Sunteți pe pagina 1din 175

CIAVOI ȚIG

FODOR
GABRIELA OVIDIU IOAN ANDREI

TEHNOLOGIA PROTEZELOR
MOBILE ȘI MOBILIZABILE
– curs pentru studenţii anului II
– medicină dentară

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA


2013

1
ÎN AMINTIREA COLEGULUI NOSTRU

– Șef Lucrări Dr. OVIDIU FODOR – cadru didactic de înaltă


conduită morală și etică, profesionist de valoare

Această carte de curs doreşte să vină în sprijinul studenţilor


anului II Medicină Dentară, cu noţiunile principale în ce priveşte
protezele dentare totale acrilice şi parţiale mobilizabile, acrilice şi
scheletate, precum şi realizarea tehnologică a acestora la nivelul
laboratorului de tehnică dentară, pentru o mai bună conştientizare a
necesităţii colaborării perfecte medic dentist – tehnician dentar în
vederea obţinerii unei lucrări protetice integrate morfologic, biologic,
funcţional şi estetic.

Autorii

2
REFERENŢI:
Conf.Dr. Adriana PIRTE
Ș.L.Dr. Camelia DALAI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CIAVOI, GABRIELA
Tehnologia protezelor mobile şi mobilizabile : curs pentru
studenţii anului II - Medicină dentară / Ciavoi Gabriela, Ţig Ioan,
Fodor Ovidiu. - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-10-0768-4

I. Ţig, Ioan Andrei


Fodor, Ovidiu

616.314-77

3
1. PROTEZA TOTALA ACRILICĂ
1.1. Edentația totală

1.1.1. Noțiuni introductive

Definiţie: prin edentaţie totală se înţelege absenţa tuturor dinţilor


din cavitatea bucală, fenomen produs după erupţia lor. Edentaţia totală
poate fi bimaxilară sau unimaxilară.
Prin proteza totală se înțelege o lucrare protetică ce înlocuiește
arcada naturală lipsă printr-o arcadă artificială.

Fig. 1 – Proteza dentară totală


superioară şi inferioară

Proteza totală este realizată dintr-o bază acrilică dură, asemănătoare


cu gingia, şi un set de dinţi din material acrilic sau ceramică.
Protezarea totală oferă beneficii multiple:
0 se reface funcţionalitatea arcadelor dentare, pacienţii putând din
nou să tritureze mai bine alimente diverse.
1se îmbunătăţeşte fonaţia.
0 proteza reprezintă un suport pentru buze şi obraji, eliminând
efectul estetic specific de îmbătrânire prezent la pacienţii edentaţi.
1 redă încrederea şi zâmbetul pacienţilor, refăcând confortul psihic.
Alternativa protezei totale este reprezentată de implanturile
dentare, însă acestea sunt recomandate în cazuri extreme şi mai ales
pacienţilor la care starea de edentat total survine la vârstă tânără.
Costurile unei restaurări totale fixe pe implanturi dentare sunt
considerabil mai ridicate decât preţul unei proteze totale acrilice. La ora

4
actuală există posibilitatea de suplimentare a stabilității și menținerii unei
proteze totale acrilice prin agregarea acesteia pe un număr redus de
implanturi (2-4) prin diverse metode.

1.1.2. Etiologia edentației totale

Edentaţia totală poate fi congenitală sau dobândită.

Edentaţia totală congenitală - se numeşte anodonţie totală şi apare


datorită lipsei tuturor mugurilor dentari. De obicei este asociată
tulburărilor generale de dezvoltare.
În etiologia edentaţiei totale dobândite putem diferenţia cauze
determinante (care pot determina starea de edentaţie singure) şi cauze
favorizante (care nu pot duce singure la starea de edentaţie, ci numai în
asociere cu alţi factori).

Cauze determinante:
5888 complicaţiile cariei dentare,
5889 parodontopatiile marginale cronice,
5890 tumorile cavităţii bucale,
5891 traumatismele dento-maxilare care implică extracţii,
5892 tratamentele incorecte ale edentaţiei parţiale.

Cauze favorizante:
0 diabetul (determină apariţia bolii parodontale şi agravează evoluţia
acesteia),
1 osteoporoza generalizată (determină o slabă implantare a dinţilor),
2 osteomalacia,
3 rahitismul (determină o slabă mineralizare a oaselor maxilare),
4 sexul (apare mai frecvent la femei),
5 condiţiile de viaţă şi muncă.

1.1.3. Simptomatologia edentației totale

0.0 Tulburări
masticatorii Pot apărea astfel:
1 La pacienţi recent edentaţi,

5
La pacienţi edentaţi total neprotezaţi,
La pacienţi edentaţi total protezaţi, dar cu proteze instabile,
care nu permit o masticaţie eficientă.
Consecinţele stării de edentat asupra masticaţiei sunt:
0 imposibilitatea triturării eficiente a alimentelor,
1 cheratinizarea mucoasei, la edentaţii neprotezaţi,
2 hiposialie, la pacienţii protezaţi,
3 tulburări digestive, datorită masticaţiei insuficiente.

0 Tulburări fizionomice
Perturbarea fizionomiei la edentatul total se produce prin scăderea
DVO (dimensiunii verticale de ocluzie), datorită prăbuşirii etajului
inferior al feţei, ca o consecinţă a pierderii ultimilor dinţi de sprijin.
Dacă pierderea dinţilor se produce treptat, atunci modificările
faciale sunt percepute lent, în general de către anturajul pacientului.
Modificările fizionomice în cazul scăderii DVO sunt:
23 şanţurile nazo-labial şi labio-mentonier se accentuează,
24 buzele se invaginează şi roşul buzelor dispare, cu
producerea ragadelor comisurale,
25 musculatura periprotetică este suprasolicitată şi spaţiul
de inocluzie fiziologică apare mărit la peste 10 mm.

23 Tulburări fonetice
Dinţii, alături de limbă şi si palat, participă la formarea canalului
fonetic. Dispariţia unuia, sau a tuturor dinţilor induce modificări la
nivelul parţilor moi învecinate, modificând spaţiul liber de vorbire.
Dacă instalarea stării de edentat total se face în mod brusc,
tulburările fonetice sunt imediate şi flagrante. Dacă starea de edentat total
se instaleaza lent, pacientul se adaptează la modificările apărute şi
tulburările de fonaţie sunt mai puţin evidente, chiar dacă acestea există.

23 Tulburări psihice
Acestea sunt determinate de tulburările masticatorii, fizionomice şi
fonetice, putând duce până la izolarea pacientului.

6
La aceste tulburări contribuie şi vârsta şi statutul social, fiind mai
accentuate în cazul pacienţilor tineri sau a celor cu funcţii publice care
ajung edentaţi total.

1.1.4. Modificările morfo-funcționale ale aparatului dento-


maxilar în edentația totală

5888 Modificări osoase


Vindecarea plăgii postextracţionale provoacă o pierdere a masei
osoase, care, la un an de la extracţie, poate atinge 2-3 mm pentru
maxilarul superior şi 4-5 mm pentru cel inferior. Resorbţia osoasă
continuă cu aproximativ 0,5 mm pe an la mandibulă şi mai puţin la
maxilar. După aproximativ 2 ani la maxilar şi 7 ani la mandibulă,
resorbţia încetineşte foarte mult, ajungând să fie de aproximativ 0,1 - 0,2
mm pe an.
Gradul și evoluția resorbției și atrofiei depind de:
0 cauza pierderii dinților (în edentațiile apărute ca și consecință a
bolii parodontale, resorbția osoasă este mult mai importantă decât în
cazul unor cauze carioase),
1 ordinea cronologică a extracțiilor (atrofia este mai mare în zonele
edentate mai vechi),
2 modul în care s-a efectuat extracția,
3 momentul și calitatea protezării (neprotezarea îndelungată
accelerează resorbția și atrofia osoasă).
Atrofia maxilarelor poate fi:
0 Simetrică – dacă pierderea dinților s-a petrecut simultan
sau la scurte perioade de timp pe ambele
hemiarcade.
1 Asimetrică – dacă între pierderea dinților de pe
cele două hemiarcade a trecut o lungă perioadă de
timp.
Atrofia maxilarului superior este centripetă (circumferința crestei
edentate se micșorează), iar atrofia mandibulei este centrifugă
(circumferința crestei edentate se mărește), astfel că se poate ajunge la o
inversare a raporturilor între crestele edentate în plan sagital.

7
Din punct de vedere al rapidității atrofiei, creasta edentată
mandibulară se atrofiază mult mai repede decât cea maxilară.

0 Modificările mucoasei fixe și mobile


La inceputul procesului de atrofie, crestele alveolare sunt acoperite
cu o mucoasă de o grosime și consistență uniforme.
Ulterior, mucoasa poate evolua astfel:
0 nu urmează atrofia osoasă și rămâne ca o creastă
balantă (creasta de cocoș),
1 se îngroașă, putând fi glisată și orizontal,
2 se subțiază, devenind foarte sensibilă la presiuni,
3 fundurile de sac se apropie de muchia crestelor.

0 Modificări musculare
Mușchii ridicători ai mandibulei se contractă mai mult, ceea ce
duce la o scurtare a acestora.
Mușchii suprahioidieni suferă o întindere mai mare din același
motiv.
Scade tonusul musculaturii oro-faciale.
Relaxarea si lățirea limbii.

0 Modificările A.T.M.
Prin apariția unei libertăți de mișcare exagerate la nivelul condililor
mandibulari, se ajunge la efectuarea unor mișcări orizontale
nefuncționale ce exercită presiuni asupra porțiunii anterioare a tubercului
articular și a meniscului, putând duce astfel la perforarea acestuia și
resorbția părții anterioare a tubercului articular.
Toate aceste fenomene stau la baza declanșării sindromului
algodisfuncțional Costen.

1.2. Câmpul protetic edentat total

Definiție: prin câmp protetic se înțelege totalitatea țesuturilor care


vin în contact cu lucrarea protetică.
Câmpul protetic edentat total se împarte în două zone:

8
0 zona de sprijin – cuprinde substratul osos acoperit de
mucoasa fixă.
1 zona de succiune
1 cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile protezei
(mucoasa pasiv-mobilă și o parte a mucoasei mobile ce acoperă
fața externă a protezei).
2 se mai numește și zona de închidere marginală

A. Campul protetic maxilar (Fig.2)

Fig.2 – Câmp protetic edentat total maxilar

0 Zona de sprijin
Este alcătuită din:
0 substratul osos, care cuprinde:
0 creasta edentată
1 tuberozitatea maxilară
2 bolta palatină
3 torusul palatin
1 substratul mucos – reprezentat de mucoasa fixă care acoperă
substratul osos.

1 Zona de succiune
Este reprezentată de mucoasa pasiv-mobilă și o parte din mucoasa
mobilă.

9
Mucoasa pasiv-mobilă este reprezentată de o bandă cu lățimea de
1-3 mm situată pe versantul vestibular al crestei edentate, aproape de
fundul de sac vestibular. Reprezintă limita dintre mucoasa fixă și cea
mobilă. Poate fi mobilizată de către medic sau de către pacient prin
execuția unor mișcări funcționale. Realizează închiderea marginală
internă.
Mucoasa mobilă, situată la periferia câmpului protetic, este
reprezentată de mucoasa care căptușește fundul de sac vestibular și care
se continuă cu mucoasa jugală sau labială, în funcție de localizare.
Realizează închiderea marginală externă.
Mucoasa mobilă este întreruptă din loc în loc de frenuri și bride,
formațiuni care trebuie ocolite.
Periferia câmpului protetic este împărțită în mai multe zone
funcționale, deosebit de importante în asigurarea menținerii și stabilității
protezei.
Aceste zone funcționale sunt:
0 Zona vestibulară centrală
0 limite: cele două frenuri bucale
1 împărțită de frenul labial în două zone, nu
întotdeauna simetrice.
1 Zona vestibulară laterală
0limite: - anterior – frenul bucal
- posterior – apofiza zigomato-alveolară.
2 Spațiul retrozigomatic - se mai numește “punga lui
Eisenring”
0limite - anterior – apofiza zigomato-alveolară
0 posterior – șanțul pterigomaxilar
3 Zona distală
0se mai numește și ”zona Ah”
1reprezintă limita posterioară a câmpului protetic
2realizează închiderea marginală posterioară
3situată la limita dintre palatul dur și cel moale
4este o banda sau o linie, care începe într-unul dintre
șanțurile pterigomaxilare, trece prin foveele palatine
și ajunge în celălalt șanț pterigomaxilar
5se evidențiază la pronunția fonemei ”Ah”.

10
Iată în continuare o reprezentare schematică a câmpului protetic
maxilar cu elementele sale cele mai importante (Fig.3):

Fig. 3 – Câmpul protetic edentat total maxilar


1.Frenul buzei sup. 14.Foveele palatine
2.Zona vestibulara centrala 15.Glande salivare accesorii palatinale
3.Bride bucale 16.Gaura palatina posterioara
4.Spatiul vestibular lat. 17.Nervul palatin mare
5.Creasta zigomato-alveolara 18.Papila incisiva
(procesul zigomatic, apofiza 19.Rugile palatine (plicile palatine)
zigomatoalveolara) 20.Torusul palatin
6.Punga lui Eisenring 21.Rafeul palatin
7.Tuberozitate maxilara 22.Sutura mediosagitala
8.Spatiul paratuberozitar 23.Creasta alveolara reziduala (creasta
9.Santul pterigomaxilar edentata)
10.Ligamentul pterigomaxilar 24.Muschiul buccinator
11.Linia AH sau linia de vibratie (in 25.Bolta palatina (palatul dur)
desen linia AH cu dublu arc) 26.Zona glandulara a lui Schröder
12.Valul palatin (palatul moale) 27.Gaura incisiva
13.Spina nazala posterioara

11
0 Câmpul protetic mandibular (Fig.4)

Fig.4 – Câmp protetic


edentat total mandibular

0 Zona de sprijin

Este alcătuită din:


0 substratul osos, care cuprinde:
0 creasta edentată
1 apofizele genii
2 linia oblică externă
3 linia oblica internă
4 torusul mandibular
5 tuberculul piriform
1 substratul mucos
0 reprezentat de mucoasa fixă
0mai puțin aderentă decât la maxilar
1 datorită atrofiei rapide a osului mandibular, poate
deveni mobilă, formând cute și bride longitudinale, fiind
necesară ocolirea lor de către marginile protezei.

0 Zona de succiune

La fel ca și la maxilar, este alcătuită din mucoasa pasiv-mobilă și


mucoasa mobilă.

12
Față de maxilar, mucoasa pasiv mobilă este mult mai greu de
detectat, în special pe versantul lingual, în rest are aceleași caracteristici.
Pentru a obține o închidere marginală cât mai etanșă, este
necesară cunoașterea fucționalității formațiunilor mobile de la periferia
câmpului protetic, așa numitele zone funcționale, împărțite astfel:
0 Zona vestibulară centrală
0limite: cele două frenuri bucale
1împărțită în două de frenul labial inferior.
1 Zona vestibulară laterală
0limite: între frenurile bucale și tuberculii piriformi
1se mai numește “punga lui Fish”.
2 Zona linguală centrală
0limite: 1,5 cm la stânga și la dreapta frenului lingual,
fiind modificată de mișcările limbii
1 este o “zonă cheie” pentru închiderea marginală,
deoarece marginea protezei trebuie să fie în
contact cu planșeul bucal atât în repaus cât și în
protracția limbii.
3 Zona linguală laterală
0 delimitată de linii imaginare care trec anterior prin
spațiul dintre canin și premolar și posterior prin
limita anterioară a tuberculului piriform
1mucoasa pasiv-mobilă se delimiteaza greu, de aceea
limita protezei este dată de linia oblică internă.
4 Zona tuberculului piriform
0zonă cheie atât pentru închiderea marginală cât și
pentru sprijin
1acoperită de proteză în cele 2/3 anterioare.
Iată şi aici o reprezentare schematică a câmpului protetic cu
elementele sale cele mai importante (Fig.5):

13
Fig.5 - Câmpul protetic edentat total mandibular
1. Marginea ant. a ramurei ascendente 13. Torusul mandibular
2. Trigonul retromolar 14. Zona linguala centrala
3. Rafeul pterigomandibular (spatiul sublingual)
4. Plica pterigomandibulara, ligamentul 15. Frenul lingual
pterigomandibular) 16. Caranculele sublinguale
5. Muschiul maseter 17. Linia oblica externa
6. Punga lui Fisch 18. Gaura mentoniera
7. Muschiul buccinator 19. Apofizele genii
8. Frenul bucal 20. Plica sublinguala
9. Frenul buzei inf. 21. Zona vestibulara
10. Spatiul retromilohioidian centrala (zona labiala)
11. Linia milohioidiana (sin. linia oblica 22. Zona vestibulara
interna) laterala
12. Zona linguala laterala (zona paralinguala)

14
0 Musculatura din vecinătatea câmpului protetic

Musculatura oro-facială ne interesează din punct de vedere al


relației cu proteza totală. Din acest punct de vedere, musculatura oro-
facială poate fi împărțită în două grupe: mușchi stabilizatori ai protezei și
mușchi destabilizatori.
Relația musculaturii oro-faciale cu proteza totală este determinată
de direcția fibrelor musculare în raport cu proteza. Astfel, mușchii care
au fibre dispuse paralel cu marginea protezei au efect stabilizator, iar cei
ale căror fibre sunt dispuse perpendicular pe marginea protezei au o
acțiune destabilizatoare.

0 Maxilarul superior
0 Mușchi stabilizatori:

1 Orbicularul buzelor
0situat în grosimea buzelor
1are caracteristicile unui sfincter.
2 Buccinator
0situat în grosimea obrazului
1inserții:
1 superior - între tuberozitatea maxilară și molarul 1
superior.
2 inferior - pe fața externă a mandibulei, de-a lungul
liniei oblice externe, de la trigonul
retromolar până la molarul 1 inferior.
3posterior – pe ligamentul pterigomandibular.
4anterior - pe pielea comisurii bucale.
1 Mușchi destabilizatori:

3 Mușchii vălului palatin – mușchii ridicători, coborâtori


și tensori ai vălului palatin (au inserție la nivelul liniei Ah).
4 Ridicătorul comun al buzei superioare.

15
0 Mușchiul canin – inserții la nivelul fosei canine și a
comisurii bucale.
1 Marele zigomatic – inserții la nivelul osului zigomatic
și a comisurii bucale.
2Micul zigomatic – paralel cu marele zigomatic, dar este
mai mic.

1 Mandibula
0 Mușchi stabilizatori:
• Orbicularul buzelor
• Mușchiul buccinator

1 Mușchi destabilizatori:
o În zona vestibulară:
• Maseter – prin fasciculul său superficial, care se
inseră inferior pe unghiul mandibulei, poate veni în contact cu marginea
protezei.
• Temporal – are o inserție la nivelul trigonului
retromolar.
0 Mușchiul bărbiei – inserții la nivelul osului în dreptul
dinților frontali inferiori și în tegumentul de pe proeminența bărbiei.
1 Coborâtorul buzei inferioare - inserții pe linia oblică
externă și în grosimea buzelor.
2 Coborâtorul comisurii inferioare - inserții pe linia
oblică externă și în grosimea buzelor.
3 Platisma – uneori.

o În zona linguală:
0 Milohioidian – inserții pe linia oblică internă și pe
rafeul fibros median întins de la osul hioid la simfiza mentonieră.
1 Genioglos – se inseră pe apofizele genii și apoi se
răsfiră în evantai în interiorul limbii.
2 Constrictor superior al farigelui – inserție în zona
retromilohioidiană.

16
1.3. Principiile protetice ale protezei totale

O proteză adecvată trebuie să fie destul de confortabilă de la prima


probă, şi retuşurile trebuie să fie completate în 2 - 3 şedinţe. Cu toate
acestea, pacientul trebuie să fie conştient de faptul că nu va putea
niciodată să mestece la fel de bine cu proteza ca şi cu dinţii naturali - cu
dinţii protezei va putea utiliza doar 10 - 15% din forţa normală de
masticaţie.

