprilie 1960.
91
A se vedea J. O. L nr. 49 din 22 ianuarie 1963.
92
A se vedea J.O. L nr. din 24 iunie 1986.
93
A se vedea J.O. L nr. 178 din 8 iulie 1988.
94
Directiva menţionată cuprinde un nomenclator al deplasărilor de capital, acestea fiind redate într-o
formulă relativ sistematizată pe categorii de operaţiuni.
95
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 83.
96
Cu privire la modul distinct de reglementare a capitalurilor faţă de plăţi, mai exact al situării diferite în
cadrul prevederilor T.C.E.E. a dispoziţiilor aplicabile capitalurilor, respectiv plăţilor, a se vedea supra, p. 22.
45
Capitalurile şi plăţile din Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor al Părţii a treia. Politicile Comunităţii.
97
A se vedea J. A. Usher, The Law of Money and Financial Services in the European Community, ed. a II-
a, Oxford University Press, 2002, p. 24, citat după L.-D. Chiţoiu (Ghimbav), op. cit., p. 101.
98
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, C-286/82 şi C-26/83.
46
plăţi şi nu o deplasare a capitalului chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul
transferului fizic de bancnote“99.
99
Idem. A se vedea şi C.J.C.E., 23 februarie 1995, C-358 şi 416/93.
47
serviciilor în sectoarele sensibile, ca cel bancar sau al asigurărilor, presupune
liberalizarea mişcărilor pe termen scurt şi a transferurilor în executarea unor contracte de
asigurare―101.
În acelaşi timp, luând în considerare faptul că plăţile reprezintă contraprestaţii
datorate în cadrul unor tranzacţii ce implică schimburi de mărfuri sau prestarea unor
servicii, este evident că libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi a serviciilor implică
şi existenţa unei libertăţi derivate - cea a plăţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 din T.f.U.E. (ex-art. 58 din T.C.E.) libera circulaţie a
capitalurilor, respectiv a plăţilor nu poate aduce atingere dreptului recunoscut al statelor-
membre:
Potrivit art. 65 alin. (3) T.f.U.E. măsurile şi procedurile prevăzute la alin. (1) şi (2)
nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere
disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor.
100
Se impune totuşi să precizăm că nu întotdeauna libertatea de stabilire implică şi deplasarea unui capital,
este cazul în care activitatea de stabilire este însoţită de contractarea unui credit de la o bancă de pe teritoriul acelui
stat-membru.
101
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 81.
102
A se vedea şi legislaţia derivată adoptată în materia prevenirii şi spălării banilor, şi anume Directiva nr.
91/308 din 10 iunie 1991 (J.O. L nr. 166 din 28 iunie 1991) şi Directiva nr. 2001/ 97 din 4 decembrie 2001 (J.O. L
344 din 28 decembrie 2001).
48
5.5. Clauze de salvgardare
→ Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 57 alin. (1) din
T.C.E.], în raporturile cu ţările terţe, au fost menţinute restricţiile în vigoare la data
de 31 decembrie 1993 (dată până la care am arătat deja că au fost liberalizate în mod
→ O altă derogare este cea permisă de art. 75 din T.f.U.E.103 (ex-art. 60 din
T.C.E.) potrivit căruia, în scopul realizării obiectivelor constând în crearea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului
şi a activităţilor conexe,
Parlamentul European şi Consiliul, pot adopta, pe cale de regulamente,
măsuri administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile, şi anume
„îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice
care aparţin unor • persoane fizice sau juridice,
• grupuri sau entităţi fără caracter statal,
sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea― (subl.ns.).
→ Alte măsuri de salvgardare sunt cele ce pot fi adoptate, în condiţiile art. 144
din T.f. U.E.104 (ex-art. 120 din T.C.E.) de către statele care nu au aderat la moneda
unică. Astfel,
• în cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi
• sub condiţia neacordării de către Consiliu a măsurilor de asistenţă reciprocă
recomandate de Comisie sau a insuficienţei acestor măsuri,
103
Art. 75 se regăseşte în Cap. 1. Dispoziţii generale din Titlul V. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
104
Art. 144 este cuprins în Cap. 5. Dispoziţii tranzitorii din Titlul VIII. Politica economică şi monetară al
Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
49
aceste state pot adopta, cu titlu provizoriu, măsurile restrictive necesare, măsuri
care trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu
depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor în considerarea cărora
au fost instituite.
→ În fine, o altă clauză de salvgardare este cea permisă de art. 215 din T.f.U.E.105
(ex-art. 301 din T.C.E.); astfel,
→ Primele iniţiative
105
Art. 215 este articolul unic aparţinând Titlului IV. Măsurile restrictive din Partea a cincea. Acţiunea
externă a Uniunii.
50
→ Etapele constituirii UEM.
106
Statele care nu îndeplinesc criteriile sunt numite „state membre care fac obiectul unei derogări‖, poziţia
lor fiind reevaluată cel puţin o dată la doi ani pentru a stabili dacă îndeplinesc condiţiile.
51
Consiliul trebuia să decidă cel târziu până la 31 decembrie 1996 dacă majoritatea
statelor membre îndeplineau condiţiile cerute pentru adoptarea unei monede unice şi dacă
era potrivit pentru Comunitate să intre în a 3 etapă, respectiv să stabilească începutul
acesteia.
Consecinţele juridice ale trecerii la etapa 3:
- sub aspect instituţional, înfiinţarea Băncii Centrale Europene la 1 iunie
1998;
- sub aspect monetar, introducerea monedei europene unice euro la 1
ianuarie 1999;
- sub aspectul obligaţiilor statelor în materie de politică economică – aspecte
fiscale, bugetare – obligaţia de a evita deficitele publice excesive.
• argumentul potrivit căruia statele membre nu erau pregătite pentru UEM din
moment ce nu puteau îndeplini criteriile de convergenţă decât printr-o contabilitate
creativă după cum au afirmat 155 profesori universitari germani în Financial Times în 9
februarie 1998;
• argument politic: moneda unică reprezenta un pas major către un superstat
european108 ori o monedă naţională este considerată ca o parte a ideii însăşi de
naţionalitate afirmându-se că dezonorarea unei monede naţionale este o alternativă mai
puţin rea decât decesul acesteia109;
• argument economic: moneda unică ar duce la o varietate de consecinţe nedorite:
preţurile ar creşte din moment ce agenţii economici ar profita de transformarea
monedelor naţionale în euro pentru a creşte preţurile înainte de acomodarea
consumatorilor cu noii bani110.
107
Pentru dezvoltări a se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca şi notele bibliografice indicate, op. cit., p. 917
şi urm.
108
A se vedea J Redwood, The Single European Currency, Tecla, 1995, p. 11-12.
