ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AFECŢIUNI/DEFICIENŢE

ALE APARATULUI LOCOMOTOR

Suport de curs

Ortopedia - Traumatologia este specialitatea care se ocupa cu depistarea, diagnosticarea, tratarea

si recuperarea afectiunilor congenitale si dobandite , traumatice si atraumatice, ale aparatului
locomotor.
Aparatul locomotor este format din sistem osos și sistem muscular.

NOŢIUNI DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este format din sistemul osos si sistemul muscular. Sistemul osos - raportat la
principalele regiuni ale corpului cuprinde:
-scheletul capului
-scheletul trunchiului
-coloana vertebrală
-coaste
-stern
-scheletul membrelor superioare
-centura scapulară (clavicula, omoplat)
-brat (humerus)
-antebraţ (radius si cubitus)
-mâna (carpiene si metacarpiene)
-scheletul membrelor inferioare
-centura pelviană (osul coxal)
-coapsa (femur)
-gamba (tibie si peroneu)
- picior (tarsiene si metatarsiene)
Clasificarea oaselor:
-scurte (vertebre, tarsiene, carpiene)
-late (omoplat, oasele cutiei craniene)
-lungi (femur, tibie, radius)
- mixte, cu formă neregulată (osul maxilar, mandibular, temporal).
Structura oaselor:
-ţesut osos compact (la oasele lungi acesta se găseste în regiunea diafizei)
-ţesut osos spongios (se gaseste în regiunea epifizelor)
-în axul diafizei se află canalul medular în care se găseste măduva osoasă
-la periferia diafizei se găseste o membrană conjunctivă numită periost.
Rolul sistemului osos:
-susţine greutatea diferitelor părţi ale organismului (coloana vertebrală)
-protejează diferite organe (oasele cutiei craniene)
-înlesnesc miscarea corpului (rol de pârghii)
-depozit de calciu.
Articulaţiile - sunt elemente care unesc oasele. Avand ca element de diferenţiere miscarea, se
împart în:
-articulaţii fixe (sinartroze)
-articulaţii mobile (diartroze)
Sistemul muscular este alcătuit din:
- muschi scheletici (striată)
- muschi viscerali (netezi)
Structura muschilor striaţi:
-corpul muschiului are în structura sa ţesut muscular, ţesut conjunctiv, vase sanguine si nervi.

1
-tendonul - formaţiune conjunctivă, care se găseste la extremităţile muschiului si prin care muschiul
se leagă de os.
Anexele muschiului:
-fasciile musculare care învelesc muschiul si au rol în funcţionalitatea muschiului (în timpul
-contracţiei îl menţin în poziţia lui normală)
-tecile fibroase ale tendoanelor sau ligamente - cu rol de a menţine tendonul în poziţie normală cand
muschiul se contractă
-bursele sinoviale - formaţiuni cavitare de-a lungul muschilor si tendoanelor, acolo unde acestea
trec peste proeminenţe osoase.
Proprietăţile muschilor:
-excitabilitate
- contractilitate
-elasticitate
Rolul muschilor:
-scheletici:
-menţin poziţia verticală a corpului
-înlesnesc deplasarea
- viscerali:
-prin contracţia lor asigură îndeplinirea funcţiilor organelor respective.

EDUCAŢIA PACIENTULUI PENTRU PREVENIREA AFECŢIUNILOR LOCOMOTORII

-alimentaţie echilibrată
- unii factori nutriţionali au efect asupra troficităţii cartilagiului (acizii grasi nesaturaţi)
- o alimentaţie hiperglucidică duce la o crestere a greutăţii corporale constituind un factor
-determinant si agravant al afectării articulaţiilor portante.
-evitarea sedentarismului
- inactivitatea duce la scăderea amplitudinii miscării si la scăderea forţei musculare
-evitarea efortului fizic excesiv
- efortul fizic excesiv duce la apariţia tendinitelor, a durerilor musculare
-evitarea frigului
-expunerea prelungită la frig poate exacerba focare de infecţie latentă
- respectarea unor reguli înaintea efortului fizic
-antrenament progresiv
-încalzire înainte de efortul propriu-zis
- oprire periodică a efortului pentru recuperare
- poziţionare corectă în timpul unor activităţi
- ridicarea unor greutăţi de jos cu ambele mâini si cu genunchii întinsi constituie factor agresiv
pentru coloana vertebrală
- menţinerea posturii si aliniamentului corect al corpului
- se previn în acest fel deviaţiile coloanei vertebrale (cifoza, scolioza)
-tratarea deviaţiilor coloanei vertebrale si a altor deficienţe încă din copilărie
-tratarea infecţiilor microbiene si virale
-evitarea mersului prelungit pe teren accidentat
- se evită astfel agravarea suferinţelor soldului
- evitarea ortostatismului prelungit
- se protejează articulaţiile portante, oasele si muschii scheletici
-purtarea de încălţăminte adecvată si comodă
-menţinerea capacităţii de efort prin mers pe jos, activităţi sportive, exerciţii fizice cu regularitate
-evitarea traumatismelor
-montarea de bare pe pereţii laterali si îndepărtarea obstacolelor pentru pacienţii cu tulburări de
vedere, vârstnici, cu tulburări de echilibru, etc.
-folosirea covoarelor antiderapante în jurul toaletei si în cada de baie;
-purtarea echipamentului de protecţie adecvat;

2
- prevenirea accidentelor rutiere, casnice;
- evitarea factorilor care contribuie la apariţia osteoporozei:
- dieta bogată în calciu, fumat, consum excesiv de cafea, exces de proteine.

EVALUAREA MORFO-FUNCŢIONALĂ A APARATULUI LOCOMOTOR

-evaluarea integrităţii sistemului osteo-muscular
-evaluarea poziţiei corpului si a membrelor
-evaluarea mobilităţii articulaţiilor
- se va face pentru fiecare articulaţie în parte, notându-se orice disconfort acuzat de pacient
evaluarea gradului de independenţă în efectuarea activităţilor zilnice (spălat, pieptanăt, îmbrăcat,
dezbrăcat)
evaluarea capacităţii de deplasare a pacientului si de transfer de pe o suprafaţă pe alta
- se va nota siguranţa de execuţie
- evaluarea toleranţei la efort
- înainte si după activitatea desfasurată se va măsura pulsul, tensiunea arterială, respiraţia
- prelevarea unor produse biologice si patologice prin:
-puncţie articulară
-puncţie osoasă
-puncţie rahidiană
-biopsii
- analize de laborator:
a) din sange (vor fi recoltate dupa tehnici invatate in anul I);
- teste obligatorii inainte de operatiee: TS., TC, grup sanguin si Rh, Ht., Hb., hematii;
- teste de inflamatie: - leucograma, VSH , proteina C reactiva, dozarea fibrinogenului, electroforeza cu alfa2
globulina;
- teste specifice pentru afectiunile reumatismale sunt deterinarea anticorpilor specifici antinucleari pentru
diagnosticul diferential;
- determinarea factorului reumatismal prin reactie Waler- Rose si Latexul;
- reactia ASLO - punerea in evidenta anticorpilor antistreptococici (antistreptolizine O);
b) din urina: - examen sumar de urina.
c) din lichidului sinovial se efectueaza analize:
- biochimice, bacteriologice, imunologice; histologice si morfologice.
Recoltarea lichidului sinovial se face prin punctia articulara.
Aspectulul normal al lichidului sinovial este clar, vascos, de culoare galben deschis; pentru analiza sunt
necesari 4 - 5 ml.
-examinări radiologice
-radiografie simplă
-mielografie
-tomografie computerizată
-artrografie
-examinări cu izotopi radioactivi
-scintigrafie osoasă
-explorări funcţionale
-electromiograma
-examinări endoscopice
-artroscopia.

PUNCTIA ARTICULARA

Definiţie Puncţia articulară reprezintă realizarea unei comunicări instrumentale între cavitatea
articulară şi mediul extern.
Scop • explorator
- punerea în evidenţă a prezenţei lichidului articular (seros, purulent, sanguinolent)
- recoltarea lichidului articular în vederea examinării sale

3
 • terapeutic
- evacuarea lichidului
- administrarea medicamentelor în cavitatea articulară (produse cortizonice,
anestezice locale, substanţe de contrast pentru examen radiologic)
Indicaţii artrite acute sau cronice, traumatisme articulare însot
ite de hemartroză
Contra- - procese inflamatorii tegumentare în zona în care urmează a se face puncţia
indicaţii
Locul
puncţiei
- se
puncţionează
mai frecvent
articulaţiile:
genunchiului,
cotului,
umărului,
gleznei (fig.64)

Pregătirea • materiale
puncţiei - de protecţie a patului
- pentru dezinfecţia pielii — tip II
- instrumentar şi materiale sterile: ace de 4-6 cm lungime, seringă de 5 ml pentru
anestezie, ace de 8-10 cm lungime şi diametrul 0,5-2 mm pentru aspirat lichidul,
pense, mănuşi, câmp chirurgical, tampoane, comprese
- alte materiale: romplast, feşi, tăviţă renală, pahar conic gradat, altele
- medicamente anestezice locale - xilină 1%, medicamente antiinflamatoare,
antibiotice, substanţe de contrast radiologic
• pacientul
- pregătirea psihică: se informează cu privire la scopul puncţiei
- pregătirea fizică: se aşază într-o poziţie care să permită executarea puncţiei, cu
articulaţia relaxată; eventual articulaţia se aşază pe o pernă; se îndepărtează
pilozitatea
Execuţia - se face de către medic ajutat de una-două asistente în sala de tratamente sau în
puncţiei salon

Medic Asistenta I Asistenta II

îşi spală mâinile, le dezinfectează
- protejează patul sub articulaţia
puncţionată
- alege locul puncţiei (zona de - menţine pacientul în poziţia
maximă fluctuenţă) adecvată
- pregăteşte locul puncţiei,
dezinfecţie tip II

4
- efectuează anestezia locală
- aşază câmpul sub locul
puncţiei
- execută puncţia, aspiră
lichidul
- retrage acul de puncţie
- serveşte seringa cu anestezic
- serveşte mănuşile sterile
- serveşte câmpul protector
- dezinfectează locul puncţiei
- serveşte seringa cu acul de - menţine pacientul, îl
puncţie supraveghează
- colectează lichidul în vasul
gradat, recoltează în eprubete
- dezinfectează locul puncţiei şi
comprimă cu tampon steril
- aplică pansament compresiv la locul puncţiei, fixat cu faşă
- aplică atele care să imobilizeze articulaţia puncţionată

Îngrijirea - se asigură repaosul regiunii

ulterioară a - se supraveghează starea generală şi semnele vitale
pacientului - se supraveghează aspectul pansamentului
- se menţine pansamentul compresiv şi imobilizarea în atelă timp de 24-48 ore
Pregătirea - se pregătesc eprubetele cu lichid pentru trimitere la laborator; se etichetează
produsului menţionându-se examenul cerut (citologic, bacteriologic)
pentru - examenul macroscopic se face imediat, măsurându-se cantitatea şi apreciindu-se
examinare aspectul lichidului (seros, purulent, sanguinolent)
Reorganizarea
Notarea - se notează cantitatea şi aspectul lichidului extras
puncţiei în
foaia de
observaţie
Complicaţii • imediate - lezarea pachetului vasculonervos;
• tardive-
infecţii
■ DE ŞTIUT:
- tehnica se desfăşoară în condiţii de asepsie desăvârşită
- seroasele articulare prezintă receptivitate deosebită faţă de infecţii
■ DE EVITAT:
- zonele tegumentare în care se găsesc procese inflamatoare pentru execuţia puncţiei

PUNCŢIA OSOASĂ

Definiţie Pentru punctia sternala, bolnavul se aseaza culcat pe spate, cu trunchiul usor ridicat. Asistenta
aseaza un suport sub torace, o perna tare sau o patura facuta sul
Scop - explorator- punctia oaselor se executa pentru a extrage maduva osoasa hematogena, in
vederea stabilirii structurii compozitiei maduvei, precum si a studiului elementelor figurale
ale sangelui in diferite faze ale dezvoltarii in cursul imbolnavirilor organelor hematopoetice;
- pentru recoltare de biopsie se extrage un mic fragment de tesut osos; in caz de suspiciune
de tumora osoasa este necesar examenul histopatologic;
- terapeutic - punctia osoasa se face in vederea administrarii unor medicamente (antibiotice),
lichide hidratante si nutritive.
Indicaţii - boli hematologice
Locul puncţiei - este de obicei la nivelul oaselor superficiale, uşor accesibile cum ar fi:
- spina iliacă posterosuperioară
- creasta iliacă
- sternul - manubriul sau corpul
5
 - maleolele tibiale
- calcaneul
- apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi primelor vertebre lombare
Pregătirea • materiale
puncţiei -materiale pentru protecţia patului
-materiale pentru dezinfecţie-tip III
- instrumentar şi materiale sterile: ace de puncţie Rohr, Rosegger, Klima (de cca 5
cm lungime, rezistente, cu diametrul 1- 2 mm, vârful scurt, ascuţit, prevăzute cu
mandrin); seringi de 10 -20 ml, ace şi seringă pentru anestezia locală, pense,
tampoane, comprese, câmp chirurgical, mănuşi, mediul de cultură
- alte materiale: sticlă de ceasornic, lame de microscop
- medicamente: anestezice, ser fiziologic, soluţii perfuzabile şi medicamentele
recomandate în cazul puncţiei terapeutice
• pacientul
- pregătirea psihică: se informează cu privire la necesitatea puncţiei; se explică că se
va înlătura durerea prin anestezie
- pregătirea fizică - se controlează în preziua puncţiei timpul de sângerare, timpul de
coagulare şi timpul Quick
- se aşază în poziţia adecvată locului de puncţie şi anume:
- decubit dorsal cu toracele puţin ridicat, pe un plan dur, pentru puncţia
sternală
- decubit ventral pe un plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectaţi
pentru puncţia în creasta iliacă;
- se rade pilozitatea
Execuţia - se face de către medic ajutat de una - două asistente
-se desfăşoară în sala de tratamente

Medicul Asistsnta I Asistenta II

- îşi spală mâinile, le dezinfectează
- stabileşte locul
puncţiei
- face anestezia
- aşază câmpul
chirurgical
- execută puncţia, scoate
mandrinul
- adaptează seringa,
aspiră 1-2 ml de măduva
- retrage acul de puncţie
- protejează patul
- dezbracă regiunea
- aşază pacientul în poziţie
corespunzătoare locului ales
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie
tip III
- serveşte seringa încărcată cu - menţine poziţia pacientului
anestezic
- serveşte mânuşile chirurgicale
- serveşte câmpul chirurgical
- dezinfectează locul puncţiei
- serveşte acul de puncţie medicului - menţine pacientul în poziţie
fixă, îl supraveghează
- ia mandrinul cu pensa şi îl aşază pe
un câmp steril
- serveşte seringa pentru aspiraţie
- serveşte seringa cu medicamente
- dezinfectează locul puncţiei şi face
compresiune cu un tampon steril
-aplică comprese sterile pe locul puncţiei pe care le fixează cu benzi de
romplast
- îmbracă pacientul, îl aşază comod în pat