Sprijinul protezei este un principiu ce se referă la suportul oferit de


către mucoasa orală, astfel încât proteza să nu se mişte în plan vertical,
adică să nu exercite presiune pe arcada alveolară. Pentru arcada
inferioară suportul este oferit de gingie, iar pentru arcada superioară de
către palatul dur împreună cu gingia.

Stabilitatea se referă la mişcarea protezei în plan orizontal, lateral


sau faţă-spate (antero-posterior). Stabilitatea protezei este cu atât mai
bună cu cât materialul acrilic roz realizează un contact continuu cu
creasta alveolară. Daca proteza este menţinută prin aspiraţie, însă se
mişcă, putem spune că are retenţie, însă nu are stabilitate.

Retenţia se referă la mişcarea verticală de îndepărtare a protezei


faţă de arcadă. Cu cât interiorul protezei imită mai bine anatomia
câmpului protetic, cu atât retenţia va fi mai bună, iar aspiraţia, tensiunea
de suprafaţă şi fricţiunea vor împiedica formarea unei breşe în contactul
dintre proteză şi mucoasa orală. Elementul cel mai important pentru
retenţia protezei îl constituie sigiliul periferic: marginile anterioare şi
laterale ale protezei, precum şi sigiliul palatal posterior.

1.4. Elementele componente ale protezei totale

Proteza totală este un corp fizic realizat din diferite materiale,


printr-o succesiune de faze clinico-tehnice, în vederea restaurării
morfofuncționale a edentatului total.
Elementele componenete sunt: baza, șeile și dinții artificiali.

1
7
0 Baza protezei (Fig.6)
0 reprezintă un suport rigid, nedeformabil, pentru
dinții artificiali.
1 este alcătuită din placa palatinală și șei la maxilar,
și din versantul oral și șei la mandibulă.
2 poate fi:
0 rășinică (acrilice sau diacrilice)
1 metalică (aur galvanoformat, titan)
2 mixtă, acrilo-metalo-siliconică
 are două suprafețe: - mucozală
- externă

Fig. 6 – Componentele protezei totale

0 Șaua protezei
0 acoperă crestele edentate
1 prezintă doi versanți: vestibular și oral
2 are două suprafețe: mucozală și externă
3 separarea de baza protezei este pur teoretică, cele două
componente continuându-se una pe alta.

18
0 Dinții artificiali
0 din punct de vedere al formei pot fi:
0 anatomici – respectă morfologia dinților
naturali.
1 neanatomici – sunt concepuți fără cuspizi.
2 speciali – dezvoltați în cadrul unor scheme
ocluzale distincte.
1 în funcție de materialul din care au fost realizați, pot fi:
0 ceramici
1 din mase plastice
2 metalici
3 micști: metalo-ceramici sau metalo-plastici
2 se livrează în garnituri de diferite forme, mărimi și
culori.

1.5. Etape clinico-tehnice în protezarea edentației


totale

1.5.1. Examen clinic, diagnostic și plan de tratament.


1.5.2. Amprenta preliminară.
1.5.3. Modelul preliminar.
1.5.4. Confecționarea portamprentei individuale.
1.5.5. Amprenta funcțională.
1.5.6. Modelul funcțional.
1.5.7. Confecționarea șabloanelor de ocluzie.
1.5.8. Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare.
1.5.9. Montarea modelelor în articulator.
1.5.10. Realizarea machetei protezei totale.
1.5.11. Proba machetei cu dinți.
1.5.12. Realizarea tiparului.
1.5.13. Prepararea și polimerizarea pastei acrilice.
1.5.14. Dezambalarea și prelucrarea protezei totale.
1.5.15. Inserția și adaptarea protezei totale.

19
1.5.1. AMPRENTA PRELIMINARĂ

Amprenta preliminară este copia negativă a câmpului protetic,


înregistrată cu un material de amprentă, într-o portamprentă standard,
reproducând cu fidelitate elementele din zona de sprijin și conturând cu
aproximație zona de succiune.

Are mai multe denumiri: - amprenta anatomică


- amprenta de orientare
- amprenta primară

Scopul amprentei preliminare:


 înregistrarea cu maximum de exactitate a zonei de
sprijin.
0 reproducerea cât mai precisă a poziției funcționale a
formațiunilor mobile de la periferia câmpului protetic.
1 realizarea modelului preliminar.
2 confecționarea portamprentei individuale.

Etapele executării amprentei preliminare:

0 Pregătirea amprentării
0 se suprimă protezele defectuoase, dacă pacientul este
protezat,
0 i se explică pacientului scopul și desfășurarea
tehnicii de amprentare alese,
1 pacientul este instruit să execute anumite mișcări
funcționale pe care le va repeta în timpul amprentării.

1 Alegerea și verificarea portamprentei


Portamprenta (lingura de amprentă – Fig.7) este un suport rigid al
materialului de amprentă.
Lingura standard trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
0 rigiditate,
1 să poată fi modificată în funcție de particularitățile
câmpului protetic,

20
Fig. 7 – Tip de portamprentă universală standard

0 să asigure o grosime cât mai uniformă materialului


de amprentă,
0 să retenționeze materialul de amprentă,
1 compatibilitate cu materialul de amprentă și cu
mediul bucal,
0 să fie prevazută cu mâner, stopuri și puncte de reper
pentru centrare.

Criteriile de alegere a portamprentei standard sunt:


0 forma și dimensiunile jgheabului lingurii să
corespundă cu forma și mărimea crestei și a bolții palatine, precum și cu
direcția crestelor,
1 între pereții lingurii și creasta edentată să rămână un
spațiu de 3-5 mm pentru materialul de amprentă,
2 marginile lingurii și elementele accesorii să nu
jeneze mișcările funcționale ale formațiunilor mobile de la periferia
câmpului protetic.

Lingurile pot fi realizate din plastic sau metal, pot avea retenții sau
este necesară realizarea lor de către medic.

21
c. Alegerea materialului de amprentă și a tehnicii de
amprentare
Alegerea lor se face în funcție de caracteristicile câmpului protetic.
Astfel:
0 în cazul unui câmp protetic retentiv se vor folosi materiale
de amprentă elastice (alginate, materiale siliconice);
1 în cazul unui câmp protetic rezilient se vor folosi
materiale de amprentă cu vâscozitate redusă (alginate);
2 în cazul unui câmp protetic dur se vor folosi materiale de
amprentă cu vâscozitate crescută (termoplastice).

Tehnica amprentării preliminare cuprinde următoarele


manopere:
0 dozarea materialului conform instrucţiunilor fabricantului
(Fig.8)

Fig. 8 – Dozarea materialului de


amprentă
0 prepararea materialului (Fig.9)

Fig. 9 – Prepararea materialului

0 încărcarea lingurii cu material de amprentă, depășind ușor


marginile (Fig.10)

22
Fig. 10 – Încărcarea
lingurii de amprentă

 se aplică lingura cu materialul de amprentă pe câmpul


protetic,
0 centrarea lingurii pe câmpul protetic (Fig.11)

Fig. 11 – Centrarea
lingurii în cavitatea
bucală

0 se indică pacientului efectuarea unor mișcări test,


concomitent cu modelarea marginală de către medic, prin masajul rotativ
al obrajilor și buzelor,
1 dezinserția amprentei de pe câmpul protetic, prin tracțiune
în ax (Fig.12-13).

23
Fig. 12 – Amprentă preliminară maxilară

Fig. 13- Amprentă preliminară mandibulară în lingură standard adaptată


cu material termoplastic (Stentz)

0 Proiectarea lingurii individuale (Fig.14)

Se realizează prin trasarea limitelor acesteia cu creionul chimic pe


amprenta preliminară.
Delimitarea lingurii se face din aproape în aproape, comparând
detaliile de pe amprentă cu situația din cavitatea bucală, scopul principal
fiind precizarea poziției mucoasei pasiv-mobile, a frenurilor și a bridelor.

24
Fig. 14 – Trasarea limitelor lingurii individuale

1.5.2. MODELUL PRELIMINAR

Modelul este copia pozitivă a câmpului protetic.


Scopul realizării modelului preliminar este:
0 completarea examenului clinic,
1 confecționarea lingurii individuale.
Modelul este compus din modelul propriu-zis și soclu.
Materialul de elecție în realizarea modelului preliminar este
ghipsul.
Modelul trebuie să îndeplinească câteva condiții:
0 exactitate tridimensională,
1 reproducerea fidelă a detaliilor,
2 rezistența la rupere și la abrazie,
3 manipulare ușoară,
4 confecționarea rapidă a modelului,
5 compatibilitate chimică și fizică a materialului din care se
confecționează modelul cu materialele de amprentă.
Pentru realizarea modelului sunt necesare următoarele etape:
6 izolarea – doar în cazul amprentelor luate cu ghips;

25
0 turnarea modelului – prin depunrea pastei de ghips în zona
cea mai proeminentă a amprentei, sub vibrare continuă pentru eliminarea
bulelor de aer;
1 demularea – după priza ghipsului;
2 trasarea conturului periferiei câmpului protetic – imprimat
de pe amprentă.

1.5.3. PORTAMPRENTA INDIVIDUALĂ

Portamprenta individuală (lingura individuală – Fig.15) este un


suport rigid individualizat, de unică folosință, utilizat pentru amprentarea
finală a câmpului protetic edentat total.

Fig.15 – Portamprente individuale acrilice

Scopul realizării lingurii individuale:


0 suport pentru materialul de amprentă finală;
1 modelarea marginală optimă;
Caracteristicile portamprentei individuale:
2 rigidă și nedeformabilă;
3 rezistentă din punct de vedere mecanic;
4 suprafața egală cu cea a câmpului protetic;
5 adaptată intim la suprafața câmpului protetic, astfel încât să
nu basculeze;

26
0 margini rotunjite, netede, cu grosimea adaptată la cea a
fundului de sac;
1 sistem de retenție pentru materialul de amprentă;
2 să nu interfereze cu mișcările parților moi de la periferia
câmpului protetic.

Portamprentele individuale pot fi clasificate astfel:


0 după material
0rășini acrilice auto/termopolimerizabile;
1placă de baza;
2poliesteri, copoliesteri;
3rășini diacrilice compozite;
4metale.
1 după procedeul de execuție:
0polimerizare
1termoformare
2plastifiere
3turnare.

Elementele componenete ale portamprentelor individuale:


0 Baza lingurii
1 Elementele accesorii

1 Baza lingurii
0 acoperă suprafața de sprijin a câmpului protetic;
1 ocolește formațiunile mobile de la periferia câmpului
protetic;
2 grosime de aproximativ 1,5-2 mm;
3 în unele zone poate fi distanțată de câmpul protetic, la
indicația medicului;
4 marginea lingurii este distanțată cu aproximativ 1mm față
de periferia câmpului protetic.

2 Elementele accesorii
 Mânerul (Fig.16):

27
Â

Fig.16 – Elemente accesorii – 1

0 permite manevrarea în timpul adaptării,


amprentării, dezinserției;
1 are forma, dimensiunile și poziția unei perechi de
incisivi centrali.
1 Butonii de presiune (Fig.17):

Fig.17 – Elemente accesorii – 2

0prezenți numai la mandibulă;


1formațiuni paralelipipedice;
2localizați în dreptul premolarilor;

28
0 permit aplicarea unor presiuni digitale uniforme
asupra lingurii individuale;
1 dimensiunile lor sunt 5-7 mm înălțime, 15 mm
lungime, lățimea este variabilă în funcție de dimensiunile
crestei edentate.
1 Întăriturile din sârmă:
0 în general se aplică la ligura individuală
mandibulară realizată din placă de bază;
1cresc rezistența la rupere;
2 se aplică în grosimea bazei, în dreptul vârfului
crestei edentate.
2 Bordurile de ocluzie – se utilizează în tehnicile de
amprentare sub presiune ocluzală.

Tehnologia confectionarii portamprentelor individuale

0 Portamprenta individuală din placă de bază

Cea mai frecvent utilizată datorită următoarelor avantaje:


0 tehnica de lucru simplă,
1 execuție rapidă,
2 preț de cost scăzut.
Placa de bază face parte din categoria maselor termoplastice pe
0
bază de Shellac, plastifiindu-se la temperaturi de 46-50 C.
Etapele tehnologice ale realizării portamprentei sunt:
0 Izolarea modelului de ghips în apă timp de 3-5 min., sau prin
pudrare cu talc;
1 Plastifierea plăcii de bază:
0prin încălzire uniformă pe toată suprafața,
1se mulează pe model prin presiuni digitale ușoare,
2 în zonele marginale se presează cu spatula de ceară
pentru a se contura marginile lingurii în conformitate cu fundurile
de sac.
2 Modelarea marginală:
0 prin decuparea excesului de placă de bază din zona
marginală cu foarfeca,

29
0 limitele marginale ale portamprentei se vor încadra în
conturul câmpului protetic trasat pe model.

Orice corectură se va realiza prin plastifierea plăcii de bază, cu


lingura pe model, pentru a nu altera adaptarea acesteia.
După confecționarea bazei lingurii individuale, se adaugă
accesoriile realizate din resturile de placă de bază.

b. Portamprenta individuală realizată din rășini acrilice


autopolimerizabile

Are o largă răspândire deoarece poate fi folosită ca suport pentru


orice tip de material de amprentă, inclusiv cele cu vâscozitate crescută.

Tehnica de realizare este următoarea:


0 Izolarea modelului prin pensulare cu soluții alginige, uleiere sau
pudrare cu talc;
1 Prepararea pastei acrilice;
2 Realizarea plăcii acrilice:
0pe o placă de sticlă se aplică celofan umezit sau vaselină
1pasta acrilică preparată se intinde peste placa de sticlă
2 cu ajutorul unei alte plăci de sticlă se presează pasta de
acrilat pe placa de sticlă inferioară până se obține o placă acrilcă
de 1,5-2 mm
3placa superioară se detașează prin glisare
4 se secționeaza placa acrilică după un contur asemănător
plăcilor de baza.
3 Aplicarea plăcii acrilice pe model:
0placa acrilică în stare plastică se aplică pe modelul izolat
1 polimerizarea se produce rapid, fiind observată prin
creșterea temperaturii materialului acrilic
2încă din faza plastică se îndepărtează excesul de material
cu spatula, și se confecționează elementele accesorii.
4 Detașarea portamprentei
– se face după priza rășinii acrilice (10-15 min).

30
Pentru a compensa modificările dimensionale ale portamprentelor
din rășini acrilice, acestea nu vor fi utilizate în cabinet mai devreme de
24h de la polimerizarea materialului.

1.5.4. AMPRENTA FUNCȚIONALĂ

Definiție: ultima reproducere clinică a imaginii reale a câmpului


protetic.
Amprenta finală mai poartă și alte denumiri: funcțională,
secundară, definitivă, de precizie.

Obiectivele principale ale amprentei finale au fost formulate de


Green:
0 obținerea unei înălțimi corecte a marginilor și o extindere
maximă a bazei protezei;
1 repartizarea de presiuni egale asupra părților moi și dure;
2 respectarea mișcărilor musculare de la periferia câmpului
protetic și realizarea închiderii marginale a protezei.

Obiectivele generale ale amprentării finale sunt rezolvarea


problemelor legate de:

0 menținere
0 contracararea tendințelor de desprindere a protezei de
pe câmpul protetic;
1 adică rezolvarea problemelor de adeziune, succiune și
tonicitate musculară:
o adeziunea
1este un fenomen caracterizat prin atracția care apare între
moleculele diferite ale suprafețelor unor corpuri puse în contact.
2când două suprafețe solide sunt puse în contact, oricât de
netede ar fi ele, atracția moleculară dintre ele este neglijabilă
datorită faptului că, la nivel microscopic, suprafețele lor sunt
rugoase, realizând prea puține puncte de contact.

31
0 pentru a apărea adeziunea, între cele două suprafețe
trebuie să se interpună un strat subțire de lichid, care șterge
diferența dintre asperități și provoacă atracția moleculară dintre
mucoasă și salivă, și între salivă și proteză.
o succiunea
1prin realizarea închiderii marginale se transformă proteza
într-un fel de ventuză.
2 pentru realizarea acesteia, marginile protezei trebuie să
îndeplinească două calități: fața internă a marginilor să se
oprească exact în zona de mucoasă pasiv-mobilă (asigură
închiderea internă), și ca grosimea marginilor amprentei să fie
compatibilă cu fundul de sac vestibular (asigură închiderea
externa).
0 tonicitatea musculară
1 permițând mișcarea liberă a formațiunilor musculare,
acestea nu acționează în sensul desprinderii protezei de pe câmpul
protetic.
2 prin plasarea musculaturii oro-faciale cu fibre paralele
cu marginea protezei pe fața externă a protezei contribuie la
realizarea menținerii.

1 stabilitate
0 contracararea tendințelor de deplasare orizontală a
protezei.
1prin cuprinderea tuturor retentivităților anatomice (creste
edentate, tuberozități maxilare, tuberculi piriformi, bolta palatină).

2 sprijin
0 transmiterea judicioasă a presiunilor ocluzale la nivelul
câmpului protetic, astfel încât să se evite înfundarea protezei pe
câmpul protetic.
1se poate realiza printr-o amprentare care să nu deformeze
mucosa și prin despovărarea anumitor zone.

32
Etapele amprentarii finale:

0 Adaptarea portamprentei individuale - se adptează lungimea


și grosimea marginilor lingurii, astfel încât să nu interfereze cu mișcările
funcționale ale părților moi de la periferia câmpului protetic.
1 Alegerea materialului de amprentă – se face în funcție de
calitățile mucoasei fixe.
2 Prepararea materialului de amprentă și aplicarea în
cavitatea orală.
3 Realizarea mișcărilor de modelare marginală – se împart în
trei grupe:
0 executate de medic
1 comandate de medic
2 funcționale involuntare
4 Dezinserția amprentei de pe câmpul protetic.

Tehnicile de amprentare finală pot fi clasificate astfel:

0 mucostatice – se realizează fără presiune și fără efectuarea


unor mișcări funcționale, și nu reproduc mișcările funcționale ale
formațiunilor mobile de la periferia câmpului protetic.
1 mucodinamice – reproduc mișcările funcționale ale
formatiunilor mobile de la periferia câmpului protetic, și se realizează cu
ajutorul unor mișcări funcționale realizate fie de medic, fie de pacient, fie
de amandoi.
2 cu gura deschisă – medicul menține portamprenta pe câmpul
protetic prin presiune digitală, timp în care se realizează mișcările
funcționale ce permit modelarea marginilor amprentei.
3 cu gura închisă – necesită linguri individuale prevăzute cu
borduri de ocluzie și determinarea prealabila a DVO;
0 lingurile se introduc în cavitatea orală, iar
presiunea în timpul amprentării este executată de
pacient, care închide în relație centrică.
4 compresive – în timpul amprentării, mucoasa este
comprimată, și se folosește doar în cazul câmpurilor protetice dure.

33
0 de despovărare – sunt indicate pentru câmpurile protetice cu
zone sensibile, incapabile să suporte presiuni.
0 se obțin fie prin folierea modelului
preliminar în zonele sensibile, fie prin efectuarea unui orificiu în lingura
individuală, pe unde se drenează materialul de amprentă în exces, astfel
încât să nu exercite presiuni asupra câmpului protetic.

Dupa dezinserție se realizează controlul amprentei, la care


urmărim:
0 să nu prezinte incluziuni de aer sau cute,
1 grosimea și modelajul marginilor să fie în conformitate cu
configurația fundului de sac,
2 să nu prezinte lipsuri de material sau zone șterse,
3 materialul de amprentă la nivelul marginii să fie susținut de
lingură.

