Sunteți pe pagina 1din 92

Gina ORGA-DUMITRIU Dreptul european al afacerilor Note de curs (1)

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. Repere istorice ale construcţiei europene

Crearea Uniunii Europene a fost un proces instituţional progresiv, fiind rezultatul eforturilor conjugate ale democraţiilor occidentale în dorinţa unei integrări social- economice şi politice autentice. Ideea unei Europe unite nu era un deziderat nou; promovat de Liga Naţiunilor 1 , un început în realizarea acestuia a fost marcat de apariţia în 1949 a Consiliului Europei prin voinţa comună a zece state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia), rolul acestuia manifestându-se în special în domeniul social şi cultural, şi nu economic 2 . În plan militar, un moment important a fost marcat de înfiinţarea Uniunii Europei Occidentale U.E.O. prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles (modificat prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954), conţinând clauza angajamentului militar reciproc în caz de agresiune a unui stat membru 3 . Nu lipsite de consistenţă au fost şi demersurile americane → prin lansarea Planului Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultate după război (context în care se impune să facem referire la înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică - O.E.C.E. 4 la 16 aprilie 1948, concepută ca o structură care să continue obiectivele propuse de Planul Marshall) sau în plan politico-militar, prin constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord N.A.T.O. în urma semnării la 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington. În replică, statele socialiste din Europa Centrală şi de Est, sub influenţa politico- economică a U.R.S.S., înfiinţează structuri instituţionale similare de cooperare economică – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varşovia. Urmare înlăturării regimurilor comuniste din statele membre şi a căderii zidului Berlinului în anul 1989 amintitele organizaţii internaţionale au devenit istorie, fiind desfiinţate în anul 1991. Un episod tranzitoriu important în procesul de formare a Uniunii Europene l-a reprezentat constituirea celor trei Comunităţi europene în cadrul cărora cooperarea dintre statele membre s-a urmărit a fi una mai eficientă decât cea permisă de organizaţiile internaţionale anterior amintite.

1 În sensul arătat a se vedea O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1 şi notele bibliografice indicate.

2 Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

3 Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania, Portugalia şi

Grecia.

4 Ulterior (şi anume, în anul 1961) devenită Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei, Australiei şi Japoniei.

Astfel, cunoscut fiind rolul pe care industria cărbunelui şi oţelului l-au avut în declanşarea conflagraţiilor mondiale şi urmărindu-se pacificarea intereselor franco- germane în acest sector economic, Jean Monnet (comisar general pentru planul de modernizare şi echipament al Franţei) propune ca administrarea pieţei sectoriale a cărbunelui şi oţelului să fie realizată prin intermediul unei structuri supranaţionale. În consecinţă, la 18 aprile 1951 este semnat Tratatul de la Paris privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Franţa, R.F.Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în vigoare la 10 august 1952 5 . Ulterior, la Roma, la 25 martie 1957 se semnează Tratatele privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice – C.E.E.A./EUROATOM având ca scop crearea unei pieţe comune nucleare, respectiv cel privind Comunitatea Economică Europeană care îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi economice pur sectoriale şi aspirând la o integrare europeană şi la formarea unei pieţe unice.

Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără unele eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi anumite reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se afirma că ar fi un adevărat „cal troian― al S.U.A. în Europa 6 (cu care negocierile au fost suspendate în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând cu 1 ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi Irlanda 7 , peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen, prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte― 8 . Au urmat apoi Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea celor din urmă determinând (datorită supraproducţiei de legume şi fructe) un dezechilibru economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea Germaniei a fost unanim acceptat ca un factor de progres politic şi de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1 ianuarie 1995 să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia 9 . Lărgirea Comunităţilor europene prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al politicii externe a statelor europene 10 ; epuizând cronologia „lărgirilor europene―, arătăm că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai 2004 au devenit state-membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005 la Luxemburg să fie semnat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.

5 Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.

6 A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7, citat după O. Manolache, op. cit., p.6.

7 Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de 22 decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului negativ al referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.

8 A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 15.

9 Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea, după cel din 1972) al referendumului din noiembrie 1994. 10 Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16, O. Manolache, op. cit., p. 17.

2

Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1 iulie 1987 11 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea „pieţei interne― 12 , se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic european nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii Europene într-un context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor comuniste din blocul estic european, unificarea germană). Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod reformator în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat instituţional unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene devine prin Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european, Comisia europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea direcţiilor politicii generale ale U.E. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne – J.A.I.

Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene 13 în Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu

mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din

Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat

T.C.E. arată că „ (

membru14 . Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale statelor membre, Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele naţionale şi trecerea la moneda unică euro. Preambulul nostru retrospectiv continuă cu Tratatul de la Amsterdam (încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă, practic, a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără

a ne propune o descriere detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost introdusă în cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privitoare la libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să

).

11 Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune combinarea a două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv altele privind promovarea unei politici externe comune.

12 Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor―.

13 În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii― conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi fundamentale.

14 Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p.

3

susţină şi pe viitor reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din Europa Centrală şi de Est 15 . În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi a referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a Uniunii şi a valorilor sale funadamentale. Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea (fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind funcţionarea U.E. (T.F.U.E.). Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a materiei noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului de la Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare la: i) dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale 16 ; ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii:

uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.

2. Dreptul european al afacerilor – concept şi trăsături specifice

Dreptul european al afacerilor se caracterizează printr-un pronunţat caracter pluridisciplinar fiind alcătuit din totalitatea normelor juridice aparţinând unor ramuri de drept diferite (drept fiscal, vamal, comercial) şi circumscrise domeniului afacerilor, aplicabile lucrătorilor independenţi, întreprinderilor precum şi statelor membre. La nivel doctrinar 17 , se apreciază că dreptul european al afacerilor prezintă următoarele trăsături specifice:

15 Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.

16 Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene) este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii în relaţiile cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea juridică a Uniunii.

17 A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, p. 23.

4

- este un drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora;

conflictul între normele de drept intern şi normele comunitare se soluţionează în favoarea aplicării celor din urmă;

- are dimensiunea unui drept „integrator―, tratatele europene fiind tratate-cadru

care presupun existenţa unui drept derivat (regulamente, directive, decizii); - în fine, merită a fi subliniat caracterul descentralizat al normelor care îl alcătuiesc, în sensul că acestea, în măsura în care au efect direct, pot fi invocate de particulari în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor-membre (este cazul regulamentelor, directivelor, deciziilor, nu şi al avizelor, respectiv recomandărilor, ultimele două având caracter facultativ).

5

Dreptul european al afacerilor Note de curs (2)

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.

Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de export

Preliminarii. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din T.U.E.-nou (ex-art. 2 din T.U.E.), instituirea pieţei interne şi a unei Uniuni economice şi monetare (a cărei monedă este euro) reprezintă mijloacele efective de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul cărora „dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de

competitivitate care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social

coeziunea economică, socială şi teritorială precum şi solidaritatea între statele

membre“ ocupă un rol esenţial. În accepţiunea consacrată de C.E.J. (C.J.C.E.), piaţa comună presupune „eliminarea tuturor obstacolelor aduse schimburilor comerciale intracomunitare în vederea fuzionării pieţelor naţionale într-o piaţă unică ce va realiza condiţii cât mai apropiate posibil de cele ale unei veritabile pieţe interne― 18 . Crearea pieţei comune presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de „integrare negativă“), respectiv elaborarea regulilor de funcţionare a liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi armonizarea reglementărilor naţionale ale statelor membre (fiind vorba despre aşa-zisa „integrare pozitivă“) 19 .

), (

Sediu juridic. Libera circulaţie a mărfurilor este reglementată în prezent în Titlul II al Părții a treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii― (art. 28-37 din T.f.U.E.-ex- art. 23-31 din T.C.E.), precedând dispoziţiile incidente liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1) din T.C.E.], Uniunea „este alcătuită dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe―. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în prima fază, tarifele vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei

18 C.J.C.E., 5 mai 1982, cauza 15/81, Rec. 1982, p. 1409. 19 În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007.

6

politici comerciale comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul Vamal Comunitar 20 .

Domeniu de aplicare (spaţial şi material). Referindu-ne la aria de incidenţă a dispoziţiilor comunitare care transpun principiul liberei circulaţii a mărfurilor, acestea îşi produc efectele înăuntrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea. Se impune precizarea că există totuşi anumite teritorii care, deşi aparţin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco), sunt integrate teritoriului vamal definit de art. 3 din Codul Vamal Comunitar precum şi teritorii care, deşi fac parte din teritoriul unor state membre nu sunt cuprinse în teritoriul vamal comunitar (este cazul regiunilor de peste mări― ale Franţei 21 ). În ceea ce priveşte comerţul cu mărfuri între statele membre ale UE şi alte ţări terţe, acesta este reglementat prin acorduri specificie, nu prin prevederile TFUE. Cu titlu exemplificativ, produsele din Islanda, Liechtenstein şi Norvegia beneficiază de liberă circulaţie în Uniunea Europeană în conformitate cu art.11 din Acordul SEE, iar produsele industriale din Turcia beneficiază de liberă circulaţie în Uniunea Europeană potrivit art. 5+7 din Decizia nr. 1/95 a Consiliului de asociere CE Turcia privind etapa finală a uniunii vamale 22 Sub aspect material, potrivit art. 28 din T.f.U.E., sunt avute în vedere schimburile intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oţel, materiale nucleare).

În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de Curtea de Justiţie, prin marfă se înţelege orice bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii comerciale. Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind taxarea la export a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică; susţinerile statului italian potrivit cărora:

• bunurile arătate (şi considerate drept bunuri culturale) nu ar putea fi asimilate mărfurilor, iar • scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura protecţia „moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există

20 Instituit iniţial prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr. 82/97, Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) a fost adoptat prin Regulamentul (CE) nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iunie 2008; punerea în aplicare a acestui regulament are loc treptat, începând cu data de 24 iunie 2009, finalizarea urmând a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013.

21 Aşa-numitele departamente „de peste mări― ale Franţei sunt insulele din Oceanul Atlantic, Pacific şi Indian. Potrivit art. 3 alin. (1) din Codul Vamal Modernizat nu fac parte din teritoriul vamal al Comunităţii Noua Caledonie, Mazotte, Saint-Pierre şi Miquelon, Wallis şi Futuna, Polinezia Franceză şi Teritoriile australe şi antarctice franceze; în schimb, fac parte din teritoriile cărora li se aplică dispoziţiile art. 28-30, 34-37 TFUE insulele Guadelupa, insula Martinica din Arhipelagul Antilelor, Guyana franceză şi Insula Réunion (anterior numită Insula Bourbon şi considerată „Hawai-ul― francezilor). Dincolo de faptul că reputaţia teritoriilor arătate este legată în mod obişnuit de caracterul exotic pe care îl au ca destinaţii turistice, acestea îşi conservă dimensiunea pitorească şi în contextul mai larg al istoriei europene; astfel, este cunoscut faptul că Insula Martinica (unde consumul de parfum Chanel sau de porţelan Limoges pe cap de locuitor este mai mare chiar decât în Franţa) este desenată pe bancnotele euro sau faptul că Insula Réunion, fiind zona cea mai estică a Uniunii Europene, este locul unde s-a efectuat prima plată în moneda euro cu câteva ore înaintea celor făcute de europeni.

22 JO L 35, 13.02.1996, p. 1.

7

niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub incidenţa regulilor comunitare circumscrise principiului liberei circulaţii a mărfurilor 23 . Tot pe cale jurisprudenţială, au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile fără valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi 24 precum

şi • materialele audiovizuale 25 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub incidența regulilor referitoare la libera circulaţie a serviciilor) sau monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru (în Thompson fiind vorba despre monede de aur şi argint ieşite din circulaţie 26 ), în timp ce mijloacelor de plată aflate în circulaţie într-un stat membru le sunt aplicabile regulile privind libera circulaţie a capitalurilor 27 .

Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor comunitare în sensul consacrat de art. 4 pct. 18 din Codul Vamal Comunitar, şi anume:

a) mărfurilor produse în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii;

b) mărfurilor care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie (aflate în liberă practică). În consecinţă, mărfurile care beneficiază de dispoziţiile care transpun principiul liberei circulaţii cuprinse în art. 28-30 şi 34-37 TFUE sunt nu doar cele care provin dintr-un stat membru ci şi cele care care provin din ţări sau teritorii din afara Uniunii

Europene şi care au fost puse în liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre. Criteriile ce se cer a fi îndeplinite pentru ca mărfurile care provin din ţările terţe să fie puse în liberă circulaţie în cadrul UE sunt prevăzute de art. 29 din T.f.U.E. (ex-art. 24 din T.C.E.):

i) să se fi îndeplinit pentru aceste mărfuri formalităţile de import şi

ii) agentul economic să fi plătit taxele vamale şi taxele cu efect echivalent

nebeneficiind de nicio restituire (totală sau parţială) a acestor impuneri.

c) mărfurilor obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunităţii fie exclusiv din mărfurile arătate la lit. b), fie din mărfurile de la lit.a) şi b).

Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima transformare substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudenţial, s-a arătat că suntem în prezenţa unei transformări esenţiale atunci când „produsul dobândeşte o compoziţie şi caracteristici specifice proprii, pe care nu le poseda iniţial28 sau dacă

23 C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza C-7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423 .