109
A se vedea C. Johnson, In with the Euro, Out whit the Pound, Penguin, 1996, p. 87.
110
A se vedea J Redwood, op. cit., p. 22.
52
Se poate concluziona că euro a avut parte de o introducere dificilă în lumea
pieţelor monedelor şi a scăzut considerabil în raport cu alte monede, lira sterlină şi
dolarul; deşi în ultima vreme a părut a se reface, rămâne problematică legătura dintre
politica monetară şi politica economică. CE deţine un control mult mai mare asupra
politicii monetare - întruchipată de euro şi de BCE - decât asupra politicii economice în
general; dacă ţările au deficite bugetare pe termen lung aceasta va determina pieţele
monetare să desconsidere euro.
53
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (8)
Potrivit art. 49 alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 43 alin. (2) din T.C.E.], libertatea de
stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanţilor statelor-membre de a accede la
activităţile independente precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.
Interpretând prevederile art. 56 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (1) din T.C.E.],
libertatea de a presta servicii (L.P.S.) reprezintă dreptul de a furniza servicii persoanelor
fizice şi juridice cu sediul pe teritoriul altor state-membre.
111
A se vedea Cap. 1 „Lucrătorii―, respectiv Cap. 2 „Dreptul de stabilire― din Titlul IV „Libera circulaţie a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor―.
112
A se vedea Cap. 3 „Serviciile―.
113
A se vedea L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris,
2006, p. 77-79.
114
A se vedea, L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 77.
54
Libertatea profesională, în oricare din formele sale de exteriorizare, se manifestă
în prezent ca un concept distinct de dreptul de liberă circulaţie şi şedere constând în
facultatea recunoscută oricărui cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi a se stabili
liber pe teritoriul comunitar independent de exercitarea unei activităţi profesionale.
2.1. Lucrătorii. Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 39 alin.
(1) din T.C.E.], „libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“;
invocarea articolului mai sus menţionat este condiţionată de existenţa a două cerinţe:
persoana fizică să aibă cetăţenia unui stat-membru şi să desfăşoare o activitate
economică.
Noţiunea de „lucrător salariat― este interpretată în sens extensiv; în mod
tradiţional, în accepţiunea jurisprudenţială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este
avută în vedere persoana care desfăşoară o activitate sub conducerea şi în beneficiul unei
alte persoane în schimbul unei remuneraţii115. Activitatea executată trebuie să fie reală şi
efectivă, şi nu pur marginală sau accesorie, neprezentând importanţă durata muncii,
aceasta fiind exercitată pe timp parţial sau dacă, potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile
băneşti astfel procurate sunt inferioare salariului considerat în statul de primire ca fiind
necesar minimei subzistenţe116, sens în care, în afacerea Kempf, s-a reţinut că beneficiază
de libera circulaţie şi profesorul de muzică care susţine 12 ore de curs săptămânal117.
Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind realizată în
schimbul unei remuneraţii; jurisprudenţial, în afacerea Steymann s-a admis chiar că poate
fi calificată ca atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase dacă
este retribuită prin contribuţia membrilor săi118. Mai mult, în sensul jurisprudenţei
Antonissen, activitatea poate să fie chiar şi potenţială, în sensul că resortisanţilor care se
află în căutarea unui loc de muncă li se recunoaşte dreptul de a invoca dispoziţiile privind
libera circulaţie, cu precizarea că statul de primire poate să limiteze perioada la un termen
rezonabil119.
115
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C-56/85.
116
C.J.C.E., 23 martie 1982, C-53/81.
117
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C-139/85.
118
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
119
C.J.C.E., 26 februarie 1991, C-292/89. În speţă este vorba despre un termen de 6 luni, dar chiar şi după
împlinirea acestuia resortisanţilor statelor-membre li se recunoaşte dreptul de a rămâne în continuare dacă fac
dovada că se află în căutarea unui loc de muncă şi că prezintă şanse reale de a fi angajaţi.
55
persoanelor care desfăşoară activităţi independente li se recunoaşte dreptul de a opta între
libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii.
Spre deosebire de libertatea de stabilire care implică o legătură continuă cu
teritoriul unui stat membru, prestarea de servicii are un caracter ocazional, presupunând,
de regulă, că prestatorul de servicii, care se află stabilit pe teritoriul unui stat membru, se
deplasează în vederea furnizării de servicii pe teritoriul unui alt stat membru. Cum în
cuprinsul studiului nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare privind formele sub care
se prezintă libertatea de stabilire (cu titlu principal, respectiv cu titlu secundar), respectiv
libertatea de a presta servicii (activă, respectiv pasivă) ne limităm acum doar la redarea,
cu titlu enunţiativ, a categoriei persoanelor care desfăşoară activităţi independente în
cadrul enumerării beneficiarilor.
Totuşi, cu titlu preliminar, se impune următoarea precizare; deşi, în principiu,
regulile incidente dreptului de stabilire, respectiv liberei prestări de servicii, pot fi
invocate de persoanele care deţin cetăţenia unui stat membru şi care desfăşoară o
activitate economică, potrivit art. 56 alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (2) din T.C.E.],
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor aplicabile serviciilor la prestatorii care sunt
resortisanţi ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în cadrul Uniunii.
120
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C-186/87.
121
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C-352/85.
122
A se vedea J.O. L 257 din 19 octombrie 1968.
56
restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor
membre în materie de stabilire şi de prestare de servicii (abrogată)123. În prezent,
indiferent dacă este vorba despre persoane care au sau nu cetăţenia unui stat-membru,
potrivit prevederilor art. 2 din Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul
statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora [!!! A se vedea
dispoziţiile instrumentului de transpunere în dreptul intern român a Directivei cetăţeniei, OUG nr.
102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată (M. Of. nr.
774 din 2 noiembrie 2011)], sfera persoanelor vizate este destul de largă, fiind vorba despre:
123
A se vedea J.O. L 172 din 28 iunie 1973.
124
Potrivit art. 2 pct. 1. din directivă prin „cetăţean al Uniunii― se înţelege orice persoană având cetăţenia
unui stat membru.
125
C.J.C.E., 13 februarie 1985, C-267/83 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 107.
57
Divorţul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu afectează
dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al uniunii care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru în cazurile în care:
126
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de beneficiari,
urmând ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertăţii de stabilire, respectiv libertăţii
de a presta servicii.
58
elimina G.I.E., de exemplu) ci presupune desfăşurarea unei activităţi economice în
schimbul unei plăţi127.