1.5.5. MODELUL DE LUCRU

Definiție: replica pozitivă a câmpului protetic edentat total realizată


pe baza amprentei finale.

Pe acest model se realizează:


0 șabloanele de ocluzie
1 macheta viitoarei proteze
2 ambalarea machetei protezei totale
3 polimerizarea viitoarei proteze.
În realizarea modelului de lucru se parcurg următoarele faze:
0 pregătirea amprentei prin îndiguire și cofrare
1 izolarea amprentei (când este cazul)
2 turnarea modelului
3 demularea
4 fasonarea modelului (soclarea).

34
1.5.1.1. Pregătirea amprentei prin îndiguire și cofrare

Scopul acestor manopere este reproducerea exactă a zonei de


închidere marginală.

0 Indiguirea
Se realizează prin aplicarea unui rulou de ceară de 3-5 mm grosime
la 3-4 mm de marginea amprentei, pe fața externă a acesteia (Fig.18-20).
La maxilar:
0 ruloul de ceară se fixează de la o tuberozitate la alta, cu
excepția zonei ”Ah” unde este contraindicată.
1 în zona ”Ah” se va atașa o bandă de ceară care va depăși
limita distală cu 3-4 mm.
2fixarea se realizează pe o amprentă uscată

0ruloul de ceară se atașează vestibular.


1în zona linguală se fixează o plăcuță de ceară.

Fig.18

Fig.19

3
5
Fig.20

0 Cofrarea
Constă în fixarea la ruloul utilizat pentru îndiguire a unei benzi de
ceară orientate vertical care delimitează precis modelul (Fig. 21-22).

Fig.21

Fig.22

36
1.5.1.2. Turnarea modelului de lucru

Modelul de lucru se realizează din ghips dur.


Pasta de ghips preparată este depusă pe porțiunea cea mai
proeminentă a amprentei, totul realizându-se sub vibrare continuă pentru
a evita formarea bulelor de aer.
Turnarea soclului se va face doar după întărirea gipsului dur din
amprentă, și poate fi realizat din ghips obișnuit. Soclul trebuie să
depășească amprenta cu 3-4 mm în toate direcțiile, și să aibă o grosime
de aproximativ 10 mm.

1.5.1.3. Demularea amprentei

După priza ghipsului se realizează demularea amprentei, în funcție


de materialul folosit pentru amprentare:
0 pasta ZOE – introducerea amprentei în apă rece 10-15 min.
1 Stents – introducerea amprentei în apă caldă.
2 siliconi – prin tracțiune în ax.

1.5.6. ȘABLOANELE DE OCLUZIE

Definiție: piese auxiliare necesare pentru determinarea și


înregistrarea relațiilor intermaxilare, a formei și poziției arcadelor
dentare.
Au două componente:
0 baza șablonului
1 bordura de ocluzie.

A. Baza șablonului

Poate fi realizată din aceleași materiale ca și portamprenta


individuală, însă în general se realizează din placă de bază.
Trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
0 rigidă și nedeformabilă la temperatura cavității bucale
1 să se adapteze perfect pe modelul de lucru

37
0 să fie stabilă, să nu basculeze
1 să nu prezinte asperități pe fața mucozală
2 marginile șablonului să reproducă măcar parțial zona de închidere
marginală
3 să poată fi îndepărtată și repusă pe model.

B. Bordura de ocluzie

Este elementul care înlocuiește arcada dentară absentă (Fig.23).


Poate fi confecționată din:
0ceară roz – cel mai frecvent
1mase termoplastice (Stents, Kerr)
2acrilat autopolimerizabil

Fig.23 – Șabloane de ocluzie

Trebuie să corespundă ca formă, mărime și poziție cu arcadele


naturale, ceea ce presupune:
0 să fie monate pe mijlocul crestei
1 să prezinte anumite dimensiuni: în zona frontală 10 mm
înălțime și 5-6 mm lățime, iar în zona laterala 6 mm înălțime și 8 mm
lățime.
2 limita posterioară să nu se extindă pe tuberozități sau
tuberculii piriformi – se va opri la nivelul feței distale a molarului doi,

38
adică la 1,5 cm anterior de tuberozități și tuberculii piriformi (limita
distala a bazei șablonului)
0 muchiile vor fi rotunjite iar suprafețele libere plane.

Pot fi confecționate manual din folie de ceară plastifiată și rulată


sau pot fi realizate cu ajutorul unui conformator în care se toarnă ceară
topită. De asemenea există și borduri de ocluzie prefabricate care doar se
adaptează pe baza șablonului.

1.5.7. DETERMINAREA RELAȚIILOR INTERMAXILARE

În etapele tehnologice de realizare a protezelor totale, după


obținerea modelelor finale, este necesară poziționarea și fixarea lor în
plan sagital, frontal și vertical astfel încât să fie reproduse cât mai exact
rapoartele mandibulo-maxilare existente anterior stării de edentat total.
Determinarea acestor relații la edentatul total este dificilă datorită
pierderii rapoartelor dento-dentare. Sigurul reper care nu se modifică pe
parcursul vieții, indiferent de starea de dentat sau edentat, este relația
centrică. Aceasta este o poziție unică și reproductibilă a mandibulei față
de maxilar, în care condilii mandibulari sunt situați în cavitatea glenoidă
în poziția cea mai înaltă, posterioară și neforțată, din care se pot efectua
toate deplasările maxime ale mandibulei.
Pentru poziționarea modelelor în plan vertical este necesară și
determinarea Dimensiunii Verticale de Ocluzie (DVO).
Determinarea relațiilor intermaxilare se realizează cu ajutorul
șabloanelor de ocluzie, și cuprinde următoarele faze:
0 Verificarea șabloanelor de ocluzie.
1 Modelarea individuală a bordurilor de ocluzie.
2 Stabilirea nivelului și direcției planului de ocluzie în
regiunea frontală și laterală.
3 Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie.
4 Determinarea și înregistrarea relației centrice.
5 Stabilirea indicațiilor necesare alegerii și montării dinților
artificiali

3
9
0 Verificarea șabloanelor de ocluzie

Se realizează atât exobucal cât și endobucal. La controlul exobucal


se verifică corectitudinea realizării șabloanelor, adaptarea lor pe modelul
de lucru.
La controlul endobucal se verifică menținerea și stabilitatea
acestora pe câmpul protetic. Pentru a putea determina relațiile
intermaxilare, șabloanele trebuie să aibă o minimă menținere și stabilitate
pe câmp. De asemenea nu trebuie să prezinte asperități, zone care să
jeneze pacientul și să îl împiedice în realizarea unor mișcări funcționale.

0 Modelarea individuală a bordurilor de ocluzie

În vederea refacerii funcțiilor fizionomice ale pacientului edentat


total, bordurile de ocluzie trebuie modelate individual și adaptate
particularităților morfofuncționale ale fiecărui pacient.
Astfel, se verifică dacă buza superioară este susținută adecvat prin
curbura vestibulară a bordurii de ocluzie, deoarece suprafața externă a
bordurii reprezintă limita pe care o vor atinge fețele vestibulare ale
dinților artificiali. Suprafața palatinală a bordurii de ocluzie trebuie sa
ofere un spatiu suficient limbii, astfel încât funcția fonetică să poată fi
corect restaurată.
Modelarea bordurii de ocluzie a șablonului inferior presupune
adaptarea acesteia la șablonul superior și la culoarul neutral. Adaptarea
șablonului inferior se face după următoarele criterii:
0 Paralelizarea valului de ocluzie inferior cu cel superior.
1 Adaptarea la zona de echilibru muscular, reprezentată de
culoarul neutral.
2 Menținerea unei relații optime cu limba.
Existența unui paralelism între valul de ocluzie inferior și superior
este necesară pentru a evita apariția unor contacte premature la contactul
dintre cele două valuri, destabilizându-se astfel șablonul de pe câmpul
protetic și obținându-se o relație intemaxilară eronată.
În sens vestibilo-oral, bordura de ocluzie trebuie conformată
corespunzător lățimii dinților, astfel încât să se realizeze egalizarea

40
presiunilor musculare periprotetice vestibulare și linguale, pentru
obținerea stabilizării viitoarei proteze totale.
Realizarea curburii vestibulare a șablonului superior are și un
determinant fonetic, nefiind permis ca incisivii inferiori să îi depășească
pe cei superiori în timpul fonației. Acest lucru este verificat cu șabloanele
în cavitatea bucală.

0 Stabilirea nivelului și direcției planului de ocluzie

Planul de ocluzie, la dentat, reprezintă un plan ondulat pe care se


întâlnesc, în intercuspidare maximă, dinții celor două arcade. Acest plan
are trei curbe caracteristice:
0 curba incizală (în plan transversal, la nivelul dinților
frontali superiori);
1 curba Spee (în plan sagital);
2 curba lui Wilson (în plan transversal la nivelul dinților
laterali).
Pentru stabilirea relațiilor intermaxilare, acest plan atât de
accidentat a fost transformat într-un plan neted care intersectează
curburile existente, de fapt un plan imaginar care unește marginea liberă
a incisivilor superiori cu vârfurile cuspizilor distolinguali ai molarilor de
12 ani. Denumit plan de orientare protetică, el se găsește în relații
precise cu anumite repere cranio-faciale.
Se numește nivel al planului de ocluzie, porțiunea vizibilă din valul
de ocluzie la deschiderea ușoară a gurii, sau la o fonație minimă. Această
vizbilitate a bordurii de ceară prefigurează vizibilitatea arcadei frontale
artificiale. La arcada superioară este de obicei de 1-2mm, dar poate varia
în funcție de vârsta și sex, iar la arcada inferioară nu trebuie sa
depășească marginea liberă a buzei inferioare.
Direcția planului de ocluzie în zona frontală trebuie să fie paralelă
cu linia bipupilară, iar în zona laterală cu planul lui Camper (spina nazală
anterioară - centrul conductului auditiv extern).
În ceea ce privește direcția bordurii inferioare, aceasta se adaptează
după conturul și dimensiunea bordurii superioare, dar nu trebuie sa
depășească în înălțime linia ce unește mijlocul tuberculilor piriformi și
marginea liberă a buzei inferioare.

41
0 Determinarea dimensiunii verticale a etajului inferior al feței

Obiectivul etapelor de determinare a relațiilor intermaxilare îl


constituie înregistrarea și reproducerea în laborator a relației centrice
(RC), deoarece la edentatul total se impune refacerea poziției de
intercuspidare maximă în această poziție.
Dimensiunea vericală a etajului inferior al feței este dată de distanța
dintre nasion și gnathion. Aceste puncte determina două dimensiuni
importante pentru tratamentul edentatului total maxilar: dimensiunea
verticală de repaus (DVR) și dimensiunea verticală de ocluzie (DVO)
(Fig.24). În tratamentul edentației totale, determinarea DVO reprezintă
stabilirea dimensiunii optime a etajului inferior, caracteristică poziției de
relație centrică.

Fig.14 – Etajul inferior

Cand mandibula este în repaus, la dentat există un spațiu între dinții


antagonști, denumit spațiu de inocluzie fiziologică, de aproximativ 2-
3mm, măsurat în zona premolarilor. Astfel, DVO se poate obține scăzând
această dimensiune din valoarea dimensiunii verticale de repaus (DVR).
Există mai multe metode de determinare a DVO și DVR, împărțite
astfel:
0 Metode antropometrice, care țin seama de anumite rapoarte
cranio-faciale relativ constante, cum sunt:

42
0 egalitatea distanțelor dintre fanta labială și unghiul
extern al orbitei.
1 echilibrul existent între cele trei etaje ale figurii.
2 egalitatea distanțelor dintre planul orbitale-vertex cu
planul orbitale-gnathion.
3 raportul relativ constant de 5/3 al DV a etajului
inferior când gura este larg deschisă, respectiv când
mandibula se află în repaus, raport cunoscut sub
numele de “numarul de aur”.
1 Teste funcționale, care în general se referă la:
0 aspectul armonios al feței,
1 aparența de subiect distrat,
2 existența între bordurile de ocluzie a unui spațiu
minim de vorbire, sesizabil la pronunția fonemei S,
3 la menținerea unei cantități mici de apă în gură,
mandibula este poziționată în repaus (Fig.14).
2 Teste electromiografice și tensiometrice, sunt utlizate
numai în cercetare, nefiind aplicate în mod curent în
practică, și se bazează pe înregistrări ale contracției
musculare.
Erorile în determinarea DVO se pot manifesta prin
subdimensionarea sau supradimensionarea acesteia.
Consecințele supradimensionarii DVO sunt:
0 vizibilitatea exagerată a dinților
1 facies crispat, însoțit de așa-numitul “zgomot de
castagnete”, dinții find aproape permanent în contact
2 tendința permanentă de a strânge dinții pentru a învinge
dimensiunea verticală prea mare
3 oboseala musculară permanentă
4 fonație defectuoasă.

În cazul subdimensionarii DVO (Fig.25), se manifestă următoarele


efecte:
0 accentuarea șanțurilor peri și paralabiale, ulterior a
ragadelor comisurale,
1 vizibilitatea redusă a roșului buzelor,

43
0 aspect îmbătrânit,
1 oboseala la masticație.

Fig.25 – Etaj inferior subdimensionat

0 Determinarea și înregistrarea relației centrice (Fig.26-27)

Obiectivele determinării RC sunt:


centrarea condililor mandibulari într-o poziție terminală de
închidere, determinată neuro-muscular
centrarea șabloanelor de ocluzie pe câmpul protetic. Pentru
determinarea RC există o serie de metode clinice, care pot fi
grupate astfel:
metode de determinare cu ajutorul șabloanelor de ocluzie;
metode de înregistrare grafică.

Pentru determinarea clinică este necesar ca pacientul să fie relaxat


fizic și psihic. Metodele empirice care au la bază utilizarea șabloanelor
de ocluzie sunt:

Metoda deglutiției – se realizează prin efecuarea unor deglutiții


repetate și care determină o stabilizare a rapoartelor
dintre șabloane.

44
Ghidarea uni sau bimanuală a mandibulei, se obține prin
împingerea spre posterior a mentonului sau a corpului
mandibulei de către medic, și are rolul de poziționare a
mandibulei în RC.
Oboseala musculară realizată prin închideri și deschideri
repetate ale cavității bucale.
Homotropia linguo-mandibulară - se bazează pe principiul
sincronismului mișcării distale a limbii, simultan cu
retruzia mandibulară. Pe șablonul superior se aplică o
sferă de ceară, distal, median, pacientul urmând să
închidă gura aplicând limba pe acest accesoriu.
Reflexul molar, constă în aplicarea degetelor medicului pe
marginea ocluzală a șablonului mandibular în zona
molară, urmată de solicitarea închiderii gurii,
determinând astfel poziționarea condililor mandibulari
foarte aproape de RC.
Hiperextensia extremității cefalice coroborată cu închiderea
gurii determină glisarea distală a mandibulei spre RC.

Fig. 26 - Poziționarea șabloanelor de ocluzie în cavitatea bucală

Verificarea determinării corecte a RC se realizează atât în cavitatea


bucală cât și pe modelele de lucru. Verificarea în cavitatea bucală se
referă la existența sau nu a contactelor intime, uniforme, constante între
marginile ocluzale ale șabloanelor poziționate pe câmpul protetic în RC.
Acest fapt se poate verifica prin “proba spatulei” în zonele laterale,
înainte de solidarizare.

45
Pe șabloanele solidarizate între ele, se vor marca de către medic, o
serie de repere (Fig. 27-28):
Linia mediană
Linia caninilor
Linia surâsului
Planul de orientare ocluzală.

Fig.27 – Trasarea reperelor

Fig. 28 – Modelele solidarizate

De asemenea, medicul mai transmite tehnicianului o serie de


indicații privind alegerea dinților artificiali:
Forma, mărimea, culoarea și materialul din care sunt realizați,
Artificii de montare a dinților,
Raporturile de ocluzie frontală,
Relieful ocluzal și lățimea vestibulo-orală, pentru dinții laterali.

46
1.5.8. MACHETA PROTEZEI TOTALE

Macheta este un dispozitiv format dintr-o bază (realizată de obicei


din placă de bază sau ceară) și viitoarele arcade dentare artificiale, care
permite prefigurarea aspectului protezelor finite și efectuarea ultimelor
modificări.
Etapa cuprinde următoarele faze de lucru:
Alegerea dinților artificiali
Alegerea tehnicii de montare adecvate
Realizarea bazelor machetelor
Realizarea propriu-zisă a arcadelor dentare.

Înainte de toate, reperele marcate de către medic sunt transpuse pe


soclul modelului.

Alegerea dinților artificiali

Alegerea dinților artificiali se face în două etape: alegerea dinților


frontali și a celor laterali.

a. Alegerea dinților frontali


Alegerea acestora se face din punct de vedere al dimensiunilor,
formei, culorii și materialului din care sunt realizați.
Dimensiunea dinților anteriori - în general, lățimea acestora
se alege astfel încât cei 6 dinți frontali să se încadreze între cele două linii
ale caninilor trasate pe model. Înălțimea se alege în funcție de vârstă
(dinții devin mai scurți odată cu vârsta), lungimea buzei superioare (este
indicată o ușoară vizibilitate a dinților în repaus) și gradul de
supraocluzie.
Înălțimea dinților frontali superiori este aleasă în funcție de
mai mulți factori care influențează gradul de vizibilitate a dinților, cum
sunt vârsta, lungimea buzei superioare și gradul ei de mobilitate, gradul
de supraocluzie din perioada dentată. Astfel, în ceea ce privește vârsta
pacientului, lungimea dinților frontali scade cu înaintarea în vârstă. Dacă
la persoanele tinere este vizibilă o porțiune de 2-3 mm din incisivul
central, în repaus, la persoanele vârstnice această înălțime scade la
aproximativ 1mm.

4
7
Dacă pacientul are o buză superioară scurtă, atunci crește și
porțiunea vizibilă din grupul frontal superior, iar în ocluziile adânci dinții
superiori vor fi mai vizibili. Practic, întâi se alege incisivul central
superior, care trebuie să aibă marginea incizală la nivelul planului de
orientare protetică și coletul la nivelul liniei surâsului.
Înălțimea dinților frontali inferiori se alege în concordanță
cu cea a frontalilor superiori.

Fig.29

Forma dinților frontali se alege analizând forma și conturul


feței, vârsta și sexul, personalitatea, tipul somatic și constituțional. Dinții
trebuie să se armonizeze cu aspectul general al feței, forma acestora să
respecte forma generală a feței (pătrată, triunghiulară, ovală) (Fig.29).
În ceea ce privește sexul, dinții femeilor sunt mai ovali sau
triunghiulari, având reliefuri mai rotunjite, iar dinții bărbaților mai
pătrați, având contururi mai drepte, agresive. Se consideră că incisivul
central reprezintă partea concretă a personalității, în timp ce incisivul
lateral conferă partea sa abstractă. Cu cât pacientul este mai viguros, mai
aspru, mai dur, cu atât incisivul lateral seamănă mai mult cu incisivul
central.

48
0 Culoarea dinților frontali. Culoarea este dominată de patru
elemente importante: culoarea de bază, strălucirea și luminozitatea,
gradul de saturație, transluciditatea. Alegerea culorii se face în funcție de
vârsta, sex, personalitate și cadrul cu care trebuie să se armonizeze
(carnația, culoarea ochilor, a părului). Cu cât pacientul este mai în vârstă,
cu atât dintele este mai galben, mai puțin luminos, mai saturat, mai puțin
transparent. Dinții femeilor sunt în general mai deschiși decât cei ai
bărbaților.
Culoarea dinților omologi este identică, a celor vecini
diferă. În funcție de culoarea incisivului central superior, incisivul lateral
va fi mai deschis, caninul mai închis decât centralul iar primul premolar
va avea aceeași culoare ca și centralul.