6
Îngrijirea - se asigură repausul La pat, se supraveghează starea generală şi semnele vitale
ulterioară a - se observă pansamentul dacă se îmbibă cu sânge
pacientului
Pregătirea - este făcută de asistenta de la laborator care evacuează Imediat produsul aspirat
produsului din seringă pe sticla de ceasornic sau pe o lamă de sticlă mare 20/30 cm
pentru examinare - efectuează frotiurile şi însâmânţările pe medii de cultură
Reorganizarea
Notarea puncţiei
Accidente imediate
- puncţie albă
- perforaţie ale organelor interne (inimă, plămâni)
- fracturi
- pneumotorax
tardive
- hematoame
- infecţii ale osului (osteomielită)
- tulburări de creştere la copil după puncţia tibială
■ DE ŞTIUT:
- mandrinul acului de puncţie se păstrează steril pentru a încerca desfundarea acului în cazul
puncţiei albe
- serul fiziologic se va păstra călduţ şi va fi servit medicului în seringă dacă, deşi acul a pătruns în
cavitatea mădulară, nu se obţine măduvă; va fi introdus şi apoi aspirat
-pe cale transmedulară se administrează numai soluţii izotone, ritmul de administrare fiind de 15-20
picături/minut.
■ DE EVITAT:
- manipularea incorectă a instrumentarului steril (pericol de infecţii ale osului)
PUNCTIA STERNALĂ
Scopul:
- explorator - recoltare de maduva rosie pentru examen histopatologic. Cantitatea de maduva necesara este
0,5 -1 ml.
Sternul poate fi punctionat la nivelui manubriului sau al corpului la inaltjmea coastei a IV- a sau a V-a; in spatiul
al II- lea sau al III- lea intercostal, putin in afara de linia mediana.
Locul ales pentru punctie va fi spalat, la nevoie se rad pilozitatile, apoi dezinfectat cu alcool iodat. Se face
anestezie locala a tesuturilor moi cu novocaina 2 - 4 % la adultj.
Punctia osoasa se efectueaza de medic, care dupa instalarea efectului anesteziei va punctiona sternul si va
aspira cu seringa maduva osoasa rosie ; se vor efectua frotiuri, se eticheteaza, se trimite la laboratorul de
hematologie

PARTICIPAREA NURSEI LA EFECTUAREA PUNCŢIEI RAHIDIENE

DEFINIŢIE
- Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu ajutorul unul ac special în spaţiul subarabnoidian la
nivel:
• lombar (puncţia lombară);
• toracal (puncţia toracală);
• suboccipital (puncţia suboccipitală).
SCOP
a) Explorator:
• măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian (L.C.R.) şi prelevarea unei cantităţi pentru examene:
citologice, biochimice, bacteriologice;
• în traumatismele cranio-cerebrale şi accidentele vasculare cerebrale pentru aprecierea aspectului
L.C.R. - sanguinolent - semn de hemoragie; pentru măsurarea presiunii acestuia;
• injectarea unor substanţe de contrast în mielografie.

7
b)Terapeutic:
• administrarea de anestezice, antibiotice sau a agenţilor antimitotici (?)
• decomprimarea în cazul în care presiunea L.C.R. este crescută (asociind cefalee şi edem papilar)
INDICAŢII
- în meningite;
- traumatisme cranio-cerebrale şi AVC;
- lues;
- rahianestezie.
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- Cărucior rulant pentru materiale sau tavă medicală;
- Mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;
- Ace sterile pentru puncţie lungi de 8-10 cm, subţiri cu bizou scurt, prevăzute cu mandren şi uneori
cu "introducer";
- Soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);
- Seringi sterile de 2-5 ml;
- Eprubete sterile;
- 1-2 tăviţe renale;
- manometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R
- Soluţii de injectat când este cazul;
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PSIHICĂ:
- Se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate, importanţă, durată;
- Se obţine consimţământul informat scris al pacientului.
b) FIZICĂ:
- Se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea sa, cu scopul şi locul puncţiei:
• Şezând cu capul flectat, umerii aplecaţi, spatele îndoit, coatele sprijinite pe genunchi, membrele
inferioare sprijinite pe un scăunel;
• Se atenţionează pacientul să menţină poziţia exactă, iar în timpul procedurii să nu se mişte.
• În decubit lateral: la marginea mesei de operaţie sau a patului, cu coapsele flectate pe abdomen şi
gambele flectate pe coapse, capul în flexie maximă, coloana vetrebrală arcuită, umerii în plan
vertical;
• Se asigură intimitatea pacientului cu paravan dacă procedura se execută la salon
EFECTUAREA PROCEDURII:
- Se identifică pacientul;
- Se aşează pacientul într-una din poziţiile amintite în funcţie de starea sa şi recomandarea
medicului;
- Se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;
- Se controlează ca tempereratura camerei să fie de 20°C;
- Se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;
- Se oferă medicului mănuşi sterile;
- Se oferă medicului acul de puncţie steril;
- Se supraveghează pacientul pe tot timpul puncţiei;
- Se oferă medicului monometrul Claude pentru a măsura presiunea L.C.R.;
- Se oferă medicului pe rând eprubetele pentru recoltarea L.C.R. în vederea diferitelor examene de
laborator;
- Se etichetează eprubetele şi se trimit imediat la laborator,
- Se oferă medicului seringile cu soluţii medicamentoase dacă puncţia se face în scop terapeutic;
- Se extrage brusc acul puncţiei de către medic la sfârşitul procedurii;
- Se masează locul puncţiei;
Se aplică o compresă sterilă pe locul puncţiei şi se fixează cu romplast
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- Se aşează pacientul foarte atent pe cărucior în poziţie orizontală şi la fel şi în pat;
- Se menţine pacientul fără pernă şi nemişcat cel puţin 6 ore până la 24 ore;
- Se alimentează pacientul la pat numai după 6 ore;

8
- Se oferă pacientului pernă după 24 ore;
- Se observă cu atenţie mişcările extremităţilor,
- Se evaluează capacitatea de micţiune a pacientului;
- Se monitorizează în permanenţă pacientul
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- Se colectează materialele folosite în recipiente speciale conform P. U.
- Se îndepărtează mănuşile.
- Se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi:
- Procedura în fişa de proceduri şi în dosarul / planul de îngrijire.
- Data, ora, cantitatea, aspectul lichidului extras, precum şi tratamentul efectuat;
- Orice observaţie legată de starea pacientului;
- În ce scop a fost efectuată puncţia;
- Se specifică ce probe s-au recoltat şi când au fost trimise la laborator.
INCIDENTE ŞI ACCIDENTE
- Puncţie albă determinată de introducerea defectuoasă a acului;
- Scurgere foarte lentă a lichidului din cauza hipotensiunii L.C.R.;
- Imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârsnici din cauza osificării ligamentare şi la obezi
(canalul rahidian situat profund);
- Puncţie traumatică (prin ac se exteriorizează sânge ca rezultat al efracţiei unui vas meningeal);
- Durere la nivelul unui membru pelvian prin puncţionarea unei rădăcini nervoase;
- Lipotimie mai ales la pacienţi care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia se realizează în
şezând;
- Cefalee şi rahialgie, o complicaţie frecvent întâlnită care pare a fi determinată de scăderea
presiunii L.C.R.;
- Sincopa şi accidentele mortale care apar foarte rar la pacienţii cu traumatisme cerebrale, fractură
de bază de craniu, etc.

PARTICIPAREA NURSEI LA EFECTUAREA PUNCŢIEI BIOPSICE

PUNCTIA MADUVEI OSOASE (PUNCTIA MEDULARA)

DEFINIŢIE
Biopsia maduvei osoase se efectueaza prin indepartarea unui „miez” cilindric in care se conserva
structura medulara, celularitatea globala (cantitatea relativa de celule medulare raportat la celulele
grase) si raporturile dintre celule.
SCOP
Se efectueaza pentru a descoperi cauza unor boli ale sangelui si pot fi folosite pentru a verifica daca
infectia sau cancerul s-a raspandit in maduva osoasa.
De asemenea, esantionul poate fi studiat pentru a identifica si probleme cromozomiale dar si
infectiile posibile.
Aspirarea se poate efectua si pentru colectarea de maduva osoasa pentru interventii medicale cum ar
fi transplantul de celule stem sau analiza cromozomiala.

INDICAŢII
Aspirarea maduvei osoase, biopsia, sau ambele teste sunt efectuate pentru:
- identificarea unor eventuale probleme cu eritrocitele, celulele albe in cazul pacientilor care sufera
de anemie, prezinta un numar mai mic sau mai mare de celule decat normal;
- diagnosticarea unor afectiuni hematice, precum: leucemia, anumite tipuri de anemii sau afectiuni
ale maduvei osoase precum policitemia sau mielom multiplu;
- a verifica daca un anumit tip de cancer s-a raspandit si in maduva osoasa;
- depistarea tumorilor care incep sau s-au raspandit in maduva osoasa;
- identificarea celui mai eficient tratament pentru o afectiune a maduvei osoase (pentru a vedea daca

9
tratamentul pentru leucemie a functionat);
- recoltarea unui esantion pentru interventii medicale (transplant de celule stem).
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- cărucior de tratamente / tavă medicală acoperite cu câmp steril;
- trusa pentru puncţie sterilă care conţine ace:
- comprese sterile, câmpuri sterile;
- soluţie antiseptică - betadină, Xilină 1% - 20 ml;
- mănuşi sterile şi romplast;
- seringi sterile de 20 ml sau de alte capacităţi;
- eprubete şi recipiente sterile;
- soluţii fixatoare, lame de sticlă;
- 1-2 tăviţe renale;
- medicamente prescrise de medic.
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PSIHICĂ:
- Se informează pacientul cu privire Ia efectuarea procedurii: necesitate, importanţă, durată;
- Se obţine consimţământul informat scris al pacientului
Pacientul va fi rugat sa semneze o declaratie de consimtamant. Medicul trebuie informat daca
pacientul (pacienta):
- administreaza medicamente;
- este alergic la anumite medicamente inclusiv anestezice;
- prezinta tulburari de coagulare a sangelui;
- este insarcinata.

b) FIZICĂ:
- se controlează timpul de sângerare şi de coagulare, timpul de protrombină, numărul de trombocite;
- se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;
- se administrează medicaţie: coagulantă, tonicocapilară sau sedativă prescrisă de medic cu 1-2 zile
înainte.
- se aşează pacientul în poziţie corespunzătoare în funcţie de osul puncţionat;
EFECTUAREA PROCEDURII
Se identifică pacientul.
Primul pas este analizeazarea testele de coagulare. Daca pacientul este extrem de anxios, se pot
administra sedative.
Medicul şi ajutorul se spală pe mâini cu apă curată şi săpun, apoi îmbracă mănuşi sterile.
se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;
Aspirare de maduva osoasa
Procedura se efectueaza de obicei la patul pacientului sub anestezie locala.
Pentru a putea aborda spina iliaca posterioara se asaza pacientul in decubit ventral sau lateral.
Tegumentele supraiacente osului punctionat se acopera cu material textil, se dezinfecteaza
corespunzator si se infiltreaza cu lidocaina; se infiltreaza in acelasi timp si periostul. Se introduce
lent prin tesutul moale si tablia osoasa externa un ac sfredelitor de calibru mare prevazut cu un
stilet. Odata patruns in maduva osoasa, stiletul este indepartat si se ataseaza o seringa. Se aspira 2-5
ml si se biopsiaza cel putin 1 cm de maduva osoasa; se efectueaza frotiuri. Lamelele se usuca si se
sprayeaza cu un fixativ. Frotiurile ce urmează a fi examinate histoenzimatic se fixeaza imediat in
formol 10%, alcool metilic absolut sau vapori de formol 40%. Se transporta imediat la laborator.
Biopsia
Se incizeaza tesuturile moi si tegumentele supraiacente osului examinat.
Se "insurubează" in os instrumentul de biopsie si se obtine proba ce va fi trimisa laboratorului. Se
presează locul punctionarii pentru a asigura o minimă sangerare.
Se aplica un bandaj adeziv.
Pacientul poate simti o intepatura si arsura in momentul in care anestezicul amorteste pielea unde va
fi punctul de aspiratie sau biopsie. De asemenea, in momentul patrunderii acului in os, pacientul
poate simti durere sau presiune in acel loc. Durerea dureaza cateva secunde. In timpul aspiratiei

10
pacientul poate simti o durere ascutita de-a lungul piciorului in momentul recoltarii probei. Durerea
se opreste in momentul in care proba este recoltata.
Zona unde a fost efectuata biopsia va fi sensibila, va fi dura, si va prezenta un hematom.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- se transportă pacientul la salon;
- se aşează pacientul confortabil; de obicei se recomanda pacientului repaus la pat pentru cel puţin
30-60 de minute.
- se monitorizeaza locul punctionarii si se utilizeaza gheata in cazul in care se observa sangerare. Se
monitorizeaza semnele vitale ale pacientului.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- se strâng materialele folosite;
- se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale separate.
NOTAREA PROCEDURII
Notaţi: procedura în fişa pacientului şi în dosarul / planul de îngrijire; data, ora, organul puncţionat;
orice observaţie legată de starea şi reacţia pacientului; recomandările privind îngrijirile; scopul
puneţiei, specificându-se şi ce probe au fost recoltate şi când au fost trimise la laborator.
INCIDENTE ŞI ACCIDENTE:
Efectuarea acestor doua teste nu presupune riscuri majore insa pot aparea unele probleme cum ar fi:
- sangerarea la locul unde a fost efectuata biopsia;
- infectia pielei sau a osului la locul biopsie;
- ranirea inimii, plamanului sau unei artere daca esantionul este prelevat din stern (foarte rar).