24 C.J.C.E., 9 iulie 1992, cauza C-2/90 Comisia/Belgia, Rec., 4431.

25 C.J.C.E., 30 aprilie 1974, cauza 155/73 Sacchi, Rec. 1974, p. 409.

26 C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, cauza 7/78 Regina/E.G.Thompson şa, Rec. 1978, p.2247.

27 C.J.C.E., 23 februarie 1995, cauzele conexe C-358 şi C-416/93 Bordessa şa, Rec. 1995, p. I-361.

28 C.J.C.E., 26 ianuarie 1977, cauza 49/76 Gesellchaft für Überseehandel, Rec., p. 41.

8

„transformarea a făcut posibilă confecţionarea unui produs nou şi original29 . De regulă, operaţiunile de asamblare nu prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor; totuşi, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea monoperelor de asamblare devine stadiul de fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează, practic, destinaţia diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândeşte însuşiri calitative specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din domeniul auto) 30 . Celelate mărfuri sunt considerate a fi necomunitare, originea lor putând fi:

- nepreferenţială (regula generală) sau

- preferenţială, fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate cu state terţe sau grupări de state, fie prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului preferenţial în favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de tarife preferinţiale în contextul politicii specifice a Comunităţii faţă de acestea).

Mărfurile care circulă în Comunitate sunt prezumate a fi mărfuri comunitare, autorităţile interesate fiind ţinute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.

1. Obstacole la libera circulaţie a mărfurilor – consideraţii generale.

Libera circulaţie a mărfurilor poate fi obstrucţionată în diverse moduri. Cea mai evidentă formă de protecţionism are loc prin intermediul taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale cu scopul de a creşte preţul mărfurilor străine faţă de cel al produselor interne similare ceea face obiectul dispoziţiilor art. 28-30 din TFUE. Nu mai puţin, un stat poate încerca să favorizeze mărfurile autohtone faţă de mărfurile importate prin aplicarea în condiţii discriminatorii a dispoziţiilor privind impozitele interne prin nerespectarea egalităţii de tratament fiscal între mărfurile importate şi cele autohtone ceea ce constituie obiectul reglementării art. 110 TFUE. Continuînd seria obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, arătăm că un stat poate căuta să asigure şi să menţină anumite avantaje pentru propriile produse impunând cote sau măsuri cu efect echivalent asupra importurilor, reducând prin aceasta cantitatea mărfurilor importate; interzicerea restricţiilor cantitative şi a meerc făcând obiectul dispoziţiilor art. 34-35 TFUE. În fine, nu pot fi omise acele acţiuni ale statelor prin care se creează bariere în calea comerţului; este cazul ajutorului acordat de un stat membru unei anumite industrii ceea ce poate dezavantaja produsele concurente din alte state membre, acestea fiind raţiunile pentru care dreptul UE reglementează strict acordarea unui astfel de ajutor de stat prin art. 107-109 TFUE.

3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale

În lipsa unei definiţii legale, C.J.U.E. (C.J.C.E.) a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini

29 C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, cauza 114/78 Yoshida, Rec., p. 151.

30 A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.

9

pecuniare care, indiferent de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră.

Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de Curtea de Justiţie prin decizia pronunţată în cauza Social Fonds voor Diamantarbeiders 31 .

În contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în consecinţă, instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii preliminare de interpretare a Curţii de Justiţie. Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că:

• impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea industriei sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen, a fost respinsă de Curte, care a reţinut că:

• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât • sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului mărfii, devine un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.

Urmând reperele stabilite pe cale jurisprudenţială, taxele cu efect echivalent taxelor vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:

- au caracter pecuniar deosebindu-se astfel de restricţiile cantitative sau de

măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative 32 ;

- sunt impuse în mod unilateral de către autorităţile statelor membre;

- sunt impuse mărfurilor în considerarea faptului că acestea trec o frontieră. Tot

pe cale jurisprudenţială, s-a reţinut că noţiunea de frontieră trebuie înţeleasă în sensul larg al termenului, urmând a fi avută în vedere şi frontiera regională (în cazul teritoriilor franceze „de dincolo de mări―, spre exemplu); prin urmare taxa percepută la intrarea într- o regiune a unui stat membru a mărfurilor provenite dintr-o altă parte a acestui stat sau a celor importate dintr-un alt stat membru, respectiv la ieşirea mărfurilor din regiune (intitulată „taxă de chei― sau „de debarcader― 33 ) reprezintă un obstacol la fel de grav la libera circulaţie a mărfurilor ca şi o taxă percepută la frontiera naţională 34 . Mai mult, împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecţionist, aceasta aplicându-se inclusiv mărfurilor naţionale importate din alte regiuni ale statului respectiv,

nu prezintă importanţă în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este consecinţa faptului că, prin Tratat, taxele vamale şi cele cu efect echivalent

- sunt interzise chiar dacă nu produc un efect discriminatoriu;

- în fine, taxele cu efect echivalent sunt prohibite indiferent de mărimea,

denumirea sau modul de aplicare al acestora, respectiv indiferent de destinaţia pentru care au fost instituite. În alţi termeni, nu prezintă importanţă valoarea inferioară a taxei

31 C.J.C.E., 1 iulie 1969, cauzele conexate 2-3/69 Social Fonds voor de Diamantarbeiders, Rec. 1969, p.

211.

32 Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respectiv a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p. 13 şi urm.

33 C.J.C.E., 16 iulie 1992, cauza 163/90, citată după D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 133.

34 Idem.

10

denumirea sau circumstanţele aplicării acesteia, atâta timp cât obligaţia pecuniară respectivă, antrenând sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor. Nu mai puţin, nu este relevant cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau raţiunea pentru care a fost instituită taxa; cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec asupra exporturilor de tutun, chiar şi în condiţiile în care resursele colectate erau destinate finanţarii fondurilor sociale (pensii) pentru angajaţii din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu efect echivalent întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei, reprezenta un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor.

- taxele vamale şi taxele cu efect echivalent – efect, nu scop. În jurisprudenţa sa

timpurie, Curtea a reţinut pentru calificarea unei obligaţii pecuniare drept TEE urmează a se lua în considerare efectul taxei, nu scopul acesteia oferind astfel o interpretare extensivă a noţiunii de TEE unei taxe vamale. O astfel de concepţie a fost susţinută nu doar în cauza Diamantarbeiders, ci şi în jurisprudenţa Arta Italiană 35 :

Italia a impus o taxă o taxă la exportul operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică şi etnografică. Comisia a introdus acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor în temeiul ex-art.226 TCE (258 TFUE) susţinând că taxa se află în sfera de aplicare a prevederilor care interzic taxele vamale şi TEE.

În apărarea formulată, statul italian a invocat, în principal, două urgumente, şi anume că:

- bunurile respective nu ar putea fi asimilate mărfurilor în sensul avut în vedere de normele referitoare la uniunea vamală, fiind considerate drept bunuri culturale - scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci acela de a asigura protecţia „moştenirii artistice‖ italiene, mai exact a patrimoniului artistic, istoric şi arheologic existent pe teritoriul naţional; în consecinţă, potrivit susţinerilor statului italian, taxa nu ar avea în realitate o natură fiscală, contribuţiile oferite prin intermediul acesteia bugetului fiind, de altfel, nesemnificative. Cu referire la la calificarea taxei în litigiu, Curtea, respingând aserţiunile anterior dezvoltate, a apreciat că taxa în litigiu grevează asupra preţului obiectelor exportate producând astfel asupra liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi o taxă vamală. În considerentele hotărârii, se arată în continuare că dispoziţiile care interzic taxele vamale şi TEE nu fac nicio distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea taxelor. Obligaţia pecuniară respectivă, antrenând în mod implicit sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a aacestei, efectul fiind similar celui produs de impunerea unei taxe vamale.

Cu titlu exemplificativ, interpretând jurisprudenţa în materie a C.J.C.E., au fost calificate drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale 36 :

- taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor

administrative antrenate de operaţiunile vamale; - taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, sanitar-veterinare, exceptând situaţia în care realizarea acestora este prevăzută de normele comunitare; - taxele solicitate pentru strângerea datelor statistice.

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:

- taxele pretinse pentru prestarea unor servicii agenţilor economici (de

are

exemplu,

pentru

depozitarea

mărfurilor,

în

măsura

în

care

agentul

economic

35 C.J.C.E., 10 decembrie 1968, cauza 7/68 Comisia/Italia, Rec. 1968, p. 423 .

36 A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de l’Union Européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 2001, p. 208; în acelaşi sens, şi D. M. Şandru, op. cit., p. 133.

11

posibilitatea să ia această decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent 37 ).

Excepţia contraprestaţiei. O apărare obişnuită este aceea că taxa impusă asupra mărfurilor importate este justificată întrucât ea nu reprezintă decât contravaloarea unui serviciu pe care autorităţile statului membru l-au oferit importatorului şi că, prin urmare, nu ar trebui considerată ca fiind o TEE. Deşi, de regulă, Curtea a primit o astfel

de justificare, Curtea a examinat cu atenţie susţinerile statelor în astfel de cazuri şi, în consecinţă, se apreciază că obligaţia pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi considerată taxă cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

prestaţia efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia;

astfel, cu referire la condiţia arătată este ilustrativ cazul Societăţii italiene de oleoduc transalpin cu privire la care Curtea de Justiţie a apreciat că taxa percepută la debarcarea petrolului în Italia, tranportat apoi în Germania şi Austria prin oleoduc reprezintă redevenţa pentru beneficiul procurat prin utilizarea apei şi a instalaţiilor portuare, servicii

asigurate de stat 38 ; beneficiul asigurat prin intermediul prestaţiei respective să fie procurat individual operatorului economic, sens în care C.J.C.E. a statuat că nu constituie un avantaj individual controlul executat de către Institutul italian de comerţ exterior asupra mărfurilor exportate, serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale exportatorilor italieni astfel încât taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reţinută drept o contraprestaţie a unui avantaj determinat, efectiv şi care să profite în mod individual beneficiarului 39 ; contravaloarea taxei să fie proporţională cu serviciul prestat agentului economic.

- taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc); Astfel, Curtea a reţinut că o taxă instituită de stat nu intră în sfera de aplicare a interdicţiei cuprinse în art. 28-30 în situaţia în care este percepută pentru a acoperi costul unui control obligatoriu cerut de dreptul UE.

Cu titlu exemplificativ, poate fi amintită taxa impusă de autorităţile regionale germane asupra importului de animale vii a cărei finalitate era ce a acoperi costurile suportate ca urmare a controalelor efectuate conform Directivei 81/389/CEE. Luând în considerare că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor efectuate în temeiul unei dispoziţii comunitare (toate statele membre de tranzit şi destinaţie fiind obligate potrivit Directivei 81/389/CEE să efectueze controale veterinare în momentul introducerii animaelor pe teritoriul lor), Curtea reiterează că astfel de taxe nu pot fi calificate drept TEE unei taxe vamale atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;

37 C.J.C.E., 17 mai 1983, cauza 132/82, Comisia/Belgia, Rec., p.1649.

38 C.J.C.E., 16 martie 1983, cauza 266/81, citată după O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.

39 C.J.C.E., 26 februarie 1975, cauza 63/74 Cadsky, Rec., p.281.

12

- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele vizate din

cadrul Comunităţii;

- sunt prevăzute de dispoziţiile dreptului european în interesul general al Uniunii;

- favorizează libera circulaţie a mărfurilor, în special neutralizând obstacolele care pot să apară ca

urmare a măsurilor unilaterale de control 40 .

- obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui stat-membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din T.C.E.)

4.

Interzicerea

dispoziţiilor

fiscale

discriminatorii

(art.

110-113

TFUE).

Corelaţia dintre art. 28-30 şi art.110-113 din TFUE

Prin dispoziţiile art. 28-30 tratatul scoate în afara legii obligaţiile pecuniare care, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, sunt impuse asupra mărfurilor ca urmare a trecerii unei frontiere. Aplicarea aceste prevederi ar rămâne însă golită de finalitate dacă statul ar putea prejudicia într-un fel mărfurile străine odată ce acestea se află în interiorul teritoriului său prin aplicarea unui tratament fiscal discriminatoriu faţă de produsele interne. Scopul art. 110 TFUE este tocmai de a împiedica o atare conduită din raţiuni ce privesc asigurarea unei egalităţi de tratament fiscal între mărfurile naţionale şi cele importate. Dată fiind insuficienta armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, dispoziţiile art. 110 TFUE urmăresc aşezarea mărfurilor din alte state membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene. Conform prevederilor articolului anterior menţionat niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări comunitare impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naţionale similare sau care să protejeze indirect alte produse.

ipoteza 1) prev. de art. 110 alin. 1 în statul de import există produse similare. În interpretarea jurisprudenţială a C.E.J. (C.J.C.E.), sunt considerate similare mărfurile care prezintă „proprietăţi analoage sau care răspund aceloraşi nevoi ale consumatorilor― 41 .