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că, în materia libertăţii de stabilire şi de
prestare a serviciilor, dispoziţiile anterior citate au în vedere societăţile ca entităţi
învestite cu personalitate juridică; din perspectiva reglementărilor concurenţiale,
interesează însă conceptul de întreprindere ca formă de desfăşurare a unor activităţi
economice, noţiunea având conotaţii economice, interesând mai puţin aspectul juridic128.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispoziţiile art.
51-54 din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile şi în materia libertăţii de a
presta servicii.
Sintetizând, condiţiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăţii de stabilire şi ai liberei prestări a serviciilor sunt:
- să fie constituite în conformitate cu legislaţia în materie a unui stat-membru;
- să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii;
- să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.
127
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C-70/95 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 111.
128
A se vedea M.N.Costin, M. Boroşteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării de
întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.
59
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (9)
129
A se vedea J. O. L 257 din 19 octombrie 1968, modificat ultima dată prin Regulamentul (CEE) nr.
2434/92 al Consiliului din 27 iulie 1992 (J.O. L 245 din 26 august 1992).
130
A se vedea J.O. L 257 din 19 octombrie 1968.
131
A se vedea J.O. L 172 din 28 iunie 1973.
132
A. Fuerea, op. cit., p. 133.
60
Pentru lucrătorii salariaţi care şi-au încetat activitatea profesională şi membrii lor
de familie au fost incidente prevederile Regulamentului (CEE) nr. 1251/70 al Comisiei
din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru
după ce au fost angajaţi în acel stat133, în timp ce pentru nesalariaţi şi membrii de familie
ai acestora se aplicau dispoziţiile Directivei 75/34/CEE a Consiliului din 17 decembrie
1974 privind dreptul resortisanţilor unui stat membru de a rămâne pe teritoriul altui stat
membru după ce au desfăşurat o activitate independentă în acesta din urmă134.
După intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European (prin care a fost
declarat obiectivul realizării unui spaţiu european fără frontiere interne), evoluţia
semnificaţiilor conceptuale a liberei circulaţii a persoanelor a fost anticipată de
adoptarea la 28 iunie 1990 a trei directive a căror finalitate a fost extinderea
dreptului de intrare şi de sejur în favoarea
133
A se vedea J.O. L 142 din 30 iunie 1970.
134
A se vedea J.O. L 14 din 20 ianuarie 1975.
135
A se vedea J.O. L 317 din 18 decembrie 1993.
136
A se vedea J.O. L 180 din 13 iulie 1990.
137
Idem.
138
A se vedea C. Barnard, The Substantive Law of the European Union: The Four Freedoms, ed. a II-a,
Oxford University Press, 2007, p. 250.
61
Tuturor acestor categorii de persoane li se mai impune şi îndeplinirea condiţiei
referitoare la deţinerea unei asigurări de sănătate pentru riscurile ce ar putea surveni în
statul în care urmează să aibă loc formarea profesională, respectiv să se stabilească.
139
În sensul arătat, a se vedea şi S. Deleanu, op. cit., p. 153.
140
Potrivit dispoziţiilor art. 17 din T.C.E. „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru―. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a evidenţiat că „cetăţenia
Uniunii completează, nu înlocuieşte cetăţenia statelor membre―.
62
Regulamentului (CEE) nr. 1612768 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE,
68/360/CEE, 72/194/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi
93/96/CEE (cunoscută şi sub denumirea de „Directiva cetăţeniei“ şi având ca termen de
transpunere data de 30 aprilie 2006) a consolidat dreptul de liberă circulaţie a
cetăţenilor Uniunii, reglementând dreptul de ieşire şi intrare pe teritoriile statelor
membre, dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni, respectiv pentru o
perioadă mai mare de trei luni precum şi condiţiile în care se obţine dreptul de şedere
permanentă.
În fine, directiva conţine şi dispoziţii referitoare la restrângerea dreptului de
intrare şi dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau
sănătate publică şi de garantare a protecţiei împotriva expulzării nejustificate a cetăţenilor
Uniunii.
141
A se vedea N. Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi lucrătorilor în
Uniunea Europeană, în R.R.D.C. nr. 5/2009, p. 56.
142
A se vedea infra,p. (secţiunea 5).
63
În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu
este resortisant al unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau,
după caz, viza necesară, statul membru în cauză este ţinut de obligaţia de a oferi acestor
persoane toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină, într-un termen
rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace că
beneficiază de dreptul de liberă circulaţie şi şedere.
Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul
său într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei obligaţii poate
face persoana pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale. În afacerea
Messner, s-a reţinut că obligaţia impusă de legislaţia italiană lucrătorilor şi prestatorilor
de servicii de a raporta prezenţa lor pe teritoriul Italiei în termen de 3 zile sancţionată cu
trei luni de închisoare sau cu amendă de 400 000 de lire italiene apare ca fiind excesiv de
restrictivă, perioada scurtă de timp de 3 zile fiind nejustificată iar sancţiunile prevăzute
pentru neîndeplinirea acesteia având un caracter disproporţionat143.
4.2. Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni. Cetăţenii Uniunii
au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă
condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un
paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor de familie care
deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe
cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.
4.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Conform art. 7
alin. (1) din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat
membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
a) sunt salariaţi sau desfăşoară activităţi independente în statul membru gazdă sau
b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor astfel
încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă
în cursul şederii şi deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă sau
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de
către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la
propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru
gazdă în timpul perioadei de şedere sau
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c).
64
membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate
anterior.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, statul membru gazdă poate
impune cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru
înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii, eliberându-se un certificat de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate
expune pe aceasta sancţiunilor instituite de legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia
ca acestea să fie nediscriminatorii şi proporţionale.
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, statele membre eliberează un document intitulat „Permis de şedere de
membru de familie al unui cetăţean al Uniunii“. Termenul pentru prezentarea cererii de
acordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii, documentul
fiind eliberat în termen de cel mult şase luni de la data prezentării cererii.
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe
perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este
mai mică de cinci ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea
îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de cel mult douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave,
studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
4.4. Dreptul de şedere permanentă. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
directivă, cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul
de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Regula se extinde şi asupra membrilor de
65
familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună
cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
66
În vederea dobândirii dreptului de şedere permanentă în condiţiile descrise la lit. a)
şi b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează
persoana în cauză se consideră petrecute pe teritoriul statului membru gazdă. Perioadele
de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă
competent, perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de
voinţa sa precum şi absenţele de la lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a
unui accident se consideră perioade de muncă.
5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale
Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi a
membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.
144
A se vedea M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011.
145
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din ordonanţă cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană care are
cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România.
146
În continuare, prin pct. 3 al aceluiaşi text legal se arată că prin membru de familie se înţelege: a) soţul
sau soţia; b) descendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se
află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai soţului/soţiei; c) ascendenţii în linie directă,
indiferent de cetăţenie, care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene precum şi cei ai soţului/soţiei.