MIELOGRAFIA

Metodă invazivă de investigare a măduvei spinării, mielografia este rareori folosită astăzi şi
doar în situaţia în care IRM-ul şi CT-ul sunt irelevante.
Investigarea măduvei spinării prin mielografie începe cu injectarea unei substanţe de
contrast în coloană, în zona în care se suspectează că ar exista o problemă. Aceasta are rolul de a
face vizibile rădăcinile nervoase, vasele de sânge care alimentează măduva, precum şi spaţiul din
jurul măduvei spinale atunci când se realizează radiografia.
Mielografia nu este prima investigaţie realizată atunci când se suspectează o problemă la
nivelul coloanei. Ea este efectuată în situaţii limitate: atunci când nu poate fi realizată imagistica
prin rezonanţă magnetică (IRM), fiindcă persoana în cauză are, de exemplu, un pacemaker sau o
proteză metalică, ori atunci când IRM-ul şi CT-ul nu au fost relevante pentru depistarea cauzei
durerilor de la nivelul spatelui.
Cu ajutorul mielografiei, se poate vedea dacă eventualele hernieri ale discurilor
intervertebrale presează pe rădăcinile nervoase sau chiar pe măduvă. De asemenea, pot fi depistate
afecţiuni precum stenoza spinală, care constă în îngustarea canalului spinal, tumorile, infecţiile,
inflamaţiile şi leziunile spinale cauzate de traumatisme.
Substanţele de contrast pentru realizarea mielografiei sunt din bariu sau din iod, aşadar
persoanele alergice la ele nu pot realiza investigaţia. Această metodă implică şi o serie de riscuri
pentru pacient. Fiind realizată prin introducerea unui ac în structurile din vecinătatea măduvei
spinării şi rădăcinilor nervilor, metoda poate fi invalidantă uneori.

ELECTROMIOGRAMA

Electromiograma reprezinta un examen indispensabil de regula in diagnosticarea unei

patologii localizate la nivelul nervilor si al muschilor.
Principiul
Medicul plaseaza o placuta de mici dimensiuni pe piele (electrod de suprafata) sau introduce
un ac intr-un muschi, pentru a-i studia functionarea. Nervii care controleaza acest muschi sunt apoi
stimulati prin mici descarcari electrice, pentru a analiza viteza lor de conductibilitate. In general mai
multe zone sunt examinate (trei sau patru muschi cel putin).

11
 Indicatii
Electromiograma se recomanda pentru a determina cauza tulburarilor senzitive ce iau de cele
mai multe ori aspectul unor furnicaturi si pot fi consecinta compresiei unui nerv (de exemplu,
sindromul canalului carpian) sau al unor dureri nevralgice (sciatica). Astfel pentru a detecta o
eventuala deteriorare a nervilor periferici pe fondul unui diabet zaharat sau al alcoolismului
(miopatie) sau o oboseala musculara normala (miastenie) se indica efectuarea acestui test.

Tehnica procedurii
In cabinetul unui medic neurolog, la spital sau intr-un centru specializat, pacientul este instalat (in
sezut ori alungit) alaturi de un aparat dotat cu un ecran cuplat la un computer aparte. I se aplica
electrozi (la degete, maini, picioare, rareori la nivelul fetei), care sunt conectati la dispozitiv.
Examenul se desfasoara in mai multe faze:
Medicul studiaza mai intai fibrele senzitive (care transmit senzatiile de atingere, de caldura…).
Pentru asta, stimuleaza nervul responsabil, trimitand mici socuri electrice pe mai multe zone ale
traiectului sau. Masoara astfel viteza cu care este condus impulsul intre punctul unde nervul a fost
stimulat si cel unde primeste raspunsul muscular, pentru a detecta o eventuala incetinire a
procesului.
In aceeasi maniera procedeaza cu fibrele musculare, ce participa la contractarea muschilor. Mai
intai , analizeaza activitatea muschiului in repaus (care demonstreaza uneori inactivarea catorva
fibre nervoase), apoi cu ocazia unei contractii voluntare. O data muschiul cercetat, neurologul poate
din nou stimula nervul (sau nervii) pe care il are in vedere, pentru a calcula latenta intre stimulare si
reactia musculara.
Pregatire pacient
Psihica – informare, constientizare, consimtamant.
Fizica- îmbrăcarea/dezbrăcarea pacientului, poziţionarea adecvată, respectarea intimităţii si a
pudorii, dezinfecţia tegumentului, toaleta regiunii, asigurarea confortului fizic.
Electromiograma dureaza intre o jumatate de ora si o ora.
Nu este dureroasa dar provoaca o anumita jena in momentul in care se descarca in organism
impulsurile electrice. De retinut ca cu cat pacientul este ma putin incordat , cu atat senzatia
neplacuta este mai usor de suportat.
Examenul in sine nu determina o simptomatologie aparte dupa efectuarea sa pacientul putand pleca
acasa imediat dupa finalizarea procedurii de diagnostic.
Riscurile si contraindicatiile
Pot aparea mici hematoame pe locul unde au fost efectuate intepaturile, mai ales daca urmati un
tratament cu substante anticoagulante. Acele utilizate sunt sterile, prin urmare nu exista nici un risc
de contaminare. Electromiograma nu are contraindicatii.

12
 PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A
SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR

Explorarea radiologică a sistemului osteo-articular se efectuează de către medic prin radiografii.

Citirea (interpretarea) radiografiilor se face la negatoscop
Scop: studierea morfologiei osului şi funcţionalităţii unor articulaţii osoase din sistemul osteo-
articular pentru stabilirea diagnosticului de luxaţie, fractură sau alte afecţiuni care modifică
structura osului (ex. tumoră sau distrofie osoasă).
Pregătirea psihică a pacientului
- se anunţă pacientul şi i se explică necesitatea tehnicii, precum şi condiţiile în care se efectuează
(examinarea în obscuritate şi cu ajutorul unor aparate speciale).
Tehnica:
- se dezbracă regiunea ce urmează a fi examinată
-la femei, părul lung se leagă pe creştetul capului
-se îndepărtează mărgelele şi lănţişoarele de la gât cât şi obiectele radioopace din buzunar
-se ridică pansamentul (dacă există) de pe regiunea ce urmează a fi explorată
-unguentele sau alte forme medicamentoase se îndepărtează prin spălare cu alcool sau benzină
-dacă membrul examinat nu poate fi menţinut fără atele în poziţia necesară, se vor folosi atele
transparente pentru raze X se administrează pacientului un medicament analgezic,î n cazul în care
mişcările îi provoacă dureri( fracturi, luxaţii, artrite acute)
-se efectuează o clismă evacuatoare, în cazul radiografiei oaselor bazinului; nu se execută în
traumatisme recente
-se administrează substanţe de contrast după ce în prealabil s-a făcut testarea pacientului, sau se
umple cavitatea articulară cu aer sau oxigen, pentru evidenţierea cartilajelor articulare – daca
medicul solicită
-se ajută pacientul să se aşeze şi să păstreze poziţia indicata de medic în funcţie de regiunea ce se
examinează
- se ajută pacientul să se ridice de pe masa de radiografie şi sa se îmbrace
-pacientul este condus la pat
-examenul radiologie efectuat se notează în foaia de observație (şi data)

COMPUTER - TOMOGRAFIA pune in evidenta leziunile la nivelul aparatului locomotor,

osteoarticular mult mai precoce.
Computer - tomografia are o mare utilizare in traumatologie:
- este utila in explorarea fracturilor de bazin, permitand vizualizarea tridimensionala a leziunilor;
- a facut posibila stabilirea mai exacta a locului fracturii, marimea si deplasarea fragmentelor de fractura,
leziunile sacro-iliace, decat la radiografia - standard;
- CT poate evidentia leziunile asociate fracturilor de bazin de exemplu un hematom pelvin situat
retroperitoneal;
- În fracturile de coloana vertebrala CT. este extrem de utila deoarece indica cu precizie locul leziunilor
vertebrale cervicale sau toracolombare;
- În urgența la bolnavii politraumatizati care au leziuni craniene, asociate cu leziuni rahidiene si pelvine,
numarul si calitatea datelor furnizate de CT și rapiditatea obtinerii lor, permite evitarea numeroaselor examene
radiologice clasice ca si mobilizarea inutila a acestora.

ECHOGRAFIA:
- la aparatului locomotor este limitata deoarece ultrasunetele nu pot penetra osul intact. Se poate folosi totusi
la urmarirea procesului de consolidare a fracturilor.

IMAGINE PRIN REZONANȚA MAGNETICA (RMN sau IRM) reprezinta explorarea

sistemului osteo- articular prin rezonanta magnetica nucleara.
Scopul:
- depistarea afectiunilor coloanei vertebrale - hernie de disc, tumori, leziuni ale vertebrelor si alte leziuni
morfologice neelucidate radiologic;

13
- la nivelul articulatiilor mari genunchi, sold precizeaza leziunile existente la diferite structuri os, cartilaj,
menisc, ligamente.

ARTROSCOPIA
Examenul endoscopic al articulatiilor prin care se observa direct interiorul unei articulatii mari, a
ligamentelor, a cartilajelor, a meniscului la articulatia genunchiului depistandu-se eventualele leziuni. Se
pot practica biopsii prin prelevare de tesuturi bolnave pentru examen histopatologic de sinoviala,
ligamente, tendoane, cartilaj. Artroscopia reprezinta si o metoda de a practica interventii chirurgicale de
catre medicii specialist ortopezi.
Endoscopia cavitaților articulare (artroscopie) se face dupa principiile endoscopiilor în general în
conditji de perfecta asepsie în sala de operate.
Scop:
- explorator -artroscopia reusește sa vizualizeze direct eventualele alterari morfologice, precizand
sediul, extinderea și efectuare de biopsiei;
- terapeutic - tratament chirurgical endoscopic

Termografia computerizata - studiaza diferențele de temperatura de pe diferite zone ale suprafetei cutanate
ale organismului prin analiza razelor infraroșii emanate. Termistorul sesizeaza diferentele de temperatura
de 0,1 grade Celsius. Zonele detectate se înregistreaza sub forma de harți termografice prin metoda
fotografica în diferite culori( roșu pentru zonele cu temperatura mai mare, albastru pentru zone cu
temperatura scazuta)
Conectarea unui calculator la aparatul de detectare si înregistrare a temperaturii se numește termografie
computerizata.
Avantaje: pune în evidentă procesele inflamatoare din orice parte a organismului în faza precoce.
Goniometria este investigatia de testarea mobilitatii articulare. Determinarea gradului de mobilitate se
face cu ajutorul goniometrului, un aparat simplu, care exprima în grade unghiul de deschidere a
mișcarilor într-o articulatie. Determinarea mobilitatii articulare se face separat pentru miscari active si
pasive, iar gradul de mobilitate se citește pe goniometru și se raporteaza la valorile normale ale mișcarii
în articulatia respectiva.

ROLUL NURSEI ÎN EFECTUAREA EXAMINĂRII CU IZOTOPI

RADIOACTIVI
SCINTIGRAMA OSOASA
La adultul tanar, procesele de sinteza/distructie osoasa este un proces lent, dar continuu. O serie de
celule sunt responsabile de fabricarea tesutului osos (osteoblaste) iar altele sunt responsabile de
distructia acestuia (osteoclaste). Gratie scintigrafiei osoase acest proces poate fi „vizualizat”
macroscopic.
Izotopul radioactiv utilizat este technetium 99m (Tc99m) care este fixat pe o molecula MDP
(un difosfonat) si formeaza astfel radiotrasorul osos 99mTc-MDP. Aceasta molecula odata
injectata in organism va reflecta intensitatea metabolismului osos si va permite reperarea zonelor
unde metabolismul este anormal:
- tumori osoase care sintetizeaza un surplus de materie osoasa (tumori maligne sau benigne),
- distructii osoase si procese reparatorii in cursul unor infectii sau a unor metastaze,
- fracturi osoase care nu au fost evidentiate pe filmul radiografic clasic.
Scintigrafia osoasa este un examen non invaziv, realizabil la circa 2-3 ore dupa injectarea
intravenoasa a radiotrasorului cu tropism osos (99mTc-MDP), pacientul putand manca si sa-si ia
tratamentul (daca este in tratament pentru diferite afectiuni)
Examinarea scintigrafica este frecvent pozitiva cu luni inainte de a se vizualiza radiografic diferite
leziuni.
Tipuri de examinari scintigrafice osoase:
• Scintigrafie osoasa cu vizualizarea intregului schelet – corp intreg (whole body) sau cu
vizualizarea pe segmente
• Scintigrafie osoasa dinamica trifazica cu
14
a.faza angioscintigrafica – faza vasculara – in care se vizualizeaza vasculaizatia leziunii osoase si
consta in achizitia de imagini secventiale rapide, seriate
b.faza interstitiala – faza de difuzie tisulara, care consta in imagine scintigrafica achizitionata la 3-5
minute dupa administrarea intravenoasa a radiotrasorului osteotrop.
c.Faza tardiva, osoasa-care consta din achizitia de imagini scintigrafice la circa 3 ore dupa
injectarea iv. a radiotrasorului cu vizualizarea intregului schelet
•Scintigrafia osoasa in sistem tomografic-care consta in achizitia de cupe tomografice cu
reconstructie 3D a imaginii unor arii lezionale osoase pentru o mai buna caracterizare spatiala a
acestora.
Indicatiile scintigrafiei osoase
• Bilantul extensiei unor neoplazii osoase primitive sau a prezentei unor eventuale metastaze a unor
neoplazii cu posibile determinari secundare osoase in vederea clasificarii TNM si a monitorizarii
terapeutice
• Procese inflamatorii, traumatice (fractura de „stress”) sau algoneurodistrofii
• Procese infectioase-osteomielite si osteocondrite, suprainfectia unor proteze sau decimentari
periprotetice
• Tulburari metabolice (hiperparatiroidism; hipercalcemii) si boala Paget
• Suspiciune de necroza aseptica (maladia Perthes, alte osteocondroze)
• Dureri osoase sau osteoarticulare –scintigrafia poate orienta locul de efectuare a unor investigatii
suplimentare (de exemplu CT sau IRM) in vederea unui diagnostic corect.
PREGĂTIREA MATERIALELOR
- se face de către personalul de la serviciul de medicină nucleară
- sunt necesare:
• Substanţe marcate cu izotopi radioactivi indicate pentru examenul cerut
• Substanţe pentru limitarea fixării izotopilor (radiotrasorilor) în alte organe (dacă este cazul)
• Materiale necesare administrării radiotrasorilor
• Materiale de protecţie
PREGĂTIREA PACIENTULUI
CULEGEREA DATELOR
- se face de către medic, se completează de nursă
- se obţin informaţii privind existenţa sarcinii la femeile tinere, examenul fiind contraindicat,
deoarece radiaţiile sunt nocive pentru copil
- femeile la vârsta fertilă sunt sfătuite să ia contraceptive, se face examen ginecologic
- alăptarea contraindică administrarea radiotrasorilor dacă beneficiile nu depăşesc riscurile. Când
examenul se impune, este sfătuită să nu alăpteze 2-3 zile
- se consemnează informaţii despre antecedentele de alergie ale pacientului dacă radionuclidul
conţine iod
- se verifică încărcătura radioactivă dacă pacientul a făcut în ultimele 24-48 de ore examene
radiologice cu sulfat de bariu sau alţi radionuclizi deoarece pot influenţa rezultatele
- se notează prezenţa eventualelor proteze în organism care pot împiedica traseul radiaţiilor gamma
- se notează vârsta şi greutatea actuală pentru calcularea dozei de radionuclizi
- se evaluează starea pacientului pentru a stabili dacă:
• Se poate deplasa singur sau are nevoie de un fotoliu rulant
• Necesită administrare de O²
• Prezintă sondă şi pungă de colectare a urmii
• Prezintă canulă intravenoasă sau sondă nazogastrică
• Este diabetic
• Trebuie să ia medicamente
• Necesită alte examene scintigrafice. Scintigrafia tiroidiană se face înaintea examenelor radiologice
cu substanţe care conţin iod
- dacă are mai puţin de 18 ani se anunţă serviciul de medicină nucleară pentru stabilirea tehnologiei
adecvate procedurii de examinare.
PARTICIPAREA LA EFECTUAREA PROCEDURII
a) PREGĂTIREA PSIHICĂ