A se vedea cauza Comisia c. Italia: guvernul italian a impus taxe mai reduse asupra petrolului regenerat decât asupra celui obişnuit, politică motivată din raţiuni ecologice. Totuşi, petrolul regenerat importat nu beneficia de acelaşi avantaj. În apararea sa, Italia a susţinut că nu ar fi fost posibil să se stabilească dacă petrolul importat era regenerat sau nu, argument respins de CEJ care a apreciat că aparţinea importatorilor sarcina de a dovedi că petrolul lor se încadra în categoria relevantă, sub rezerva unor cerinţe probatorii rezonabile, putând fi folosit un certificat din partea statului de export pentru a identifica natura petrolului.

• ipoteza 2) prev. de art. 110 alin. 2 vizează mărfurile care, fără a fi similare, se află faţă de produsele naţionale într-un raport de concurenţă, fie şi numai parţială, indirectă sau potenţială. Practic, instituirea unor sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecţioniste contravine politicilor fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda anumite facilităţi fiscale

40 C.J.C.E., 27 septembrie 1988, cauza 18/87, Comisia/Germania, Rec., p. 5247. 41 C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.

13

produselor indigene, Curtea de Justiţie a statuat că acestea trebuie extinse în aceleaşi condiţii şi la produsele importate 42 . Scopul este de a împiedica pragurile diferite de taxare de natură a determina o protecţie indirectă a mărfurilor naţionale. Astfel, vinul şi berea nu sunt produse similare ca atare dar, în ciuda acestui fapt, poate exista o anume concurenţă între acestea; este ceea ce economiştii numesc elasticitate încrucişată a cererii: odată cu creşterea preţului unui produs faţă de preţul altuia, consumatorii se reorientează spre produsul cu preţul mai redus.

O cauză cunoscută pentru incidenţa art. 110 alin. 2 a fost cea împotriva Regatului Unit pentru impozitarea discriminatorie a vinului faţă de bere 43 . Regatul Unit a impus asupra anumitor vinuri o acciză care reprezenta aprox. 38% din preţul de vânzare al produsului în comparaţie cu acciza asupra berii care era 25% din preţul produsului; fiind de notorietate că Regatul Unit este un producător important de bere şi nu de vin, efectul protecţionist al impunerii era mai mult decât evident, fiind vizibilă protecţia producţiei naţionale de bere în timp ce vinul provenit din alte state membre, fiind suprataxat, avea caracterul unui produs de lux nu mai reprezenta pentru consumator o alternativă reală în raport cu băutura tipică de fabricaţie naţională

În mod similar, Franţa avea taxe mai mari pentru băuturile alcoolice obţinute din cereale (whisky, rom, gin şi vodcă) decât pentru cele pe bază de vin sau fructe (cognac, calvados, armagnac). Franţa producea foarte puţin din prima categorie fiind în schimb un producător important al celor din a doua categorie 44 .

Alături de dispoziţiile care prevăd interdicţia taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiţii nediscriminatorii a impozitelor interne sunt, în concepţia legiuitorului comunitar, mijloace distincte de asigurare a liberei circulaţii a mărfurilor.

Cu referire la corelaţia corectă dintre taxele cu efect echivalent şi obligaţiile fiscale prevăzute de legislaţia internă a unui stat-membru, este de reţinut că „dispoziţiile referitoare la taxele cu efect echivalent şi cele referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi aplicate împreună, astfel încât în sistemul consacrat de tratat aceeaşi impunere să aparţină celor două categorii în acelaşi timp― 45 . În consecinţă, particularii vor invoca fie dispoziţiile art. 30 din T.f.U.E. (ex- art. 25 din T.C.E.) prin care este instituită interdicţia taxelor vamale la import şi la export şi a taxelor cu efect echivalent, fie dispoziţiile art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.) prin care, în considerarea egalităţii de tratament între produsele autohtone şi cele importate, sunt interzise taxele interne cu caracter protecţionist. Respectând această linie de gândire, Curtea de Justiţie a apreciat că impozitul care era reglementat atât cu privire la produsele naţionale, cât şi la cele importate dar care se aplica în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producţia autohtonă fiind nesemnificativă (fiind vorba în speţă despre o reglementare fiscală italiană care aplica impozitul producţiei de banane, volumul importurilor fiind în mod substanţial mai mare decât cel al producţiei autohtone 46 ) nu poate fi considerat drept o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta timp cât obligaţia pecuniară respectivă se înscrie în sistemul general de taxe şi impozite interne ale unui stat-membru; în acelaşi timp, în măsura în

42 Idem. 43 C.J.C.E., 12 iulie 1983, cauza 170/78 Comisia/Regatul Unit, Rec. 1983, p. 2265.

44 C.J.C.E., 27 februarie 1980, cauza 168/78 Comisia/Franţa, Rec. 1980, p. 347.

45 C.J.C.E., 11 martie 1992, cauza 78/90, citată după D.M.Şandru, op. cit., p. 135.

46 C.J.C.E., 7 mai 1987, cauza 193/85 Co-Frutta, Rec. 1987, p. 2085.

14

care impozitul a fost prevăzut din raţiuni protecţioniste, de favorizare indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispoziţiilor art. 110 din T.f.U.E.

Chestiunea delimitării se ridică spre exemplu în situaţia în care statul importator nu fabrică produsul importat sau cantitatea produsă este nesemnificativă.

A se vedea af. Co-Frutta: Comis a introdus o acţiune împotriva Italiei susţinând că impozitul pe consum impus de aceasta asupra fructelor era discriminatoriu; Italia producea multe fructe dar f.puţine bananen care erau importate din Franţa şi a impus asupra bananelor un impozit pe consum care atingea aproape jumătate din preţul de import, alte fructe nefiind supuse acestui impozit (art. 110 alin. 2)

În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, respectiv taxe interne cu efect discriminatoriu, statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate. În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor încasate ilicit este de competenţa statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor- membre. Dat fiind efectul direct al dispoziţiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanţelor naţionale restituirea taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligaţia de restituire se naste de la data plăţii taxei şi nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor comunitare. Bineînţeles, instanţele naţionale sunt ţinute să procedeze la evaluarea corectă a întinderii prejudiciului, şi în consecinţă, făcând aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să respingă sau să limiteze restituirea taxelor în măsura în care au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători. În fine, importatorii prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-interese sub condiţia dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele percepute în mod ilicit.

15

Dreptul european al afacerilor Note de curs (3)

3. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (I)

§1. Preliminarii. În timp ce dispoziţiile art. 30 TFUE (ex-art. 25 TCE) interzic

aşa-numitele obstacole tarifare în calea comerţului intracomunitar (taxele vamale şi taxele cu efect echivalent), prevederile art. 34-36 TFUE (ex-art.28-30 TCE) fac referire la barierele netarifare:

- art. 34 TFUE interzice restricţiile cantitative la import precum şi orice măsuri cu efect echivalent;

- art. 35 TFUE conţine o interdicţie similară cu referire la export;

- art. 36 TFUE enumeră cauzele care pot justifica derogări de la regimul liberei circulaţii (excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor).

§2. Domeniul de aplicare al prevederilor art. 34-36 TFUE

a) Zona nearmonizată. Dispoziţiile art. 34-36 TFUE nu se aplică atunci când libera circulaţie a unui produs (mai exact, specificaţiile sale tehnice sau condiţiile de vânzare) constituie obiectul unor dispoziţii de armonizare cuprinse în legislaţia secundară caz în care măsurile adoptate de statele membre vor fi evaluate prin raportare la aceasta din urmă. Practic, în lipsa unor reglementări specifice prin directive sau regulamente UE, prevederile tratatului funcţionează ca un mecanism de siguranţă care garantează eliminarea oricărui obstacol în calea comerţului intracomunitar.

b) Schimburile comerciale transfrontaliere/de tranzit. Potrivit formulii de redactare a art. 34 TFUE, interdicţia se aplică obstacolelor comerţului „între statele membre‖. Prin urmare, măsurile care afectează doar mărfurile comercializate pe plan intern exced domeniului de aplicare al articolului menţionat, măsurile avute în vedere fiind cele de natură să afecteze, fie şi indirect sau potenţial, schimburile comerciale transfrontaliere. Dimensiunea transfrontalieră a schimburilor este de esenţa aplicării prevederilor art.34 din tratat; situaţia în care statele membre ar adopta măsuri al căror efect ar fi discriminarea propriilor produse în favoarea importurilor („discriminarea inversă‖) nu se află sub incidenţa aplicării dreptului UE, în concret a dispoziţiilor privind libera circulaţie a mărfurilor. De altfel, cum statele membre nu au niciun interes în a discrimina mărfurile autohtone, o atare ipoteză apare rar în practică. Deşi art. 34 TFUE se aplică atunci când un produs intern părăseşte statul membru dar este importat ulterior (reimport 47 ), nu se aplică atunci când singurul scop al reimportului este cel de a eluda prevederile de drept intern 48 .

47 C.J.C.E., 8 iunie 1971, cauza 78/70 Deutsche Grammophon/Metro, Rec. 1971, p. 487.

48 C.J.C.E., 10 ianuarie 1985, cauza 229/83 Leclerc şi alţii, Rec. 1985, p. 1.

16

În fine, cerinţa transfrontalieră este îndeplinită şi în cazul în care produsul doar tranzitează statul membru în cauză, Curtea precizând că libera circulaţie a mărfurilor implică existenţa recunoaşterii liberului tranzit al mărfurilor în spaţiul UE 49 .

c) Destinatari. Interdicţia instituită de art. 34-35 TFUE (ex-art. 28-29 TCE) se aplică măsurilor adoptate de către statele membre, şi nu celor întreprinse de particulari. Alte prevederi, cum ar fi art. 101-102 TFUE (ex-art. 81-82 TCE) se aplică măsurilor persoanelor private, mai exact întreprinderilor care încheie acorduri şi recurg la practici concertate care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.

În acest context, Curtea a fost chemată să interpreteze până unde se întinde sensul noţiunii de „măsuri adoptate de stat‖, apreciind că sunt avute în vedere măsurile adoptate de autorităţile statelor membre precum şi:

- măsurile adoptate de un organism profesional cu atribuţii de reglementare şi

disciplinare în domeniul său profesional conferite prin legislaţia naţională 50 . Şi

- activităţile entităţilor de drept privat dar care sunt înfiinţate prin lege, finanţate

în principal de guvern sau prin contribuţii obligatorii ale întreprinderilor dintr-un anumit sector de activitate şi/sau din care sunt numiţi membri de către autorităţile publice sau supravegheate de acestea pot fi considerate acţiuni ale statului 51 .

Nu mai puţin, relativ recent, Curtea pare a admite că şi

- declaraţiile publice ale unui funcţionar pot fi imputabile unui stat membu dacă

destinatarii declaraţiilor pot presupune în mod rezonabil că, în contextul dat, reflectă o poziţie oficială 52 . În fine, art. 34 TFUE vizează

- inclusiv măsurile adoptate de instituţiile UE.

Semnificativ este că dispoziţiile art. 34-35 TFUE se pot aplica, invoca împotriva statului chiar dacă particularii au jucat rolul principal în restrângerea liberei circulaţii a mărfurilor. Luînd în considerare prevederile art. 4 alin. 3 TUE (art. 10 TCE) – care impun statelor membre obligaţia privind luarea tuturor măsurilor necesare asigurării respectării obligaţiilor tratatului - precum şi efectul util al dreptului UE art. 34 TFUE poate fi încălcat şi prin inactivitatea unui stat membru care nu adoptă măsurile necesare îndepărtării obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, acestea putând fi rezultatul acţiunilor unor persoane fizice.

În cauza C-265/95 53 Comisia a introdus o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva guvernului francez pentru încălcarea fostului art. 28 TCE (actualul 34 TFUE) pe motiv că statul

49 C.J.C.E., 15 noiembrie 2005, cauza C-320/03, Comisia/Austria, Rec. 2005, p. I-9871, pct. 65. 50 C.J.C.E., 18 noiembrie 1989, cauzele conexate 266/87 şi 267/87 R/Royal Pharmaceutical Society of Great Britain, Rec. 1989, p. 1295.

51 C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, cauza C-249/81 Comisia/Irlanda (Buy Irish), Rec. 1982, p. 4005, C.J.C.E., 5 noiembrie 2002, cauza C-325/00 Comisia/Germania, Rec. 2002, p. I-9977.

52 C.J.C.E., 17 aprilie 2007, cauza C-470/03 AGM-COS.MET, Rep. 2007, p. I-2749.

53 C.J.C.E., 9 decembrie 1997, cauza C-265/95 Comisia/Franţa, Rec. 1997, p. I-6959, pct.31.

17

francez nu adoptase măsuri suficiente pentru a împiedica acţiunile fermierilor francezi care perturbau importurile de produse agricole provenite din alte state membre. În contextul pasivităţii manifestate faţă de actele de vandalism ale agricultorilor francezi (constând în distrugerea legumelor şi fructelor originare din alte state membre urmare interceptării autocamioanele care le transportau), neintervenţia autorităţilor franceze a fost calificată drept o încălcare a art. 34 TFUE.

d) Inexistenţa unei reguli de minimis. O măsură naţională nu este exclusă din domeniul de aplicare al interdicţiei prevăzute de art. 34-35 din tratat doar pentru că obstacolul pe care îl crează ar fi de dimensiuni reduse. O măsură adoptată de un stat membru este prohibită chiar dacă:

- are o importanţă economică relativ minoră;

- se aplică doar într-o zonă geografică destul de limitată a teritoriului naţional;

- afectează doar un număr limitat de importuri-exporturi sau de operatori economici.