1 Materialul - poate fi reprezentat de ceramică, rășini acrilice


sau diacrilice. Astfel, dinții din ceramică au o uzură mai lentă în timp,
sunt mai greu de individualizat și realizează un sunet ascuțit la contact.
De asemenea, retenția în baza protezei este doar de natură mecanică, în
timp ce dinții din acrilat au și o retenție de natură chimică.
Estetica inițială poate fi la fel de bună pentru ambele tipuri de
materiale, cea a dinților din acrilat fiind mai puțin rezistentă în timp. În
ceea ce privește transmiterea forțelor la substratul mucoosos, dinții
ceramici fiind mai rigizi transmit integral aceste forțe, în timp ce dinții
acrilici le transmit doar parțial.

Alegerea dinților laterali

În alegerea dinților laterali se va ține seama de următoarele


elemente: mărime, formă, culoare, material.

Mărimea dinților laterali. Alegerea dinților laterali se face în


funcție de spațiul existent în sens mezio-distal, ocluzo-gingival și
vestibulo-lingual. În sens mezio-distal, cei doi premolari și molarii
trebuie să se încadreze în spațiul dintre fața distală a caninului și limita
anterioară a tuberozității maxilare (la maxilar), respectiv a tuberculului

49
piriform (la mandibulă). Dacă creasta mandibulară este foarte oblică în
porțiunea posterioară, se renunță la montarea celui de-al doilea molar.
În sens ocluzo-gingival, primul premolar trebuie să se
armonizeze în înălțime cu caninul. Teoretic, înălțimea dinților posteriori
trebuie să fie egală cu jumătatea distanței dintre cele două creste, din care
se scade grosimea bazei protezei (2-4mm).
Dimensiunea vestibulo-linguală este aleasă în funcție de
lățimea crestei edentate. În general se aleg dinți mai înguști decât cei
naturali pentru a mări spațiul funcțional al limbii și a reduce presiunile
exercitate asupra crestei edentate. Lățimea trebuie aleasă astfel încât în
momentul montării să poată fi respectate următoarele reguli:
0 fața linguală a dinților laterali să nu depășească
verticala ridicată de pe linia oblică internă.
1 fața linguală a dinților laterali nu trebuie să
depășească o linie care unește fața mezială a caninului cu fața linguală a
tuberculului piriform (regula lui Pound).

1 Forma dinților laterali. Elementul esențial este alegerea


morfologiei ocluzale. Din acest punct de vedere dinții artificiali se
grupează în două clase principale:
dinți anatoformi, care au cuspizi cu forme asemănătoare dinților
naturali;
dinți funcționali, cu un relief ocluzal șters.
Dinții posteriori anatoformi pot fi utilizați în următoarele
situații clinice:
pacienți tineri edentați prematur și pacienți cu creste edentate
proeminente;
vechi purtători de proteze cu dinți cuspidați;
predominanța mișcărilor de masticație verticale;
condili mandibulari alungiți, situați într-o cavitate glenoidă
profundă;
rapoarte favorabile între crestele edentate: creste paralele între
ele și paralele cu planul de ocluzie, de dimensiuni aproximativ egale și cu
raport interalveolar normal.
Dinții posteriori anatoformi sunt contraindicați:
la pacienți vârstnici și/sau cu creste edentate foarte atrofiate;

50
la pacienți care au avut abraziune mare și la dinții naturali, sau
la cei care au purtat proteze cu relief ocluzal foarte șters;
la pacienți care fac mișcări de masticație predominant
orizontale (frecători);
când cavitatea glenoidă este foarte plată;
când rapoartele dintre crestele edentate sunt nesatisfăcătoare.

0 Culoarea dinților laterali se alege după cea a dinților


frontali.

1 Materialul se alege între acrilat și ceramică (Fig.30).

Fig. 30

B. Realizarea bazei machetei

Înainte de realizarea bazei machetei, tehnicianul realizează folierea


și gravarea modelului.
Folierea (despovărarea) se realizează la nivelul:
suturii intermaxilare,
torusului palatin,
tuberozității maxilare,
găurii mentoniere,
exostozelor,
locului extracțiilor recente,
muchiei crestelor ascuțite.
Aceasta se face în concordanță cu gradul rezilienței mucoasei fixe,
scopul ei fiind de a evita exercitarea de presiuni asupra proeminențelor

51
osoase ca urmare a comprimării mucoasei fixe sub acțiunea forțelor
masticatorii.
Gravarea se realizează la nivelul zonei ”Ah” și a tubercului
piriform. Astfel, pe modelul de lucru, tehnicianul realizează o depresiune
cu o lățime de 2-5 mm la zona ”Ah”, și 1 mm la nivelul tuberculului
piriform, atfel ca, după realizarea protezei va aparea un plus care va
favoriza închiderea marginală distală a protezei.

Montarea dinților artificiali

Există mai multe tehnici de montare a dinților artificiali, dintre care


cea mai folosita este tehnica Gysi. Această tehnică se remarcă prin
următoarele caracteristici:
Utilizează dinți anatoformi.
Montarea se realizează în articulator.
Utilizează rigla autorului, care măsoară distanța dintre creste
și înclinarea axelor alveolare.
Se realizează după reguli generale și individuale.

Montarea normală

0 Reguli generale

Dinții frontali
Fețele vestibulare se înscriu în curbura vestibulară a
șablonului superior.
Marginea incizală a frontalilor superiori coincide cu planul de
orientare protetică.
Frontalii superiori pot fi montați în afara crestei, din rațiuni
fizionomice.
Incisivii inferiori au axele verticale paralele, marginile
incizale la același nivel și înclinate spre vestibular, fără să iasă în afara
crestei.
Supraocluzia este de 1-2 mm.
Se realizează o inocluzie sagitală.

52
Dinții laterali
0 Sunt montați pe mijlocul crestei alveolare.
1 Montarea normală se realizează când axa interalveolară
0 0
face cu planul orizontal de orientare un unghi supero-intern de 80 -90 .
2 Fiecare dinte articulează cu doi antagoniști formând
unități masticatorii, excepție făcând incisivul central inferior și ultimul
molar superior.
3 Se realizează I.M. în R.C.
4 Dinții superiori depășesc dinții inferiori cu ½ cuspid.

b. Reguli individuale
Pentru fiecare dinte există reguli individuale de montare care
precizează:
 Orientarea față de planul de ocluzie.
 Direcția axului longitudinal în sens vestibulo-oral și
mezio-distal.
Prin respectarea tuturor acestor reguli, arcadele artificiale prezintă
cele două curburi de ocluzie:
Curba sagitală de ocluzie (Spee)
Curba transversală (Wilson).
În miscarea de propulsie a mandibulei, pentru secționarea
alimentelor, trebuie să existe contacte între toți dinții, inclusiv la nivelul
molarilor. Pentru a obține aceste contacte este necesar să fie corelate
următoarele elemente:
Gradul de supraocluzie frontală.
Curba sagitală de ocluzie.
Înălțimea cuspizilor.
De asemenea, în mișcarea de lateralitate, este necesar să existe
contacte pe ambele hemiarcade.
Montarea dinților începe cu grupul frontal superior, apoi cu grupul
lateral superior, urmate de M1 inferior (realizarea cheii lui Angle) și de
caninul inferior.

Montarea dinților superiori


Incisivul central superior (Fig.31)
atinge prin marginea incizală planul de orientare ocluzală;

53
0
axul dinților este înclinat mezio-distal 2-3 sau paralel cu linia
mediană;
0
în sens vestibulo-oral are o înclinație de 5-8 spre vestibular.
Incisivul lateral superior (Fig.31)

Fig.31

marginea incizală nu atinge planul de orientare ocluzală,


rămânând o distanță de 0,5mm;
0 0
axul longitudinal este distalizat cu 5 și vestibularizat cu 10 .
Caninul superior (Fig.31-32)

Fig. 32
atinge planul de orientare ocluzală cu vârful cuspidului;
0
axul longitudinal este vertical sau distalizat cu 5 și
0
vestibularizat cu 2-5 .

se montează la o distanță de 0,5mm de canin pentru a


permite o mai bună angrenare cu antagoniștii;
atinge planul de orientare ocluzală cu cuspidul vestibular,
cel palatinal fiind distanțat cu 0,5mm.

54
Fig.33
Premolarul 2 superior (Fig.33-34)
Fig. 33
atinge planul de orientare ocluzală cu ambii cuspizi;
axul coronar este perpendicular pe planul de ocluzie.

Fig. 34

Molarul 1 superior (Fig.33-34)


axul coronar este perpendicular pe creasta inferioară;
coletul este ușor mezializat, astfel încât atinge planul de
ocluzie cu cuspidul mezio-palatinal, iar fața ocluzală este
orientată distal și în sus.

axul coronar este perpendicular pe creasta inferioară;


nu atinge planul de orientare ocluzală.

Montarea dinților inferiori (Fig.35-36)


Molarul 1 inferior
poziționat după dinții superiori;

55
se urmărește realizarea cheii lui Angle, adică cuspidul
mezio-vestibular al M1 inferior este poziționat în șanțul
intercuspidian M-V (între cuspidul MV și cel CV) al M1 superior.
Caninul inferior
este ușor distalizat la colet și vestibularizat la nivelul
marginii incizale;
are contact cu incisivul lateral și caninul superior.

Fig. 35

Restul dinților se montează în spațiile rămase, urmărindu-se


realizarea de unități masticatorii (Fig.36).

Fig. 36

Montarea laterală inversă


Se realizează în situațiile în care nu se poate realiza o montare
normală, când axa interalveolară face cu planul orizontal un unghi mai
0
mic de 80 , și se mai numește și ocluzie inversă.
Pentru a respecta principiul de montare pe mijlocul crestei a dinților
laterali, în aceste cazuri cuspizii vestibulari ai dinților laterali inferiori se
montează în afara cuspizilor vestibulari superiori (Fig.37).

56
Fig. 37

Ocluzia inversă se poate realiza unilateral sau bilateral. În unele


cazuri poate fi însoțită de montare inversă frontală.

Montarea dinților după Pedro Saizar

Se bazează pe utilizarea unei plăcuțe de ocluzie fixată pe fața


ocluzală a bordurii de ocluzie a șablonului inferior. Plăcuța are o grosime
de aproximativ 1mm, forma unei arcade dentare, pe care o circumscrie.
Rolul acesteia este de a materializa planul de orientare ocluzală.
Plăcuța se fixează la șablonul inferior cu ceară de lipit, astfel încât
prin închiderea ocluzorului până la distanța stabilită de șurub, plăcuța sa
depășească curbura vestibulară a șablonului superior, curbură ce poate fi
înscrisă pe plăcuță. Alte repere ce se înscriu pe plăcuță sunt linia mediană
și linia caninilor.

57
Fig. 38

Avantajele utilizării plăcuței sunt:


planul de orientare ocluzală este fix și nedeformabil;
reperele de pe șabloane se pot transpune pe plăcuță;
posibilitatea de realizare a curburii vestibulare.
În continuare, dinții se montează după tehnica descrisă de Gysi.

Montarea dinţilor în cabinet

Montarea este realizată de către medic în cabinet, după stabilirea


relațiilor intermaxilare, pe un şablon de ocluzie fără bordură în zona
frontală. Sunt utilizaţi dinţi de probă care trebuie să corespundă ca formă
şi dimensiuni cu dinții finali, sau, dacă în cabinet există suficiente
garnituri de dinți, şi ca nuanţe coloristice.
Montarea dinţilor în condiţiile prezenţei pacientului, permite
realizarea unei armonii dento-faciale perfecte.

58
După montarea grupului frontal superior, șabloanele merg în
laborator unde tehnicianul poate să se afle într-una din următoarele
situaţii :
dacă dinţii montaţi corespund ca formă, mărime şi culoare,
continuă montarea celorlalţi dinţi.
dacă dinţii corespund numai ca formă şi mărime, va alege o
garnitură care să aibă aceeaşi formă şi mărime dar şi culoarea indicată.

Dinţii definitivi pot înlocui pe cei de probă, unul câte unul,


dinţii vecini constituind repere de poziţionare, sau se poate realiza o
cheie de ghips vestibulo-incizială cu poziţie stabilă care înregistrează
poziţia întregului grup frontal superior şi permite montarea reproducând
exact ansamblul.

Definitivarea machetei

Se obţine prin modelarea machetei potrivit câtorva principii:


fizionomic, igienic, fonetic, al rezistenţei mecanice şi al stabilităţii.
PR I NC I PI U LFI Z IO NO M I C

Modelarea machetei în acest scop se realizează doar în zona


frontală, vizibilă, urmărind ca proteza să fie cât mai naturală, ascunzând
protezarea. Astfel, versantul vestibular al protezei va reface aspectul
gingiei şi procesul alveolar în funcţie de vârsta pacientului.
La pacienţi mai tineri festonul gingival va fi la nivelul coletului
dinţilor artificiali, iar papilele interdentare vor fi mai proeminente. La
pacienţii vârstnici festonul gingival va fi mai retractat şi dinţii vor avea
colet fals, iar spaţiile interdentare vor fi mai mărite. Linia de colet a
dinţilor frontali are un traiect diferit, mai ridicată la nivelul incisivilor
centrali cu 1-2 mm faţă de incisivii laterali, iar la nivelul caninilor cu 1-
1,5 mm mai ridicată faţă de incisivii centrali.
Dacă nu se ține cont de vârsta pacientului, protezele modelate
necorespunzător vor trăda starea de edentaţie. Se vor modela de asemena
reliefurile proeminente, verticale, corespunzătoare proceselor alveolare şi

59
depresiunile dintre ele. Relieful gingival şi alveolar au un rol deosebit în
refacerea fizionomiei pacientului.
PRINCIPIUL IGIENIC

Orice modelaj anatomic determină apariția de locuri de retenţie


pentru resturi alimentare. Exceptând regiunea frontală, care necesită
modelaj anatomic, în regiunea laterală machetele vor fi modelate plan,
neted, neretentiv. Pentru obţinerea unor suprafeţe neretentive, macheta se
va netezi foarte bine.
În acest fel se creează condiţii ca pe proteza finită să nu fie necesare
prelucrări intense, pentru ca suprafeţele externe ale protezei, bine
polimerizate, netede şi lustruite, să nu retenţioneze resturi alimentare.
Modelarea anatomică a zonelor laterale ale machetei ar creea pe
proteze zone retentive pentru resturile alimentare, pe care se dezvoltă
flora microbiană. Din procesul de fermentaţie rezultă un miros urât al
cavităţii bucale numit halenă. De asemenea, zonele retentive ale
protezelor favorizează aderenţa alimentelor lipicioase care sunt un factor
de instabilitate a protezei, dislocând-o de pe câmpul protetic.
PRINCIPIULFONETIC

Protezele totale, prin volumul lor, ocupă o parte importantă din


cavitatea bucală, reducând spaţiul vital al limbii. Pentru ca spaţiul ocupat
să fie cât mai redus, grosimea plăcii protetice va fi de 2 mm, ceea ce
constituie limita de rezistenţă mecanică.
Se vor modela pe machetă rugile palatine şi papila incisivă pentru
ca limba să întâlnească pe proteză reliefuri asemănătoare celor naturale,
uşurând pronunţarea vocalelor „u”, „î”, „e”.
Reproducerea acestor reliefuri anatomice se poate face identic celor
naturale amprentând cât mai fidel bolta palatină. Această metodă
uşurează munca tehnicianului dentar.
Pentru asigurarea unei funcții fonetice corespunzătoare, feţele
palatinale ale dinţilor frontali superiori realizate anatoform nu vor fi
acoperite cu ceară decat 1-2 mm la baza lor.

60
Acest lucru este posibil numai la dinţii artificiali confecţionaţi
din acrilat care se leagă chimic cu şeile protetice. Dinţii artificiali din
ceramică necesită o acoperire mai întinsă a feţelor palatinale pentru
înglobarea retenţiilor mecanice (crampoanele), ceea ce, pentru fonaţie,
este un dezavantaj. Tot pentru a favoriza fonaţia, modelarea suprafeţei
orale a protezei trebuie să fie simetrică.
PR I NC I PI U LR E Z ISTE NŢ E I

Protezele totale sunt supuse unor solicitări intense în momentele


funcţionale. Aceste solicitări sunt diferite în funcţie de câmpul protetic,
de tipul constituţional al pacientului şi de consistenţa alimentelor.
Pentru a rezista solicitărilor, placa protetică trebuie să aibă o
grosime de 2 mm. Această grosime se obţine cu uşurinţă, plăcuţele de
ceară din care se confecţionează baza machetei fiind fabricate la această
dimensiune. Dacă la adaptarea pe model plăcuţa se subţiază prin
plastifiere sau presiuni digitale, grosimea va fi refăcută prin picurare.
Trebuie menţionat că grosimea plăcii protetice este redusă în
zonele unde s-au făcut folieri, iar îngroşarea feţei externe ar influenţa
fonaţia.
În cazul reducerii plăcii protetice prin foliere sau la pacienţii care
prezintă creste alveolare voluminoase, musculatura ridicătoare a
mandibulei bine reprezentată şi la cei care semnalează fracturarea unor
proteze purtate anterior, plăcile protetice se armează. Armarea protezei
maxilare se face cu plase de sârmă, fibre de sticlă sau cu 2-3 microfolii
de acrilat polimerizat rezultând o placă protetică în straturi.
Proteza mandibulară se armează cu bare de sârmă de wipla de 1,5
grosime, bare fabricate din oţel inoxidabil sau fibre de sticlă. Armarea cu
fibre de sticlă are avantajul că acestea pot fi interpuse şi în acrilatul şeilor
în timp ce mijloacele celelalte de armare sunt situate numai în placa
palatinală sau pe versantul lingual al şeii.
PR I N C I PI U LS TAB I LIT Ă Ţ I I

În scopul asigurării şi menţinerii protezelor, marginile acestora şi


versantele şeilor trebuiesc modelate corespunzător. Pentru ca marginile

6
1
protezelor să aibă o grosime funcţională, fundurile de sac ale modelului
se umplu cu ceară. Conformate corespunzător, marginile viitoarei proteze
se vor etanşeiza în fundurile de sac.
Versantul lingual al protezei mandibulare se modelează plan şi
subţire pentru a lăsa spaţiul necesar pentru limbă. Modelarea concavă a
acestui versant ar fi confortabilă pentru limbă dar, la ridicarea ei, proteza
ar fi mobilizată de pe câmpul protetic.
În privinţa modelării versantelor şeilor protetice, Gerber
recomandă:
În zona frontală, versantul vestibular se modelează concav pentru
a favoriza acţiunea oribicularului buzelor;
În zona laterală, versantul vestibular se modelează convex pentru
a favoriza aplicarea fibrelor buccinatorului;
Versantul lingual al protezei mandibulare se modelează astfel
încât să asigure spaţiu corespunzător pentru limbă;
Marginile protezei se rotunjesc şi ocolesc inserţiile frenurilor şi
bridelor.

1.5.9. PROBA MACHETEI ÎN CAVITATEA ORALĂ

În primul timp se realizeaza controlul extrabucal al machetelor, în


absența pacientului.
Controlul ocluzorului și al modelelor
ocluzorul să fie în stare tehnică bună
planul median al celor două modele să coincidă cu cel al
ocluzorului
pe modele să fie trasate liniile de referință

Controlul propriu-zis al machetelor


Controlul arcadelor dentare artificiale
0 Dinții trebuie să respecte culoarea și forma notate în
fișă
Linia mediană interincisivă trebuie să corespundă cu
cea de pe model

62
0 Cei 6 dinți frontali trebuie să ocupe spatiul dintre cele
doua linii ale caninilor
1 Curbura realizata de cei 6 frontali trebuie să fie
simetrică
2 Înălțimea frontalilor trebuie să se încadreze între
planul de ocluzie și linia surâsului
3 Dinții trebuie să realizeze unități masticatorii
4 Dinții laterali să nu fie montați pe tuberozitate sau pe
tuberculul piriform; distal fiecare machetă trebuie să aibă o porțiune de
minimum 1cm neacoperită de dinți.
5 Dinții laterali să fie montați pe mijlocul crestei și să
respecte regula lui Pound
6 Direcția curburii săgitale să fie paralelă cu curbura
crestei mandibulare
7 Supraocluzia frontală și inocluzia sagitală să respecte
indicațiile din fișă.
Controlul bazelor din ceară
0 Trebuie să respecte limitele funcționale ale câmpului
protetic
1 Papilele interdentare să fie modelate convex
2 Versantele vestibulare ale machetelor să fie modelate
convex
3 Versantul lingual al machetei inferioare să fie modelat
concav.