15
- se explică riscurile şi beneficiile examenului înainte de testare
Beneficii:
• Radioactivitatea se înmagazinează pentru puţin timp, eliminarea substanţelor făcându-se prin urină
şi fecale
• Se obţine consimţământul informat
• Se comunică durata examenului
• Se informează pacientul dacă în timpul examenului trebuie să stea nemişcat pentru a nu modifica
rezultatele
• Se informează pacientul dacă se impun restricţii alimentare sau de fumat
• Se anunţă pacientul că injectarea radiotrasorului poate produce uşor discomfort
b) PREGĂTIREA FIZICĂ
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările
- se face testarea sensibilităţii dacă se folosesc radioizotopi cu iod
- se îndepărtează obiectele metalice, bijuteriile din câmpul de examinare
- se întrerupe medicaţia (cu acordul medicului) până la încheierea studiilor - la femeile de vârstă
fertilă pentru siguranţă se face examenul ginecologic
- se administrează medicaţia preprocedurală pentru reducerea fixării radiotrasorilor în ţesuturile din
jur
PARTICIPAREA LA EXAMEN
- se identifică pacientul
- se însoţeşte pacientul la serviciul de medicină nucleară în vederea administrării radiotrasorului şi
efectuării examenului
- este ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masă
- admininistrarea izotopilor (radiotrasorului) se face de către personalul de la serviciul de medicină
nucleară
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
- examenul nu este traumatizant .
- pacientul este sfătuit să consume mai multe lichide pentru a favoriza eliminarea substanţelor
radioactive
- dacă este necesar, pacientul va fi readus la serviciul de medicină nucleară pentru noi înregistrări
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ
- foaia de observaţie a pacientului se aşează în dosar
NOTAREA PROCEDURII
- medicul notează în foaia de observaţie rezultatul examenului sau completează buletinul de analiză.
- nursa îşi notează în planul de îngrijire
EVALUAREA
Rezultate aşteptate/dorite
- pacientul este liniştit, colaborant
- nu se produc incidente în timpul injectării
- imaginile obţinute arată formă, dimensiuni, poziţie şi funcţii normale, captare uniformă
Rezultate nedorite
- zone de hipo sau hiper captare care corespund aşa numitelor zone calde şi reci (noduli, chisturi,
tumori, ischemie, tromboze)

16
 PARTICULARITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENTULUI
CU AFECŢIUNI ALE APARATULUI LOCOMOTOR

Culegerea datelor
• circumstanţe de apariţie a afecţiunilor aparatului locomotor
- procese inflamatorii (bursita, tendinita)
-focare de infecţie amigdaliene, dentare, bronsice determină afecţiuni reumatismale, care, după
vindecare, pot lăsa leziuni sinoviale, cartilaginoase, poliarticulare
-infecţii amigdaliene, panariţii, furunculi, infecţii tegumentare superficial pot constitui locuri de
plecare a infecţiei spre sistemul osos (ex. osteomielita)
-infectji bacilare (bacilul Koch) produc tuberculoza osoasa si osteoarticulara
- tulburări hormonale
-în menopauză apare osteoporoza;
- excesul sau lipsa hormonului de crestere duce la leziuni proliferative, respectiv distructive ale
osului si cartilajului;
- afecţiuni metabolice - diabetul perturbă metabolismul ţesutului conjunctiv si articular
- accidente rutiere, casnice, la locul de muncă au consecinţe:
- fracturi
- luxaţii
-e ntorse
- rupturi de tendoane, muschi, ligamente.
• factori de risc, declansatori sau agravanţi
- vârsta
- la nastere copiii pot prezenta malformaţii congenitale la nivelul aparatului locomotor (picior
strâmb, luxaţie de sold, polidactilie)

- la copii sunt frecvente fracturile si deformările dupa rahitism;

- în perioada pubertăţii pot apărea: deformaţii datorită tuberculozei, osteomielitei, tumori osoase;
tulburări de crestere (apofizite) si deformări ale coloanei vertebrale (cifoze, scolioze)
- la adult sunt frecvente luxaţiile, fracturile, afecţiunile osteo-articulare de natură infecţioasă,
afecţiuni degenerative
- vârstnicii, datorită proceselor fiziologice de resorbţie prezintă frecvente fracturi si afecţiuni osteo-
articulare cu evoluţie severă. Chiar simpla inactivitate a vârstnicului provoacă durere si mobilitate
articulară redusă.
- sexul
- luxaţia coxo-femurală congenitală se întalneste mai frecvent la fetiţe
- la femei, în perioada de menopauză sunt mai frecvente afecţiunile cu caracter degenerativ,
osteomalacia, spondiloza
- la bărbaţi, este mai frecventă osteopatia deformantă
-condiţiile de habitat
-frigul accentuează durerile articulare si musculare
-ocupatia
-la jucătorii de tenis - epicondilita
-la fotbalisti, balerini - ruptura de menisc

17
-la pianisti – tenosinovite
- alimentaţia excesivă
- obezitatea afectează articulaţiile portante, coloana vertebrală, îngreunează procesul de
recuperare
-imobilizarea unui segment
-atrage după sine atrofii musculare, rigiditate articulară
- malformaţii congenitale
-la un pacient cu picior strâmb congenital - aplecarea spre spate în timpul mersului
accentueaza lordoza lombară.

- Devlatii ale coloanei vertebrate ale membrelor inferioare

A. cifoza; B. scolioza; C. lordoza; D. genu varum; E. genu valgum

• manifestări de dependenţă (semne si simptome)

-bursita (inflamaţia bursei seroase)
-sindrom inflamator (durere locală, tumefacţie, căldură locală, roseaţă)
-febra
-limitarea miscării.
-epicondilita si tendinita (inflamaţia tendoanelor)
-durere localizată, de obicei la cot, accentuate la apăsare sau la miscarea de supinaţie si pronaţie a
mâinii
-edem al cotului.
-osteomielita (infecţie osteoarticulară produsă cu ocazia unor traumatisme deschise,
-intervenţii chirurgicale, plăgi prin arme de foc)
-durere la nivelul articulaţiei, exacerbată la apăsare sau miscare; obligă pacientul să adopte poziţie
antalgică
-febră ridicată
-frison
- puls accelerat

18
- tumefacţie - la început în zona articulaţiei apoi spre mijlocul segmentului lezat
-impotenţa funcţională
-slăbiciune, oboseală
-în osteomielita coloanei vertebrale starea generala a pacientului este grav alterata
-V.S.H. crescută
-leucocite crescute.
- osteoporoza (scăderea masei osoase)
-fragilitate osoasă
-fracturi frecvente
-dureri (frecvente la nivelul coloanei vertebrale)
-deformări osoase (cifoza, scolioza) prin tasarea sau deformarea vertebrelor
-calcemie scazută, fosfatemie scazută
-hipercalciurie.
-osteopatia deformantă (boala Paget - deformarea progresiva a oaselor de
etiologie neclarificată)
-dureri osoase (frecvent la oasele gambei, coloana vertebrala, bazin); de intensitate redusă (surdă)
-deformări osoase prin îngustarea spaţiilor medulare si deformarea osului în exterior sau sub
acţiunea greutăţii datorită scăderii rezistenţei oaselor
-caldură locală.
- tuberculoza osoasă si osteoarticulară (infecţie cu bacilul Koch la nivelul unui os sau
unei articulaţii)
-simptomele apar insidios
-fenomene generale: debilitate, scădere ponderală, oboseală, inapetenţă, subfebrilităţi, transpiraţii
nocturne
a) osteoartrita tuberculoasă a coloanei vertebrale („morbul lui Pott")
-durere locală în regiunea dorso-lombară; intensificată si permanentă după apariţia deformărilor
osoase; frecvent noaptea.
-contractura musculară pe părţile laterale ale vertebrelor afectate care duce la imobilizarea zonei în
timpul miscărilor active si pasive
-deformări osoase (cifoza) la nivelul coloanei vertebrale
-modificări ale conformatiei toracelui
-odata cu tasarea corpului vertebral, procesul tuberculos se extinde pe vertebra vecină si pe ţesutul
paravertebral sub forma unui infiltrat si abces rece
-impotenţa funcţională
-paralizia membrelor inferioare (complicaţie a evoluţiei bolii).
b) osteoartrita tuberculoasă coxofemurală
-durere intensa localizata în regiunea soldului, iradiază uneori spre genunchi
-mers cu dificultate (schiopătat) prin evitarea antrenării depline a articulaţiei
-atrofii musculare la nivelul fesei
-abces rece în zona fesieră.
- ruptura musculară
-durere intensă aparută brusc
-impotenţă funcţională
-hematom între capetele muschiului ca urmare a lezării vaselor sanguine
-deformare la nivelul rupturii cu o depresiune în dreptul hematomului
-echimoza.

DE REŢINUT!
Culegerea datelor va include si obţinerea informaţiilor referitoare la:
-modul de instalare a problemelor
-măsuri luate pentru atenuare
-eficienţa acestor măsuri
-efectul asupra dinamicii familiale si sociale.

19
Problemele bolnavului sunt depistate:
- prin interviul direct cu acesta sau indirect cu apartinatorii;
- cu ocazia examenului clinic general la care trebuie sa participe sj asistentul/asistenta medicala
si cu ocazia examenului ortopedic efectuat de medicul specialsit prin observație, inspectie, palpare .
Problemele pacientului:
- durerea
- este prezentă în majoritatea afecţiunilor aparatului locomotor
- indiferent de intensitatea ei, durerea atenuează dorinta pacientului de a desfasura o activitate si
predispune astfel la complicaţii ale imobilităţii.
- disconfort
- din cauza durerii, imobilizării în aparat gipsat, unor poziţii terapeutice (extensie, tracţiune) sau
deformărilor osoase.
- diminuarea mobilităţii fizice
- poate fi rezultatul durerii neameliorate, a neutilizării unor segmente anatomice, a rigidităţii
articulare.
- deficit de autoîngrijire
- este consecinţa imobilizării segmentelor corpului, a deformărilor si rigidităţii articulare, care
împiedică efectuarea unor miscări.
- potenţial de accidentare
- la pacienţii cu un segment anatomic imobilizat, la cei care nu utilizează mijloacele auxiliare în
timpul deplasării sau efectuării unor activităţi.
- devalorizarea (perturbarea imaginii de sine)
- diminuarea funcţiei locomotorii (consecinţa multor tulburări osteo-musculare) atrage după sine
scăderea capacităţii de efectuare a unor activităţi. În această situaţie, la multi pacienţi scade
motivaţia de a face ceva, de a-si satisface nevoile fiziologice fundamentale, de a accepta
modificarea dinamicii familiale, schimbarea locului de muncă.
- perturbarea imaginii corporale
- la pacienţii cu deformări vizibile, cu amputaţii ale unui segment de corp
- pierderea unui membru constituie o dramă psihologică, pacientul fiind în situatia de a înfrunta
pierderea locomotorie, invaliditatea pe viaţă, schimbare în activitatea socială.
- reacţia pacientului la amputaţie depinde de vârstă, ocupaţie, circumstanţele în urma cărora suferă
amputaţia, starea emoţională si mentală, suportul psihic.
- potenţial de complicaţii
- la pacienţii imobilizaţi la pat, există riscul apariţiei complicaţiilor tegumentare, gastro-intestinale,
cardio-respiratorii, renale.
- anxietate
- este prezentă la multi pacienţi si este legată de iminenţa intervenţiei chirurgicale, accentuarea
deformărilor, pierderea unui segment corporal, intensificarea durerii, scăderea capacităţii de
efectuare a activităţilor cotidiene.

NOTĂ:
În cazul traumatismelor severe pacienţii pot avea si probleme legate de răspunsul sistemic, în
funcţie de organele afectate. Exemplu:
- alterarea respiraţiei (pentru traumatism toracic)
- alterarea perfuziei tisulare la nivel cerebral (traumatisme cranio-cerebrale)
- alterarea senzorială (traumatisme vertebro-medulare).

Obiective
În stabilirea obiectivelor se va ţine cont de tipul si stadiul afecţiunii si ceilalţi factori care pot
influenţa realizarea lor (vârsta, starea mentală, starea emoţională etc).
În general obiectivele vor viza:
- îmbunataţirea poziţionării corpului în timpul activităţii (reeducare posturală)
- minimalizarea efectelor imobilizării (organice si psiho-sociale)

20
- menţinerea tonusului muscular
- cresterea toleranţei la efort
- obţinerea independenţei în satisfacerea nevoilor si îndeplinirea rolului social
- prevenirea diminuării conceptului de sine (imagine de sine, imagine corporală).

Intervenţii
P acienti cu afectiuni congenitale
Prioritati de ingrijire: supravegherea si mentinerea functiilor vitale si vegetative, a starii de
constienta, profilaxia infectiilor, prevenirea complicatiilor.
Interventii proprii (autonome): comunicare, hidratare, alimentare, igiena, mobilizare/transport,
profilaxie, educatie.
Interventii delegate: pregatirea pentru investigatii si analize, pregatirea preoperatorie, ingrijiri
postoperatorii, administrarea tratamentului general si local.

Pacienți cu tendinită:
-repausul regiunii
-infiltrații locale
-tratament simptomatic pentru amelioararea durerii și a inflamației
-observarea apariției unor semen legate de limitarea mișcării
-educația pacientului să evite activitățile care cauzează exacerbarea procesului inflamator timp de 4-
6 săpt.