Anumite reglementări naţionale sunt considerate excluse din domeniul de aplicare al art. 34 TFUE dacă efectul lor restrictiv asupra comerţului între statele membre este prea incert sau indirect. Totuşi, aceasta nu trebuie privit ca o regulă de minimis.

§3. Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent - obstacole la import

3.1. Noţiunea de restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent

→ Restricţiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrângere (interdicţie) totală sau parţială a importurilor, a exporturilor sau a tranzitului de bunuri. Cu titlu exemplificativ, este cazul măsurilor constând în limitările importului 54 după cantitate sau valoare, adică orice dispoziţie prin care un stat membru instituie cote asupra cantităţilor de mărfuri care pot fi importate. Pentru o înţelegere adecvată a noţiunii, în literatura juridică de specialitate se apreciază că, în timp ce taxa cu efect echivalent „este condamnată mai mult în funcţie de obiectul său decât de efectele pe care le produce55 , restricţiile cantitative (şi măsurile cu efect echivalent) presupun „un minim de incidenţă restrictivă asupra schimburilor intracomunitare56 .

Fără a fi reţinută o distincţie clară între restricţiile cantitative (r.c.) şi măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative (m.e.e.r.c.), vom constata în cele ce urmează domeniul de aplicare mai larg al celor din urmă, importanţa practică a distincţiei fiind una limitată în condiţiile în care dispoziţiile incidente acestora li se aplică în mod similar.

→ Măsurile cu efect echivalent

a)Definiţia Comisiei. În lipsa unei definiţii formulate prin dispoziţiile tratatului, măsurile cu efect echivalent au constituit obiectul de reglementare al Directivei

54 C.J.C.E., 12 iulie 1973, cauza 2/73 Geddo, Rec. 1973, p. 865. 55 L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.

56 L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.

18

70/50/CEE 57 - aplicată în perioada de tranziţie a Comunităţii, care prevedea intenţia Comisiei de a interzice

nu doar măsurile care acordau în mod evident un tratament diferit mărfurilor autohtone faţă de cele importate discriminându-le pe cele din urmă ci şi măsurile care se aplicau în mod egal produselor naţionale şi produselor importate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din directivă, conţinutul m.e.e.r.c. este circumscris la:

măsurile, altele decât cele aplicabile în mod egal produselor naţionale şi

produselor importate, care împiedică importurile care ar fi putut avea loc în absenţa lor, inclusiv cele care fac importurile mai dificile sau oneroase faţă de desfacerea producţiei naţionale‖ [art. 2 alin. (1)], fiind avute în vedere „în special măsurile care supun importul sau desfacerea produselor importate, în orice stadiu de comercializare, unei condiţii alta decât o formalitate cerute numai pentru produse importate sau unei

condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea cerută pentru produsele naţionale‖ precum şi „măsurile care favorizează produsele naţionale sau le acordă acestora o preferinţă‖ [art. 2 alin. (2)] precum şi la •

măsurile care reglementează comercializarea produselor, în special

măsurile privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalarea care se aplică în mod egal produselor naţionale şi produselor importate, ale căror efecte restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşesc cadrul efectelor proprii normelor comerciale‖.

• „(

)

„(

)

b) Definiţia jurisprudenţială consacrată de hotărârea pronunţată în cauza Dassonville 58

Starea de fapt şi reglementările naţionale aplicabile. Potrivit Legii belgiene din 18

aprilie 1927 sunt considerate denumiri de origine cele care au fost notificate guvernului belgian de către guvernele interesate ca fiind astfel adoptate în mod oficial şi definitiv. Dispoziţiile art. 1 din Decretul regal nr. 57 din 2 decembrie 1934 interziceau, sub sancţiunea unei pedepse penale, importul distilatelor purtând o denumire de origine (adoptată în mod legal de guvernul belgian) dacă aceste mărfuri nu erau însoţite de un document oficial care să ateste dreptul de a utiliza denumirea respectivă. Denumirea de origine Scotch whisky‖ a fost adoptată în condiţiile legii de guvernul belgian. În 1970, comerciantul Gustave Dassonville, stabilit în Franţa şi fiul său Benoît Dassonville care administra în Belgia o sucursală a societăţii tatălui său, au importat în această ţară Scotch whisky marca Johnnie Walker şi Vat 69 achiziţionat de Dassonville senior de la importatorii-distribuitori francezi ai acelor mărci. În vederea comercializării produselor în Belgia, produsele au fost etichetate indicându-se o menţiune manuscrisă a numărului şi datei permisului de circulaţie francez din registrul permiselor de liberă trecere. Potrivit legii franceze, acest permis de circulaţie este documentul oficial care trebuie să însoţească un produs ce poartă o denumire de origine; practic, Franţa nu impune un certificat de origine

57 Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 în temeiul art. 33 alin. (7) privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt reglementate de alte dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE (70/50/CEE), J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970, p. 29. 58 C.J.C.E., 11 iulie 1974, cauza 8/74 Dassonville, Rec. 1974, p.837.

19

pentru Scotch whisky. Deşi produsele au fost importate în Belgia în temeiul documentelor franceze cerute şi vămuite ca mărfuri comunitare, autorităţile belgiene au apreciat că cei doi Dassonville au încălcat legea belgiană (art. 1 şi 4 din decretul mai sus menţionat) nefiind în posesia unui certificat de origine eliberat de autorităţile britanice. În procedura declanşată de statul belgian pentru tragerea la răspundere penală, societăţile pe acţiuni Fourcroy şi Breuval din Bruxelles s-au constituit parte civilă, solicitând repararea prejudiciului pe care l-ar fi suferit datorită importului ilegal. Cele două societăţi sunt importatori-distribuitori exclusivi de whisky în Belgia, unul pentru marca Vat 69, celălalt pentru marca Johnnie Walker; ele susţin că sunt îndreptăţite să se opună importurilor efectuate în condiţii ilegale de terţi în Belgia privind marca a căror distribuţie este asigurată de aceştia. Învinuiţii aveau obligaţia fie de a importa whisky direct din Regatul Unit, fie de a solicita documentele oficiale de la furnizorii francezi sau de la autorităţile britanice înainte de a introduce produs în Belgia.

Soluţia. Cu prilejul soluţionării cererii adresate de instanţa naţională belgiană (Tribunal de première instance de Bruxelles) pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea articolelor interzicând restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent,

Curtea a reţinut următoarele:

„4. Din dosar şi din dezbateri reiese că un comerciant care doreşte să importe în Belgia Scotch whisky aflat deja în liberă circulaţie în Franţa nu poate să îşi procure un astfel de certificat decât cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importă în mod direct din statul producător”.

şi a formulat definiţia măsurii cu efect echivalent în paragraful următor:

5. Orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerţul intracomunitar, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative.

6. În absenţa instituirii unui regim comunitar care să garanteze consumatorilor autenticitatea denumirii de origine a unui produs, în cazul în care un stat membru ia măsuri pentru a preveni practici neloiale în această privinţă, trebuie să respecte totuşi condiţia ca aceste măsuri să fie rezonabile şi ca mijloacele de probă solicitate să nu aibă ca efect împiedicarea comerţului între statele membre şi să fie, în consecinţă, accesibile tuturor resortisanţilor.

7. Chiar fără a trebui să cerceteze dacă asemenea măsuri intră sau nu sub incidenţa art. 36, acestea nu pot, în niciun caz, în temeiul principiului enunţat în a doua teză a acestui articol, să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre.

8. Acesta poate fi cazul formalităţilor cerute de un stat membru pentru justificarea originii unui produs pe care doar importatorii direcţi sunt, practic, în măsură să le îndeplinească, fără a se confrunta cu dificultăţi serioase. (

20

Astfel, pronunţându-se asupra primei întrebări adresate de Tribunal de première instance din Bruxelles, Curtea hotărăşte:

1) Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care

este mai dificil de obţinut de importatorii unui produs autentic care a fost pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru decât de importatorii aceluiaşi produs provenind direct din ţara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent cu cel al unei restricţii cantitative incompatibile cu tratatul.

(

)

‖.

Definiţia enunţată de Curte (paragraful 5 din hotărâre) va fi confirmată şi de jurisprudenţa de mai târziu. De esenţa unei m.e.e.r.c. este efectul restrictiv creat de reglementarea naţională asupra comerţului intracomunitar reglementarea putând constitui, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial un obstacol în calea schimburilor comerciale intracomunitare. În alţi termeni, nu caracterul discriminatoriu al unei măsuri reprezintă elementul determinant pentru a face aplicabil art. 34 TFUE. Măsurile interzise sunt nu doar măsurile naţionale care discriminează mărfurile importate ci şi măsurile care, deşi se aplică în mod egal şi mărfurilor autohtone şi celor importate, restricţionează importurile. Formula Dassonville a fost aplicată nu doar reglementărilor comerciale; au fost calificate drept m.e.e.r.c. şi reglementările circumscrise condiţiilor referitoare la producţia sau fabricaţia mărfurilor, cum ar fi normele privind cerinţe de ordin tehnic

21

Dreptul european al afacerilor Note de curs (4)

3. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (II)

3.2. Categorii de măsuri cu efect echivalent

A. Măsurile discriminatorii (sau norme aplicabile distinctiv, în funcţie de ţara de origine a mărfii)

Sunt bariere tipice în calea comerţului şi constau în normele interne (sau practici ale statelor membre) care dau expresie unui tratament diferenţiat al mărfurilor în funcţie de ţara de origine, afectând importurile în favoarea produselor naţionale. Astfel, prevederile art. 2 din Directiva 70/50/CEE aveau în vedere

• măsurile care împiedică importurile sau le fac mai dificile sau oneroase faţă de

desfacerea producţiei naţionale; • măsurile care supun importurile unei condiţii cerute doar pentru mărfurile importate sau unei condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cea prevăzută pentru

produsele naţionale precum şi

• măsurile care favorizează produsele naţionale sau le acordă acestora o preferinţă.

Cu titlu exemplificativ, raportându-ne la jurisprudenţa circumscrisă aplicării art. 34-35 TFUE, pot fi reţinute următoarele categorii:

→ măsuri care fac importurile mai dificile sau mai costisitoare

Este cazul măsurilor naţionale prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în vederea efectuării operaţiunilor de import, şi anume:

- dispoziţii naţionale prin care se impune obligaţia de a obţine o licenţă de import; Curtea a statuat că astfel de obligaţii încalcă art. 34 TFUE chiar şi în cazurile în care licenţele sunt eliberate automat iar statul membru în cauză nu intenţionează să îşi rezerve dreptul de a retrage o licenţă 59 ; - efectuarea de controale veterinare, sanitare sau de alt tip 60 , excepţie făcând situaţia în care obligativitatea acestora decurge din reglementări UE; astfel de inspecţii pot îngreuna importurile sau creşte costul importurilor ca urmare a întârzierilor inerente presupuse de activitatea de control şi a costurilor suplimentare suportate de comerciant. Odată cu crearea pieţei interne, la 1 ianuarie 1993, controalele recurente de frontieră la transferul mărfurilor au încetat. În prezent, statele membre pot efectua controale la frontieră doar dacă acestea constituie o componentă a unui sistem general similar de

59 C.J.C.E, 15 martie 2007, cauza C-54/05 Comisia/Finlanda, Rep. 2007, p. I-2473, pct. 31, respectiv C.J.C.E, 30 iulie 1971, cauzele conexate 51-54/71 International Fruit Company şi alţii, Rec. 1971, p. 1107. 60 C.J.C.E., 8 iulie 1975, cauza 4/75, Rewe Zentralfinanz, Rec. 1975, p. 843.

22

control la nivel naţional şi/sau au rol de verificări la faţa locului. Totuşi, dacă aceste controale, indiferent de locul unde se desfăşoară, sunt echivalente cu un control sistematic al produselor importate, vor fi considerate m.e.e.r.c 61 .

C.J.C.E., 12 iunie 1986, cauza C-50/85 Bernhard Schloh v. Auto contrôle technique SPRL

Starea de fapt. Reclamantul din procesul principal, dl. Schloh, a cumpărat un automobil nou din Germania şi a obţinut un certificat de conformitate cu tipurile de maşini agreate în Belgia.Ulterior dl. Schloh a prezentat maşina societăţii de control, pentru a se verifica, înaintea înmatriculării aşa cum impunea legislaţia belgiană – dacă starea vehiculului corespunde normelor de securitate şi întreţinere. Vehiculul a fost înmatriculat 2 zile mai târziu, dl. Schloh plătind o primă redevenţă de 500 franci belgieni (FB). După o săptămână, printr-o scrisoare, societatea de control l-a invitat pe dl. Schloh să prezinte maşina pentru un nou control tehnic cerut de lege. Al doilea control viza obţinerea de la reclamant a unei declaraţii scrise din care să rezulte că utilizarea maşinii îi permite ca, pentru o perioadă de patru ani, să fie dispensat de un control tehnic anual. Deşi a refuzat iniţial să se supună celui de-al doilea control, care i se părea abuziv, totuşi, pentru a obţine un document intitulat certificat de vizită - obligatoriu pentru orice vehicul înmatriculat în Belgia, s-a prezentat cu automobilul la control şi a plătit altă redevenţă de 500 FB.

cu ministerul belgian al comunicaţiilor, dl. Schloh a cerut în

justiţie restituirea ambelor sume plătite societăţii de control.