Fig. 39 - Verificarea machetelor pe model

6
3
Controlul intrabucal al machetelor

Controlul extinderii, menținerii și stabilității

La macheta superioara baza machetei trebuie să aiba o lungime și


o grosime concordantă cu cele ale fundurilor de sac, și trebuie să
ocolească frenul buzei superioare și bridele.
De asemenea, baza machetei nu trebuie să fie mobilizată la
mișcările funcționale ale buzelor și obrajilor. Se consideră că macheta
trebuie să aibă o menținere minimă: să stea pe câmp atunci când
pacientul deschide gura. Stabilitatea machetei superioare se verifică prin
apăsări alternative dreapta-stanga pe fețele ocluzale ale molarilor și
premolarilor. Daca apar tendințe de basculare, înseamă ca dinții laterali
au fost montați în afara crestei.
La macheta inferioară controlul extinderii bazei machetei se face
cu gura întredeschisă, pentru a nu pune în tensiune musculatura de la
periferie. Se pot folosi testele Herbst pentru verificarea supraextinderii.
Stabilitatea se verifica în același mod ca și la macheta superioară.

b. Controlul estetic

Machetele sunt introduse în cavitatea bucală și se observă aspectul


facial al pacientului din față și din profil, cu gura închisă și semideschisă.
Când pacientul este examinat cu gura închisă se au în vedere
următoarele aspecte:
b.1. Din față
machetele trebuie să ofere un suport corespunzător buzelor și
obrajilor;
șanțurile nazo-labiale trebuie să aibe o adâncime mai mică decât
înainte de protezare;
buza superioară trebuie să fie simetrică în ce privește plenitudinea;
dacă în relație centrică roșul buzelor este prea proeminent, DVO
este prea mică, iar dacă buzele nu se ating, DVO este prea mare.

64
b.2. Din profil
profilul trebuie să fie cu buza superioară puțin în afara celei
inferioare în cazul în care dinții s-au montat cu supraocluzie;
când dinții au fost montați cap-la-cap, buzele trebuie să fie în
același plan.

Când pacientul se examinează cu gura întredeschisă se verifică


următoarele aspecte:
linia mediană interincisivă superioară să se suprapună peste planul
medio-sagital al feței;
cei șase dinți frontali să se încadreze ca dimensiune mezio-distală
între cele două comisuri bucale;
curbura vestibulară să fie simetrică;
curbura incizală să fie încadrată în armonia feței și aproximativ
paralelă cu marginea liberă a buzei inferioare.

De asemenea se verifică dacă s-au realizat rapoarte de ocluzie în


poziţia de relaţie centrică: planul de ocluzie şi curbele de ocluzie. Această
examinare poate evidenţia următoarele deficienţe:

Ocluzie deschisă anterior – este rezultatul ridicării şurubului


ocluzorului peste înălţimea stabilită de pacient şi transmisă prin
şabloane.
Inocluzie unilaterală – este rezultatul instabilității şablonului de
ocluzie pe câmpul protetic sau al montării incorecte în ocluzor.
Ocluzie coborâtă sau ridicată - rezultat al incorectei determinări a
dimensiunii verticale de ocluzie.

1.5.10. AMBALAREA MACHETEI

Definiție: acoperirea machetei așezată pe model cu pasta de


gips, în vederea realizării tiparului.
Tiparul unei proteze totale reprezintă negativul machetei de
ceară a bazei protezei. Deci, este o cavitate de formă și volum identic cu
macheta finală a protezei.

6
5
Instrumentarul necesar ambalării este reprezentat de:
chiuveta (conformatorul)
bol de caciuc, spatula
masuța vibratoare
presă hidraulică sau manuală.

Materialul cu care se realizează ambalarea este reprezentat de


gips.
Scopul ambalării este crearea condițiilor pentru înlocuirea cerii
cu rășină acrilică, fără modificarea poziției dinților său a raportului cu
modelul.
Pentru ambalarea protezei totale sunt descrise trei tehnici:
ambalarea directă (cu val)
ambalarea indirectă (fara val)
ambalarea mixtă
Înainte de realizarea ambalării, se realizează pregătirea pentru ambalare,
reprezentată de următoarele etape:
0curățirea dinților artificiali de urmele de ceară
1degresarea machetelor cu solvenți organici
2îndepărtarea modelelor din simulator
3reducerea soclurilor modelelor
4alegerea chiuvetelor

Ambalarea directă
Modelul și macheta sunt de aceeași parte a chiuvetei. Dinții sunt acoperiți
de gips atât pe fața vestibulară cât și pe cea orală.
Tehnica ambalării:
-Reducerea soclului
-Prepararea pastei de gips și umezirea soclului
-Turnarea pastei de gips într-o jumătate a chiuvetei și introducerea
modelului în acesta
-Acoperirea cu gips a feței vestibulare și ocluzale a dinților (modelarea
valului)
-Izolarea cu apă a primei părți a tiparului
-Ansamblarea celui de-al doilea inel și turnarea gipsului
-Presarea chiuvetei.

66
Avantaje:
-conservarea înălțimii de ocluzie dacă se strânge corect chiuveta

Dezavantaje:
-Tehnica dificilă
-Ceara de pe versantul vestibular este greu de
îndepărtat -Dacă au avut urme de ceară, dinții se
desprind -Izolarea dificilă a pereților
-Pasta de acrilat se introduce cu dificultate
-Valul se poate fractura la presare/desfacere

2. Ambalarea indirectă
Modelul și macheta sunt cuprinse în ambele parți ale chiuvetei, astfel
încât la deschidere, modelul se află într-o parte a chiuvetei, iar dinții în
cealaltă parte.
Tehnica de ambalare:
-Reducerea soclului
-Prepararea pastei de gips și umezirea soclului
-Într-o jumătate de chiuvetă se toarnă gips și se introduce modelul până
la nivelul marginilor machetei
-Izolarea primei părți
-Asamblarea chiuvetei și completarea cu pastă de
gips -Presarea chiuvetei

Avantaje:
-Tehnica ușoară
-Ceara machetei se îndepărtează ușor din tipar
-Dinții își păstrează poziția în tipar -Izolarea
ușoară a pereților tiparului -Pasta de acrilat
ușor de introdus

Dezavantaje:
Înălțarea ocluziei dacă chiuveta este defectă sau dacă a fost insuficient
presată.

67
3. Ambalarea mixtă
Este o tehnică în care jumătate din machetă este ambalată cu val, iar
cealaltă jumatate fără val.

1.5.11. REALIZAREA PROTEZEI TOTALE –


(POLIMERIZAREA ACRILATULUI)

Rășinile termopolimerizabile
Compoziție:
Pulberea conține în principal polimerul, pigmenți, plastifianți,
inițiator
Lichidul conține în principal monomerul și un inhibitor de
polimerizare.

Prin amestecarea lichidului cu pulberea (în dozele indicate de


fabricant) se formează o masă nisipoasă, care se transformă într-o masă
omogenă. În momentul în care pulberea a saturat monomerul, amestecul
este introdus în tipar prin compresiune (indesare) sau injectare.

Polimerizarea pastei
Se produce prin polimerizarea monomerului care este indusă de
creșterea temperaturii. Tiparul, în care s-a introdus pasta, se introduce
într-o baie de apă sau aburi. Încălzirea se face lent, după graficul indicat
0
de fabricant. Ridicarea temperaturii peste 100 C determină defecte de
structură ale PMMA (polimetilmetacrilat).

Proprietăți

Proprietăți fizice
Porozitatea. În structura rășinii pot să apară bule de aer de
dimensiuni variabile, decelabile macroscopic. Ele sunt determinate de
greșeli de dozare, manipulare sau prelucrare și afectează proprietățile
mecanice și biologice ale piesei protetice finite.
Absorbția apei. Antrenează variații volumetrice, scade rezistența
mecanică și poate determina modificări de culoare. Măcar în timpul

68
polimerizării, acrilatul trebuie izolat, deoarece apa poate fi resorbită prin
pereții tiparului.
Solubilitatea este redusă.
Variațiile volumetrice. În cursul procesului de polimerizare au loc
succesiv următoarele fenomene fizice: la început o dilatare termică,
urmată de o contracție de polimerizare, iar contracția globală ajunge la
0,2 – 0,5%.

Proprietati chimice
PMMA prezintă o inerție chimică mare, fiind foarte stabil în
cavitatea bucală. Totuși, este posibilă o evoluție defavorabilă în timp:
rășina inițial translucidă, se opacifiază și se îngălbenește. De asemenea,
datorită microfisurilor care apar în timp, se reduce și rezistența mecanică.
Aceste fenomene de îmbătrânire se datorează însă mai mult unor cauze
fizice (absorbția de apă, structura poroasă).

Proprietati biologice
Manifestările bucale de intoleranță (stomatopatia protetică) față
de aceste rășini sunt destul de rare. Manifesările alergice apar sub forma
unei inflamații cronice a mucoasei pe care se sprijină proteza acrilică
(adjunctă). Excesul de monomer, placa bacteriană de la nivelul protezei,
iritația mecanică, declanșează reacții de apărare a mucoasei bucale.
Este vorba de o reacție imunitară declanșată de antigenele
bacteriene. Este importantă instruirea pacientului în vederea igienizării
protezei și a mucoasei bucale (masajul mucoasei de sprijin cu periuța de
dinți). Monomerul are o citotoxicitate de 100% dar, de obicei nu apare
monomer rezidual în cazul protezelor realizate din rașini
termopolimerizabile.

TEHNOLOGII DE REALIZARE A BAZEI PROTEZEI TOTALE

Îndepărtarea cerii din tipar


Se realizează prin imersia chiuvetei asamblate pentru 5-6 minute în
apă clocotită, după care chiuveta se scoate din apă, se desface prin
acționarea între cele două inele, se indepărtează ceara plastifiată și
resturile se spală cu un jet de apă fierbinte sau aburi calzi.

6
9
2. Izolarea tiparului
Se face prin pensulare cu soluții de tipul:
soluții alginice
silicat de sodiu și clorură de calciu
amidon
lacuri siliconate
spray-uri izolatoare.

Scopurile izolării:
împiedicarea aderenței polimerului la pereții tiparului
dezambalarea facilă a protezei
prevenirea pătrunderii monomerului în ghips.

Indiferent de tehnologia și materialul de care dispune tehnicianul,


utilizarea polimerilor pentru confecționarea protezelor mobile impune o
serie de precauții la mai multe nivele:
dozarea pulberii și lichidului,
cunoașterea fazelor de polimerizare,
temperatura mediului ambiant,
utilizarea aparaturii în mod corect,
respectarea timpilor de polimerizare.

Procedeele de realizare a bazei protezei totale se bazează în


principal pe două tehnologii de prelucrare a polimerilor:
prelucrarea chemoplastică – amestecul unui lichid (monomer) cu o
pulbere (polimer), amestecul rezultat putând polimeriza în condiții
variate:
0la rece – rășini autopolimerizabile,
1la cald – rășini termopolimerizabile,
2la cald și presiune – rășini barotermopolimerizabile

1 prelucrarea termoplastică – polimer finit care este densificat și adus


la forma dorită prin aport de căldură, sub presiune.

70
1.5.11.1. Procedeul de îndesare-presare

Orice polimerizare începe cu dozarea și amestecarea celor două


componente (polimerul solid – pulberea, cu monomerul lichid). Aceasta
se face după indicațiile producătorului până cand amestecul atinge faza
de ”cocă”. În această fază, rășina poate fi presată, turnată, injectată într-
un tipar sau aplicată și modelată direct pe model.
Principiul procesului de îndesare-presare este următorul:
după atingerea fazei de cocă, rășina se îndeasă în tiparul de ghips și se
închide chiuveta. Se presează apoi manual sau la o presa hidraulică și se
polimerizează în diferite condiții.

La realizarea pastei de acrilat din amestecul pulberii cu lichidul se


disting patru faze:
stadiul 1 – de sedimentare – pulberea sedimentează în
monomer,
stadiul 2 – de dizolvare – monomerul difuzează între
particulele de polimer,
stadiul 3 – de saturație – pulberea saturează monomerul,
rezultând un amestec păstos,
stadiul 4 – de evaporare – monomerul se evaporă și
amestecul ia aspect elastic – nu se mai poate introduce în tipar.

De obicei, polimerizarea are loc la căldură, în mediu umed,


existănd mai multe posibilități de polimerizare:
o
rapidă – chiuveta se menține 60 de minute la 65 C, iar apoi
o
timp de 60 min la 100 C;
lentă – cu 2 variante:
0 chiuveta se depune în apă rece, apoi temperatura se
o
ridică la 65 C în decurs de o oră, unde se menține 8 ore.
1 chiuveta se depune în apă rece, apoi temperatura se
o
ridică progresiv la 65 C, se menține la această termperatură o oră, apoi se
o
ridică din nou la 100 C progresiv în 30 de minute. Se menține o oră și
apoi se răcește lent în 8-48 de ore.

71
Manipularea corectă a rășinilor termopolimerizabile implică
următoarele faze:
prepararea pastei – prin dozare ponderală, volumetrică sau
empiricaă;
introducerea pastei în tipar
dacă ambalarea s-a făcut cu val - se introduc cantități mici de
acrilat sub dinții susținuți de val, după care se aplică un rulou de acrilat în
restul tiparului;
dacă ambalarea s-a facut fără val – pasta de acrilat se
introduce în jumătatea de tipar în care se află dinții, până ce acoperă
uniform toată baza chiuvetei.
polimerizarea pastei;
răcirea;
dezambalarea, prelucrarea și lustruirea;
imersia în apă.

Etapele de lucru cu rășinile autopolimerizabile sunt aceleași până la


faza de îndesare a acrilatului, dar există deosebiri în fazele de dozare,
malaxare, îndesare, presare și polimerizare.

Dispozitivele și instalațiile utilizate în tehnologia de realizare a


bazei protezelor totale cuprind:
dispozitive și instalatii clasice:
- prese - mecanică manuală
hidraulică
inele
- instalații de termopolimerizare - la caăldură umedă
- la căldură uscată
dispozitive și instalații moderne:
- sisteme de injectare - cu polimerizare la
cald - cu polimerizare
la rece - termoplastică

72
1.5.11.2. Mijloace alternative de confecționare a protezelor

Realizarea protezelor devine foarte simplă prin utilizarea sistemului


Eclipse, deoarece noua metodă nu presupune ambalarea în chiuvete. În
loc de utilizarea cerii, protezele se obțin prin aplicarea directă a celor trei
straturi de rasina Eclipse (placa de baza, rășina set-up și contur). Toate
cele trei componente de rășină Eclipse se lucreaza la fel de ușor ca ceara
și nu conțin MMA (metilmetacrilat). Rășina polimerizată prezintă o
estetică deosebită și are bune proprietăți mecanice.
Avantaje:
elimină pașii necesari pentru ambalarea protezelor în
chiuvete și eliminarea cerii
reduce timpul de finisare
elimină problemele cu eventuala nepotrivire a protezei la
final
sistemul este prevăzut cu placa de bază gata facută, ce
permite o potrivire mai exactă a protezei
reduce necesitatea ajustării protezei de către medicul dentist
oferă proteze biocompatibile, fără MMA
Spre deosebire de metoda convențională, în care dinții se montează
în ceară, la Eclipse aceștia se montează pe placa de bază. Astfel se
elimină complet etape ca ambalarea, fierberea protezelor și eliminarea
cerii.
Eclipse se poate utiliza la realizarea protezelor totale, parțiale,
provizorii, la lucrări combinate, scheletate, gutiere pentru bruxism, adică
la orice lucrare care se poate realiza din acrilatul convențional.

Fig. 40 Aparatul Elipse

7
3
1.5.12. PRELUCRAREA ȘI LUSTRUIREA PROTEZEI
TOTALE

Etape: prelucrarea, netezirea și lustruirea.

Obiective:
să se obțină baze protetice cu tensiuni interne minime, care au
stabilitate dimensională.
să contribuie la asigurarea condițiilor de rezistență mecanică, la
abraziune și la ”îmbătranirea” acrilatului.
să nu apară porozități.
să se obțină integrarea biologică în cavitatea bucală.
să nu lezeze părțile moi periprotetice.

Finisarea protezei totale constă în:


planare – perfectarea formei finale după dezambalare prin
îndepărtarea resturilor de rășină de la marginile protezei. Se
realizează cu pietre abrazive, freze de acrilat.
netezire – îndepărtarea resturilor de rășină și masă de ambalat
din jurul dinților și de pe suprafața internă a protezei. Se realizează
cu instrumente rotative și apoi manual.

CONDIȚII OBLIGATORII DE PRELUCRARE:

Instrumentar rotativ activ și bine centrat.


Stare tehnică corespunzătoare a dispozitivelor tehnice.
Acționarea fără presiune pe acrilat.
Viteza de șlefuire redusă.
Proteza să fie complet polimerizată.
Șlefuirea se începe cu freze de granulație mare.
Prelucrarea nu va modifica forma dinților artificiali.
Atenție maximă la dinții de ceramică – NU SE ATING!
Prelucrarea NU deformează marginile protezei.
Uscarea bazei protezei poate evidenția zonele ce necesită prelucrare și
netezire.

74
LUSTRUIREA PROTEZEI

Este operațiunea finală de prelucrare. Se realizează cu materiale


specifice:
pulbere de piatră Ponce sau cuarț cu apă;
oxid de fier;
calcar vienez;
cretă;
cenușă de os
os sepia.

ATENȚIE la:
priza piesei protetice,
evitarea ”prăjirii” acrilatului prin presiunea excesivă a protezei pe
intrumentarul rotativ de lustruit sau prin utilizarea turațiilor de peste
3000/min.

DEFECTE DE POLIMERIZARE

Porozitățile - determinate de greșeli de dozare, manipulare sau


prelucrarea a rășinii.
Incluziunile de formă sferică, de dimensiuni reduse – datorate încălzirii
prea rapide a pastei de acrilat.
Incluziunile de diferite forme, mari – repartizate în toată grosimea
acrilatului, se datorează:
- lipsei omogenizării pastei,
- repartiției defectuoase a monomerului,
- variației prea mari a masei moleculare a polimerului.

75
2. PROTEZA PARȚIALĂ
Poate fi acrilică, elastic sau scheletată.
Definiție: proteza parțială mobilizabilă este o piesă protetică
complexă, obținută prin turnare și/sau polimerizare, din aliaje metalice
și/sau rășini acrilice sintetice, realizată în scopul restaurării integrității
arcadelor dentare edentate parțial.

2.1. BIODINAMICA PROTEZELOR PARȚIALE


În cavitatea orală, protezele parțiale sunt supuse acțiunii unor
forțe care tind să deplaseze proteza în diferite sensuri.

2.1.1. Forțele care acționează asupra protezelor


parțiale

În ordinea importanței, asupra protezelor parțiale acționează


următoarele forțe:

1. Forța de masticație
Această forță apare ca urmare a contracției mușchilor ridicători ai
mandibulei în timpul funcției masticatorii. Aceasta poate avea trei
variante:
Forța de masticație teoretic posibilă, calculată pe baza suprafeței
de secțiune a mușchilor ridicători ai mandibulei. Este cuprinsă între 200-
400 kgf, și nu poate fi produsă, deoarece nu este suportată de structurile
dento-maxilare.
Forța de masticație practică posibilă, măsurată experimental în
laborator prin strângerea unui dinamometru până la apariția senzației de
durere. În medie este de 70-80 kgf, și de asemenea nu poate fi dezvoltată
din cauza senzației de durere apărute.
Forța funcțională de masticație, care apare în mod normal în
timpul procesului de masticație.