Pacienți cu osteopatie deformantă:

-tratament simptomatic în vederea alinării suferințelor și a tulburărilor organice ce apar în cursul
evoluției bolii(tulburări respiratorii,renale,cardiace)
-încurajarea pacientului să efectueze exerciții pentru prevenirea atrofiilor musculare și a rigidității
articulare
-educarea pacientului:
- să fie precaut în timpul mișcării pentru evitarea fracturilor
- privind importanța menținerii independenței și a rolului social

Pacienți cu osteoporoză:
-administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic
-educarea pacientului:
-să efectueze zilnic mișcare
-să doarmă pe un plan dur cu o pernă subțire sub cap
-să aibă o alimentație echilibrată bogată în calciu și vitamine

Pacienți cu TBC osteo-articular:

-îngrijiri pre și postoperatorii la pacienții cu artroplastie
-îngrijiri specifice la pacientul imobilizat în aparat gipsat
-administrarea tratamentului medicamentos specific (tuberculostatice, analgezice etc)
-respectarea măsurilor de asepsie în efectuarea tehnicilor
-alimentație echilibrată, vitamine
-îngrijirea riguroasă a tegumentelor
-efectuarea mișcărilor pasive pentru prevenirea atrofiilor musculare
-poziționarea corectă în pat
-aplicarea măsurilor de prevenire a efectelor imobilizării

21
 :
3i:ij;:::n
s:;?j.- v ;

Fig. 14 (A, B) - Exercitii dupa artroplastie de sold

Pacienți cu ruptură musculară

-imobilizarea regiunii în poziție relaxantă,pentru rupturile incomplete
-îngrijiri pre- și postoperatorii la pacienții cu ruptură completă, care necesită tratament chirurgical
-administrarea tratamentului prescris de medic

Interventiile asistentei medicale in ortopedie

22
Interventii delegate:
- participarea si pregatirea psihica si fizica a bolnavului pentru examenul clinic sj pentru efectuarea
investigatiilor paraclinice;
- aplicarea tratamentului medicamentos prescris de medic;
- pregatirea preoperatorie
- ingrijirea postoperatorie
- ingrijirea bolnavilor imobilizati in aparat gipsat;
- ingrijirea bolnavilor operati cu proteze articulare, cu amputatie;
- prevenirea complicatiilor postoperatorii;
- recuperarea motorie a bolnavilor.
Interventii autonome:
- asigurarea conditiilor de igiena; toaleta partiala a tegumentelor si mucoaselor;
- prevenirea escarelor;
- alimentatia si hidratarea pasiva a bolnavilor dependenti;
- imbracarea și dezbracarea bolnavilor cu deficiente motorii;
- mobilizarea pasiva a bolnavilor;
- transportul pacientilor dependeți;
- incurajarea și ridicarea moralului pacientilor cu aparat gipsat;
- asigurarea conditiilor de a se recrea și de a a-si practica religia;
- comunicarea cu bolnavii;
- educatia sanitara.

Pacienti cu traumatisme
a) la locul accidentului
Ajutorul de urgenţă
Urmăreşte scoaterea victimei din focar, asigurarea unui mediu securitar pentru pacient.
Culegere de date (de la pacient dacă este constient sau de la anturaj) pentru a afla circumstanţele
traumatismului, ora, starea pacientului în momentul producerii traumatismului.
Efectuarea bilanţului lezional:
- examinarea segmentului anatomic afectat
- examinarea celorlalte regiuni în vederea decelării leziunilor asociate
Aprecierea stării de constienţă
- aprecierea funcţiilor vitale
- acordarea primului ajutor ţinând cont de elementele de gravitate care pun în pericol
viaţa pacientului
În cazul unei părţi amputate, aceasta va fi recuperată imediat si introdusă într-un recipient cu gheaţă.
Suprimarea durerii.
Prevenirea complicaţiilor
Prevenirea şocului traumatic.
Reanimarea respiratorie primează asupra reanimării circulatorii.
Leziunile cu risc vital şi manifestările de insuficienţă respiratorie şi insuficienţă circulatorie pot fi
apreciate la locul accidentului.
Primul ajutor:
Controlul digital al cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi şi îndepărtarea obstacolelor.
Aspirarea secreţiilor din faringe şi bronhii dacă este posibil.
Intubaţie traheală de necesitate.
Suprimarea durerii prin administrare de calmante, evitând Mialginul.
Infiltraţii cu Novocaină la nivelul nervilor intercostali.
Imobilizarea voletului şi a fracturilor - este contraindicată imobilizarea fracturilor costale cu
bandaj circular toracic pentru că reduce capacitatea de expansiune a hemitoracelui sănătos.
Culcarea victimei pe partea lezată.

23
Menţinerea accidentaţilor în viaţă depinde în foarte mare măsură de priceperea cu care cadrele
medii ştiu să recunoască o leziune, ştiu să ia primele măsuri rapid şi eficient.
b) pe timpul transportului
- poziţionare corectă a pacientului în mijlocul de transport
- continuarea măsurilor de prim ajutor;
- supravegherea bpacientului : stare de constienta, functii vitale, culoarea tegumentelor, modificari
in starea bolnavului.
c) in spital
Tratamentul şocului
În şocul hipovolemic se administrează sânge;
Se pot administra substanţe macromoleculare Dextran 40 1000-1500 ml sau Dextran 70 500-1000
ml.
În şocul hemoragic se administrează transfuzii de sânge sau plasmă izogrup - izo Rh. De asemenea
se administrează Ca gluconic 5-10 ml/zi intravenos lent.

Asigurarea condiţiilor de confort ale bolnavului

Asigurarea igienei salonului. Patul trebuie să asigure confortul maxim posibil şi totodată, să
înlocuiască anumite proteze.
Patul universal pentru tratamente osteo-articulare este prevăzut cu utilaje, accesorii, care uşurează
viaţa bolnavului în pat, masă reglabilă pentru alimentaţie, citit, scris etc.
Salteaua este confecţionată de preferinţă din burete ce asigură o poziţie mai comodă şi o igienă mai
uşor de asigurat, nu absorb dejectele sau alte lichide vărsate şi sunt mai uşor de curăţat şi
dezinfectat.
Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie continuă nu vor fi culcaţi niciodată pe suprafeţe elastice
căci orice mişcare amplificată de suportul elastic va cauza dureri bolnavului. La aceşti bolnavi
suprafaţa patului se va acoperi cu scândură peste care se va aşeza salteaua umplută cu păr de cal.
Igiena aşternuturilor şi a lenjeriei de corp care vor fi schimbate ori de câte ori este nevoie (se pot
folosi cămăşi desfăcute la spate).
Toaleta frecventă sub formă de băi parţiale la pat. Se va avea grijă în special în cazul bolnavilor cu
aparate gipsate să nu se ude în timpul toaletei.
Igiena cavităţii bucale este necesară mai ales la bolnavii cu proteze dentare; se impune curăţirea
protezei după fiecare masă.
Igiena părului se va face săptămânal sau la două săptămâni.
Se va acorda atenţie toaletei genito-anale respectând pudoarea bolnavului.
Confortul bolnavului trebuie asigurat prin schimbarea pasivă a poziţiei. dacă starea o permite, cu
ajutorul unor utilaje auxiliare – ca agăţătoarele de metal sau cele confecţionate din pânză trebuie
create posibilităţi pentru ca el singur să poată executa anumite mişcări.
Poziţia bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi multiplicitatea traumatismelor
precum şi de metoda de tratament aplicată.
În limita posibilităţilor, bolnavul trebuie întors în toate poziţiile posibile la intervale regulate de
timp.
Asistenta medicală va aşeza la îndemâna bolnavului soneria de semnalizare, urinarul, bazinetul, etc.
Din cauza imobilizării îndelungate se va avea grijă de prevenirea micozelor interdigitale de la
membrele inferioare.

Prevenirea complicaţiilor:
Procedeele de profilaxie depind în mare măsură de stare bolnavului, de gradul în care el poate fi
mobilizat pasiv sau activ, precum şi de mijloacele ajutătoare ce stau la dispoziţie.
Complicaţiile ce pot apărea sunt:
-Tromboze venoase.
-Pneumonii hipostatice.
-Deformări articulare.
-Tranzit intestinal perturbat.
-Escare de decubit.

24
Aceste complicaţii apar datorită comportamentului şi neglijenţei asistentei medicale faţă de
bolnavul cu fracturi.
Asistenta medicală are obligaţia de a preveni complicaţiile astfel:
Trombozele venoase – se previn prin masajul uşor al membrelor şi mobilizarea pasivă sau activă a
degetelor picioarelor şi mâinilor, eventual a gambelor şi a antebraţelor în funcţie de localizarea
fracturii. Aceste mişcări înviorează circulaţia, viteza sângelui în vase creşte, ceea ce previne
coagularea intravasculară.
Escarele de decubit – se previn prin schimbarea poziţiei bolnavului funcţie de posibilităţi, folosirea
saltelelor antidecubit, lenjerie curată, uscată, bine întinsă, fără cute, fără resturi în pat, evitarea
contactului pielii cu metal sau cauciuc. în cazul apariţiei escarelor de decubit – o notă proastă pentru
asistenta medicală – se va anunţa edicul şi se va pregăti materialul necesar pentru îngrijirea plăgii.
Pneumoniile hipostatice – se previn prin ridicarea bolnavului în poziţie semişezând şi prin
gimnastică respiratorie, executată sistematic de mai multe ori pe zi.
Pentru stimularea funcţiilor pielii şi a circulaţiei cutanate, tonifierea vaselor superficiale şi
mobilizarea sistemului reticuloendotelial din ţesutul celular subcutanat, bolnavii cu fracturi vor fi
zilnic fricţionaţi cu alcool diluat pe toată suprafaţa corpului după terminarea toaletei.
Deformările articulare, poziţiile vicioase – pot fi prevenite prin asigurarea poziţiei corecte în pat cu
ajutorul rezemătorilor, a pernelor etc.
Tranzitul intestinal trebuie asigurat cu mijloace naturale printr-un regim bogat în celuloză şi lichide
– dacă nu se restabileşte tranzitul normal se recurge la clismă sau în ultimă instanţă la laxative.

Alimentaţia bolnavului
Bolnavilor cu fracturi trebuie să li se asigure un aport substanţial de calorii.
Alimentarea se va face la pat pasiv sau artificial în funcţie de starea bolnavului asigurându-se o
poziţie cât mai comodă.
Asistenta va respecta cu stricteţe orarul meselor, servirea caldă a alimentelor şi prezentarea acestora
cât mai estetic.
Alimentaţia va fi echilibrată cantitativ şi calitativ, bogată în calciu pentru a favoriza consolidarea cât
mai bună şi mai rapidă a osului fracturat.
Asistenta va urmări în ce măsură este respectat cantitativ şi calitativ regimul alimentar.

Reabilitarea funcţională
Pe măsură ce starea bolnavului se îmbunătăţeşte, trebuie începută cât mai devreme reabilitarea
funcţională.
Mişcările active previn atrofiile, îmbunătăţesc circulaţia şi creează condiţii mai bune pentru noi
mişcări.
Gimnastica medicală, ergoterapia, diferitele forme ale fizioterapiei, ca şi balneofizioterapia
contribuie la restabilirea totală sau parţială a funcţiilor motorii.

Pacienti politraumatizati

Îngrijirea bolnavilor politraumatizaţi prezintă particularităţi deosebite dat fiind faptul că în

urma politraumatismului intervin dezechilibre ale funcţiilor vitale care duc la apariţia şocului
reversibil sau ireversibil.
După impact, se întrerupe continuitatea structurilor morfologice şi se produc alterări ale funcţiilor
celulare. Dacă se intervine rapid şi prompt, şi dacă măsurile de nursing sunt bine cunoscute, există
şanse de salvare a bolnavilor care au suferit politraumatisme, dar de cele mai multe ori intervenţia
salvatoare depinde de factori multipli care o pot împiedica:
-severitatea leziunilor
-debut brusc al evenimentelor
-lipsa de materiale sanitare, medicamente şi aparatură la locul accidentului
-traumatisme colective ş.a.
Accidentele de circulaţie sau de muncă cauzează de multe ori leziuni multiple care
interesează deodată mai multe organe sau aparate: craniul, toracele, abdomenul, membrele, etc.

25
Îngrijirea bolnavilor politraumatizaţi diferă de îngrijirea bolnavilor cu traumatisme izolate deoarece
interrelaţia dereglărilor funcţionale survine în urma leziunilor multiple şi cointeresării celor mai
variate organe şi care împiedică aplicarea măsurilor obişnuite de îngrijire.
Îngrijirea bolnavilor politraumatizaţi trebuie să cuprindă:
îngrijirea prespitalicească
îngrijirea pentru recuperarea medicală
Îngrijirea acestor bolnavi începe de la locul accidentului. Se va efectua controlul căilor
aeriene superioare şi inferioare, se va verifica leziunea coloanei cervicale, stomacul plin, parametri
vitali. Se va trece rapid la evaluarea hemodinamicii prin identificarea pulsaţilor la arterele mari, se
va verifica tensiunea arterială, starea de conştienţă şi locul unde există hemoragii pentru a se trece
rapid la hemostază. Se va anunţa de urgenţă salvarea antişoc unde bolnavul va fi aşezat după ce
parametri vitali au fost stabilizaţi.
Măsurile de reanimare se continuă şi în timpul transportului până la spital. De multe ori
bolnavii politraumatizaţi ajung la spital în stare de şoc sau în iminenţa şocului traumatic. Bolnavii
sunt palizi, obnubilaţi sau în comă de diferite grade cu extremităţi cianotice, tensiunea arterială
prăbuşită.
Ajuns bolnavul la serviciul de primire urgenţă îngrijirile care se acordă trebuie să respecte o
serie de reguli necesare care se impun:
-dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului se va face cu mare precauţie pentru a nu agrava sau mobiliza
ţesuturile lezate
-toaleta generală şi locală se va face după reguli bine stabilite în serviciul de urgenţă cu mare atenţie
pansamentele efectuate corect
-imobilizările segmentelor fracturate se va face cu mare profesionalism
-oprirea hemoragiilor (o mare atenţie se va da hemostazei provizorie urmată de cea definitivă pe
care o efectuează medicul)
-calmarea durerii se face la indicaţia medicului
-recoltarea de probe biologice indicate de medic
-montarea aparaturii pentru menţinerea funcţiilor vitale
-examenele paraclinice indicate de medic vor fi efectuate cu mare atenţie
-montarea liniei venoase periferice sau centrală pe care o va efectua medicul, iar asistentul medical
îi va pune la dispoziţie materialele sanitare şi îl va ajuta la manoperă
-recoltarea grupei sanguine
-punerea la dispoziţie a medicamentelor şi materialelor sanitare necesare
-asigurarea oxigenului pe sonda nazală sau cort nazal
-punerea la dispoziţie a trusei de urgenţă completă
-calmarea durerilor cu medicaţie la indicaţia medicului
-prevenirea infecţiilor prin toalete aseptice a plăgilor, curăţarea de eschile sau alte materiale
încorporate
-efectuarea însămânţărilor bacteriologice pe mediu de cultură din plăgi la indicaţia medicului
-administrarea medicaţiei la indicaţia medicului
-profilaxia antitetanică în funcţie de gradul de imunizare a bolnavului cu anatoxina tetanică la cei
vaccinaţi complet sau cu ser antitetanic sau şi ser antigangrenos în funcţie de indicaţie
Amplasarea bolnavilor în saloane
Bolnavii conştienţi şi cu funcţii vitale stabile sunt amplasaţi în saloanele din secţiile de
chirurgie şi ortopedie. Bolnavii cu stare de şoc, cu alterarea majoră a funcţiilor vitale sunt amplasaţi
în saloanele din terapie intensivă. La cei conştienţi se va ţine cont de starea lor şi de ambianţa
psihică a saloanelor deoarece bolnavii în afară de traumatismele corporale au şi pierderi materiale
sau morale importante. Unii bolnavi şi-au pierdut aparţinătorii, pe cei apropiaţi, alţii sunt victimele
tentativelor de sinucidere. Unii bolnavi conştientizează că vor rămâne infirmi pe viaţă şi asta le
afectează foarte mult psihicul şi în aceste situaţii pot apărea şi boli psihice cu repercursiuni
dramatice.
Asistentul medical în aceste situaţii trebuie să fie aproape de bolnav, să îl consoleze, să îi
asigure maxim de confort şi să le imprime ideea stării de siguranţă perfectă. Asistentul medical este