După

o corespondenţă

sterilă

Soluţia. Asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare de interpretare a dispoziţiilor tratatului adresată de instanţa belgiană (Justice de paix de Schaerbeek), Curtea a reţinut următoarele:

„Asupra primului control tehnic ( ) 12 … Controalele tehnice constituie formalităţi care fac mai dificilă sau mai oneroasă

înmatricularea vehiculelor importate şi îmbracă, în consecinţă, caracterul de m.e.e.r.c.

13. Totuşi, art. 36 poate justifica asemenea formalităţi, pentru raţiuni ce ţin de

protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, din moment ce se stabileşte, pe de o parte, că acest control tehnic este necesar pentru a atinge obiectivul vizat şi, pe de altă parte, că nu constituie nici o discriminare arbitrară, şi nicio restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre.

14. În privinţa primei condiţii, se cuvine să recunoaştem că un control tehnic impus

înaintea înmatriculării unui vehicul importat chiar dotat cu un certificat de conformitate cu tipurile de vehicule agreate în statul membru de import poate fi privit ca necesar pentru

protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor atunci când vehiculul în cauză a fost anterior pus în circulaţie. Într-adevăr, controlul tehnic este util în acest caz pentru a se verifica dacă

vehiculul nu a fost accidentat şi dacă se găseşte în stare bună de întreţinere. În schimb, această justificare dispare atunci când controlul poartă asupra unui vehicul importat, prevăzut cu un certificat de conformitate şi care nu a fost pus în circulaţie înaintea înmatriculării în statul membru de import.

15. În privinţa celei de-a doua condiţii, trebuie subliniat că acest control nu poate fi

justificat de art. 36, dacă se stabileşte că nu este impus şi pentru vehiculele de origine naţională prezentate în aceleaşi condiţii la înmatriculare. O asemenea situaţie ar arăta că măsura litigioasă nu este inspirată în mod real de grija de a proteja sănătatea şi viaţa persoanelor, ci reprezintă de fapt o discriminare arbitrară în comerţul dintre statele membre.

61 C.J.C.E., 15 aprilie 1997, cauza C-272/95 Deutsches Milch-Kontor, Rec. 1997, p. I-1905.

23

Este atribuţia jurisdicţiei naţionale să verifice dacă tratamentul nediscriminatoriu este asigurat în fapt.

16. Trebuie să se răspundă instanţei naţionale că art. 30 trebuie interpretat în sensul că reprezintă o m.e.e.r.c. o măsură naţională subordonează înmatricularea unui vehicul importat dotat cu un certificat de conformitate cu tipurile de vehicule agreate în statul membru de import unui control tehnic. Această măsură este totuşi justificată de art. 36 în măsura în care poartă asupra vehiculelor puse în circulaţie înainte de această înmatriculare sau se aplică fără distincţie în raport de originea naţională sau importată a vehiculelor în chestiune.

Asupra celui de-al doilea control tehnic

18 … O reglementare naţională nu beneficiază de derogarea prevăzută de art. 36 atunci când obiectivul vizat poate fi atins de o manieră la fel de eficace prin măsuri mai puţin restrictive pentru comerţul intracomunitar. 19. (…) în consecinţă, art. 36 nu justifică un control tehnic ce vizează obţinerea de la deţinătorul vehiculului importat a unei declaraţii scrise care să ateste că utilizarea acestui vehicul permite exceptarea de la controlul anual. Într-adevăr, scopul urmărit poate fi atins prin simpla exigenţă a acestei declaraţii scrise din partea deţinătorului, în absenţa oricărei prezentări a vehiculului la organismul însărcinat cu inspecţia automobilelor.

→ măsuri de promovare sau favorizare a produselor autohtone

• Practici de promovare a achiziţionării produselor naţionale, C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, cauza 249/81 Comisia/Irlanda (Buy Irish)

Starea de fapt. În ianuarie 1978, Guvernul irlandez a iniţiat un program de promovare a

mărfurilor irlandeze, obiectivul declarat de ministrul irlandez al industriilor fiind acela de a obţine transferul a 3% din cheltuielile consumatorilor dinspre importuri către produsele naţionale. În consecinţă, au fost adoptate următoarele măsuri:

- înfiinţarea unui serviciu informativ prin care consumatorilor li se indica ce produse erau fabricate în Irlanda şi de unde puteau fi procurate (serviciul Shoplink);

- facilităţi de expunere pentru mărfurile irlandeze;

- încurajarea folosirii etichetei purtând menţiunea „garantat irlandezpentru produsele fabricate în Irlanda, reclamaţiile privind produsele etichetate astfel fiind supuse unor reguli specifice şi

- organizarea de către Irish Goods Council (Consiliul irlandez pentru mărfuri) a unei campanii publicitare în favoarea cumpărării de produse irlandeze. Irish Goods Council era o companie privată condusă de un Comitet director ai cărui membri erau numiţi de un ministru delegat de guvern, activităţile acesteia fiind finanţate de guvern şi sectorul industrial privat în proporţie de 6 la 1. Primele două măsuri au fost abandonate, dar ultimele două au continuat şi după expirarea perioadei de 3 ani prevăzută pentru desfăşurarea campaniei.

Comisia a introdus acţiune împotriva Irlandei susţinând că respectiva campanie este o m.e.e.r.c. Apărarea Guvernului irlandez a fost construită, în principal, în jurul a două argumente:

• interdicţia m.e.e.r.c. nu se aplică decât actelor care au un efect obligatoriu şi care emană de la o autoritate publică; respectiva campanie nu a produs efecte restrictive în privinţa importurilor, procentul de mărfuri irlandeze vândute pe piaţa irlandeză raportat la totalul mărfurilor vândute pe piaţă scăzând de la 49,2% în 1977 la 43,4% în 1980.

24

Soluţia. Curtea a constatat următoarele:

guvernul irlandez este cel care numeşte membrii consiliului de conducere al Irish

Goods Council, îi acordă subvenţii guvernamentale care acoperă majoritatea cheltuielilor şi

stabileşte obiectivele şi principiile generale ale campaniei pentru promovarea vânzării şi

cumpărării de produse irlandeze pusă în aplicare de aceasta. În consecinţă, guvernul irlandez nu se poate prevala de faptul că o societate de drept privat a desfăşurat campania pentru a eluda responsabilitatea ce i-ar putea reveni în temeiul dispoziţiilor tratatului.

15 (

)

) (

23. În primul rând, se impune a se constata că această campanie nu poate fi asimilată

unei acţiuni de publicitate întreprinsă de întreprinderi private sau publice sau a unui grup de întreprinderi în scopul de a promova cumpărarea mărfurilor pe care le produc.

Campania reflectă (

irlandeză produsele importate cu produsele naţionale şi de a restrânge astfel importurile provenind din alte state membre.

intenţia deliberată a guvernului irlandez de a înlocui pe piaţa

)

) (

25. Deşi activităţile continuate, şi anume campania publicitară şi utilizarea etichetei

„garantat irlandez‖, nu au avut ca efect o contribuţie semnificativă la cucerirea pieţei irlandeze de către produsele naţionale, nu poate fi negat faptul că aceste două activităţi, indiferent de eficacitatea lor, fac parte dintr-un program guvernamental care are ca obiect înlocuirea produselor importate cu produse naţionale şi care poate afecta volumul comerţului intracomunitar.

26. Într-adevăr, campania de publicitate pentru promovarea vânzării şi cumpărării de

produse irlandeze nu poate fi separată nici de originea sa în cadrul programului guvernamental, nici de legătura sa cu introducerea etichetei „garantat irlandez‖ şi organizarea unui sistem special pentru examinarea reclamaţiilor privind produsele marcate cu această etichetă. Organizarea acestui sistem de soluţionare a reclamaţiilor privind produsele irlandeze confirmă efectiv nivelul de organizare a campaniei „Cumpăraţi mărfuri irlandeze‖ şi caracterul discriminatoriu al acesteia.

Procedând la o interpretare extensivă a semnificaţiilor atribuite noţiunii de m.e.e.r.c., Curtea reţine în continuare:

„27. În aceste împrejurări, cele două activităţi în cauză ajung să instituie o practică

naţională, introdusă de guvernul irlandez şi pusă în aplicare cu sprijinul acestuia, al cărei efect potenţial asupra importurilor este comparabil cu cel care rezultă din măsurile guvernamentale cu caracter obligatoriu.

28. O astfel de practică nu face excepţie de la interdicţiile prevăzute la art. 30 din

tratat (în prezent, art. 36 TFUE, subl. ns.) prin simplul fapt că nu se bazează pe decizii cu caracter obligatoriu pentru întreprinderi. Chiar şi acele actele ale guvernului unui stat membru care sunt lipsite de forţa de constrângere pot fi susceptibile să influenţeze comportamentul comercianţilor şi al consumatorilor pe teritoriul acestui stat şi să aibă astfel ca efect periclitarea scopurilor Comunităţii ( 29. Acesta este cazul atunci când, ca şi în speţă, o astfel de practică restrictivă constă în punerea în aplicare a unui program definit de guvern care afectează ansamblul economiei naţionale şi care urmăreşte să restrângă comerţul intracomunitar prin promovarea cumpărării produselor naţionale, prin intermediul unei campanii publicitare la scară naţională şi prin organizarea unor proceduri speciale aplicabile numai produselor naţionale şi când ansamblul

25

acestor activităţi este imputabil guvernului şi se desfăşoară în mod organizat pe întreg teritoriul naţional. 30. Rezultă de aici că Irlanda a încălcat obligaţiile care îi revin în temeiul tratatului prin organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării produselor irlandeze pe teritoriul său‖.

• Norme aplicabile achiziţiilor publice de natură a favoriza produsele naţionale, C.J.C.E, 22 septembrie 1988, cauza 45/87 Comisia/Irlanda (Dundalk Water Supply)

Starea de fapt. În contextul promovării unui program de îmbunătăţire a reţelei urbane de aprovizionare cu apă, Consiliul local din Dundalk a organizat o licitaţie publică în vederea atribuirii unui contract privind construirea unei canalizări de transportare a apei către sursa de epurare şi apoi în reţeaua de furnizare a apei potabile în oraş. O clauză din caietul de sarcini pretindea ca ofertele participanţilor să aibă în vedere utilizarea anumitor conducte care erau conforme cu un standard irlandez. Consiliul a refuzat luarea în considerare a ofertei unei întreprinderi spaniole, aceasta având în vedere folosirea unui sistem de conducte care, deşi nu era certificat de autorităţile irlandeze ca fiind conform cu standardul irlandez pretins, era totuşi compatibil cu standardele internaţionale echivalente. Compania spaniolă a informat Comisia care a introdus acţiune împotriva Irlandei.

Soluţia. Curtea a reţinut că:

într-un anunţ de licitaţie poate avea drept

consecinţă faptul că operatorii economici care produc sau utilizează materiale echivalente celor a

căror conformitate cu normele irlandeze a fost certificată se abţin să răspundă licitaţiei.

că o singură întreprindere a fost agreată de Institutul irlandez de

cercetare şi standardizare pentru a putea aplica marca standardului irlandez pe ţevile de tipul cerut pentru lucrările în cauză. Această întreprindere are sediul în Irlanda. Includerea clauzei în caietul de sarcini a avut astfel ca rezultat să rezerve furnizarea conductelor de canalizare necesar pentru lucrările organizate de municipalitatea din Dundalk în exclusivitate fabricanţilor irlandezi.‖

„19. (

)

inserarea unei astfel de clauze (

)

)

20. În plus, reiese (

B. Măsurile nediscriminatorii (sau norme aplicabile fără distincţie mărfurilor naţionale şi mărfurilor importate)

Există reglementări naţionale care, deşi nu discriminează produsele în funcţie de ţara de origine - fiind aplicabile în mod egal produselor naţionale şi importate, sunt de natură să aibă ca efect restrângerea comerţului. Conform prevederile art. 3 din Directiva 70/50/CEE erau astfel interzise „măsurile care reglementează comercializarea produselor, în special măsurile privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalarea care se aplică în mod egal produselor naţionale şi produselor importate, ale căror efecte restrictive asupra liberei circulaţii a mărfurilor depăşeşsc cadrul efectelor proprii normelor comerciale‖. Definiţia formulată ulterior în jurisprudenţa Dassonville a confirmat că interdicţia instituită de art. 34 TFUE operează şi cu privire la normele aplicabile fără distincţie. Curtea a considerat că de esenţa unei m.e.e.r.c. este efectul său (constând în obstrucţionarea, în mod direct sau indirect, în mod efectiv sau potenţial, schimburilor comerciale intracomunitare); prin urmare, în mod implicit se recunoştea că sunt interzise, sub rezerva producerii unui efect restrictiv asupra circulaţiei mărfurilor, nu doar măsurile

26

aplicabile distinctiv ci şi cele aplicate în mod nediferenţiat produselor naţionale şi celor importate.