67
Persoanele aflate în întreţinere precum şi partenerul147 beneficiază de drepturile
membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul României în condiţiile stabilite de ordonanţă.
147
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 6 din actul normativ indicat prin persoană aflată în întreţinere se înţelege
orice alt membru de familie, indiferent de cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la pct. 3 şi care, în
ţara de origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu cetăţeanul Uniunii Europene
ori se află în situaţia în care, din motive medicale grave, este necesară asistenţa personală a acestuia. În fine, la pct. 7
se prevede că partener este persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este
înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este
înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi dovedită.
68
Introducerea acţiunii în contencios administrativ împotriva refuzului permiterii intrării pe
teritoriul României nu suspendă executarea măsurii [art. 6 alin. (4)].
În mod corelativ, art. 7 din ordonanţă prevede dreptul cetăţenilor Uniunii
Europene precum şi al membrilor familiilor lor de a părăsi teritoriul României pe baza
prezentării documentelor prevăzute la art. 5 precum şi situaţiile în care este refuzată
permiterea ieşirii din ţară, şi anume dacă persoanele avute în vedere:
a) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei
măsuri preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) au fost condamnate şi au de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Împotriva refuzului permiterii ieşirii de pe teritoriul României se poate face
acţiune la instanţa de contencios administrativ competentă cu respectarea aceleiaşi
proceduri prevăzute de art. 6 alin.(4) din ordonanţă.
a) au statutul de lucrător;
b) dispun de mijloace de întreţinere pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, de
regulă cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi deţin o asigurare
medicală;
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată în condiţiile legii,
cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare de sănătate şi asigură autoritatea naţională competentă,
printr-o declaraţie pe proprie răspundere sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie, de regulă
cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c) sau ai unui cetăţean român
cu domiciliul ori reşedinţa în România.
69
Dreptul de rezidenţă se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia
unui stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul
membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate
anterior.
Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, cetăţenii Uniunii vor depune, în
termen de trei luni de la data sosirii, la formaţiunile teritoriale competente ale Oficiului
Român pentru Imigrări cerere în vederea luării în evidenţă şi eliberării certificatului de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării, valabilitatea acestuia fiind de 5 ani de la data emiterii (la solicitarea
cetăţeanului UE poate fi emis pentru o perioadă mai mică de 5 ani dar nu mai puţin de un
an)
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, se eliberează un document intitulat „carte de rezidenţă pentru
membrul de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene“. Termenul pentru
prezentarea cererii de acordare este de trei luni de la data sosirii, documentul fiind
eliberat în termen de cel mult 30 de zile de la data prezentării cererii. Cartea de rezidenţă
este valabilă timp de 5 ani de la data eliberării dar nu mai mare decât perioada prevăzută
de şedere a cetăţeanului Uniunii al cărui membru de familie este.
70
Valabilitatea acesteia nu este afectată de • absenţe temporare de pe teritoriul
României care nu depăşesc şase luni în decurs de un an sau de • absenţe de durată mai
mare în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o • absenţă de cel mult
douăsprezece luni consecutive determinată de motive întemeiate precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru
sau într-o ţară terţă.
71
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii privind durata
şederii.
Cu titlu de noutate faţă de prevederile directivei, dispoziţiile art. 21 alin. (8) din
ordonanţă recunosc cetăţenilor UE care fac dovada că au efectuat investiţii de
minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă
întreagă dreptul de a li se putea acorda rezidenţa permanentă fără îndeplinirea condiţiilor
privind durata şederii.
72
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (10)
73
Nu lipsit de importanţă este faptul că principiul egalităţii de tratament operează nu
numai cu privire la lucrători, ci şi pentru angajatori, putând fi invocat în scopul de a
angaja într-un stat-membru în care s-a stabilit lucrători care sunt naţionali ai altui stat-
membru148.
Deşi în mod obişnuit dispoziţiile art. 45 din T.f.U.E. sunt invocate în situaţia în
care un lucrător desfăşoară o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru decât
cel al cărui resortisant este, aplicarea acestora nu este exclusă atunci când o persoană
desfăşoară o activitate salariată într-o ţară terţă, cu condiţia ca raportul juridic de muncă
să aibă o legătură relevantă din perspectiva dreptului comunitar cu sistemul juridic al
unui stat membru149.
148
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 248.
149
Pentru detalii privind criteriile în funcţie de care se poate afirma existenţa unei legături relevante cu
sistemul de drept al unui stat membru a se vedea A. I. Duşcă, A.-L. Turculeanu, Drept comunitar al afacerilor.
Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 50-51.
150
C.J.C.E., 27 octombrie 1982, C-35 şi 36/1982.
74
angajarea în muncă de aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru naţionalii statului de
primire, fiind interzise măsurile discriminatorii în funcţie de cetăţenie, naţionalitate sau
domiciliu.
Cerinţa potrivit căreia resortisanţii altor state-membre trebuie să domicilieze pe
teritoriul statului de primire pentru a fi manageri de întreprindere a fost calificată drept o
discriminare indirectă bazată pe naţionalitate, urmare a faptului că nerezidenţii sunt în
mod obişnuit străini151.
În mod similar, aspiranţii la ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligaţi să facă
la angajare proba competenţei lingvistice exclusiv prin intermediul unei diplome emise
într-o anume provincie a unui stat-membru; în fine, nu este permis ca într-un contract
colectiv de muncă să se includă o clauză care să prevadă promovarea pe baza vechimii în
muncă fără luarea în considerare şi a perioadei anterioare de angajare comparabile
realizate în serviciul public al unui alt stat-membru. O atare clauză nu poate fi justificată
nici prin argumente întemeiate pe caracteristicile specifice angajării în serviciul public şi
(...) nici prin dorinţa de a se recompensa loialitatea angajaţilor152.
151
C.J.C.E., 2 mai 1998, C. 350/96 citată după O. Manolache, idem, p. 249.
152
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 251.
153
C.J.C.E., 15 decembrie 1995, C-415/1993 citată după J. Boulois, R.-M. Chevallier, D. Fasquelle, M.
Blanquet, Les grands arrêts de la jurisprudence communautaire. Tome 2 Droit communautaire des affaires •
Marché intérieur • Politiques communautaires, 5e edition, Dalloz, Paris, 2002, p. 136 şi urm.
154
C.J.C.E., 8 mai 1990, C-175/88 citată după G. Fabian, Drept instituţional comunitar, ed. a III-a revăzută
şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Sfera Juridică şi Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 467.