26
obligat să prezinte o atitudine hotărâtă şi serviabilă, o prezentare şi ţinută corectă care să convingă
bolnavul traumatizat asupra faptului că se va face tot posibilul pentru vindecarea şi reabilitarea lui.
Pe parcursul internării cu spitalizare lungă asistentul medical trebuie să ajute medicul pentru a
imprima bolnavului cât mai mult optimism, pentru încadrarea lui în viaţa socială. Starea psihică
influenţată a bolnavului îl face mai agitat, mai nemulţumit sau chiar are perioade în care jigneşte
personalul medical datorită complexului suferinţei sale. Toate aceste manifestări nu trebuie să
influenţeze nici asistentul medical nici medicul.
Amplasarea corectă în saloane a bolnavilor are o mare importanţă şi pentru restul bolnavilor
existenţi în salon. Bolnavii neliniştiţi, agitaţi, cu insomnii trebuie amplasaţi în saloane cât mai mici
pentru a deranja cât mai puţin ceilalţi bolnavi. Pentru aceşti bolnavi se solicită consult de
specialitate.

Îngrijiri speciale ale bolnavilor politraumatizaţi

Bolnavii politraumatizaţi critici sunt internaţi în secţii de terapie intensivă, iar cei cu
constantele vitale păstrate şi care nu sunt în stare critică sunt internaţi în secţiile de ortopedie sau
chirurgie în funcţie de afecţiune.
Saloanele cuprind 3-4 paturi. Patul bolnavului va fi adaptat după natura şi gravitatea
traumatismelor. Există paturi speciale destinate acestor bolnavi şi se numesc paturi mobile articulare
care pot fi mobilizate în mai multe poziţii, cu anexe corespunzătoare. Somiera patului este articulară
şi este acţionată cu motoare electrice cu turaţie redusă, care pot fi mânuite chiar de bolnavi fără a
recurge tot timpul la personalul de îngrijire. Saltelele sunt speciale cu pernă de aer sau apă
antiescare care se mobilizează încet tot timpul. Peste saltea se aşează o husă resistentă din pânză.
Pernele au dimensiunea de 55/75cm. Se folosesc de obicei două perne în funcţie de necesităţi sau
dorinţele bolnavului. Lenjeria de pat se compune dintr-un cearceaf, două feţe de pernă, o husă de
pătură, o muşama şi o aleză sau traversă.
Ca şi anexe ale patului pot fi folosite şi rezemătoarele de spate, saci de păr de cal de formă
cilindrică care se aşează sub genunchi. Colacul de cauciuc se introduce sub bolnav pentru a preveni
escarele de decubit în situaţia când nu există saltele pneumatice. Se mai folosesc şi colaci de vată,
spumă de latex care servesc la prevenirea escarelor la nivelul călcâielor, coatelor, regiunea
occipitală, maleole externe. Pernele elastice se utilizează pentru asigurarea unor poziţii forţate.
Agăţătoarele sunt anexe importante sau prefabricate de care se ajută bolnavii pentru efectuarea unor
mişcări active în pat. Cele mai folosite paturi sunt cele cu somieră tare şi cu saltele antidecubit sau
cu apă.
Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie nu vor fi culcaţi niciodată pe suprafeţe elastice
deoarece orice mişcare amplificată de suportul elastic, va provoca dureri mari. Aceşti bolnavi vor fi
aşezaţi pe saltele antidecubit. După ce perioada critică a bolnavului politraumatizat a trecut şi
bolnavul are parametrii vitali stabili, el va trebui mobilizat cât mai repede pentru a preîntâmpina
complicaţiile care apar în decubit dorsal prelungit: pneumonia hipostatică, cistita, cistopielita,
escare de decubit, tromboflebita. Poziţia bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi
multiplicarea traumatismelor, cât şi de metoda de tratament care s-a aplicat sau se mai aplică.
Bolnavul va fi mobilizat în pat din decubit dorsal în lateral drept şi stâng la intervale de
căteva ore. Pentru o bună respiraţie a bolnavului se preferă poziţia semişezândă cu ajutorul
rezemătoarelor.
Gimnastica medicală este indicată tot în această perioadă, cu exerciţii de respiraţie cu
destinderea cutiei toracice( pacientul va fi pus să tuşească), va fi tapotat pe spate şi se efectuează
masaj combinat cu gimnastică a membrelor dacă nu sunt fracturate. Se vor mobiliza pasiv şi activ
toate articulaţiile libere.
Suprafeţele patului vor fi în permanent netede, schimbarea lenjeriei patului şi bolnavului va fi
făcută cu mare prudenţă şi încet pentru a nu provoca dureri bolnavului.
Toaleta zilnică a bolnavului se va face la pat. Se va începe cu extremitatea cefalică, torace,
abdomen, membre superioare, spate, membre inferioare şi organele genitale. O mare atenţie trebuie
acordată igienei interdigitale ale picioarelor care sunt predispuse la micoze. Nu vor fi mobilizate

27
membrele care prezintă tromboze până la tratarea lor, iar igiena locală se va face cu mare precauţie.
Bolnavii vor fi serviţi la pat cu bazinetul sau plosca în condiţii de igienă perfectă după care se va
face toaleta organelor locale. O parte din bolnavi cu fracturi ale bazinului prezintă sondă vezicală
care va fi întreţinută şi schimbată în condiţii de asepsie pentru a preîntâmpina infecţile urinare.
Alimentaţia bolnavilor politraumatizaţi
Se va calcula permanent cantitatea de calorii necesară politraumatizatului care este apanajul
medicului curant.
Asistentul medical va administra hrana, va urmări modul cum o primeşte bolnavul,
cantitatea ingerată, apetitul cât şi tranzitul intestinal. Dacă funcţiile vitale ale bolnavului sunt
echilibrate compoziţia şi valoarea calorică a alimentelor nu necesită indicaţii deosebite. Se va avea
grijă pe cât posibil să se respecte preferinţele individuale, iar pentru a preveni inapetenţa, alimentele
vor fi servite calde şi apetisante. P e bolnavii care nu se pot alimenta singuri, asistentul medical îi va
ajuta sau va face manopera integral, în caz de imposibilitate de alimentaţie (traumatism facial,
intubaţie orotraheală) sau intoleranţă gastrică, aceştia vor fi alimentaţi parenteral. În cele mai multe
cazuri bolnavii politraumatizaţi vor fi alimentaţi mixt: per os sau pe sonda de aspiraţie gastrică şi
parenteral. Şi în situaţia alimentaţiei parenterale se vor asigura toate principiile alimentare (proteine,
lipide, glucide).
Supravegherea bolnavilor
Asistentul medical va fi cel care va monitoriza permanent bolnavul începând de la internare
pentru a şti să recunoască rapid o complicaţie sau apariţia şocului, care trebuie să o comunice
medicului. Parametrii vitali vor fi monitorizaţi permanent (tensiunea arterială, pulsul, respiraţia,
diureza, temperatura, culoarea tegumentelor). Va fi monitorizată zilnic diureza, deoarece există
riscul instalării rinichiului de şoc care este prevestită de instalarea oliguriei. Densitatea urinii va fi
luată în considerare din fiecare urină. Tot asistentul medical va efectua şi nota în fiecare foaie de
observaţie clinică bilanţul hidric (intrările de lichide şi ieşirile). Bolnavul politraumatizat este
susceptibil permanent la dezechilibre hidroelectrolitice şi de aceea el va fi urmărit şi prin ionograma
sanguină care se va efectua zilnic până la echilibrare hidroelectrolitică. Pe parcursul internării
bolnavul traumatizat este vulnerabil la orice complicaţie pe care asistentul medical trebuie să o
sesizeze şi să anunţe medicul: hemoragii interne, ruptură de splină în doi timpi, insuficienţe de
organe, şoc, pneumo sau hemotorace, embolii pulmonare sau cerebrale, pareze, paralizii, emfizem
subcutanat, sindrom dispeptic, incontinenţă urinară, retenţie urinară, hematurie posttraumatică,
stupor, comă, etc.

Reabilitarea funcţională
După ce a trecut perioada critică şi bolnavul s-a reechilibrat biologic, hemodinamic şi funcţional
urmează perioada de reabilitare funcţională. Este necesară gimnastica medicală prin mişcări active
care să prevină atrofiile şi să îmbunătăţească circulaţia generală. Pe lângă gimnastica medicală sunt
necesare aplicaţii de ergoterapie, diferite forme adecvate de fizioterapie şi balneoterapie pentru
recuperarea funcţiilor motorii. Bolnavul politraumatizat este vulnerabil la infecţii nozocomiale. De
aceea se vor lua toate măsurile pentru a preîntâmpina orice infecţie, manoperele vor fi efectuate
atent şi cu mare profesionalism.
Personalul medical care îngrijeşte aceşti bolnavi trebuie să cunoască bine normele de
protecţie a muncii pentru a evita pericolul de infecţie atât pentru el cât şi pentru bolnavi.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU APARAT GIPSAT

Imobilizarea prin aparat gipsat
Pentru asistentele medicale sunt interzise manevrele brutale de reducere a fracturilor.
Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de poziţia lor normală, prin manevre de tracţiune
în ax.
Când relaxarea membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca imobilizarea
de urgenţă să se execute păstrându-se poziţia anormală provocată de accident, urmând ca reducerea
să se facă de către specialist în clinici specializate.
Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui.
Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă.

28
Gipsul – sulfat de calciu natural, calcinat. Are proprietatea de a se întări după ce a fost udat cu apă.
Se prepară într-un strat foarte subţire pe faşa desfăcută, care apoi se rulează uşor strâns.
Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele feşi de 15 cm şi 20 cm. Pentru degete se pot folosi
feşe mai înguste de 3-5 cm.
Prepararea unei feşe gipsate:
Ca material se foloseşte faşa de tifon de 10 cm lăţime care se desfăşoară pe plan neted pe o porţiune
de 50 cm.
Pe faşa desfăcută se presară un strat de gips ce se întinde cu partea cubitală a mâinii stângii în
grosime uniformă de 1-2 mm pe toată suprafaţa feşii.
Cu mâna dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după care se repetă manevrele până se
obţine faşa gipsată cu diametru de 8-10 cm.
Confecţionarea unei atele gipsate:
Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform tehnicii de mai sus),
cât şi din metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni.
Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul pentru care urmează să fie
folosită.
Se desfăşoară faşa şi se presară stratul de gips, uniform, pe o grosime de 1-2 cm, după care se
aşează o a doua foaie de faşă peste stratul de gips.
Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.
Atela obţinută astfel se împătureşte în două în lungime şi apoi iar în două repetând manevra până se
obţine un pachet gipsat.
Aplicarea atelei gipsate:
Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela gipsată se introduce
într-un vas cu apă la temperatura camerei şi în cantitate suficientă ca să le acopere bine.
Îmbibarea cu apă a feşii gipsate este uniformă şi este terminată atunci când din vas nu mai ies la
suprafaţă bule de aer.
Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a feşii gipsate sau a pachetului gipsat pentru ca odată cu apa
scursă să nu se piardă şi gipsul.
După ce se scoate din apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa pentru a nu
rămâne asperităţi.
Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită imobilizare şi se fixează cu faşa gipsată
cu circulare (se confecţionează aparat circular).
Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element mai rezistent de susţinere a
întregului aparat gipsat.
Se confecţionează din feşi gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în funcţie
de necesităţi.
În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare a segmentului de corp pe care
se aplică faşa gipsată, deoarece din cauza stratului de vată, cu timpul aparatul gipsat devine larg şi
ineficient. Se preferă aplicarea feşilor direct pe piele sau cel mult cu un strat de tifon.
Se pot pune mici perniţe de vată la nivelul proeminenţelor osoase – călcâie, maleole, regiunea
sacrolombară etc.
Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar totuşi trebuie să fie suficient de rezistent şi trebuie să
prindă întotdeauna atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei fracturi.
Principiile unei imobilizări corecte:
Asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre.
Se va căuta obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin tracţiune atraumatică şi
progresivă în ax în momentul aplicării imobilizării.
Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului longitudinal,
imobilizarea trebuie să prindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul
focarului de fractură.
Imobilizarea trebuie să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate.
Aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive pentru a nu îngreuna circulaţia
sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare traumatismului.
Aparatele gipsate trebuie lăsate să se usuce (24 ore).

29
Complicaţiile imobilizării gipsate:
Leziunile tegumentare datorate firimiturilor de gips. Escare.
Compresiuni pe proeminenţele osoase. Anchiloze, atrofii, poziţii vicioase.
Macerarea tegumentelor.
INGRIJIREA PACIENTULUI:
- urmarirea miscarilor si segmentelor distale(degete)
- observarea culorii tegumentelor,
- sesizarea medicului la aparitia furnicaturilor, paresteziilor, presiunii la nivelul memrrului afectat
- observarea aparitiei sangelui , puroiului la nivelul plagii;
- ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;
- prevenirea complicatiilor datorate imobilizarii
- educatia pacientului:
- necesitatea folosirii mecanismelor auxiliare (carjă, baston) în deplasare pentru protejarea
membrului lezat, în timpul consolidării.
- modul de efectuare a unor miscări fără a prejudicia procesul de vindecare
- consecinţele sprijinirii precoce pe membru afectat
- necesitatea respectării repausului la pat si a indicaţiilor medicului
- exerciţii în perioada de recuperare.