76
Caracteristicile forței funcționale de masticație:
Direcția forței este predominant verticală, perpendiculară pe planul de
ocluzie, dar apar și componente oblice și orizontale prin descompunerea
acestor forțe verticale pe planurile înclinate cuspidiene. Forțele verticale
sunt cel mai bine suportate de către țesuturile parodontale, deoarece
acestea sunt transmise în axul dintelui.
Sensul forței de masticație este de sus în jos.
Durata este intermitentă. Între mese, forța funcțională de masticație se
declanșează doar în deglutiție.
Intensitatea este variabilă, de la cateva grame la cateva kilograme, în
funcție de individ.
Punctul de aplicare al forței funcționale poate fi situat la nivelul dinților
restanți sau al celor artificiali. O proteză parțială este stabilă la forța
funcțională de masticație când aceasta acționează în zona premolar-
molar, denumită zona masticatorie stabilă.

În anumite condiții, forțele funcționale de masticație pot deveni


nocive, și anume:
0 Când nu se transmit în axul lung al dinților restanți, având
predominant componente oblice și orizontale (în bruxism).
1Când au o intensitate mare și acționează continuu, ceea ce duce la
apariția unor tulburări trofice în parodonțiu, datorită afectării circulației
(bruxism, dimensiune verticală de ocluzie supraevaluată, lipsă de
echilibrare ocluzala).

2. Forțele date de alimentele lipicioase


Acestea tind să desprindă protezele de pe câmpul protetic, forța
fiind dată de fapt de mușchii coborâtori ai mandibulei.

3. Gravitația
Aceasta acționează nefavorabil la protezele maxilare și favorabil la
cele mandibulare, din cauza greutății protezelor.

4. Actele reflexe
În această categorie includem strănutul, tusea. Ele declanșează
forțe care nu afectează însă prea mult statica protezei parțiale. Problema

77
este că din cauza acestor acte reflexe aerul poate pătrunde între proteză și
mucoasă, determinând o scădere a menținerii.

5. Parafuncțiile și bruxismul
Pot declanșa forțe importante ca intensitate și durată, dar și ca
direcție, predominant orizontală, determinând deplasări ale protezelor cu
consecințe nefavorabile asupra dinților restanți și a suportului muco-osos.

6. Lipsa de echilibrare ocluzală


Prin apariția unor contacte premature și a unor interferențe, se
declanșează forțe ce pot produce și deplasări ale protezelor în diferite
sensuri.

7. Musculatura periferică
Poate fi un factor de destabilizare în condițiile în care nu este
respectată mobilitatea musculaturii de la periferia câmpului protetic,
respectiv a fibrelor musculare cu inserție perpendiculară pe marginea
protezelor parțiale (inserție nefavorabilă).

În general, forțele care acționează asupra unei proteze parțiale sunt:


Verticale
De înfundare a protezei pe câmpul protetic
De desprindere a protezei de pe câmpul protetic
Orizontale
Tangențiale
Sagitale
Transversale
Oblice
Combinații de forțe verticale, orizontale și oblice.

2.1.2. Tendințele de deplasare și deplasările posibile


ale protezelor parțiale

proteză parțială, fie chiar și perfect realizată, poate avea tendința să


se deplaseze pe câmpul protetic, sau chiar să sufere anumite deplasări.
Așadar, există două probleme care apar:

78
Tendințe de deplasare, când sub acțiunea forțelor, proteza are
numai tendința să se deplaseze, mijloacele de menținere, sprijin și
stabilizare împiedicând aceste deplasări.
Deplasări posibile, când sub acțiunea forțelor, protezele suferă
anumite deplasări, care nu pot fi neutralizate, sau nu se urmărește
neutralizarea lor de către mijloacele de menținere, sprijin și stabilizare.

Tendințele și deplasările posibile ale protezelor parțiale se fac în


sens vertical, orizontal și rotațional.

2.1.2.1. În sens vertical

Tendințele și deplasările posibile pot avea doua direcții, și anume:

a. De desprindere
Înseamnă îndepărtarea protezei de pe câmpul protetic, în sens
gingivo-ocluzal, urmând axa de dezinserție.
Forțele care determină această deplasare sunt:
Mușchii coborâtori ai mandibulei, prin intermediul alimentelor lipicioase
Periferia câmpului protetic, în cazul protezelor incorect realizate
marginal
Gravitația, în cazul protezei superioare
Diverse acte reflexe

De obicei, desprinderea este doar o tendință de deplasare, deoarece


elementele de menținere reușesc să contracareze acestă tendință înainte
de a se transformaî deplasare posibilă în tinpul exercitării funcțiilor.
În același timp, desprinderea trebuie să fie și posibilă, însă doar
când este executată ca manevră voluntară, de către medic sau pacient.
Îndepărtarea protezei de pe câmpul protetic este necesară pentru
igienizarea acesteia.
La protezele scheletate, menținerea este asigurată în general de
porțiunea flexibilă subecuatorială a brațului retentiv al croșetelor turnate.
Numărul croșetelor necesare este determinat de numărul dinților restanți.
Astfel:

7
9
Un croșet este utilizat în edentațiile subtotatle, când mai există un singur
dinte stâlp.
Doua croșete sunt indicate în edentațiile clasa I si II Kennedy fără breșe
suplimentare.
Trei croșete sunt indicate în clasa II K, subclasa 1 (o modificare laterală).
Patru croșete sunt indicate în clasa IV K cu lipsa tuturor frontalilor, ca și
în clasa III K, subclasa 1 (o modificare laterală).

În menținerea protezelor mai intervin și o serie de mijloace


auxiliare:
0 Adeziunea dintre baza protezei și mucoasă
1 Retentivitățile anatomice, în special tuberozitățile maxilare
și uneori crestele edentate
2 Tonicitatea muculară, când șeile sunt corect extinse și
modelate funcțional
3 Fricțiunea dintre dinții restanți și elementele constructive
4Lustrul perfect al
protezei b. De înfundare
Înseamnă deplasarea spre câmpul protetic, în direcție ocluzo-
gingivală, funcția care se opune acestei deplasări fiind sprijinul.
Forțele care determină deplasarea în această direcție sunt date de:
Forța funcțională de masticație
Deglutiția
Parafuncții, bruxism
Echilibrare ocluzală incorectă
Dimensiune verticală de ocluzie marită

Amplitudinea de înfundare nu poate depăși reziliența mucoasei,


fiind mai mare la mandibulă și mai mică la maxilar. În timp, atrofia
crestelor mărește gradul de înfundare.
Înfundarea la protezele scheletate este neutralizată prin sprijinul
dento-parodontal al acestora.
Un sprijin dento-parodontal corect trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:

80
Să acționeze în axul lung al dintelui stâlp
Să acționeze cât mai aproape de centrul dintelui
Trebuie să fie plasat la marginea protezei. Dacă linia de sprijin trece prin
mijlocul protezei, aceasta se transformă în axă de basculare.

Înfundarea este parțial posibilă în cazul edentațiilor clasa I, II si IV


Kennedy intinsă, când protezele au sprijin dento-parodontal la un capăt și
muco-osos la celălat capăt. Înfundarea care apare numai la o extremitate
este de fapt o mișcare rotatorie.

2.1.2.2. În sens orizontal

Tendințele și deplasările posibile se pot face în sens sagital


(mezializări sau distalizări) și în sens lateral (vestibulo-oral).

a. Mezializarea
Este o tendință de deplasare, fiind favorizată în edentațiile
terminale de crestele alveolare ascendente spre distal la mandibulă și
descendente spre distal la maxilar.
Mezializarea este oprită de prezența dinților restanți, proteza
sprijinindu-se în aceștia.

b. Distalizarea
Este tot o tendință de deplasare, fiind favorizată de creste alveolare
descendente spre distal la mandibulă și ascendente spre distal la maxilar.
Distalizarea este oprită în special de dinții restanți laterali, prin
elementele protetice care se aplică pe ei: brațe opozante, pinteni ocluzali,
conectori secundari. De asemenea, tuberozitățile maxilare și tuberculii
piriformi bine reprezentați contribuie la limitarea mișcării de distalizare.

c. Deplasările laterale
Sunt doar tendințe de deplasare, fiind favorizate de atrofii mari ale
crestelor laterale.
Elementele care se opun acestor mișcări sunt:
Brațele opozante și porțiunea supraecuatorială a brațelor retentive ale
croșetelor turnate

8
1
Pintenii ocluzali și conectorii secundari interdentari
Șeile extinse corect
Toate elementele care impiedică mișcările orizontale sunt numite
elemente de stabilizare.

2.1.2.3. Rotațiile protezelor parțiale

Sunt denumite basculări, și se produc îin două sensuri, sagital și


transversal.
Rotațiile sagitale sunt de două tipuri: prin desprinderea și prin
înfundarea extremității distale a șeilor terminale sau a șeilor frontale în
edentații de clasa IV K extinse.

a. Bascularea prin desprinderea extremității distale a șeilor

Această rotație este doar o tendință de deplasare ce apare în


edentațiile parțiale clasa I si II K. Cauzele în general sunt reprezentate
de:
Alimente adezive
Șei supraextinse
Acte reflexe
Gravitația, în cazul protezelor parțiale maxilare

Axa după care se face rotația trece prin vârfurile extremității libere
a brațelor retentive ale croșetelor plasate cel mai posterior. Această axă se
mai numește axa de rotație secundară.
Elementele care se opun acestei deplasări se numesc mijloace de
menținere indirectă sau elemente contrabasculante. Aceste elemente își
îndeplinesc rolul numai dacă elementele de menținere directă (croșete
sau sisteme speciale) sunt eficiente.
Menținerea indirectă depinde de următorii factori:
Eficacitatea menținerii directe
Distanța de plasare a elementelor contrabasculante față de
axa de basculare. Cu cât este mai mare, cau atât eficacitata acestora
este mai mare.

82
Rigiditatea conectorului secundar de care este legat elementul
contrabasculant.
Valoarea parodontală a dinților stâlpi indirecți.

În menținerea indirectă mai intervin, cu rol secundar:


0 Adeziunea, tonicitatea musculară, retentivitățile anatomice
1 Micșorarea dimensiunii mezio-distale a arcadei artificiale
2 Croșetele circulare deschise edental
3 Lustrul perfect al protezei
4 Modelarea fără retentivități a șeilor

b. Bascularea prin înfundarea extremității distale a șeilor

Este o deplasare posibilă care nu poate fi oprită de nici un element


protetic. Apare la protezele care tratează edentații clas I, II și IV K
extinse. Se produce în urma acțiunii forțelor de masticație. Este posibilă
din cauza rezilienței mucoasei crestelor și are o amplitudine mai mare
când se adaugă și atrofia osului pe care se sprijină șeile.
Axa după care se face această rotație se numește axa de rotație
primară și trece prin cei mai apropiați pinteni de edentație. Deoarece
axele după care se fac basculările prin desprindere sau înfundare sunt
apropiate, se consideră că bascularea sagitală se face după un ax de
rotație comun ce trece prin dinții stâlpi principali și se numește axa de
basculare.
Bascularea prin înfundare nu poate fi contracarată din cauza
rezilienței mucoasei. Însă, este posibilă diminuarea acesteia, poate chiar
evitarea ei, prin următoarele metode:
Amprente de compresiune, mai ales la mandibulă
Șei terminale extinse la maximum, cu acoperirea zonelor
biostatice
Conectori principali maxilari egali cu lățimea edentației
Căptușirea și rebazarea șeilor

83
Bascularea laterală (rotațiile laterale)

Poate să apara la toate tipurile de proteze parțiale, și este cauzată de


montarea greșită a dinților artificiali, în afara mijlocului crestelor, sau a
unor dinți artificiali mai lați comparativ cu lățimea crestelor. De
asemenea, mai poate să apară când există un torus palatin proeminent
care nu a fost foliat corespuzător.

2.2. PROTEZA PARȚIALĂ ACRILICĂ

2.2.1. Caracteristici clinico – tehnico – terapeutice:

Restaurează arcadele dentare.


Acoperă zone întinse ale câmpului protetic, lipsind pacientul de
senzații termice și gustative.
Transmit presiunile masticatorii în general muco–osos
(nefiziologic) și mai puțin parodontal (fiziologic).
Reduce spațiul util funcțional al limbii, datorită grosimii plăcii
palatinale sau linguale.
Purtate, în timp, produc tulburări de troficitate la nivelul țesuturilor
dento-parodontale ale dinților restanți, la nivelul mucoasei și a osului
câmpului protetic, ca urmare a compresiunii exercitate.
După un interval de timp de purtare, apare instabilitatea protezei
datorită atrofiei câmpului protetic.
Sunt realizate într-un timp relative redus, în condiții clinico-tehnice
modeste.
Sunt mai mult sau mai puțin rezistente din punct de vedere
mecanic, putându-se fractura (în special cele inferioare).
Se pot repara ușor dacă se fracturează, se rup croșetele, sau se
înlocuiesc dinții.
Se pot adăuga dinți dacă edentațiile se extind.
Sunt realizate din rășini acrilice, cu toate avantajele și
dezavantajele care rezultă de la aceste materiale.

84
Față de celalalte modalitaăți de restaurare a edentației parțiale
(proteza parțială fixă, proteza scheletată), acest tip de proteză prezintă
avantajul unui preț de cost redus și posibilitatea de a fi reparată ulterior.
În mod normal, acest tip de lucrare protetică se indică doar ca
restaurare provizorie, din cauza următoarelor dezavantaje pe care le
prezintă:
Transmiterea nefiziologică a presiunilor masticatorii la nivelul
suportului muco-osos
Determinarea de tulburări de troficitate la nivelul țesuturilor
parodontale, a mucoasei și a oaselor maxilare
Acoperă zone întinse ale câmpului protetic, lipsind pacientul de
senzațiile gustative, termice și tactile
Crează disconfort, datorită dimensiunilor mari pe care le prezintă
Rezistența mecanică redusă

Acest tip de lucrare protetică prezintă însă și unele avantaje:


Pot fi realizate în orice laborator de tehnică dentară
Necesită materiale și aparatură puțin costisitoare
Se execută într-un timp relativ scurt
Se pot repara prin metode simple

Fig.41. Proteze parțiale acrilice

8
5
2.2.2. ELEMENTE STRUCTURALE

Proteza parțiala mobilizabilă acrilică este alcatuită din următoarele


elemente componente:
Șeile protetice cu arcadele artificiale
Plăcile acrilice, care sunt elementele de legătură între șei
Mijloacele de menținere și stabilizare

2.2.2.1. Șeile protetice și arcadele artificiale

Au aceleași caracteristici ca și la proteza totală.


La proteza parțială acrilică, șeile protetice au următoarele roluri:
oferă suport pentru arcadele artificiale
transmit presiunile masticatorii suportului muco-osos
contribuie la stabilizarea orizontală și la menținerea protezei
Din punct de vedere morfologic prezintă o față externă, care la rândul
său are două versante, unul vestibular și unul oral, și o față internă,
denumită și mucozală.
Extinderea distală a șeilor se face până la același nivel ca și în cazul
protezelor totale, respectv:
- la maxilar, acoperă tuberozitatea maxilară până la șanțul pterigo-
maxilar
la mandibulă, acoperă 1/3 anterioară a tuberculului piriform

2.2.2.2. Plăcile acrilice

Plăcile acrilice sunt elemente transversale ale protezelor parțiale


acrilice, care unesc elementele componente ale protezei de pe o parte a
arcadei cu cele de pe partea opusă.
În funcție de localizare, mai sunt denumite și placă palatinală sau
placă linguală.
Plăcile protetice maxilare
Acestea pot fi concepute în două forme, placa palatinală totală și
redusă.

86
a. Placa palatinală totală
Acoperă în totalitate bolta palatină și se continuă cu versantul oral
al șeilor.
Limitele plăcii:
Anterior extinderea variază în funcție de rapoartele ocluzale,
putându-se termina în contact cu zonele supracingulare ale
dinților frontali, la nivelul parodonțiului marginal sau la distanță
de acesta.
Lateral, placa se extinde până în zonele supraecuatoriale ale fețelor
orale ale dinților laterali restanți.
Posterior se întinde până la linia “Ah”.

b. Placa palatinala redusă


Datorită dimensiunilor mai reduse, acest tip de placă palatinală
reduce disconfortul funcțional în masticație și fonație, diminuează
senzația de vomă și menajează simțul gustativ.
Se poate realiza în mai multe variante:
Placa palatinală decoletată, unde decoletarea înseamnă
reducerea a 2-6mm la nivelul parodonțiului marginal al
dinților restanți. În cazul în care nu se face decoletarea,
este obligatorie protecția parodonțiului prin foliere.
o Placa palatinală fenestrată, se realizează prin îndepărtarea
zonei centrale a plăcii palatinale, în scopul păstrării
senzațiilor gustative.
o Placa palatinală răscroită distal, unde răscroirea
înseamnă reducerea plăcii în 1/3 posterioară cu 1-2cm. Se
realizează pentru evitarea reflexului de vomă la pacienții
sensibili. Limitele răscroirii sunt date de baza rugilor
palatine în zona anterioară și de baza crestelor alveolare în
zona laterala.
Placile protetice mandibulare
La mandibulă, placa protetică acoperă în totalitate versantul lingual
al procesului alveolar mandibular în zona dinților restanți și se continuă
cu versantul lingual al șeilor protetice.

8
7
Limitele plăcii sunt:
Extremitatea superioară se întinde până în zona supracingulară a
dinților frontali și în zona supraecuatorială a dinților laterali
restanți.
Extremitatea inferioară se întinde până în fundurile de sac
paralinguale, cu respectarea funcționalității planșeului.

Placa linguală poate fi redusă numai prin decoletare, lucru posibil


numai dacă procesul alveolar are o înălțime mai mare de 10mm.

2.2.2.3. Elementele de menținere și stabilizare

Sub acțiunea forțelor funcționale și parafuncționale, protezele


parțiale au tendința să se mobilizeze de pe câmpul protetic în sensuri și
direcții diferite. Tendințele de deplasare și deplasările posibile ale
protezei parțiale pot fi orizontale, verticale și de rotație (basculare).
Pentru a împiedica sau a diminua aceste deplasări, se folosesc
sisteme de menținere si stabilizare, reprezentate de croșetele de sârmă,
mucozale sau acrilice.

Croșetele de sârmă

Definiție: sunt elemente de menținere și stabilizare care se aplică


pe dinții stâlpi ancoră de croșet, sub ecuatorul protetic al acestora.
Caracteristicile croșetelor de sârmă:
Se realizează din sârmă de vipla
Au pe secțiune un profil rotund
Au rezistență scăzută la rupere
Reparațiile sunt posibile prin înlocuirea cu alt croșet

Părțile componente ale croșetelor sunt segmentul dentar, segmentul


intermediar (elastic) și segmentul de fixare (terminal).
Segmentul dentar are următoarele caracteristici:
Se plasează pe dintele stâlp, sub ecuatorul de malpoziție
Cuprinde 2/3 din fața vestibulară sau orală a dintelui stâlp, în sens

88
mezio-distal
Are contact intim, liniar cu țesuturile dentare, astfel încât retențiile
alimentare sunt minime
Se dezactivează ușor la inserția și dezinserția protezei

Segmentul elastic, are un traseu diferit de la un croșet la altul, și


prezintă următoarele caracteristici:
Conferă elasticitate croșetului
Forma și lungimea lui se corelează cu gradul de retentivitate al
dintelui stâlp și cu valoarea parodontală a acestuia. Cu cât
retentivitatea dintelui este mai mare sau acesta are o valoare
parodontală mai redusă, se concept croșete cu segmentul
intermediar mai mare, pentru o elasticitate crescută.