75
c) Avantajele sociale. Noţiunea de avantaje sociale a fost definită în afacerea
Even ocazionată de o reglementare belgiană care, stabilind vârsta de pensionare de 65 de
ani, prevedea posibilitatea acordării dreptului la pensie şi începând cu vârsta de 60 de ani,
cu aplicarea unor reduceri pentru fiecare an; aceste reduceri nu operau dacă beneficiarul
era cetăţean belgian care a luptat în al doilea război mondial alături de forţele aliate care
beneficia de o pensie de invaliditate acordată de o naţiune aliată. Cetăţeanul francez
Gilbert Even primea, în calitate de veteran de război, o pensie de invaliditate din partea
statului francez şi, în considerarea calităţii sale de lucrător în Belgia pensia acordată
înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, fără reducerea sumei.
Sesizată de instanţa naţională belgiană cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare de interpretare a unor articole din Regulamentul nr. 1408/71 privind aplicarea
regimurilor de securitate socială, Curtea a apreciat că atribuirea pensiei fără reduceri
pentru invalizii de război nu se circumscrie domeniului de aplicare al regulamentului
menţionat şi nu reprezintă un avantaj social în sensul Regulamentului nr. 1612/68,
avantajele sociale fiind „acele avantaje care, indiferent dacă sunt sau nu legate de un
contract de muncă, sunt acordate lucrătorilor naţionali datorită statutului obiectiv de
lucrători ori în virtutea rezidenţei pe teritoriul naţional şi a căror extindere pentru
lucrătorii, cetăţeni ai altor state membre, este menită să faciliteze mobilitatea lor în
cadrul Comunităţii“155.
Reprezintă însă un avantaj social alocaţia de creştere a copilului şi, în consecinţă,
în afacerea Martínez Sala s-a reţinut că principiul egalităţii de tratament se opune
condiţiei stabilite de un stat membru ca resortisanţii altor state membre să prezinte pentru
a beneficia de acordarea acesteia o autorizaţie de şedere sau un permis de şedere156.
6. Libertatea de stabilire
6.1. Delimitări conceptuale. Potrivit prevederilor art. 49 alin. (2) şi art. 54 din
T.f.U.E. [ex-art. 43 alin. (2) şi art. 48 din T.C.E.] libertatea de stabilire reprezintă dreptul
de a accede la desfăşurarea de activităţi independente, respectiv de a continua exercitarea
lor precum şi dreptul de a constitui şi a administra întreprinderi în aceleaşi condiţii ca şi
pentru naţionalii statului de primire; în înţelesul consacrat de dispoziţiile art. 54 din
Tratat, dispoziţiile amintite sunt aplicabile societăţilor constituite în conformitate cu legea
unui stat-membru care au sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
155
C.J.C.E., 31 mai 1979, C-207/78, citată după T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 404-405.
156
C.J.C.E., 12 mai 1998, C-85/96.
76
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii, fiind avute în vedere „societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără
scop lucrativ“.
Libertatea de stabilire – oferind resortisanţilor comunitari facultatea de a participa
într-un mod stabil şi continuu la viaţa economică pe teritoriul altui stat-membru decât
statul de origine – devine astfel un instrument juridic de asigurare a funcţionării efective a
principiului libertăţii comerţului în spaţiul economic european.
157
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, Europai tarsasagi jog,
KJK-Kerszov, Jogi es Uzleti Kiadp Kft., Budapesta, 2000, p. 26-28, citaţi după L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a
societăţilor comerciale în dreptul comunitar – Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 11/1997, p. 159-160.
77
Interpretarea dispoziţiilor art. 43 din T.C.E. (devenit art. 49 din T.f.U.E.), în sensul
că acestea nu conferă unei societăţi constituite în conformitate cu legea unui stat-membru
şi având acolo sediul statutar dreptul de a-şi transfera sediul într-un alt stat-membru cu
menţinerea în primul stat a personalităţii juridice, a fost consacrată prin hotărârea
pronunţată de C.J.C.E. în afacerea Daily Mail158, care, deşi a fost calificată drept „un
pas înapoi în materia unei protecţii riguroase a dreptului de stabilire“159, reprezintă un
precedent judiciar semnificativ în materie.
În speţă, societatea engleză Daily Mail a intenţionat să-şi transfere sediul social şi
centrul de afaceri din Marea Britanie în Olanda fără să se dizolve şi să se lichideze în
prealabil în statul de origine (Marea Britanie) pentru a beneficia astfel de anumite
avantaje fiscale (scutirea de impozite). Potrivit reglementărilor fiscale britanice, doar
societăţile cu reşedinţa fiscală pe teritoriul Marii Britanii sunt supuse impozitelor stabilite
de legea engleză, reşedinţa fiscală fiind locul unde se situează centrul de gestiune şi de
conducere al afacerilor societăţii. În condiţiile arătate, autorităţile fiscale britanice,
prevalându-se de regula din dreptul comercial englez potrivit căreia în cazul în care o
societate doreşte să-şi transfere sediul într-un alt stat va trebui, în prealabil, să se dizolve
în statul de origine şi să se lichideze plătindu-şi datoriile către toţi creditorii, a susţinut că
scopul mutării sediului este în realitate eludarea dispoziţiilor fiscale engleze şi evitarea
plăţii impozitelor. S-a argumentat, în continuare, că dacă operaţiunea de mutare a sediului
ar fi permisă fără o dizolvare prealabilă urmată de plata datoriilor către fisc ar echivala cu
frauda la lege ceea ce nu poate fi admisibil ca efect al invocării art. 43 şi 48 din T.C.E. (în
prezent art. 49 şi 54 din T.f.U.E. subl.ns.)160.
Prin hotărârea pronunţată, C.J.C.E. a statuat că diferenţele existente în legislaţiile
naţionale nu pot fi armonizate în temeiul articolelor mai sus menţionate din Tratat,
rămânând la latitudinea statelor-membre stabilirea condiţiilor în care se pot înfiinţa,
funcţiona şi înceta societăţile comerciale, soluţionarea conflictelor de legi putând avea loc
prin adoptarea unor măsuri de uniformizare (prin încheierea unor acorduri între statele-
membre, fie prin armonizarea regulilor în cadrul C.E.). Dispoziţiile art. 49 şi 54 din
T.f.U.E. pot fi invocate în scopul asigurării egalităţii de tratament dintre societăţile având
naţionalitatea unui stat-membru şi filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentantele
constituite pe teritoriul acestui stat de o societate cu sediul într-un alt stat membru.
158
C.J.C.E., 27 septembrie 1998, C-81/87.
159
D. M. Şandru, op. cit., p. 164.
160
Pentru detalii, a se vedea L. Imre, op. cit., p. 160-161.