→ Normele tehnice

• Principiul recunoaşterii reciproce - C.J.C.E., 20 februarie 1979, cauza 120/78, Rewe-Zentral AG (Cassis de Dijon)

Starea de fapt. Societatea pe acţiuni Rewe-Zentral AG cu sediul în Köln care intenţiona să importe în R.F.Germania lichiorul Cassis de Dijon, originar din Franţa a solicitat autorităţii germane competente (Administraţia federală a monopolului alcoolului) autorizaţia de import necesară introducerii pe piaţă a băuturii franceze. Legea germană impunea un conţinut minim de alcool pentru comercializarea produselor alcoolice în Germania; în cazul lichiorurilor de fructe, cum este Cassis de Dijon, concentraţia minim admisă în vederea comercializării era de 25%, în timp ce conţinutul în alcool al produsului respectiv, comercializat liber ca atare în Franţa se situa între 15% şi 20%. Urmare refuzului autorităţii germane, reclamanta a susţinut că reglementarea germană reprezenta o m.e.e.r.c. întrucât, stabilind un conţinut minim de alcool în vederea comercializării în condiţii legale, împiedica valorificarea pe piaţa germană a unor produse alcoolice cunoscute, originare din alte state membre.

Soluţia. Asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată de instanţa germană (Hessisches Finanzgericht),

Curtea a reţinut următoarele:

8. întrucât în absenţa unei reglementări comune a producţiei şi a comercializării alcoolului - unei propuneri de regulament prezentată de Comisie Consiliului la 7 decembrie 1976(JO C 309, p.2) nu i s-a dat curs până în prezent de către acesta din urmă - le revine statelor membre să reglementeze, fiecare pe teritoriul său, toate problemele care privesc producţia şi comercializarea alcoolului şi băuturilor spirtoase;

întrucât obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare care rezultă din disparităţile între legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor respective este necesar să fie acceptate în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru respectarea cerinţelor imperative legate, în special, de eficienţa controalelor fiscale, de protecţia sănătăţii publice, de corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia consumatorilor;

9. întrucât Guvernul Republicii Federale Germania, intervenind în procedură, a adus diverse argumente care, în opinia acestuia, justifică aplicarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul minim de alcool din băuturile spirtoase, făcând consideraţii legate, pe de o parte, de protecţia sănătăţii publice şi, pe de altă parte, de protecţia consumatorilor faţă de practicile comerciale neloiale;

10. întrucât, în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii publice, guvernul german afirmă că

stabilirea conţinuturilor minime de alcool prin legislaţia naţională are rolul de a evita înmulţirea exagerată a băuturilor spirtoase pe piaţa naţională, în special a băuturilor spirtoase cu conţinut moderat de alcool, astfel de produse putând, în opinia sa, să inducă mai uşor dependenţa decât băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată;

11. întrucât astfel de considerente nu sunt hotărâtoare, de vreme ce consumatorul poate

-şi procure de pe piaţă o gamă foarte variată de produse slabsau mediu alcoolizate şi întrucât,

27

în afară de aceasta, o mare parte a băuturilor alcoolizate cu un conţinut ridicat de alcool, liber

comercializate pe piaţa germană, este consumată în mod curent subformă diluată;

12. întrucât guvernul german susţine, de asemenea, că stabilirea unei limite inferioare a

tăriei alcoolice pentru anumite lichioruri este menită să protejeze consumatorul împotriva practicilor neloiale ale producătorilor sau ale distribuitorilor de băuturi spirtoase;

întrucât această argumentaţie se bazează pe considerentul că scăderea concentraţiei alcoolice asigură un avantaj concurenţial faţă de băuturile cu tărie alcoolică mai ridicată, dat fiind că alcoolul constituie elementul cel mai costisitor din compoziţia băuturilor, din cauza sarcinii fiscale considerabile la care este supus;

întrucât, în afară de aceasta, în opinia guvernului german, faptul de a admite libera circulaţie a produselor alcoolizate atunci când acestea corespund, din punctul de vedere al conţinutului de alcool, normelor ţării de producţie, are ca efect să impună în Comunitate, ca standard comun, conţinutul de alcool cel mai scăzut admis în oricare dintre statele membre şi chiar să facă inoperante toate prevederile în materie, din moment ce reglementarea din mai multe state membre nu cunoaşte nicio limită inferioară de acest fel;

13. întrucât, după cum a subliniat Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce priveşte conţinutul de alcool al băuturilor poate servi la standardizarea produselor comercializate şi a denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparenţe a tranzacţiilor comerciale şi a ofertelor către public;

întrucât, din acest motiv, nu se poate cu toate acestea merge până la a considera stabilirea imperativă a unei concentraţii alcoolice minime ca o garanţie esenţială a corectitudinii tranzacţiilor comerciale, în timp ce este uşor să se asigure o informare convenabilă a cumpărătorului impunând ca pe ambalajul produselor să figureze o menţiune a originii şi a tăriei alcoolice;

14. întrucât din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conţinutul minim de

alcool al băuturilor spirtoase nu urmăresc un scop de interes general care să primeze faţă de cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor, care constituie una dintre regulile fundamentale ale Comunităţii;

întrucât efectul practic al prevederilor de acest fel constă în principal în a asigura un avantaj băuturilor spirtoase cu un conţinut ridicat de alcool, îndepărtând de pe piaţa naţională produsele din alte state membre care nu corespund acestei specificaţii;

întrucât rezultă astfel că cerinţa unilaterală, impusă prin reglementările unui stat membru,

a unui conţinut minim de alcool pentru comercializarea băuturilor spirtoase constituie un obstacol în calea schimburilor, incompatibil cu dispoziţiile articolului 30 din tratat;

întrucât nu există niciun motiv valabil pentru a împiedica ca băuturile alcoolizate, cu condiţia ca acestea să fie legal produse şi comercializate într-unul din statele membre, să fie introduse în orice alt stat membru; valorificarea acestor produse nu poate face obiectul unei interdicţii legale privind comercializarea băuturilor cu un conţinut de alcool inferior limitei stabilite prin reglementarea naţională;‖

28

şi, în consecinţă, pronunţându-se asupra întrebărilor preliminare adresate de instanţa de trimitere, prin ordonanţa din din 28 aprilie 1978, Curtea hotărăşte:

Noţiunea de «măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import» prevăzută la articolul 30 din Tratatul CEE, este necesar să fie înţeleasă în sensul că stabilirea, prin legislaţia unui stat membru, a unui conţinut minim de alcool pentru băuturile spirtoase alimentare, intră de asemenea sub incidenţa interdicţiei prevăzute de această dispoziţie, atunci când este vorba despre importul băuturilor alcoolizate legal produse şi comercializate într-un alt stat membru.”

Importanţa juridică a hotărârii Cassis de Dijon. Raţionamentele exprimate în hotărârea Cassis de Dijon au reiterat concepţia consacrată de formula Dassonville şi, mai mult, au dat expresie unor reguli cu valoare de principiu pentru jurisprudenţa ulterioară. Astfel, Cassis de Dijon:

• a reafirmat şi chiar dezvoltat jurisprudenţa Dassonville, în sensul că interdicţia prevăzută de art. 34 TFUE priveşte şi normele naţionale aplicabile în mod egal produselor naţionale şi celor importate dar care au ca efect restrângerea comerţului între statele membre;

• a formulat principiul recunoaşterii reciproce (pct. 14 par. 4 din hotărâre)

Obstacolele tehnice în calea liberei circulaţii a mărfurilor sunt foarte răspândite şi au reprezentat o autentică pepinieră de m.e.e.r.c.; ele survin atunci când atunci când

statele membre aplică norme naţionale prin care sunt instituite cerinţe pe care trebuie să

le satisfacă produsele naţionale (referitoare la denumirea, forma, dimensiunea, greutatea,

compoziţia, etichetarea şi amabalarea) şi la produsele provenite din alte state membre. Practic, pe piaţa internă sunt nevoite să coexiste diferite reglementări tehnice naţionale. Conform principiului recunoaşterii reciproce, indiferent de diferenţele de

reglementare sub aspect tehnic, statele membre de destinaţie nu pot interzice vânzarea pe propriile teritorii a produselor care nu fac obiectul armonizării la nivelul uniunii şi care sunt comercializate în mod legal în alt stat membru chiar dacă acestea au fost produse în conformitate cu norme tehnice şi de calitate diferite de cele care trebuiesc respectate de produsele interne. În alţi termeni, principiul recunoaşterii reciproce în domeniul nearmonizat se concretizează în exprimarea unei reguli şi a unei excepţii:

- regula generală în ciuda existenţei unor norme tehnice naţionale în statul de

destinaţie, produsele fabricate sau comercializate în mod legal în alt stat membru

beneficiază de un drept fundamental de liberă circulaţie garantat de tratat;

- excepţia prin care produsele fabricate sau comercializate în mod legal în alt stat

membru nu beneficiază de acest drept dacă statul membru de destinaţie demonstrează că

impunerea propriilor norme tehnice are loc în temeiul motivelor prevăzute de art. 36 sau

a cerinţelor imperative statuate prin jurisprudenţa curţii sub condiţia respectării principiului proporţionalităţii.

29

• în fine, hotărârea admite că statele membre pot adopta măsuri care restrâng comerţul intracomunitar sub condiţia ca acestea să fie justificate de cerinţe imperative‖ (pct.8 par. 2), cum ar fi: protecţia consumatorilor, eficienţa controalelor fiscale, corectitudinea tranzacţiilor comerciale.

30

Dreptul european al afacerilor Note de curs (5)

3. Interzicerea între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (III)

comercializare)

Reglementările

privind

modalităţile

de

vânzare

(aranjamentele

de

• Contribuţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard. Excedată de tendinţa comercianţilor de a invoca dispoziţiile fostului art. 28 TCE (art. 34 TFUE) pentru a ataca orice reglementări naţionale care introduceau varii condiţionări în circulaţia mărfurilor de import, Curtea Europeană de Justiţie a apreciat că se impun anumite limite ale incidenţei prevederilor menţionate. Practic, generoasele semnificaţii atribuite noţiunii de m.e.e.r.c. după Dassonville şi Cassis de Dijon au fost ajustate printr-o abordare mai rafinată exprimată în jurisprudenţa Keck şi Mithouard.

C.J.C.E., 24 noiembrie 1993, cauzele conexate C-267 şi C-268/91 Keck şi Mithouard

Starea de fapt. Keck şi Mithouard, doi manageri de supermarket din Franţa au vândut 1264 de sticle de bere Picon si 544 kg cafea Sati Rouge la preţuri inferioare celor de achiziţie. Conform legislaţiei franceze vânzarea în pierdere constituia infracţiune dar numai dacă era săvârşită de către comercianţi nu şi de către producătorii mărfurilor. În cadrul celor două proceduri penale declanţate împotriva d-nilor Keck şi Mithouard, Tribunalul de primă instanţă din Strasbourg a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul CEE două întrebări preliminare privind interpretarea dispoziţiilor referitoare la concurenţa şi libera circulaţie în cadrul Comunităţii. K.şi M. au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a revânzării în pierdere cum este cea instituită prin legea franceză este incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor precum şi cu principiul liberei concurenţe.

Soluţia. Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:

„(

)

12.

Se impune să constatăm că o legislaţie naţională care interzice în mod general

revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre.

13. Este adevărat că o astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul

vânzărilor şi, în consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Ar trebui, totuşi, să ne întrebăm dacă această eventualitate este de ajuns pentru a califica legislaţia în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import.

14. Având în vedere faptul că operatorii economici invocă din ce în ce mai mult art. 30

din Tratat (în prezent, art. 34 TFUE, subl.ns.) pentru a contesta orice fel de reglementări care au ca efect limitarea libertăţii lor comerciale, chiar dacă acestea nu vizează produsele provenind din

31

alte state membre, Curtea apreciază ca fiind necesar să reexamineze şi să clarifice jurisprudenţa

sa în această materie.

)

constituie măsuri cu efect echivalent, interzise de art. 30, obstacolele în calea liberei circulaţii

a mărfurilor care rezultă, în absenţa armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfuri

provenind din alte state membre, în care sunt fabricate şi comercializate în mod egal, a unor norme privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi cele referitoare la denumire, formă, dimensiuni, greutate, compoziţie, prezentare, etichetare, ambalare), chiar dacă normele respective se aplică fără distincţie tuturor produselor, atât

timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general, de natură

să prevaleze asupra cerinţelor liberei circulaţii a mărfurilor.

15. Trebuie să amintim că (

),

în conformitate cu jurisprudenţa Cassis de Dijon (

16. În schimb, trebuie să considerăm că, spre deosebire de ceea ce s-a reţinut pânăîn

prezent, aplicarea la produse provenind din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu este susceptibilă să împiedice direct

sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul între statele membre în sensul jurisprudenţei

Dassonville (

cu condiţia ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici

care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în acelaşi

fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenind din alte state membre.

),

17. Într-adevăr, odată ce aceste condiţii sunt îndeplinire, aplicarea reglementărilor de acest tip în cazul vânzării produselor provenind dintr-un alt stat membru şi conforme cu regulile emise de statul respectiv, nu este de natură să împiedice accesul acestora pe piaţă sau să îl restrângă într-o măsură mai mare decât în cazul produselor naţionale. Prin urmare, aceste reglementări sunt excluse din sfera de aplicare a art. 30 din tratat.

18. În concluzie, urmează se se răspundă instanţei naţionale că art. 30 din Tratatul CEE

trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în mod general revânzarea în pierdere‖.