A, B, C - deplasare prin pendularea membrelor; D - deplasare pe scari

30
 Hematom

Proliferare celulara

Formare de calus

Osificare calus

Consolidare si remodelare

Pacienti cu tractiune, extensie

- verificarea frecventă a dispozitivului de
Fig. 11 - Perioade de consolidare tractiune (cablurile să treacă prin mijlocul
a calusului rolelor scripetelui; greutăjile să atarne libere;
cadrul si barele patului să nu stanjenească
aparatul) Fig. 12
verificarea pozi|iei membrelor in functje de tracjiune
plasarea unei paturi făcute sul sub membrul afectat
plasarea unei perne pentru a împiedica alunecarea
urmărirea culorii si temperaturii membrelor, sesizarea oricăror modificări apărute
aplicarea măsurilor de prevenire a complicatiilor imobilizării
ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale
suport psihic:
încurajarea pacientului
îndepărtarea sentimentului de neputinţă
- educaţia pacientului:
necesitatea tracţiunii pentru vindecarea membrului afectat
modul de realizare a amplitudinii miscărilor permise
pozitionarea corectă a corpului în timpul tracţiunii.

31
Fig 12

Pacienti cu amputatie
- suport psihic al pacientului si familiei
încurajarea pacientului să-si privească bontul
mod de abordare a implicaţiilor psiho-sociale a amputaţiei
existenţa posibilităţii de protezare
existenţa fenomenului de „membru fantomă" care poate fi ignorat în cazul protezării
- educarea pacientului:
- mod de pansare a bontului
- prevenirea contracturilor prin poziţionarea corectă a segmentului.

32
Fig. 15 – Miscari pasive pentru pacientul imobilizat
A - membrul inferior

B- membru superior

33
34
 FRACTURI, LUXATII, ENTORSE
PRIM AJUTOR

LEZIUNI OSTO-ARTICULARE
Sunt leziunile cele mai frecvente in accidente rutiere, casnice sau indiferente, de mare diversitate si
cu grade diferite de gravitate.
Primul ajutor este posibil, obligatoriu si – cu toata diferenta dintre leziuni – mult asemanator.
Acest ajutor este unitar: reducere, imobilizare, transport. Deci se vor deosebi fracturile de entorse si
luxatii, fara radiografie.
Entorsele
Sunt leziuni periarticulare (in jurul unei articulatii) produse prin miscari brutale, neobisnuite, fortate
ale capsule articulare si ale ligamentelor, printr-o mobilizare dincolo de miscarea normal a
articulatiei.
In functie de violenta impactului, entorsele pot fi:
Usoare ( gr. I ) – fara leziuni vizibile dar cu durere persistenta. Pot aparea semnele inflamatiei
locale: rubor (roseata), dolor (durere) si tumor (edem sau umflatura)
Medii si grave (gr. II si III) – semnele de gradul I se amplifica cu miscari anormale in articulatii
datorate rupturilor ligamentare si capsulare; apare un element in plus: umflatura este exagerata
datorita hematomului produs (hemoragie locala).
Caracteristic pentru entorse, indiferent de gravitatea lor, este INTEGRITATEA ARTICULATIEI SI
A OASELOR.
Primul ajutor consta in imobilizarea articulatiei respective cu ajutorul unei fese si un presnit
alcoolizat. Ulterior este important repausul articulatiei cateva zile.
Luxatiile
Au acelasi mecanism de producere ca entorsele, cu ruptura capsulei si a ligamentelor articulare,
capetele osoase iesind in afara articulatiei. Miscarea in articulatie este imposibila si nu trebuie fortat
acest lucru. Este posibila asocierea luxatiei cu fracturi sau fisuri ale vaselor articulatiei. De aceea,
orice luxatie de orice fel, trebuie imobilizata fara interventii – uneori periculoase.
In functie de gradul lor, luxatiile sunt:
Subluxatii – usor de redus
Luxatii adevarate – cu deformari locale vizibile si greu de redus
Cele mai frecvente luxatii intalnite in practica curenta:
Luxatia temporo-mandibulara
Luxatia umarului (scapula-humerala): este cea mai des intalnita, cel mai des recidivanta, foarte
dureroasa; daca nu se reduce, se imobilizeaza in pozitia in care se luxeaza
Luxatia soldului (coxo-femurala): trebuie redusa la spital, imobilizare provizorie
Ele pot aparea si la alte articulatii: mana, degete, cot, genunchi…
Primul ajutor consta in:
calmarea durerilor (numai injectabil) deoarece luxatiile de care am amintit se reduc sub anestezie
generala pentru a se realiza relaxarea musculara
imobilizare provizorie in functie de articulatia afectata (asemanator fracturilor)
Se pot complica de la inceput cu fracturi, leziuni vasculare sau nervoase, leziuni capsulare si
ligamentare ce se interpun in articulatie, ceea ce face ca reducerea sa nu se obtina si sa necesite
interventie chirurgicala.

Fracturile
intreruperea partial (fisura) sau totala a continuitatii unui os din cauza unui traumatism.
alaturi de plagi si contuzii, fracturile sunt leziuni mai frecvente, mai grave, cu evolutie mai
indelungata, cu terapie cel mai adesea chirusrgicala, cu posibilitati de complicatie, chiar pe viata.
orice fractura trebuie considerate si tratata cu seriozitate, nu superficial.
Indifferent de mecanismul de producer, fracturile pot fi:
a. fracturi inchise – fara rana a tegumentelor
b. fracturi deschise – cu leziuni ale pielii, cu sangerari si uneori cu strapungeri de catre
fragmentele osoase

35
II. a. fracturi simple – cu o singura linie de fractura
b. fracturi duble – cu mai multe fragmente
Semnele fracturilor sunt:
-mobilitate anormala intr-un segment osos, pana acum rigid.
-crepitatii osoase la nivelul oaselor fracturate
-lipsa transmiterii miscarilor pe intregul traect al osului fracturat (segmentul inferior nu mai
raspunde miscarii)
-denivelare la palpare la nivelul fracturii
-durere puternica ce poate fi in punct fix sau la nivelul intregului membru
-impotenta functionala a membrului fracturat
-daca este fractura deschisa – leziuni ale tesuturilor moi, tegumentelor, plagi - sangerari
In primul ajutor al fracturilor tinem seama de:
-atentie prioritara leziunilor asociate fracturii (daca exista) care ameninta viata (starea functiilor
vitale)
-se efectueaza hemostazia (oprirea hemoragiei in leziunile sangerande, mari, vizibile) – la fracturile
deschise
-daca pacientul este socat prestam manevrele de desocare
Incepand cu aceste principii ce trebuiesc respectate, inlaturam dictonul: “sa nu ridicam un
accidentat neglijat, sa nu transportam un muribund si sa nu ajungem la spital cu un mort”.
Daca starea generala a accidentatului permite primul ajutor al fracturii, acesta va cuprinde:
reducerea fracturii (in ax) – daca se poate imobilizare provizorie,transport imediat la un serviciu de
specialitate.
Nici un fracturat nu este mobilizat, transportat, fara imobilizare provizorie care impiedica miscarile
in focarul de fractura, reducand durerea, deci combatem socul.
Imobilizarea provizorie, ca si cea definitive, respectiv imobilizarea articulatiilor supra si
subadiacente focarului de fractura.
Fractura de antebrat - necesita imobilizarea pumnului si a cotului
Fractura de humerus – necesita imobilizarea umarului si a cotului
Fractura de gamba (tibia si peroneul) – imobilizarea articulatiei genunchiului si a gleznei
Fractura de femur – va imobiliza articulatia soldului si articulatia genunchiului
Imobilizarile provizorii se executa cu atele speciale: atele Kramer (confectionate din sârma) , atele
pneumatice (gonflabile) , atele vacuum. In cazuri deosebite cand aceste mijloace lipsesc, se pot
folosi atele improvizate (bucati de scandura, bastoane, bete, cartoane) ce vor fi aplicate peste haine
(ca sa nu jeneze) sau infasurate in vata si tifon, panza sau tot ce este la indemana; se fixeaza pe
membrul fracturat cu ajutorul unor fese sau cordoane.
Membrele fracturate vor fi intinse in axul lor astfel:
membrul superior indoit in unghi drept din cot – imobilizat in intregime (de la umar pana la palma)
sau in lipsa unei atele, cu o esarfa legata de dupa ceafa sau intr-un bandaj ce il fixeaza de torace –
tip Dessault.
pentru fracturile superioare ale humerusului – membrul superior tot asa indoit din cot in unghi drept
– Dessault – sau se poate imobiliza tip veston (se incheie nasturii la haina si se introduce mana intre
nasturii vestonului) toracele fiind folosit drept atela de baza.
membrul inferior se imobilizeaza intins – cu atele – sau se foloseste membrul inferior sanatos drept
atela de sprijin, legandu-se cele doua picioare alaturate cu fese.
fractura de clavicula – trebuie imobilizata pentru ca cele doua capete osoase sa nu traumatizeze
vasele sanguine subclaviculare; membrele superioare in unghi drept la cot si se pune o esarfa fixate
cu ac de siguranta in jurul umarului opus (in axila un rulou de vata cu talc) –
fracturile coloanei cervicale – sunt periculoase, provocand prin mobilizarea in focar paralizii
definitive sau moarte subita. Se imobilizeaza cu “guler cervical” special – coleret cuvical – sau
improvizat cu doua paturi groase rulate in dreapta si in stanga gatului si capului.
fracturile de coloana dorso-lombara – sunt foarte dureroase in punct fix. Sunt periculoase pentru ca
pot leza maduva si produce paralizii grave. Imobilizarea se face prin introducerea unei scanduri sub
accidentat si apoi asezarea acestuia pe un plan dur (daca se poate un sul sub coloana in punctual
dureros). Nu se face flexie anterioara pentru a nu se leza maduva – paralizie definitorie.

36
fracturile de bazin – sunt periculoase prin phematroamele ce pot aparea. In special aceasta fractura
nu se imobilizeaza; se calmeaza durerea (cum??? Cu ce???) si se fixeaza accidentatul intre doua
paturi rulate sul, de la torace la coapse in partile laterale.
fracturile costale nu se imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal Voletul costal este minimum
dubla fractura la doua coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective
împiedicând astfel miscarile segmentelor la acest nivel. Semnele si simptomele constau în
dificultatea respiratiei, miscarea paradoxala a segmentului (în inspir când toracele se destinde
fragmentul se înfunda; la expir când toracele se micsoreaza fragmentul se deplaseaza spre exterior),
durere, cianoza.

Imobilizarile provizorii in tipurile de entorse, luxatii sau fracturi enuntate mai sus, sunt obligatorii
in acordarea primului ajutor, insotite de un transport rapid cu confort si supraveghere la un serviciu
de specialitate.
Principiul esential: “in primul rand sa nu faci mai rau si abia apoi sa salvezi”. Pacientul cu o
fractura sa nu ajunga la spital cu doua fracturi; cel cu fractura inchisa sa nu ajunga cu fractura
deschisa sau cel cu fractura de coloana sa nu ajunga paralizat.
De ce imobilizarea provizorie este obligatorie in acordarea primului ajutor:
pentru a mentine axarea membrului fracturat cat mai corecta
pentru a reduce durerea
pentru a evita miscari ce pot produce lezarea vaselor (hemoragii), lezarea nervilor (paralizii),
perforarea tegumentelor si transfoarmarea in fracturi deschise.

Profilaxaia antitetanica
Este o măsură de urgență dar se poate face și la eșsntionul următor(spital)
Se face profilaxia antitetanică la orice plagă care s-a produs în urmă cu 6-9 ore
-se aplică diferențiat:
La persoanele sigur vaccinate sau revaccinate se administrează: ATPA=anatoxină tetanică,
intramuscular 0,5 ml.o singură doză, la aceste persoane nu se administrează ser antitetanic, excepție
fac politraumatizații gravi cu stare de șoc și hemoragie, la care se administrează o doză unică ser
antitetanic 3000-15.000UAI.
-la persoanele nevaccinate sau cu vaccinări incomplete :-ser antitetanic 3000-15000UAI
intramuscular în doză unică după desensibilizare
-ATPA intramuscular în altă zonă decât serul antitetanic in doză de o,5 ml.
Schema de desensibilizare:
-se injectează subcutanat 0,1ml. Sol 1/10 Ser antitetanic+ ser fiziologic.Se așteaptă 30min.
Dacă nu apar reacții locale și generale se injecteză subcutanat încă 1 ml ser antitetanic.Se așteaptă
30min.
Dacă nu apar reacții locale și generale se administrează restul cantității de ser antitetanic
Asistenta medicală va avea pregătită trusa de urgență pentru tratarea eventualelor accidente
serice( șoc anafilactic)

37
 Imobilizarea definitiva a fracturilor
Tipuri de imobilizare definitiva :
I. Metoda ortopedica se indica în fracturile simple cu sau fara deplasare și se efectueaza prin:
• reducerea fracturii sub anestezie locala sau generala medicul stabileste; reducerea se face prin
extensie - tractjune si contraextensie;
• imobilizare in aparat gipsat, care trebuie sa întruneasca urmatoarele calitati:
• sa fie bine mulat;
• sa cuprinda articulatja de deasupra si dedesubtul focarului de fractura;
• sa lase extremitafile membrelor libere pentru a se asigura circulatia; sa nu fie prea strans; sa fie aplicat
Tn pozifie functionala.
• dupa scoaterea aparatului gipsat recuperearea functionala.
II. Metoda extensiei continue se foloseste în cazul fracturilor complicate cominutive cu traiect oblic sau
spiroid si cu deplasare.
• Mijloace de extensie: sistem compus din broșa, potcoava, cablu, scripeti, greutati.
• Contraextensia se realizeaza prin înclinarea patului și greutati.
• Extensia continua poate dura 2 - 3 saptamani reducerea facandu-se treptat.
• Atele speciale: tip Braun- Bohler, tip Rieunau, cu tractjune bipolara.
III. Metoda functionala de tratament urmareste salvarea vietji bolnavului fara a trata fractura.
IV. lntervenția chirurgicala este o metoda de tratament indicata în :
• fracturi care nu se pot reduce, fracturi asociate cu leziuni ale vaselor si nervilor, fracturi cu multiple
focare.