78
concepţie extensivă a noţiunii de discriminare, aceasta putând rezulta fie din aplicarea de
reguli diferite unor situaţii comparabile, fie din aplicarea aceleiaşi reguli unor situaţii
diferite.
La nivel doctrinar161, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoaşterea
următoarelor prerogative:
- dreptul membrilor fondatori ai unei societăţi comerciale de a decide în mod
liber pe teritoriul cărui stat-membru vor înfiinţa societatea şi care va fi forma
acesteia;
- dreptul asociaţilor (acţionarilor) de a decide dacă exercitarea activităţii
comerciale a societăţii se va desfăşura pe teritoriul statului unde şi-a stabilit
sediul sau administraţia principală sau pe teritoriul unui alt stat membru unde
va înfiinţa o filială sau o sucursală; statul de origine nu va putea stabili reguli
prin care să se aducă restrângeri acestui drept, obligând societatea să exercite
cel puţin o parte din activitatea sa comercială pe teritoriul său;
- dreptul asociaţilor de a hotărî în mod liber dacă exercitarea activităţii în afara
statului de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale;
în consecinţă, statul de primire este obligat să înlăture din legislaţia proprie
orice dispoziţii prin care, în mod direct sau indirect, se instituie obligaţia unei
societăţi străine de a îşi extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
- dreptul oricărei societăţi la egalitate de tratament în caz de constituire a unei
filiale, sucursale, agenţii sau reprezentanţe pe teritoriul unui alt stat-membru
decât cel a cărui naţionalitate o are faţă de societăţile autohtone (este vorba, pe
de parte de egalitatea de tratament între filiala unei societăţi străine şi
societăţile statului gazdă, iar pe de altă parte de egalitatea dintre societatea-
mamă şi societăţile statului de primire).
161
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, op. cit, p. 22.
79
angajatul unei societăţi străine, categorie care, potrivit legilor de asistenţă socială
olandeze, nu este îndrituită să beneficieze de drepturile sociale respective.
Curtea a reţinut următoarele:
• reglementările olandeze discriminează societăţile străine, mai mult, ele restrâng
în mod indirect dreptul acestora de a angaja resortisanţi olandezi; în acelaşi timp,
• sunt de natură să creeze restrângeri ale dreptului de opţiune a societăţilor dintr-un
alt stat-membru în ceea ce priveşte desfăşurarea sau extinderea activităţii comerciale pe
teritoriul altui stat prin intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă, în mod
indirect, la constituirea de filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul unui stat-
membru nu poate fi condiţionată de existenţa calităţii de salariat al unei societăţi olandeze
precum şi faptul că resortisantului unui stat-membru i se recunoaşte, potrivit art. 43 şi 48
din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.f.U.E.) dreptul de a hotărî unde îşi va desfăşura activitatea
comercială societatea (în statul de origine sau într-un alt stat); dacă activitatea urmează a
avea loc în afara statului de constituire, societatea-mamă este liberă în a crea fie o filială,
fie o sucursală, statul de primire neputând institui reguli care să oblige, în mod direct sau
indirect, la realizarea activităţii doar prin intermediul filialei (cum este cazul în speţă).
Starea de fapt. Soţii Bryde, resortisanţi danezi, au înfiinţat în Marea Britanie o societate cu
răspundere limitată, legea engleză nestabilind la data constituirii societăţii o obligaţie privind
162
C.J.C.E., 9 martie 1999, C- 212/1997.
80
subscrierea şi vărsarea unui capital social minim. Ulterior, s-a solicitat înmatricularea unei sucursale în
Danemarca, autorităţile daneze refuzând să dea curs cererii din perspectiva următoarelor motive:
Într-o speţă implicând un transfer de facto de sediu social real, Curtea a statuat că
refuzul Germaniei de a admite capacitatea juridică a unei societăţi legal constituite în alt
stat membru pe motivul disocierii între locul de încorporare şi locul sediului social real
reprezintă un obstacol în calea dreptului de liberă stabilire în Uniune. În lumina acestei
jurisprudenţe, teoria sediului real se vede expusă unei serioase adaptări: statele de
destinaţie sunt obligate să renunţe la aplicarea efectelor decurgând din teoria sediului real
163
A se vedea O. Cachard, Droit du commerce international, L.G.D.J., 2008, p. 123.
81
(atunci când acestea se prezintă a fi contrarii exercitării libertăţii de stabilire) şi să
recunoască personalitatea juridică a societăţilor valabil constituite în alte state membre.
82
stabilire a societăţilor. Nu mai puţin, soluţia „mătură‖164 ultimele posibilităţi de utilizare a
criteriului sediului real în statul de primire împotriva unei societăţi valabil constituite în
alt stat membru.
Starea de fapt. Un rezident olandez constituise în Regatul Unit o societate cu răspundere limitată
având ca obiect vânzarea de obiecte de artă şi, ulterior, înfiinţase o sucursală în Amsterdam prin
intermediul căreia era desfăşurată întreaga activitate a societăţii. Societatea a refuzat să se înregistreze
în Registrul olandez al comerţului cu menţiunea «societate pur formal străină», menţiune impusă de
legea olandeză (care în realitate viza societăţile constituite în statul american Delaware dar exercitând
întreaga lor activitate în Olanda). Camera de Comerţ şi Industrie Amsterdam a solicitat instanţei
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii
societate formal străină.
Doar două restricţii sunt permise, ele fiind descrise de unele voci doctrinare chiar
precare166 şi, cu referire particulară la cea existentă în materia dreptului de stabilire cu
titlu principal, susceptibilă de a fi eclipsată de potenţiale tendinţe legislative.
Din nou despre Daily Mail. Practic, exceptând regulamentele privind Societatea
Europeană, Grupul European de Interes Economic şi Societatea Cooperativă Europeană,
niciun text de drept derivat nu autorizează transferul sediului unei societăţi dintr-un stat
membru în altul cu menţinerea personalităţii juridice. În alţi termeni, în timp ce SE, GEIE
şi SCE se bucură de avantajul competitiv al unei mobilităţi intracomunitare complete,
pentru societăţile de drept naţional transferul sediului statutar dintr-un stat membru în
altul devine o operaţiune dificilă, date fiind barierele juridice şi fiscale impuse de
legislaţiile statelor membre. Practic, de cele mai multe ori, societatea care doreşte să-şi
deplaseze sediul este constrânsă să procedeze la dizolvarea şi lichidarea în statul
164
A se vedea M. Menjucq, Droit international et européen des sociétés, 2e edition, Montchrestien, 2008, p.
132.
165
Pentru dezvoltări asupra implicaţiilor soluţiei pronunţate în Inspire Art a se vedea C. A. Susanu, Sediul
societăţii comerciale: aspecte relevante în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Tomul LV, Ştiinţe Juridice, 2009, p. 106.