Segmentul de fixare are o formă specifică de linie ondulată, retentivă,


prevazută cu retenții și modelat cu o ansă finală ce favorizează fixarea
croșetului în versantul șeilor sau în placa protezei.

Croșetele din sârmă contribuie la stabilizarea orizontală și la


menținerea protezei.
a. Stabilizarea orizontală este funcția prin care croșetul se
opune deplasării orizontale a protezei. Ea este condiționată de
extinderea corectă a plăcii protetice pe dinții ancoră de croșet,
respectiv în zona supracingulară a dinților frontali și în zona
supraecuatorială a dinților laterali. Lipsa contactului între placa
protetică și dinții stâlpi anulează funcția de contracroșet a acesteia
și favorizează dezvoltarea unor forte orizontale la inserția și
dezinserția protezei, cu efect disortodontic, care în timp conduc la
mobilizarea dintelui stâlp.
b. Menținerea este funcția prin care croșetul se opune
deplasării verticale a protezei în direcție ocluzo-gingivală. Ea este
dependentă de forța de retenție a croșetului, care depinde de
grosimea sârmei, locul de plasare a segmentului dentar față de
ecuatorul protetic. Cu cât segmentul dentar este plasat la distanță
mai mare de ecuatorul protetic și mai aproape de parodonțiul
marginal, conferă croșetului o forță de retenție mai bună.

8
9
Se cunosc următoarele tipuri de croșete de sârmă:
Croșete cervico-alveolare
Croșete cervico-ocluzale
Croșete interdentare
Croșete proximale

a. Croșetele cervico-alveolare

Caracteristica principal a acestui tip de croșete este accesul la zona


subecuatorială a dinților stâlpi, care se face dinspre alveolă.
Se folosesc pe dinți cu retentivități mari, astfel:
Segmentul dentar are un contact limitat cu fața vestibulară a dintelui
stâlp, fiind plasat în zona subecuatorială, retentivă, a acestuia.
Segmentul intermediar traversează parodonțiul marginal și mucoasa
procesului alveolar la distanța de 0,3-0,5mm.
Segmentul de fixare se retenționează în masa acrilică a versantului
vestibular al șeii protetice.
Exista două variante ale acestui croșet:

Croșetul cervico-alveolar deschis dental (croșetul cu buclă)


În cazul acestui croșet,
extremitatea liberă este
orientată spre dinții restanți,
retentivitatea favorabilă fiind
situată în zona mezio-
vestibulară subecuatorială a
dinților stâlpi.
Fig.42
Având o elasticitate mare, este indicat pe dinți înalți, cu retentivități
mari, și pe dinți cu implantare parodontală deficitară. Deschiderea
dentală se corelează cu biodinamica protezei, fiind indicat în cazul unei
creste alveolare terminale ascendente spre distal la mandibulă, și
descendente spre distal la maxilar.
Traseul croșetului:

90
Segmentul dentar este plasat pe fața vestibulară a dintelui stâlp, în
zona subecuatorială, la distanță mai mare sau mai mică de
ecuator, în funcție de gradul de retentivitate a dintelui stâlp și de
valoarea lui parodontală.
Segmentul intermediar traversează parodonțiul marginal în dreptul
muchiei disto-vestibulare a dintelui stâlp, în apropierea coletului,
și își continuă traseul mucozal la distanță de 0,3-0,5mm de
mucoasa procesului alveolar, fiind modelat sub forma unor litere
(S, Z, V).
Segmentul de fixare este retenționat în masa acrilică a versantului
vestibular al șeii acrilice.

0 Prin deschiderea dentală, se opune deplasării meziale a protezei


1 Prin segmentul dentar se opune desprinderii protezei de pe câmpul
protetic
2 Prin porțiunea segmentului dentar situată în ½ mezială a coroanei,
se opune și tendinței de distalizare a protezei.

Croșetul cervico-alveolar deschis edental


Are extremitatea liberă
orientată spre edentație, întrucât
retentivitatea favorabilă este
plasată în zona disto-vestibulară
a dintelui stâlp datorită
inclinării acestuia spre spațiul
edentat.
Fig.43
Indicațiile acestuia sunt comune cu ale croșetului cervico-alveolar
dechis dental, cu mențiunea că deschiderea edentală se corelează cu
prezența unei creste alveolare descendente spre distal la mandibulă și
ascendente spre distal la maxilar.
Traseul croșetului:
Segmentul dentar este plasat pe fața vestibulară a dintelui stâlp, în
zona subecuatorială, la distanță mai mare sau mai mică de
ecuator, în funcție de gradul de retentivitate a dintelui stâlp și de
valoarea lui parodontală

9
1
Segmentul intermediar (elastic) traversează parodonțiul marginal în
dreptul muchiei mezio-vestibulare, în apropierea coletului,
realizează o buclă cu convexitatea mezială și continuă traseul la
distanță de 0,3-0,5 mm de mucoasa procesului alveolar, până la
marginea versantului vestibular al șeii protetice
Segmentul terminal este retenționat în masa acrilică a versantului
vestibular al șeii acrilice.

Prin segementul dentar subecuatorial, se opune desprinderii protezei


Prin deschiderea edentală se opune distalizării protezei
Prin jumătatea distală a segmentului dentar se opune tendinței de
basculare prin desprinderea șeii terminale

b. Croșetele cervico-ocluzale

Acest tip de croșet are acces la zona subecuatorială dinspre ocluzal,


și se utilizează pe dinți cu retentivități moderate. Segmentul dentar are un
traseu cervico-ocluzal, având două porțiuni, una subecuatorială, paralelă
cu parodonțiul marginal, și una supraecuatorială, care o continuă pe
prima, având un traiect oblic, ascendent spre suprafața ocluzală.
Sunt mai vizibile decât croșetele cervico-alveolare, din această
cauză fiind indicate mai ales pe dinții din zona laterală, respectiv pe
molari și premolari.
Contactul mai mare cu dintele ancoră de croșet realizează o mai
bună menținere prin fricțiune, aspect ce justifică utilizarea lor pe dinți
scurți, cu retentivități moderate și bine implantați.
Există în mai multe variante, dar cele mai utilizate sunt croșetele
cervico-ocluzale deschise dental și edental.

1. Croșetul cervico-ocluzal deschis dental (croșetul cu umăr)

Este indicat în următoarele situații:


Edentații terminale pe dinți cu
retentivitaăți moderate
Fig. 44

92
În edentații uniterminale pe ultimii molari de pe hemiarcada integră
În cazul unei creste edentate ascendente spre distal la mandibulă și
descendente spre distal la maxilar.
Croșetul are următorul traseu:
Segmentul dentar are contact liniar cu toată fața vestibulară a dintelui
stâlp, de la colet la suprafața ocluzală, prezentând două porțiuni:
una subecuatorială, paralelă cu parodonțiul marginal, și una
supraecuatorială, cu un traseu oblic ascendent spre muchia
vestibuloproximală a dintelui stâlp, vecină edentației.
Segmentul intermediar realizează o buclă in “V” sau “U”, situată sub
creasta marginală distală. De la acest nivel, traseul croșetului este
orientat descendent spre creasta alveolară.
Segmentul de fixare, este retenționat în versantul oral al șeii protetice.

0 Prin deschiderea dentală se opune deplasărilor meziale ale protezei


1 Prin segmentul dentar subecuatorial se opune desprinderii protezei
de pe câmpul protetic
2 Prin porțiunea supraecuatorială a segmentului dentar limitează
mișcarea de lateralitate a protezei
3 Prin extremitatea liberă a segmentului dentar, se opune tendinței
de distalizare a protezei.

Croșetul cervico-ocluzal deschis edental

Este indicat în edentațiile


terminale, în prezența unei creste
descendente spre distal la mandibulă și
ascendente spre distal la maxilar.
Fig. 45

Traseul croșetului este următorul:


- Segmentul dentar are un traseu identic cu al croșetului cervico-
ocluzal deschis dental, dar extremitatea liberă a croșetului este
orientată spre spațiul edentat

93
Segmentul intermediar traversează arcada dentară prin nișa
masticatorie
Segmentul terminal este retenționat în masa acrilică a plăcii protetice.
Utilizarea acestui croșet este favorizată de existența unei treme între
dintele stâlp și dintele vecin. În absența acesteia, în faza pregătirii
proprotetice se creează în nișa masticatorie un lăcaș în perimetrul
smalțului.
Funcțiile croșetului:
Prin deschiderea edentală, se opune distalizării protezei
Prin segmentul dentar activ, situat subecuatorial, frânează
desprinderea protezei
Prin extremitatea liberă a segmentului dentar, situată în jumătatea
distală a coroanei dintelui stâlp, frânează bascularea prin
desprinderea șeii terminale
Prin segmentul supraecuatorial, limitează mișcarea de lateralitate a
protezei
Prin segmentul intermediar, situat în nișa masticatorie, limitează
tendința de înfundare a protezei.

Acest croșet are un potențial nociv prin efectul de pană al


segmentului intermediar, manifestat clinic prin bascularea distală a
dintelui stâlp direct. Pentru evitarea acestei probleme, se recomandă
acoperirea ultimilor doi dinți cu microproteze solidarizate între ele și
prevăzute cu un lăcaș ocluzal interproximal în care se plasează umărul
croșetului.

c. Croșetele interdentare

Au un traseu la nivelul versantului


vestibular al crestei alveolare edentate,
pornind din baza protezei și abordând
apoi o zonă interdentară la nivelul
nișei parodontale, unde se termină
Fig. 46 printr-o buclă.

94
d. Croșetele proximale

Pot fi cu patrice, care se ancorează pe o matrice cimentată pe o față


proximală a unui dinte (mai ales în zona frontală),

Fig. 47
sau cu casetă, situată la nivelul feței ocluzale, spre spațiul edentat, în
zona laterală.

Fig. 48

2.2.3. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A


PROTEZEI PARȚIALE ACRILICE
Nr. Faza de cabinet Faza de laborator
Crt.
1. Amprenta preliminară Model preliminar,
Lingura individuală

2. Amprenta funcțională Modelul funcțional


Șablonul de ocluzie

3. Determinarea relațiilorMontarea modelelor în articulator


intermaxilare
Realizarea machetei în ceară, realizarea
croșetelor
4. Proba machetei Realizarea protezei la gata
5. Inserarea și adaptarea
protezei
Aceste etape de laborator au fost prezentate pe larg în capitolul
referitor la realizarea protezei totale acrilice.

95
PROTEZELE PARȚIALE ELASTICE
(FLEXIBILE)

Proteza parțială
flexibilă este cel mai nou
produs în materie de
tehnologie a protezării
dentare și reprezintă
rezultatul integrării
materialelor asemănătoare
cu nylonul în
confecționarea protezelor
mobilizabile.

Fig. 49 – Proteza flexibilă

Materialul utilizat la protezele flexibile este foarte rezistent,


aproape incasabil, are o culoare asemănătoare cu cea a gingiei, poate fi
dispus în strat foarte subțire și poate fi utilizat atât pentru baza protezei,
cât și pentru sistemele de prindere.
Un al doilea tip de material utilizat la protezele flexibile este
vinilul. Acesta este de asemenea rezistent și elastic, este colorat la fel ca
gingia sau poate fi chiar transparent și este utilizat pentru
confecționarea bazei protezei și a sistemelor de prindere. Spre deosebire
de materialul cu nylon, cel cu compuși de vinil este mai ușor de
prelucrat de către tehnicieni.
Etapele clinice și tehnologice ale realizării protezei flexibile sunt
asemănătoare cu cele ale celorlalte tipuri de proteze dentare parțiale.
Lucrarea este realizată în laboratorul de tehnică dentară, pe baza
mulajului realizat de către medicul stomatolog. Culoarea materialului
flexibil si dinții artificiali vor fi aleși pentru a se potrivi cât mai bine cu
restul danturii pacientului.
Spre deosebire de protezele parțiale scheletate sau cele acrilice,
protezele flexibile au sisteme de retenție ce se sprijină pe țesutul

96
gingival din jurul dintelui și nu pe dinții restanți. Având aceeași culoare
ca gingia, sistemele de retenție sunt aproape invizibile.
Printre mărcile comerciale care oferă acest tip de protezare se
numără:
ValPlast, Luciton FRS, Sunflex, TCS, Duraflex și Flexstar pentru
materialul cu nylon;
Flexite și Ultraflex pentru materialele cu vinil.

Avantaje:
greutatea foarte mică, practic nulă;
sunt invizibile (imperceptibile) - deoarece clamerele, care susţin
proteza sunt de o culoare roz-pală, semitransparentă (similară cu
culoarea gingiei);
dispare necestitatea preparării dinţilor pentru protezare, întrucât nu mai
sunt necesare coroane de acoperire pe dinţii de susţinere;
sunt foarte rezistente şi elastice;
nu au metal în bază;
nu traumatizează dinţii de susţinere, datorită elasticităţii lor;
nu provoacă reacţii alergice.

Dezavantaje:
Materialul flexibil are tendința de a absorbi apa și umezeala, putând
produce gust și miros neplăcut în gură. Din același motiv se poate și
decolora.
Protezele parțiale flexibile sunt de cele mai multe ori utilizate ca o soluție
temporară de protezare dentară.

Fig. 50 – Proteze parțiale acrilice elastic

97
4. PROTEZA IMEDIATĂ
Proteza totală imediată este considerată la ora actuală cea mai
confortabilă şi eficientă soluţie pentru trecerea de la starea de dentat la
cea de edentat total. În literatura de specialitate s-a consacrat ideea că
reprezintă un tratament ce vizează selectiv doar indivizii a căror profesie
nu permite asocierea imaginii publice cu cea a unei persoane edentate.
Astfel, profesiile cele mai des menţionate sunt preoţii, medicii, oamenii
de afaceri, actorii - stomatologii nefiind amintiţi niciodată!

TRANZITORIE IMEDIATĂ DEFINITIVĂ

- protezele parţiale - dinţii posteriori sunt - nu se poate oferi o


sunt transformate în extraşi (tehnica în mai definiţie distinctă a
proteze totale; mulţi timpi, propusă de acestui tip de proteză
P. Saizar), iar după o imediată, ea
- după o perioadă de perioadă de timp se confundându-se în
timp sunt realizate extrag şi cei restanţi realitate cu o proteză
protezele totale (zona frontală), totală clasică.
(definitive, de durată). inserându-se proteza
imediată;

- ulterior sunt realizate


protezele totale
(definitive, de durată).

-realizarea protezei
imediate prin tehnica
într-un singur timp,
propusă de P. Săizar,
urmată de extracţia
dinţilor şi inserarea
protezei.

98
Termenii propuşi de McCord şi Grant pentru desemnarea
diferitelor variante de proteze imediate:

De-a lungul timpului, concepţiile s-au schimbat însă, iar în


prezent conservarea fizionomiei şi a imaginii publice este considerată un
deziderat universal.
Proteza totală imediată acţionează ca un conformator chirurgical,
favorizând cicatrizarea ţesuturilor, previne instalarea prăbuşirii DVO şi
restabileşte imediat (în realitate parţial) funcţiile SS. Dar, poate cel mai
important rol al acestui tip de protezare este efectul psihologic favorabil
pe care pacientul îl percepe, apreciind că nu este abandonat în stare de
edentat total.

Aceiaşi autori propun şi termenul de proteză tardivă realizată


după o perioadă de minimă vindecare poschirurgicală. La noi, această
noţiune ar avea drept corespondent termenul de proteză precoce (când
proteza se realizează la 7 - 10 zile de la extracţiile alveoloplastice).
Pentru noi, proteza tardivă se realizează după minimum 6 - 8
săptămâni de la extracţia dinţilor restanţi. Impactul pe care acest
tratament î1va avea asupra pacienţilor diferă, succesul terapeutic fiind
condiţionat de satisfacerea mai multor cerinţe:
refacerea imediată a funcţiei masticatorii;
redarea rapidă a fonţtiei, deglutiţiei;
protezele imediate trebuiesc acceptate din punct de vedere
estetic;
compatibilitatea cu ţesuturile cavităţii bucale;
păstrarea integrităţii ţesuturilor din vecinătatea protezei.

Atât pentru medic, cât şi pentru tehnicianul dentar, satisfacerea


acestor condiţii trebuie să reprezinte scopul terapiei prin procedeul de
protezare imediată.

Indicaţiile protezării totale imediate:


Situaţii clinice care nu se pretează la protezare fixă sau
mobilizabilă dat fiind statusul odonto-parodontal, cu prezenţa pe arcadă
doar a unor dinţi irecuperabili.

99
Poziţia socială.
Imposibilitatea întreruperii activităţii profesionale (avocaţi, preoţi,
artişti, medici etc.) indică realizarea unor astfel de proteze pentru a nu a
afecta imaginea publică a individului.
Circumstanţe speciale.
Apropierea unui eveniment important din viaţa pacientului,
eventuale deplasări, situaţii neprevăzute.

Contraindicațiile protezării imediate:


Igiena deficitară.
Hemoragii post-extracţionale importante în antecedente.
Prezenţa de focare infecţioase evidenţiate radiologic.
Stare generală afectată.

Boli cardiace, psihice, sanguine, diabetul insulino-dependent etc.


sunt câteva afecţiuni ce trebuie evaluate şi care impun următoarele
precauţii: obţinerea avizului medicului curant, investigaţii de laborator,
cardiace şi eventual instituirea unui tratament medicamentos înainte de
timpul chirurgical.
În general există două tipuri de proteze totale imediate:

Tipul 1 - cu şa vestibulară, care poate fi:


0 cu şa totală - versantul vestibular al şeii acoperă în
totalitate segmentul vestibular al crestelor (Fig.51-a)
1 cu şa parţială - versantul vestibular al şeii acoperă doar
parţial segmentul vestibular al crestelor (Fig.51-b)

Fig. 51

100
Tipul 2 - fără segmentul vestibular al şeii (fenestrată). Proteza
totală imediată se prezintă fără segmentul vestibular, dinţii frontali fiind
acoperiţi parţial (1 - 2 mm) de mucoasa fixă a peretelui vestibular
alveolar (Fig.51-c)

Etapele clinico-tehnice ale protezării totale imediate într-un singur


timp (tehnica Wallace D. Loo sau tehnica Pedro Saizar înrt-un singur
timp):

ETAPE CLINICE ETAPE DE LABORATOR

1. amprentarea preliminară a
câmpului protetic edentat
parţial (cu dinţii restanţi);

2. confecţionarea modelului
preliminar cu dinţii restanţi
prezenti;

3. realizarea lingurii individuale


(similară cu cea de la proteza
parțială, care presupune
deretentivizarea zonei dentate);

4. confecţionarea şablonului de
ocluzie cu dinţii restanţi;

5. determinarea relaţiilor
intermaxilare;

6. montarea modelelor în simulator;

7. secţionarea dinţilor restanţi şi a


unei porţiuni din procesul alveolar
corespunzător acestora de pe
modelul de lucru; secţionarea se
face estimându-se:

101
- cantitatea de os ce va fi eliminată
după alveoloplastie;

- resorbţia osoasă consecutivă


vindecării;

8. se realizează macheta cu dinţi în


ceară, se ambalează, se
polimerizează proteza şi se
prelucrează în mod convenţional;

timpul chirurgical în care se extrag


dinţii şi eventual se practică
remodelarea osoasă;

inserarea protezei în cavitatea


bucală;

la 1-2zile: controlul postoperator;

la 6-8 zile: eliminarea firelor de


sutură;

la 3-4 săptămâni: control, eventual


rebazare;

rebazarea - în cazul când este


necesară;

la 8-12 săptămâni: amprentarea


pentru proteza definitivă.