Deşi reţine că interdicţia prevăzută în legislaţia franceză ar fi de natură să limiteze volumul general al vânzărilor şi, implicit, pe cel al vânzărilor de produse dintr-un alt stat membru, Curtea a dezvoltat distincţia dintre:

măsurile privind conţinutul/caracteristicile produselor (referitoare la condiţiile cerute mărfurilor sub aspectul denumirii, formei, dimensiunii, greutăţii, compoziţiei, prezentării, etichetării, ambalării) sau, în alţi termeni, reglementările care privesc în mod efectiv marfa (pct. 15 din hotărâre).

Acestea sunt norme impuse importatorului pe lângă prevederile existente în statul de provenienţă şi reprezintă m.e.e.r.c., fiind susceptibile prin însăşi natura lor să împiedice accesul pe piaţă al mărfurilor importate. Astfel, potrivit raţionamentului exprimat în Cassis de Dijon ele sunt interzise de art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE), fiind cunoscute în doctrină şi sub denumirea de norme cu dublă povară 62 . Statul A instituie norme privind conţinutul mărfurilor. Acestea sunt prevăzute a se aplica şi

62 A se vedea S. Weatherill, P. Beaumont, EU Law, ed. A 3-a, Penguin, 1999, p. 608.

32

mărfurilor importate din statul B, chiar dacă aceste mărfuri îndeplinesc deja prevederile din statul B. Conform regulilor statornicite în Cassis, statul A este împiedicat să îşi impună normele în astfel de situaţii întrucât nu va putea să împiedice comercializarea pe teritoriul său a produselor confecţionate cu respectarea legislaţiei din ţara de origine.

măsurile privind modalităţile de vânzare prin care se impun restricţii sau se interzic anumite aranjamente de comercializare. Acestea, în măsura în care:

- se aplică tuturor comercianţilor care îşi desfăşoară activitatea pe

teritoriul

statului respectiv şi

- afectează în acelaşi mod, de jure et de facto, comercializarea produselor

naţionale şi a celor importate (pct. 16 din hotărâre)

ceea ce înseamnă că impun o sarcină egală tuturor celor care doresc să comercializeze mărfuri pe un anumit teritoriu (fiind norme cu povară egală) nu se află sub incidenţa dispoziţiilor din tratat ce interzic m.e.e.r.c. (pct. 17 din hotărâre). Scopul acestor reglementări fiind acela de a supune desfacerea produselor, indiferent de ţara lor de origine, unor condiţii ce privesc modul lor de comercializare şi nu de a împiedica sau îngreuna accesul pe piaţă al produselor importate faţă de cele naţionale, acestea nu pot fi calificate m.e.e.r.c.

• Exemplificări. Modalităţi de vânzare statice şi dinamice. Regula statuată de Curte care, de altfel, a dat naştere unor ample dezbateri în mediile juridice (numai în primul an de la publicarea hotărârii, anii 1993-1994, au apărut aproape 100 de articole şi studii) a fost aplicată şi în cauza Hünermund 63 ocazionată de normele prin care un organism profesional („camera profesională‖ a farmaciştilor) instituise o restricţie privind modul de efectuare a publicităţii.

Astfel, se interzicea farmaciştilor de a face reclamă produselor parafarmaceutice pe care erau autorizaţi să le vândă în afara farmaciilor, de exemplu la radio, în cinematografe sau la televiziune. S-a reţinut că măsura era aplicabilă fără a face distincţie atât produselor germane cât şi celor din alte state membre. În acelaşi timp, nu făcea mai greu accesul pe piaţă al produselor străine şi nici nu făcea mai dificilă comercializarea lor.

În categoria măsurilor privind modalităţile de vânzare se înscriu reglementările privind condiţiile şi metodele de vânzare, momentul sau locul de vânzare a mărfurilor, respectiv restricţiile privind persoanele care pot comercializa anumite mărfuri. În consecinţă, promovându-se soluţia şi regulile degajate din Keck şi Mithouard, s-a reţinut că nu se află sub sfera de aplicare a dispoziţiilor ce interzic m.e.e.r.c. ci reprezintă aranjamente de comercializare: dispoziţiile naţionale care impuneau închiderea obligatorie a staţiilor de benzină în anumite intervale de timp 64 , prevederile italiene privind închiderea magazinelor de tip outlet în zilele de duminică şi sărbătorile legale 65

63 C.J.C.E., 15 decembrie 1993, cauza C-292/92 Hünermund şi alţii, Rec. 1993, p. I-6787.

64 C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-401 şi C-402/92 Tankstation’t Heukske şi J.B.E. Boermans, Rec. 1994, p. I-2199.

65 C.J.C.E., 2 iunie 1994, cauzele conexate C-69 şi C-258/93 Punto Casa şi PPV, Rec. 1994, p. I-2355.

33

sau cele prin care statul grec rezerva vânzarea laptelui fabricat special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor 66 . La nivel doctrinar, se face distincţia între modalităţile de vânzare statice, şi anume: normele referitoare la orarele magazinelor sau tipul de spaţii în care pot fi vândute anumite mărfuri şi modalităţile de vânzare dinamice care au în vedere modurile în care un producător alege să comercializeze un anumit produs, prin intermediul unei anumite forme de publicitate, oferte gratuite şi altele asemenea 67 .

Restricţiile privind publicitatea. Tendinţele jurisprudenţei după Keck şi Mithouard. Cu referire la excluderea anumitor reguli privind modalităţile de vânzare din sfera de aplicare a art. 34 TFUE s-au formulat unele obiecţii ceea ce nu era tocmai întâmplător întrucât, înainte de Keck şi Mithouard, Curtea însăşi se pronunţase în sensul că măsurile naţionale conţinând restricţii privind publicitatea se află sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c. Este cazul jurisprudenţei Oosthoek prilejuită de interzicerea oferirii de cadouri gratuite promoţionale. Curtea reţinuse că „legislaţia care restricţionează sau interzice anumite forme de publicitate şi anumite mijloace de promovare a vânzărilor, chiar dacă nu afectează în mod direct importurile, poate conduce la restrângerea volumului acestora deoarece afectează oportunităţile de comercializare a produselor importate‖ 68 . În schimb, după cum am arătat anterior, după Keck şi Mithouard, Curtea şi-a schimbat optica, considerând anumite restricţii privind publicitatea drept modalităţi de vânzare în cauze precum Hünermund şi Leclerc-Siplec 69 . Într-o jurisprudenţă mai recentă, Schmidt, după ce se afirmă că interdicţia vânzărilor la domiciliu prevăzută pentru anumite produse este o modalitate de vânzare care, potrivit regulilor statuate de Keck şi Mithouard se sustrage, în principiu, aplicării art. 34 TFUE din tratat, Curtea apreciază necesar ca instanţa naţională să verifice dacă aplicarea dispoziţiilor naţionale este de natură a împiedica accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state membre.

C.J.C.E., 23 februarie 2006, cauza C-441/04 A-Punkt Schmuckhandels GmbH

Starea de fapt. Legislaţia austriacă interzicea vânzarea sau acceptarea comenzilor de cumpărare la domiciliul persoanelor fizice în cazul anumitor mărfuri, fiind avute în vedere şi bijuteriile. D-na C. Schmidt, un comerciant german care se ocupă cu desfăşurarea comerţului ambulant de bijuterii pe teritoriul Uniunii Europene, a organizat o petrecere a bijuteriilor‖ la domciliul unei terţe persoane în Klagenfurt Austria, în cadrul căreia au fost expuse şi vândute bijuterii. A-Punkt, un comerciant concurent, a acţionat-o în instanţă pentru a obţine o ordonanţă preşedinţială prin care să obţină încetarea organizării de către d-na Schmidt a unor astfel de petreceri în viitor. Pârâta a susţinut că interdicţia austriacă încalcă dispoziţiile care interzic m.e.e.r.c., subliniind faptul că vânzarea la domiciliu a bijuteriilor din argint este permisă în alte state membre, precum în Germania, Italia sau în Regatul Unit.

încalcă

prevederile tratatului deoarece vânzările directe la domiciliul unei persoanelor constituie un aranjament de comercializare, fiind aplicabil raţionamentul din Keck şi Mithouard, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor cerute potrivit pct. 15 şi 16 din hotărâre.

Soluţia.

Curtea

a

apreciat

că,

în

principiu,

interdicţia

austriacă

nu

66 C.J.C.E., 29 iunie 1995, cauza 391/92, Comisia/Grecia, Rec. 1995, p. I-1621.

67 A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 855.

68 C.J.C.E., 15 decembrie 1982, cauza C-286/81 Oosthoek , Rec. 1982, p. I-4575, pct. 15.

69 C.J.C.E., 9 februarie 1995, cauza C-412/93 Leclerc-Siplec, Rec. 1995, p. I-179.

34

Cu referire la prima condiţie, se constată că „restricţia austriacă a vânzării la domiciliu se aplică tuturor operatorilor economici care exercită activităţi pe teritoriul austriac, indiferent de naţionalitatea lor, prin urmare se apreciază că această condiţie este îndeplinită‖(pct. 18 din hotărâre). Cu referire la a doua condiţie care impune ca reglementarea să afecteze în mod egal bunurile, indiferent de ţara lor de origine, se constată că „elementele de care dispune Curtea nu îi permit să determine cu certitudine dacă interdicţia naţională de vânzare la domiciliu împiedică accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state membre‖(pct. 25), considerând că este „în sarcina instanţei naţionale de trimitere de a face verificările necesare în sensul arătat şi, dacă este cazul (adică s-ar reţine că norma se află sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c., subl. ns.), de a constata că măsura ar putea avea un caracter justificat de un obiectiv de interes general (precum protecţia consumatorilor) şi ar fi proporţională cu obiectivul urmărit (pct. 30)‖.

Concluziile avocaţilor generali şi soluţii post-Keck au nuanţat simplitatea distincţiei dintre normele referitoare la caracteristicile produselor şi normele privind modalităţile de vânzare şi au formulat comentarii mai rafinate asupra implicaţiilor acestei distincţii.

a) Astfel, norme care aparent se încadrează în categoria măsurilor privind modalităţile de vânzare au fost considerate de Curte ca fiind norme referitoare la produse. Este cazul anumitor reguli referitoare la comercializare dar cu privire la care se constată că afectează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile, ilustrativă fiind cauza Familiapress.

C.J.C.E., 26 iunie 1997, cauza C-368/95 Familiapress

Starea de fapt. Potrivit reglementărilor austriece în materie de concurenţă neloială vânzarea de publicaţii ce conţineau concursuri cu premii era interzisă. Editorul german HVB difuza în Austria o revistă cu jocuri de cuvinte încrucişate care oferea premii cititorilor ce dezlegau rebusurile. Familiapress, editorul unui ziar austriac, a încercat să-l împiedice pe HVB de a mai difuza pe teritoriul Austriei revista pe care o edita acesta.

Soluţia. Curtea a reţinut că „deşi legislaţia naţională respectivă priveşte o metodă de promovare a vânzărilor, în speţă aceasta poartă chiar asupra conţinutului însuşi al produsului atâta timp cât concursurile în cauză fac parte integrantă din revista în care apar. În consecinţă, legislaţia naţională în cauză, prin modul său de aplicare la împrejurările de fapt ale speţei, nu are ca obiect o modalitate de vânzare în sensul hotărârii Keck şi Mithouard‖ (pct. 11 din hotărâre). În continuare, se arată că „din moment ce impune operatorilor economici cu sediul în alte state membre să modifice conţinutul revistei, interdicţia în cauză periclitează accesul produselor respective pe piaţa statului membru importator şi, în consecinţă, împiedică libera circulaţie a mărfurilor‖ (pct. 12), reţinându-se că ne aflăm în pretzenţa unei m.e.e.r.c.

b) S-a remarcat că există norme privind modalităţi de vânzare care, deşi se aplică în mod egal tuturor comercianţilor, pot avea un impact diferit, în sensul că împiedică sau fac mai dificil accesul produselor de import pe piaţa unui stat membru. Dacă „în Keck, împiedicarea sau restrângerea accesului pe piaţă părea să fie

pur şi simplu consecinţa unei norme naţionale care se aplica diferenţiat comercianţilor

recent, CEJ şi-a modificat subtil poziţia, acordând un loc

mai important accesului pe piaţă‖ 70 . În Gourmet International Products, Curtea s-a

naţionali şi importatorilor (

)

70 A se vedea Paul Craig, Gráinne de Búrca, op. cit., p. 864.

35

pronunţat în sensul că modalităţile de vânzare sunt scoase de sub incidenţa dispoziţiilor care interzic m.e.e.r.c. doar dacă nu împiedică accesul pe piaţă al produselor importate sau dacă nu afectează vânzarea produselor din alte state membre mai mult decât cea a mărfurilor naţionale.