166
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 123.
83
vechiului sediu urmată de reconstituirea societăţii pe teritoriul statului unde doreşte să-şi
implanteze noul sediu.
Ştim deja din consideraţiile anterioare că instanţa de la Luxemburg a fost chemată
să se pronunţe asupra transferului transfrontalier al sediului real dintr-un stat membru în
altul în jurisprudenţa Daily Mail.
În argumentarea poziţiei sale, Curtea şi-a construit raţionamentul plecând de la
ideea că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul
unei ordini juridice naţionale, acestea existând numai prin diferitele legislaţii naţionale
care instituie condiţiile privind constituirea şi funcţionarea acestora.
Legislaţiile statelor membre diferă sub aspectul elementului de legătură cu
teritoriul naţional, necesar pentru constituirea unei societăţi cât şi cu privire la
posibilitatea unei societăţi constituite în conformitate cu o astfel de legislaţie de a
modifica ulterior acest element de legătură. Luând în considerare aceste diferenţe
legislative, Tratatul, atunci când a determinat societăţile beneficiare ale dreptului de
stabilire, a dat valoare egală factorilor de legătură – sediul social, administraţia centrală şi
locul principal de desfăşurare a activităţii unei societăţi. Nu mai puţin, prin fostul art. 220
(devenit art. 293 în TCE şi abrogat prin Tratatul de la Lisabona) era prevăzută, în măsura
în care era necesar, încheierea unor convenţii între statele membre pentru a asigura
menţinerea personalităţii juridice în cazul transferului sediului societăţii dintr-o ţară în
alta.
În consecinţă, s-a reţinut în paragraful 23 din hotărâre, Tratatul consideră că
diferenţele existente între legislaţiile naţionale privind factorul de legătură necesar
pentru societăţile lor precum şi posibilitatea şi modalităţile de realizare a transferului
sediului, statutar sau real, al unei societăţi înfiinţate în temeiul dreptului naţional,
dintr-un stat membru în altul, reprezintă probleme care nu au fost soluţionate de
normele privind dreptul de stabilire dar care trebuie a fi abordate prin noi măsuri
legislative de armonizare sau convenţii.
În consecinţă, putem constata că, în hotărârea pronunţată în 1988 în Daily Mail,
Curtea a reţinut o poziţie prudentă. A afirmat că societăţile sunt entităţi a căror constituire
şi funcţionare depinde în mod necesar de o lege statală (sunt creaţii ale dreptului) iar
disparităţile existente între legislaţiile statelor membre cu privire la elementele de
legătură utilizate în dreptul internaţional privat societar nu au fost considerate de
redactorii Tratatelor un obstacol în calea libertăţii de stabilire167. În mod obişnuit privim
azi hotărârea din Daily Mail în antiteză cu seria Centros-Überseering-Inspire Art sau
dificultăţile existente în materia stabilirii principale cu progresele înregistrate în materia
libertăţii de stabilire secundare.
Şi despre aporturile (fie şi limitate) din Cartesio. Şi în hotărârea mai recentă din
Cartesio din16 decembrie 2008 (în speţă fiind vorba despre o societate de drept maghiar
care doreşte să îşi transfere sediul în Italia păstrându-şi totuşi calitatea de societate de
drept maghiar) se reafirmă ideea că statul membru de origine este autorizat să impună
diverse măsuri restrictive (inclusiv pierderea personalităţii juridice) atunci când
societatea doreşte să îşi transfere în străinătate doar sediul social real (transfer de
sediu, fără schimbarea legii aplicabile).
167
A Oprea….
84
Totuşi, Cartesio aduce câteva clarificări: face distincţie nu numai între statele de
origine şi statele de destinaţie ci şi între
i) ipoteza transferului sediului social fără schimbarea legii aplicabile şi
ii) ipoteza transferului dublat de schimbarea legii aplicabile, respectiv de
transformarea societăţii într-o formă de societate prevăzută de legislaţia statului de
destinaţie.
Conform considerentelor n°112-113 din Cartesio, reglementările naţionale prin
care statul membru de origine limitează sau împiedică societatea să se transforme
într-o societate guvernată de dreptul altui stat (transfer de sediu dublat de schimbarea
legii aplicabile) vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă imperativă de interes
general, declarate contrar dreptului Uniunii. Statul membru de origine nu poate impune
încetarea persoanlităţii juridice a societăţii astfel transformate.
În ceea ce priveşte statele de destinaţie, tripla serie jurisprudenţială Centros-
Überseering-Inspire Art permite în caz de transfer de sediu real cenzurarea
reglementărilor statelor adoptând criteriul sediului real ce restrâng dreptul de liberă
stabilire.
85
pentru Curtea Europeană de Justiţie nu este o fraudă faptul de a înmatricula o societate
într-o ţară în care aceasta nu va avea nicio activitate pentru a evita legislaţia unui alt stat
membru în care se va desfăşura activitatea economică efectivă a acestei societăţi.
Interpretat de această manieră, dreptul de stabilire se îndepărtează parţial de teoria clasică
a fraudei în dreptul internaţional privat pentru că permite o evitare a legii mai restrcitive
fără ca aceasta să se impregneze de conotaţiile proprii abuzului..
Frauda sau abuzul ar constitui deci o noţiune specific comunitară174. Cum o indică
implicit hotărârea Inspire Art invocând noţiunea abuzului, frauda ar fi o formă de
protecţie contra utilizării abuzive a unui drept subiectiv recunoscut de dreptul comunitar,
cum ar fi dreptul de stabilire175.
Cum s-a putut constata că frauda nu poate rezulta, în privinţa stabilirii societăţilor,
din punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale, nu poate fi vorba decât de frauda la
drepturile terţilor. Această fraudă poate în special să constea într-o încălcare a
dispoziţiilor privind protecţia asociaţilor, creditorilor sau a salariaţilor.
În plus, aplicarea teoriei fraudei obligă necesarmente la a întreba asupra regimului
sancţiunii aplicabile atunci când frauda este constatată. Într-adevăr, este puţin preferabil
de a alege nulitatea întrucât aceasta nu permite instanţelor posibilitatea de a circumstanţia
sancţiunea. Mai mult, directiva din 9 martie 1968 (art. 11) operează o enumerare
limitativă a cauzelor de nulitate, interpretate restrictiv de Curte începând de la
jurisprudenţa Marleasing.