Traumatismele cranio- cerebrale

Prin traumatism cranio-cerebral se înţelege totalitatea fenomenelor clinice şi/sau paraclinice care
apar ca urmare a acţiunii unui agent traumatic asupra cutiei craniene şi a conţinutului acesteia.
Traumatismul cranio-cerebral poate fi închis sau deschis (în care caz există o comunicare directă
sau indirectă cu mediul extern).
Mecanismele traumatice fizice pot determina :
leziuni ale scalpului (excoriaţii, echimoze, plăgi);
leziuni ale cutiei craniene (fracturi);
leziuni cerebrale (contuzie, dilacerare, hematom intracerebral, edem cerebral);
leziuni extracerebrale (hematom epidural = revărsat sanguin între tabla internă craniană şi
duramater; hematom subdural = revărsat sanguin între dura- mater şi suprafaţa creierului;
meningită seroasă = revărsat lichidian subdural).
Bineînţeles că îa majoritatea cazurilor de traumatism cranian este vorba de o asociere a leziunilor
enumerate.

Traumatismele cranio-cerebrale închise

Comoţia cerebrală este caracterizată prin abolirea bruscă a cunoştinţei, survenită imediat
postimpact, însoţită sau nu de modificări tranzitorii ale funcţiilor vegetative şi vitale (T.A.,
tahicardie, scurtă apnee). Fenomenul este de scurtă durată - câteva minute - şi total reversibil,
deoarece nu-i corespunde o leziune organică.
Primul ajutor
Accidentatul va fi menţinut în repaus culcat şi va beneficia de transport corespunzător (de preferat
cu autosanitara), deoarece la toţi traumatizaţii cranio-cerebrali există riscul instalării unei come.
Fenomenele sunt total reversibile fără tratament, necesită doar repaus fizic şi psihic.
Dacă este vorba de un bolnav labil psihic se pot administra sedative sau tranchilizante şi somnifere
2-3 zile (diazepam, nozinan, luminai).
Atenţie asupra faptului că un accidentat considerat ca un simplu comoţionat cerebral poate să aibă
totuşi o leziune intracraniană neevidentă clinic şi care se poate manifesta clinic peste câteva ore sau
zile. De aceca, fără să alarmeze accidentatul, i se atrage atenţia ca la apariţia oricărui semn ca:

38
cefalee persistentă, vărsături, vertije etc. să se prezinte cât mai urgent într-un serviciu
neurochirurgical.
Contuzia cerebrală este o afecţiune cranio-cerebrală traumatică, în care există leziuni
anatomopatologice ale creierului. Contuzia cerebrală poate fi de diferite grade: minoră, moderată,
gravă.
Simptome, semne- manifestari de dependenta
Abolirea sau alterarea stării de conştienţă cu durata de una sau câteva ore (contuzia cerebrală mi-
noră) până la 24 ore (contuzia cerebrală moderată). Alterări profunde şi de lungă durată ale stării de
conştienţă = comă prelungită (contuzia cerebrală gravă).
Modificări tranzitorii de puls, respiraţie, tensiune arterială, vărsături (contuzie minoră):
-dispnee, tahicardie, rar oscilaţii ale T.A. (contuzia cerebrală moderată),
-alterări importante ale funcţiilor vegetative şi vitale (domină perturbările respiratorii cu încărcare
traheo- bronşică, dispnee tip Cheyne-Stockes, Kussmaul, hipertermie, tahicardie (rar bradicardie),
-vărsărturi, puseuri de hipertensiune (contuzie gravă).
- deglutiţie dificilă sau abolită (contuzii grave).
» Semne neurologice inconstante: modificări de reflexe, abolire de reflex plantar (contuzie minoră),
redoare a cefei, asimetrie de reflexe miostatice, exstensie a halucelui, pareze oculomotorii (contuzie
moderată), sindrom bipiramidal egal sau inegal, uneori crize convulsive generalizate, perturbări
tonigene = rigiditate prin decerebrare (contuzie gravă).
Semne oftalmologice: midriază bilaterală sau mioză (egală sau ingelă), mişcări pendulare ale
globilor oculari (contuzie gravă).
În staţionare se poate pune în evidenţă lichidul cefalorahidian:
-rozat sau clar (contuzie minoră);
-sanguinolent sau rozat (contuzie moderată),
-intens sanguinolent (contuzie gravă).
Observaţie: lichidul cefalorahidian nu respectă întocmai gradul contuziei cerebrale. Are o netă
valoare practică orientativă şi o certă valoare în evoluţia leziunii; menţinerea modificărilor în timp
arată persistenţa leziunii; reducerea modificărilor arată o normalizare a procesului.
Alte semne care pot persista în toate formele de contuzii: cefalee, ameţeli, vertije, uneori vărsături.
De reţinut: gradul de contuzie cerebrală, pornind de la cea medie, se identifică pe baza profunzimii
comei.
Profunzimea comei se apreciază cel mai uşor şi mai practic în funcţie de precizarea abolirii timpilor
deglutiţiei.
Precizarea modificării reflexului de deglutiţie este deosebit de importantă pentru a aprecia gradul de
profunzime a comei şi adâncirea acesteia. Urmrirea dereglării timpului bucal al deglutiţiei dă relaţii
valoroase asupra evoluţiei progresive sau regresive a comei, atunci când este examinat succesiv.
Urmărirea se face prin introducerea de lichid în cavitatea bucală a bolnavului. Întâi nu se constată
decât o mişcare mai mult sau mai puţin adaptată a buzelor la contactul cu recipientul. Când coma
devine mai profundă, se observă cum lichidul este păstrat în gură mai mult timp, înainte de a fi
dirijat către faringe. Într-un grad mai avansat al comei, lichidul stă timp îndelungat în gură, fără să
declanşeze mişcări de deglutiţie, scurgându-se apoi în afara cavităţii bucale prin comisuri. Într-un
stadiu şi mai avansat, lichidul poate pătrunde în faringe, fără însă ca această pătrundere să fie
controlată de activitatea reflexă. În coma de profunzime medie, atingerea buzelor cu lingura nu
declanşează mişcarea de apucare a alimentelor. Lichidele introduse în gură sunt înghiţite dar, pe
măsură ce coma se adânceşte, deglutiţia devine mai dificilă.
Primul ajutor:
Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se funcţiile vitale, starea de conştienţă, se
inventariază leziunile.
Asigurarea respiraţiei prin control digital al permeabilităţii căilor respiratorii şi îndepărtarea corpilor
străini din cavitatea buco-faringiană.
Poziţionarea victimei în decubit lateral sau ventral, cu fruntea sprijinită pe antebraţ In felul acesta
se asigură:
menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii,
prevenirea căderii limbii (aceasta se poate j preveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel),

39
împiedicarea aspirării conţinutului sucului gastric în cazul vărsăturilor,
prevenirea asfixiei victimei prin inundarea căilor respiratorii cu sânge sau L.C.R. în cazul asocierii
şi altor leziuni.
Atenţie la aceste măsuri foarte eficiente şi uşor de aplicat, care nu se prea respectă în practică, cei
mai mulţi având tendinţa să întoarcă accidentatul cu faţa în sus. Accidentatul cranio-cerebral va fi
ridicat de Ia locul rănirii cu deosebită grijă, aşezat pe o targă cât mai rigidă. Traumatizaţii cranio-
cerebrali sunt foarte sensibili la mobilizare, dar mai ales la trepidaţiile provocate de vehicul în
timpul transportului (viteza de deplasare să nu depăşească 50 km/oră). Mijlocul de transport pentru
asemenea accidentaţi trebuie să fie bine dotat. Traumatizaţii cranio-cerebrali vor fi transportaţi
direct la un staţionar sau unitate spitalicească înzestrată cu mijloace de terapie intensivă.
Important! Asistentul medical trebuie să ştie să observe unele fenomene care apar pe parcursul
transportului (instalarea unei rigidităţi, modificările T.A., pulsului, felul dispneei, modificările
pupilei, pareze), pe care le transmite cu conştiinciozitate şi exactitate medicului pentru interpretare
(au mare importanţă pentru neurochirurgi):
-tensiunea arterială normală plus bradicardie indică o compresiune cerebrală;
-tensiunea arterială plus tahipnee şi hipertermie indică o leziune cerebrală profundă;
-tensiunea arterială normală cu stare de obnubiIare şi cu midriază unilaterală plus pareză indică un
hematom extradural sau subdural,
-dacă starea de comă se accentuează progresiv, se suspectează un hematom subdural sau extradural,
care difuzează rapid (evacuarea chirurgicală de urgenţă).
Aceste manifestări patologice sunt uşor de urmărit şi au o mare importanţă în evoluţia unui
traumatism cranio-cerebral; de aceea, trebuie urmărite frecvent şi competent, orice alterare sau
modificare a acestora trebuind să alarmeze pe medic.
De asemenea, pe timpul transportului vor fi observate şi reţinute şi alte tulburări deosebit de impor-
tante pentru neurochirurgi:
- astfel, instalarea unei afazii sau anartrii de la început indică o contuzie cerebrală; afazia după un
interval liber indică un hematom; de asemenea pe timpul transportului vor fi observate şi reţinute
unele tulburări pshice: sindromul confuziv, agitaţie psihomotorie etc.
Există situaţii când accidentaţii şi-au recăpătat cunoştiinţa (s-au trezit) după o comă trecătoare, dar o
nouă recădere este posibilă ca rezultat al constituirii edemului cerebral posttraumatic.
Pentru scăderea edemului cerebral instalat, la indicaţia medicului, chiar şi pe timpul
transportului, se administrează glucoză 33% în cantitate de 2 g/ kilocorp (maximum 120 g
glucoză/24 ore). Pentru fiecare 4 g de glucoză se adaugă o unitate (U) de insulină.
Pentru reechilibrarea acido-bazică se administrează soluţii tampon: THAM în cantitate de 1
ml/kilo- corp.
Tratamentul în staţionar:
-metode şi tehnici de terapie intensivă (în contuziile grave).
-asigurarea unei ventilaţii optime (intubaţie oro- traheală, aspiraţie), deoarece obstrucţia căilor res-
piratorii întreţine şi amplifică edemul cerebral.
-intubaţia nu se menţine mai mult de 36-48 de ore.
Dacă fenomenele de insuficienţă respiratorie persistă, se practică traheostomia.
-în caz de stop respirator se utilizează ventilaţia pulmonară asistată.
-oxigenoterapie.
-combaterea hipotermiei (înveliri în cearşafuri umede).
-combaterea edemului cerebral (glucoză 33%,2 g/kilocorp).
-tratament chirurgical la nevoie.
În contuziile minore şi moderate tratamentul este simptomatic:
-antalgice,
-mici doze de tranchilizante la cei anxioşi şi agitaţi (evitându-se barbituricele şi opiaceele),
-repaus la pat 7-15 zile (contuzie minoră),
-două-trei săptămâni obligatoriu (contuzie moderată).
In această perioadă contribuţia cadrelor medii are o importanţă deosebită. Vindecarea unor astfel de
traumatizaţi depinde în mare măsură de priceperea şi devotamentul cadrelor medii în continuitatea
şi consecvenţa tratamentului.

40
De reţinut: contuzia cerebrală moderată poate fi difuzată sau predominantă la un hemisfer sau altul
şi, mai ales, frecvent asociată cu alte leziuni intracraniene de tipul hematoamelor şi edemului
cerebral progresiv.
În ceeace priveşte edemul cerebral, acesta însoţeşte constant orice leziune organică cerebrală (de
tipul contuziei sau dilacerării) şi, netratat la timp şi competent, agravează o leziune cerebrală deja
instalată, chiar minoră.

Tot edemul cerebral poate transforma o contuzie cerebrală minoră într-una medie şi mai ales
contuzia cerebrală medie, într-o contuzie cerebrală gravă, în care creierul, mărindu-şi volumul
(datorită edemului cerebral) într-un conţinător practic inextensibil, creează o compresiune asupra
centrilor vitali aflaţi la baza creierului şi către care converg liniile de forţă, datorită structurii cutiei
craniene. Această compresiune, odată instalată, este greu de tratat şi bolnavul, dacă
supravieţuieşte, rămâne cu sechele majore.

Traumatismele cranio-cerebrale deschise

În cadrul traumatismelor cranio-cerebrale deschise sunt cuprinse plăgile cranio-cerebrale, care pot
fi:
-plăgi cranio-cerebrale nepenetrante (interesează părţile moi şi oaselecraniului, dar s-au oprit la dura
mater);
-plăgi cranio-cerebrale penetrante şi perforante sunt cele care au depăşit dura mater şi ajung în
profunzime, interesând şi creierul.
Ştim că este vorba de o plagă nepenetrantă şi nu de una penetrantă pe baza faptului că nu se
evacuează lichid cefalorahidian.
Conduita de urgenţă
Deoarece astfel de traumatisme sunt însoţite cel puţin de o contuzie cerebrală minoră, dacă nu chiar
de o contuzie gravă, primul ajutor dat accidentatului se va adresa şi acestor leziuni
Plaga cranio-cerebrală se consideră de la început infectată, deoarece agentul penetrant a antrenat fie
corpi străini, fie păr sau piele.
Tratamentul plăgii la locul accidentului:
-se taie părul din jurul plăgii, tegumentul din jur se curăţă şi se dezinfectează,
-în rest se va face tamponaj şi pansament de protecţie, dar nu compresiv,
înfăşare.

41
Atenţie! Este interzisă îndepărtarea așchilelor osoase care nu sunt libere. Este interzisă meşarea sau
îndesarea tampoanelor în plaga cranio-cerebrală, dat fiind pericolul de compresiune. în plăgile
cranio-cerebrale nu se introduc antibiotice sau antiseptice.
Mobilizarea bolnavului va fi redusă la minimum, pentru a preveni agravarea unor leziuni nervoase
şi vasculare.
Transportul se va face cu mare grijă, cu foarte mare grabă şi într-un serviciu care să beneficieze de
T.I. Cura sau tratamentul definitiv al plăgii cranio-cerebrale o face neurochirurgul.

Bibliografie
C. Mozes ”Tehnica îngrijirii bolnavului” Editura Medicală București, 1997
E.Scortaru ”Nursing în chirurgia generala, ATI, ortopedie și traumatologie” curs pentru elevii școlii
postliceale 2010
G. Balta,M Stanescu Tehnici speciale de ingrijire ale bolnavului, Editura didactica si
pedagogica,1988
Karl Heinz Kristel ”Îngrijirea bolnavului” Editura All București 1998
L. Titircă ”Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali” Editura Viața
Românească București 1997.
L. Titircă ”Urgente medico-chirurgicale Editura Medicală Bucuresti, 2003
L Titircă ”Ingrijiri speciale acordate pacienților de catre asistentii medicali Editura Viata Medicala
Românească 2006

42