C.J.C.E., 8 martie 2001, cauza C-405/98, Gourmet Internaţional Products

Starea de fapt. În Suedia, Ombudsmanul consumatorilor a acţionat în instanţă compania Gourmet pentru a obţine un ordin judecătoresc prin care să o împiedice de a mai efectua publicitate la alcool în reviste. Legislaţia suedeză interzicea publicitatea la alcool pe posturile de radio şi televiziune, precum şi publicitatea la spirtoase, vinuri şi bere tare (peste 3,5% alcool) prin publicaţii, cu excepţia celor distribuite în punctele de vânzare. Interdicţia publicităţii nu se aplica publicaţiilor destinate comercianţilor (cum ar fi patronii de restaurante). Gourmet publica o revistă ce conţinea reclame la produse alcoolice; dintre abonaţi, 90% erau comercianţi, iar 10% particulari. Gourmet a susţinut că interdicţia publicităţii avea un efect mai mare asupra mărfurilor importate decât asupra celor de origine suedeză, fiind contrară dispoziţiilor din tratat ce interzic m.e.e.r.c.

Soluţia. Curtea apreciază că, „fiind vorba despre produse ca băuturi alcoolice, al căror consum este legat de practici sociale tradiţionale, ca şi de tradiţii şi uzanţe locale, o interdicţie a oricărei publicităţi destinate consumatorilor prin intermediul anunţurilor în presă, la radio şi la televiziune, prin expedierea directă de materiale nesolicitate sau prin afişare stradală, este de natură să restrângă mai mult accesul pe piaţă al produselor provenind din alte state membre faţă de cel al produselor naţionale, cu care consumatorii sunt mai bine familiarizaţi în mod spontan‖ (pct. 21 din hotărâre). Se reţine, în continuare, că o interdicţie – practic, cvasitotală - a publicităţii precum cea din speţă se impune a fi „considerată ca afectând mai puternic comercializarea produselor provenind din alte state membre, decât a produselor naţionale şi constituind, în consecinţă, un obstacol în calea comerţului dintre statele membre care intră în sfera de aplicare a articolului 30 din tratat ‖( art. 28 din TCE, în prezent art. 34 TFUE, subl. ns).

36

Dreptul european al afacerilor Note de curs (6)

4. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

4.1. Categorii. Domeniu de aplicare

Obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor nu sunt a priori ilicite, prin urmare, dacă raţiunile pentru care au fost instituite sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca fiind M.E.E.R.C. Într-o enumerare limitativă şi de strictă interpretare, dispoziţiile art. 36 din T.f.U.E. (ex-art. 30 din T.C.E.) redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, arătându-se că „dispoziţiile art. 34- 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale“.

În interpretarea acestor prevederi, devin semnificative următoarele aspecte, şi

anume:

- domeniul de aplicare al limitărilor principiului, în sensul că motivele prevăzute

de art. 36 din T.f.U.E. pot fi invocate doar cu referire la obstacole netarifare (restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent), nu şi în cazul celor tarifare (taxe vamale la export sau import, respectiv taxe cu efect echivalent acestora);

- natura specifică a motivelor enumerate, în sensul că acestea nu au caracter

economic;

- cu referire la înţelesul noţiunilor enumerate în cuprinsul art. 36, fiecare stat

membru stabileşte, în funcţie de criterii valorice proprii, întinderea semnificaţiilor pe care

înţelege să le atribuie acestora; în consecinţă, fiecare legiuitor naţional va determina sensul conferit noţiunii de morală publică sau standardele prin raportare la care apreciază că protecţia sănătăţii persoanelor, a mediului înconjurător, etc. sunt asigurate.

Derogărilor justificate de motivele menţionate în cuprinsul art. 36 din T.f.U.E. (ex- art. 30 din T.C.E.) şi cunoscute în literatura juridică de specialitate sub denumirea de excepţii legale, li se adaugă categoria celor consacrate de practica C.J.C.E. denumite excepţii jurisprudenţiale. În timp ce excepţiile legale pot fi invocate în cazul unor restricţii cantitative la export sau la import, respectiv al unor măsuri cu efect echivalent), excepţiile jurisprudenţiale sunt recunoscute doar în cazul restricţiilor cantitative la import. Cum o privire comparativă asupra celor două categorii de excepţii implică în mod necesar o analiză de sine-stătătoare a fiecăreia, ne limităm doar la enunţarea, cu titlu preliminar, a acestei distincţii, urmând ca asupra elementelor de diferenţă, respectiv

37

asupra raportului dintre excepţiile legale şi cele jurisprudenţiale să revenim după examinarea acestora 71 .

4.2. Excepţiile legale

Odată delimitată sfera de aplicare a excepţiilor legale, pot fi reţinute, cu titlu exemplificativ, următoarele situaţii în care, la nivel jurisprudenţial, în temeiul art. 30 din T.C.E. (devenit în prezent art. 36 din T.f.U.E.), limitările aduse principiului liberei circulaţii a mărfurilor au fost recunoscute ca fiind justificate:

- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit

interdicţia de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în ciuda faptului că nu mai au curs legal, este în acelaşi timp interzisă în acest stat- membru 72 ), restricţia fiind justificată de protecţia dreptului de a bate monedă care, în mod tradiţional, se circumscrie prerogativelor de care dispune un stat în apărarea intereselor sale;

- interzicerea importului de materiale pornografice printr-o reglementare britanică

a fost apreciată drept justificată 73 din perspectiva motivului referitor la morala publică, în

timp ce

-

securitatea publică a reprezentat raţiunea invocată de Irlanda pentru a justifica

legislaţia prin care importatorii de produse petroliere erau obligaţi de a se aproviziona parţial (în concret, în proporţie de 35%) de la rafinăriile de stat, la preţurile fixate de guvernul irlandez; deşi este evident că reglementarea naţională respectivă determina restrângerea importului de produse petroliere, afectând astfel interesele economice ale furnizorilor petrolieri din alte state-membre, Curtea a apreciat că „întreruperea aprovizionării cu produse petroliere şi riscurile pe care o astfel de măsură le-ar putea antrena pentru economia naţională, pentru instituţiile cu rol vital în funcţionarea statului şi, nu în ultimul rând, pentru populaţia acestui stat― justifică primirea excepţiei respective.

C.J.C.E., 10 iulie 1984, cauza C-72/83, Campus Oil Ltd.

trebuie să constatăm că produsele petroliere, datorită importanţei lor

excepţionale ca sursă de energie în cadrul economiei moderne, sunt fundamentale pentru existenţa unui stat, din moment ce funcţionarea nu numai a economiei sale, ci mai ales aceea a instituţiilor şi a serviciilor publice esenţiale şi chiar supravieţuirea populaţiei sale depind de acestea. O întrerupere a aprovizionării cu produse petroliere şi riscurile care rezultă de aici

pentru existenţa unui stat pot, prin urmare, să afecteze grav siguranţa sa publică, a cărei protecţie o permite art. 36.

art. 36 urmăreşte să

protejeze interese care nu sunt de natură economică. Într-adevăr, un stat membru nu poate fi autorizat să se sustragă efectelor măsurilor prevăzute de Tratat sub pretextul dificultăţilor

„(

)

34.

(

)

35. Într-adevăr, după cum în mod constant a constatat Curtea (

)

71 A se vedea infra, p.

72 C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.

73 C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79. Invocarea art. 36 din T.f.U.E. (ex-art. 30 din T.C.E.) ar fi lipsită însă de eficienţă juridică în cazul în care statul membru respectiv nu ar institui dispoziţii naţionale similare prin care să interzică fabricarea şi distribuirea pe teritoriul său a aceluiaşi gen de produse.

38

economice ocazionate de eliminarea barierelor în calea comerţului intracomunitar. Totuşi,

ţinând cont de amploarea consecinţelor pe care le poate avea o întrerupere a aprovizionării cu produse petroliere pentru existenţa unui stat, trebuie să apreciem că scopul de a asigura oricând o aprovizionare minimală cu produse petroliere depăşeşte considerentele de natură pur economică şi poate deci să constituie un obiectiv care intră în noţiunea de siguranţă publică.

36. Trebuie adăugat că prezintă importanţă, în sensul art. 36, faptul că reglementarea în

cauză este justificată prin circumstanţe obiective care răspund cerinţelor siguranţei publice. ( )

art. 36, ca excepţie de la un principiu fundamental

din Tratat, trebuie să fie interpretat astfel încât să nu îşi extindă efectele dincolo de ceea ce este

necesar pentru protecţia intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, iar măsurile adoptate pe baza acestui articol nu trebuie să creeze obstacole în calea importurilor, disproporţionate faţă de obiectivele respective. Măsurile adoptate pe baza art. 36 nu pot deci să fie justificate decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest articol şi dacă nu aduc atingere mai mult decât este necesar schimburilor comerciale intracomunitare‖.

37. După cum a constatat Curtea (

),

- protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor a fost motivul care a legitimat

adoptarea reglementării olandeze instituind obligaţia înregistrării obligatorii a oricărui medicament ce urmează a fi comercializat pe teritoriul acestui stat-membru, indiferent dacă provine din import sau este un produs indigen sau a legii britanice prin care s-a dispus interdicţia medicilor farmacişti de a înlocui un medicament cu un altul cu efect similar (prescripţiile medicale fiind în mod necesar legate de persoana pacientului) sau, în fine, a reglementării franceze prin care comercializarea anumitor produse (lentile de

contact) a fost în mod exclusiv recunoscută doar unei anumite categorii profesionale (respectiv opticienilor) în considerarea faptului că vânzarea acestora implică şi obligaţia de a furniza cumpărătorilor informaţii specifice utilizării produselor respective 74 ;

- cu referire la motivul constând în protecţia sănătăţii animalelor, pe aceeaşi

identitate de raţiune, C.J.C.E. a apreciat că dispoziţiile legale germane care, în ipoteza achiziţionării din import a produselor furajere, reglementează obligaţia obţinerii unei

autorizaţii veterinare eliberate de autoritatea competentă erau justificate în temeiul art. 30 din Tratat (din T.C.E. subl. ns.) 75 ;

- protecţia unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică

sau arheologică a legitimat instituirea acelor reglementări conţinând interdicţia la export a obiectelor de artă şi a celor cu valoare istorică de interes naţional 76 ; dincolo de recunoaşterea acestei excepţii, în aceeaşi materie au fost adoptate Regulamentul nr. 3911/92/CEE privind exporturile de bunuri culturale şi Directiva 93/7/CE privind repatrierea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru; - referindu-ne la protecţia proprietăţii industriale şi comerciale77 , excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt

74 În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de l’ Union Européenne et politiques communautaires, ed. a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.

75 C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.

76 A se vedea decizia Comisiei din 7 noiembrie 1987, afacerea Lebon, citată după S. Deleanu, op. cit., p.

84.

77 Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute în vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele, desenele şi modelele industriale, indicaţiile geografice).

39

justificate de protecţia „obiectului specific― al dreptului de proprietate intelectuală sau industrială respectiv. Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific― al dreptului constă în prerogativa exclusivă de a utiliza o invenţie în vederea fabricării şi a primei puneri în circulaţie a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei licenţe terţilor) precum şi de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau comercializat cu consimţământul titularului dreptului, se depăşesc, practic, limitele „obiectului specific― al dreptului său, funcţionând în materie regula „epuizării“ dreptului potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă prin primul act de comercializare a produsului 78 şi, în consecinţă, „actele secundare de comercializare (şi nu de producţie, până la până la prima punere în vânzare) vor expune produsul principiului liberei circulaţii― 79 . Practic, în situaţia în care un produs a fost pus deja în circulaţie pe teritoriul unui stat membru fie de către titularul dreptului, fie de către un terţ cu consimţământul său, acesta (titularul dreptului) nu se va mai putea opune importului produsului respectiv într-un alt stat membru 80 .

În schimb, dacă dreptul de proprietate intelectuală sau industrială este încă ocrotit ca efect al unei reglementări naţionale pe teritoriul unui stat-membru opoziţia titularului dreptului la importul produsului obţinut în alt stat membru este legitim. Această soluţie nu este decât consecinţa faptului că întinderea protecţiei dreptului este de „competenţa“ legislativă a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecţia drepturilor de proprietate intelectuală să suporte un tratament diferit, sub aspectul condiţiilor de aplicare, în legislaţiile naţionale. În sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din Danemarca în Germania a suporturilor materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul de a se opune comercializării casetelor şi discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât, chiar dacă potrivit legii daneze dreptul de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor beneficia de o durată de protecţie mai lungă.

Dincolo de faptul că sfera de aplicare a excepţiilor consacrate de prevederile art. 36 din Tratat nu poate fi, printr-o interpretare extensivă, lărgită în afara celor expres prevăzute de norma comunitară amintită, se impune să precizăm că derogările respective nu trebuie să permită discriminări arbitrare sau restricţii deghizate în comerţul intracomunitar; introducerea unor interdicţii sau restricţii în mod exclusiv asupra mărfurilor importate în favoarea, din considerente pur protecţioniste, a mărfurilor

78 Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situaţia în care prima valorificare a produsului este realizată de însuşi titularul dreptului, ci şi în cazul în care aceasta are loc din iniţiativa unui terţ abilitat.

79 A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.

80 În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în sensul că, în situaţia în care un terţ comercializează produsul în condiţii de natură să creeze confuzii asupra originii acestuia, titularului dreptului i se recunoaşte prerogativa de a acţiona împotriva terţului chiar dacă produsul era deja pus în circulaţie pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudenţial, s-a reţinut că epuizarea dreptului nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în prezenţa alterării produsului şi atunci când punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiţii obiectiv incompatibile cu imaginea recunoscută a produsului―, a se vedea afacerea Christian D