Două sancţiuni par a fi, potrivit vocii doctrinei176, adecvate. Dacă abuzul este
analizat pe fundamentul teoriei culpei delictuale, este posibil de a vedea aici un fapt
generator de răspundere şi de a încuviinţa atribuirea de daune-interese pentru repararea
prejudiciului cauzat victimei abuzului de drept. Altă abordare constă în a reţine
inopozabilitatea constituirii societăţii. Sancţiunea fraudei ar consta atunci în aplicarea
regulilor de drept pe care asociaţii voiau să le eludeze constituind societatea lor într-un alt
stat membru. Această sancţiune ar avea în acelaşi timp avantajul supleţii. Ea ar permite
de a evita o sancţiune radicală - nulitatea, pentru a institui un control adaptat de către
judecător, mai compatibil cu libertatea de stabilire.
174
A se vedea M. Menjucq, op. cit., p. 103.
175
A se vedea E. Pataut, Liberté d’établissement et droit international privé des sociétés: un pas de plus,
Recueil Dalloz, 2004, p. 491, nota II, B, p. 493.
176
A se vedea J. Béguin şa, op. cit., p. 289 şi notele bibliografice indicate.
86
b) activităţi cu caracter comercial;
c) activităţi artizanale precum şi
d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
177
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 104. În acelaşi sens, se arată că deşi „aceste două libertăţi (libertatea
de stabilire şi cea de prestare a serviciilor, subl. ns.) se articulează şi se pot sprijini una pe cealaltă (...) există, în
fapt, o diferenţă esenţială, atât de natură juridică, cât şi de natură pragmatică, acţională, între libertatea care este
stabilită pe teritoriul unui stat şi care se adresează clientelei din acel stat şi cea care, stabilită într-un stat, se
adresează clientelei dintr-un alt stat“, A. Fuerea, op. cit., p. 148.
178
Idem, p. 154.
87
88
Dreptul european al afacerilor
Note de curs (11)
Îngrădirile ce pot fi aduse liberei circulaţii a persoanelor sunt fie cele prevăzute în
reglementările comunitare, fie de sorginte jurisprudenţială.
179
A se vedea O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 2/2002, p.
145.
180
A se vedea Memento pratique, Communauté Européenne, 2000-2001, Ed. Francis Lefebvre, p. 292, citat
după O Ţinca, op. cit., p. 145.
181
C.J.C.E, 17 decembrie 1980, C-149/79.
89
T.f.U.E. nu poate fi primită cu privire la personalul din învăţământ182 şi cercetare183,
personalul medical184, angajaţii serviciilor de distribuire a apei, gazului şi electricităţii, a
transporturilor, poştei şi telecomunicaţiilor.
182
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C-66/85.
183
C.J.C.E., 16 iunie 1987, C-225/85.
184
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C-307/84.
185
C.J.C.E., 9 septembrie 2003, C-285/01.
186
Pentru detalii privind conţinutul şi efectele deciziei, a se vedea S. Cristea, Decizia Burbaud privind
dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr.
11/2003, p. 131-132.
90
Restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe motive de ordine publică este
justificată în măsura în care prezenţa persoanei reprezintă „o ameninţare reală şi
suficient de gravă“187 „de natură a aduce atingere unui interes fundamental al
societăţii―188.
Restricţiile trebuie să fie întemeiate pe comportamentul individual al persoanei;
făcând aplicarea acestei reguli, C.J.C.E., în cunoscuta afacere Bonsignore ocazionată de
decizia de expulzare de pe teritoriul Germaniei a unui cetăţean italian care, în timp ce îşi
curăţa arma deţinută ilegal, a ucis o persoană, nu a primit motivul invocat de statul
german, de asigurare a prevenţiei generale a criminalităţii în rândul imigranţilor189;
lărgind sfera aplicaţiilor jurisprudenţiale, în afacerea Van Duyn s-a reţinut că
apartenenţa la o organizaţie apreciată în statul de primire drept un pericol pentru
securitatea publică (fiind vorba în speţă despre refuzul britanic de a primi un cetăţean
olandez, membru al comunităţii religioase scientologice al cărei statut era apreciat drept
contravenind securităţii publice în Marea Britanie) justifică măsura derogatorie instituită,
considerându-se că aderarea la gruparea respectivă implică identificarea cu scopurile şi
acţiunile acesteia190.
În acelaşi timp, nu poate fi justificată o decizie de expulzare a unui cetăţean străin
dacă statul de primire nu instituie măsuri preventive şi represive împotriva faptelor
similare comise de naţionalii săi191.
Deşi reglementările comunitare şi jurisprudenţa C.J.C.E. nu consacră accepţiuni
diferite ale ordinii şi securităţii publice, la nivel doctrinar s-a afirmat că noţiunea de
ordine publică se circumscrie fundamentelor societăţii, libertăţii şi securităţii persoanelor,
în timp ce securitatea publică priveşte fundamentele statului şi securitatea acestuia192.
187
C.J.C.E., 28 octombrie 1975, C-36/75.
188
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C- 30/77.
189
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C-67/74.
190
C.J.C.E., 4 decembrie 1974, C- 41/74.
191
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C-30/77.
192
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, op. cit., p. 238.
193
Pentru detalii a se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în R.R.D.M. nr. 1/2005, p. 14.
91
Cu referire la derogările justificate de sănătatea publică, maladiile avute în vedere
sunt bolile cu potenţial epidemic (astfel cum sunt acestea definite de documentele
relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) precum şi alte boli infecţioase sau
parazitare contagioase care fac în statul de primire obiectul unor dispoziţii de protecţie a
resortisanţilor acestuia (tuberculoză, sifilis), cu precizarea ca există maladii care pot
justifica excepţii de la libera circulaţie a persoanelor din raţiuni de protecţie a ordinii sau
a securităţii publice (toxicomania, tulburările mintale grave).
Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Directiva 2004/38, bolile sau incapacităţile care se
declanşează după 3 luni de la data sosirii în statul de primire nu pot să fie invocate drept
motive de expulzare.
194
C.J.C.E., 4 iulie 2000, C-424/97.
195
C.J.C.E., 4 octombrie 1991, C-159/90.
196
C.J.C.E., 10 mai 1995, C-384/93. S-a statuat astfel că, în statul-membru în care se află prestatorul de
servicii, pot fi adoptate măsuri prin care să se interzică ofertele telefonice adresate unor persoane din alte state-
membre care nu le-au solicitat referitoare la realizarea unor investiţii pe piaţa de capital.
197
C.J.C.E., 18 ianuarie 1979, C-110-111/78. În speţă, s-a reţinut că necesitatea asigurării protecţiei
artiştilor justifică instituirea unor cerinţe particulare ale condiţiilor în care pot sa fie prestate servicii pentru
persoanele arătate.
198
C.J.C.E., 28 noiembrie 1989, C-379/87.
199
C.J.C.E., 6 iunie 2000, C-35/98.
92