102
Etapele clinico-tehnice ale protezării totale imediate în mai mulţi
timpi (tehnica Pedro Saizar în mai mulţi timpi)
ETAPE CLINICE ETAPE DE LABORATOR

extracţia dinţilor laterali (1-2


şedinţe)

după vindecare, se amprentează


preliminar câmpul protetic;

3. confecţionarea modelului
preliminar cu dinţii restanţi
prezenţi;

4. realizarea lingurii individuale;

5. confecţionarea şablonului de
ocluzie cu dinţii restanţi;

6. determinarea relaţiilor
intermaxilare;

7. montarea modelelor în simulator;

8. se realizează macheta cu dinţi în


ceară, se ambalează, se
polimerizează proteza şi se
prelucrează în mod convenţional;

inserarea protezelor pe câmpul


protetic

perioada de vindecare (variabilă);


etapele ulterioare sunt similare cu
cele descrise la tehnica după Pedro
Saizar, într-un singur timp.

103
1.amprentarea preliminară a
câmpului protetic edentat parţial (cu
dinţii frontali restanţi);

2.confecţionarea modelului
preliminar cu dinţii restanţi
prezenţi;

3. realizarea lingurii individuale


(similară cu cea de la proteza
parţială, care presupune
deretentivizarea zonei dentate);

4. confecţionarea şablonului de
ocluzie cu dinţii frontali restanţi;

5. determinarea relaţiilor
intermaxilare;

6.montarea modelelor în simulator;

7. secţionarea dinţilor restanţi şi a


unei porţiuni din procesul alveolar
corespunzătoare acestora, de pe
modelul de lucru.

Secţionarea dinţilor frontali se face


estimându-se:

- cantitatea de os ce va fi eliminată
prin alveoloplastie;

- resorbţia osoasă consecutivă


vindecării.

8. se realizează macheta cu dinţi în

104
ceară, se ambalează, se
polimerizează proteza şi se
prelucrează în mod convenţional;

timpul chirurgical în care se extrag


dinţii şi eventual se practică şi
remodelarea osoasă;

inserarea protezei în cavitatea


bucală;

la 1-2 zile: controlul postoperator;

la 6-8 zile: eliminarea firelor de


sutură;

la 3-4 săptămâni: control, eventual


rebazare;

rebazarea - în cazul când este


necesară;

la 8-12 săptămâni: amprentarea


pentru proteza definitivă.

Indicaţiile şi contraindicaţiile rebazării protezelor totale imediate:


INDICAŢII CONTRAINDICAŢII

 la 3-6 luni după inserarea  resorbţii accentuate;


protezelor;  când există ţesuturi
 când bazele protezelor nu se inflamate sau/şi hipertrofice
mai adaptează intim la sau hiperplazice;
câmpul protetic;  când pacientul prezintă
 când, din motive medicale simptome evidente de DTM;
sau sociale pacientul nu se în această situaţie este

105
poate prezenta în scopul indicat tratamentul DTM;
realizării unui alt set de  când protezele au dezvoltat
proteze, iar nici una dintre probleme de fonaţie;
contraindicaţii nu este  când aspectul protezelor este
valabilă; necorespunzător, fiind
 când pacientul nu îşi reclamat de pacient;
permite realizarea unui alt  când relaţiile intermaxilare
set de proteze şi nici una sunt nesatisfăcătoare.
dintre contraindicaţii nu este
prezentă;

106
PROTEZA PARȚIALĂ SCHELETATĂ
(PPS)
Proteza scheletată are 2 componente: o componentă metalică
(scheletul metalic, elementele de menținere) și una acrilică (șeile
artificiale, eventual dinții artificiali când nu sunt utilizați dinți
prefabricați ceramici).

Fig. 52 Modele de proteze scheletate maxilare (vedere externă)

Fig. 53 Proteză scheletată maxilară (vedere mucozală)

5.1. ELEMENTELE COMPONENTE ALE


SCHELETULUI METALIC
În plus față de proteza parțială acrilică, proteza scheletată prezintă
în componența sa o structură metalică, ce a permis reducerea ca întindere
și volum a pieselor protetice, fără a se compromite rezistența mecanică.
În timp ce proteza parțială acrilică are un sprijin strict muco-osos,
proteza scheletată poate avea un sprijin dento-parodontal sau mixt, atât
dento-parodontal cât și muco-osos.

10
7
Deși reprezintă un tot structural și funcțional, proteza scheletată se
poate diviza, din punct de vedere didactic, în următoarele parți
componente:
Conectorii principali (majori)
Mijloacele de menținere, sprijin și stabilizare (MMSS)
Conectorii secundari (minori)
Șeile și dinții artificiali

Fig. 54 - Proteză scheletată inf. Fig. 55 - Proteză scheletată sup.

5.1.1. Conectorii principali

Conectorii principali sunt elemente transversale ale protezei


parțiale scheletate care unesc componentele protezei de pe o parte a
arcadei cu cele de pe partea opusă. Astfel, conectorul principal poate uni
șeile protezei între ele sau o șa de elementele de menținere, sprijin și
stabilizare.
Conectorii principali au o serie de caracteristici comune, dar și
caracteristici speciale, în funcție de maxilarul la care se aplică, tipul de
edentație, precum și de caracteristicile anatomice ale câmpului protetic.

Caracteristici comune ale conectorilor principali:


Rigiditatea
contribuie la distribuirea uniformă a presiunilor masticatorii la
nivelul suportului dento-parodontal și muco-osos. Aceasta se

108
obține fie prin lățimea conectorului principal, fie prin grosime și
profil deosebit, cum este cazul barei linguale.

Fig. 56 - Modele de conectori principali

Profilaxia câmpului protetic


urmărește ca acești conectori să nu producă nicio suferință țesuturilor
parodontale marginale sau mucoasei, static sau în timpul
exercitării funcțiilor, la inserția sau dezinserția protezei de pe
câmpul protetic. Acest lucru se realizează prin despovărarea
anumitor zone (exostoze, torus, etc) și prin plasarea la distanță
față de parodonțiul marginal, sau decoletarea la acest nivel.

se obține prin:
0 Simetria conectorului principal față de linia mediană
1 Aplicarea conectorului principal perpendicular pe planul
medio-sagital
2 Plasarea conectorului principal astfel încât să nu schimbe
substanțial conturul țesuturilor cu care vine în contact
3 Reproducerea cât mai fidelă a conturului anatomic pe care îl
acoperă
4 Întâlnirea conectorilor cu celelalte elemente ale protezei să se
facă în unghiuri rotunjite, iar suprafața externă a cestuia să
fie perfect lustruită.

10
9
5.1.1.1. Conectorii principali mandibulari

Aceștia sunt: bara linguală, placa dento-mucozală mandibulară,


bara vestibulară și conectorul principal dentar.

Bara linguală
Se poate utiliza în condițiile în care procesul alveolar are o înălțime
de cel putin 9mm, măsurată între fundul de sac lingual și parodonțiul
marginal.
Este plasată în dreptul versantului lingual al procesului alveolar
mandibular, între parodonțiul marginal și fundul de sac lingual. Față de
parodonțiul marginal, marginea superioară a barei linguale se află la o
distanță de 4-5mm (Fig.58).

Fig. 57 – Bara linguală

Extremitatea inferioară este plasată în fundul de sac lingual, astfel


încât să nu impiedice mobilitatea planșeului bucal și a frenului limbii.
Față de mucoasa procesului alveolar, bara linguală trebuie să fie plasată
la o distanță de 0,3-2mm, în funcție de sprijinul protezei, forma
anatomică a procesului alveolar și reziliența mucoasei crestelor alveolare.
Fiind la distanta de mucoasă, bara linguala nu va transmite presiuni
la nivelul acesteia în timpul exercitării funcțiilor.
În ceea ce privește profilul barei, se consideră că forma cea mai
adecvată este semipiriformă, când este privita pe secțiune. Porțiunea cea
mai voluminoasă este plasată către fundul de sac, iar porțiunea subțiată
către parodonțiul marginal.
Înălțimea barei linguale este de 4-5mm, iar grosimea este de 1mm
la extremitatea superioară și de 3mm la cea inferioară. Cu cât bara

110
linguală este mai lungă, grosimea trebuie să fie mai mare, pentru a
asigura rezistența mecanică și rigiditatea.
Zonele de minimă rezistență sunt reprezentate de unirea cu
conectorii secundari, unirea cu șeile și mijlocul barei. La nivelul
legăturilor barei linguale cu șeile, este necesară realizarea unei trepte, atât
la exterior, cât și la interior, unde se termină acrilatul șeilor.

Fig. 58 - Modele de bară linguală

În cazurile în care procesul alveolar nu este suficient de înalt pentru


aplicarea unei bare linguale, se va realiza ceea ce se numește dubla bară
linguală. Aceasta este alcatuită dintr-o bară linguală cu înălțimea mai
mică de 4mm, astfel încât să fie în concordanță cu înalțimea procesului
alveolar, și un croșet continuu, plasat în zona supracingulară a dinților
restanți.
Acesta prelungește brațele opozante ale croșetelor, sau poate fi un
element individualizat, separat de croșet. Este obligatoriu ca croșetul
continuu să se sprijine la extremități pe pinteni ocluzali sau incizali,
eliminându-se astfel efectul disortodontic de vestibularizare a dinților
frontali.

Fig. 59 - Modele de bară dublă linguală

111
Rolurile croșetului continuu sunt:
Rigidizarea barei linguale și mărirea rezistenței mecanice a
protezei
Contribuie la sprijinul parodontal al protezei
Asigură menținerea indirectă a protezelor terminale
Stabilizează proteza în sens disto-mezial
Solidarizează dinții restanți
Reface punctele de contact pierdute prin migrarea orizontală a
dinților restați.

Când există o tremă sau o diastemă, în dreptul spațiului respectiv


croșetul continuu va prezenta o buclă, pentru a nu fi vizibil.
Dacă edentațiile terminale se complică cu breșe frontale, la croșetul
continuu se poate fixa un dinte artificial pentru rezolvarea acestora.
Pentru a fi rezistent, croșetul continuu trebuie să aibă o lățime de 2-
3 mm, iar pe secțiune va fi semioval, cu grosimea maxima de 1mm.

Placa dento-mucozală mandibulară


Este un conector principal care se plasează între fundul de sac
lingual și zona supracingulară a dinților frontali. Extremitatea inferioară
are pe secțiune forma barei linguale și, prin poziția lui, nu trebuie să
jeneze mobilitatea fiziologică a planșeului bucal și a frenului limbii. Spre
superior, această extermitate îngroșată se continuă cu o placuță metalică
subțire, de 0,4-0,5mm, care se termină pierdut pe dinții frontali,
acoperind toată zona supracingulară (Fig.61).

Fig. 60 – Placa dento-mucozală

112
În regiunea laterală, plăcuța ajunge până în apropierea fețelor
ocluzale ale dinților restanți. Dacă spațiul permite, la nivelul
parodonțiului marginal se indică decoletarea acesteia. Dacă decoletarea
nu este posibilă, la nivelul parodonțiului marginal și al papilei
interdentare placa trebuie ușor distanțată. De asemenea, la nivelul
procesului alveolar plăcuța va trebui distanțată, în mod similar cu bara
linguală.
La fel ca și croșetul continuu, placa trebuie să aibă un sprijin
parodontal la nivelul dinților restanți, lucru obținut prin intermediul unor
pinteni ocluzali sau incizali.

Fig. 61 - Placa linguală

Placa linguală îndeplinește aceleași roluri ca și croșetul continuu.


Acest tip de croșet este indicat în cazurile de atrofie marcată a
crestelor alveolare, unde o bară linguală nu poate fi plasată din lipsă de
spațiu.

Bara vestibulară
Acest conector principal se aplică în cazurile unui planșeu înalt,
combinat cu o lingualizare accentuată a dinților din grupul frontal.
Forma, dimensiunile și plasarea față de mucoasa procesului
alveolar și parodonțiu sunt asemănătoare ca pentru bara linguală.
Lungimea barei vestibulare este însă mai mare, ceea ce impune
mărirea rezistenței mecanice printr-un plus de lățime și grosime.
Inconvenientul major al acestui conector principal este confortul
pacientului, putând să determine modificări ale reliefului buzei sau iritații
ale mucoasei mobile.

113
Fig. 62 - Bara vestibulară

Conectorul principal dentar


Acesta este de fapt un croșet continuu mai gros și mai lat, ale cărui
extremități se termină în șeile protezei. Este indicat în cazurile de inserție
înaltă a planșeului bucal, asociate cu dinți restanți frontali înalți și
verticali.

Fig. 63 - Conectorul principal dentar

5.1.1.2. Conectorii principali maxilari

Conectorii principali maxilari sunt lați și de grosime mică, aceasta


fiind forma cea mai confortabilă pentru pacient. Se prezintă sub forma
unor plăcuțe mai înguste sau mai late, în funcție de mărimea edentației,
lățimea minimă trebuind să fie cel puțin egală cu cea a edentației.

114
Grosimea plăcuțelor este cuprinsă între 0,4-0,6 mm. Cu cât
plăcuțele sunt mai înguste, cu atât grosimea acestora trebuie să fie mai
mare.
Acești conectori vin în contact cu mucoasa bolții palatine. Cei care
au contact doar cu mucoasa se numesc plăcuțe mucozale, iar cei care au
contact și cu dinții restanți se numesc plăcuțe dento-mucozale.
În edentațiile clasa I si II Kennedy, aceștia au și rolul de a transmite
parte a presiunilor masticatorii la nivelul bolții palatine.
Față de parodonțiul marginal al dinților restanți, conectorii trebuie
să se oprească la o distanță de 5mm, fiind paraleli cu acesta.
Anumite zone ale câmpului protetic, acoperite de acești conectori,
trebuie despovărate de presiuni, cum sunt torusul palatin, papila incisivă,
rugile palatine, rafeul median ascuțit.
Limita posterioară a acestora este reprezentată de linia Ah.
Acești conectori există în mai multe variante:
0 Plăcuța mucozală
0cu grosime redusă
1cu lățime mare
2anterioară și posterioară (fenestrată)
3în formă de „U”
1 Plăcuța dento-mucozală
2 Placa palatinală completă

Plăcuța mucozală cu lățime redusă


Este un conector principal care se utilizează în edentațiile laterale,
de cls. a III-a K, în care proteza scheletată are sprijin dento-parodontal.
Lățimea plăcuței este egală cu mărimea spațiului edentat. Grosimea
conectorului va fi de 0,6 mm.
Acest conector, deși este în contact cu mucoasa bolții palatine, nu
transmite presiuni suportului muco-osos deoarece proteza are sprijin
dento-parodontal. Nu ajunge în zona rugilor palatine. Dacă există torus
palatin sau rafeu median proeminent, este necesară despovararea acestor
zone.

115
Fig. 64 - Placa mucozală cu grosime redusă

Plăcuța mucozală cu lățime mare


Este utilizată în edentațiile terminale, clasa I si II K, când crestele
sunt bine reprezentate, există mai mult de 6 dinți restanți, iar torusul este
absent sau de mici dimensiuni. De asemenea este indicată în edentațiile
latero-terminale.
Conectorul acoperă aproximativ 2/3 din suprafața bolții palatine.
Limita lui anterioară, care ajunge de obicei în zona rugilor palatine, este
reprezentată de o linie imaginară care unește cei mai anteriori pinteni
ocluzali. Această margine trebuie să se termine în depresiunea dintre
două rugi palatine și nu pe proeminența uneia, deoarece în acest caz ar fi
inconfortabilă pentru pacient. Limita posterioară a conectorului este ceva
mai anterioară de linia Ah. Se consideră că lățimea acestui conector
trebuie să fie cel puțin egală cu lungimea șeilor.

Fig. 65 - Plăcuța mucozală cu lățime mare

116
În zona de unire cu șeile metalice, plăcuța este mai groasă și
prezintă un prag extern și unul ocluzal, pentru a obține o suprafață
continuă după aplicarea acrilatului pe scheletul șeilor. De asemenea,
joncțiunea cu conectorii secundari se va face în unghiuri rotunjite.
Alături de despovararea torusului și a rafeului median, este
necesară și folierea rugilor palatine.
Cu cât sunt mai late, plăcuțele oferă și avantajul de a îmbunătății
menținerea, prin fenomenul de adeziune. În dreptul dinților laterali, este
necesară decoletarea, plăcuța trecând obligatoriu la 5mm de parodonțiul
marginal.

Plăcuța mucozală anterioară și posterioaraă (fenestrată)


Este indicată în cazurile când există un torus palatin mare situat în
mijlocul bolții, sau în cazurile în care pacienții tolerează cu greu placa
palatinală completă. Se poate utiliza în toate tipurile de edentații.
Conectorul are formă de paralelogram cu unghiuri rotunjite. Lasă
liberă zona centrală a bolții palatine, și este considerat cel mai rigid
conector principal.

Fig. 66 - Plăcuța mucozală fenestrată

Porțiunea anterioară este mai lată, având cam 6-9 mm lățime. Se


plasează cu marginea anterioară la cel puțin 5 mm de parodonțiul
marginal al dinților frontali, paralel cu acesta, și situată între două rugi
palatine, fără să depășească pintenii cei mai anteriori. Fața externă a

117
plăcuței anterioare trebuie să redea forma anatomică a zonei pe care se
aplică.
Plăcuța posterioară este mai îngustă, având 4-5 mm lățime, și
ajunge până în apropierea liniei Ah. Pe secțiune trebuie să fie semiovală,
aspectul fiind asemănător cu al unei bare.
Plăcuța anterioară și cea posterioară vor fi unite de două benzi
laterale de 5-6 mm lățime, plasate paralel cu parodonțiul marginal al
dinților laterali și la o distanță de 5 mm de acesta. Va fi necesară
despovararea rugilor palatine și a rafeului median, dacă acestea există.

Plăcuța mucozală în formă de „U”


Acest conector este indicat numai în cazurile în care există un torus
palatin mare, plasat posterior până aproape de limita posterioară a
palatului dur. Marginea anterioară se plasează la cel puțin 5 mm de
parodonțiul marginal al dinților frontali și laterali, iar marginea
posterioară ajunge până în apropierea bazei torusului. Zonele de
despovarare sunt aceleași ca și pentru ceilalți conectori. Pentru a avea o
rigiditate suficientă, se recomandă o grosime de 0,6mm.

Fig. 67 - Plăcuța mucozală în formă de U

Plăcuța dento-mucozală
Este indicată când există puțini dinți restanți, în general doar grupul
frontal, creste edentate bine reprezentate sau torus palatin situat posterior.
Poate fi utilizat și în edentațiile care se asociază cu breșe frontale,
dinții artificiali fiind fixați în conectorul principal.

118
Fig. 68 - Plăcuța dento-mucozală

Plăcuța ajunge pe dinții frontali până în zona supracingulară, la


acest nivel marginea conectorului fiind subțiată, pierzându-se lin pe dinți.
În regiunea laterală este necesară decoletarea, eliberând parodonțiul pe o
distanță de 5 mm.

Placa palatinală completă


Este indicată în cazurile cu puțini dinți restanți, frontali sau laterali,
și creste atrofiate. Marginea anterioară ajunge până în zona
supracingulară a dinților frontali, iar marginea posterioară este
reprezentată de linia Ah.
Menținerea protezei va fi îmbunătățită de adeziune, care în acest
caz va fi maximă. Fața externă trebuie să redea cât mai fidel relieful
anatomic al bolții palatine.

Fig. 69 - Plăcuța palatinală completă

119
Datorită lățimii mari, pentru asigurarea rigidității și a rezistenței
mecanice, este suficientă o grosime de 0,4 mm a plăcii.
Despovararea se face în aceleași zone, respectiv parodonțiul
marginal, papila incisivă, rafeu median, torus. Aceasta este necesară mai
ales la protezele cu sprijin mixt, cum sunt cele de cls. I și II K.
În aceste situații, la masticație, respectiv ocluzie, conectorul
principal se înfundă, și primul contact cu bolta palatină îl va avea în zona
mijlocie, pentru că la acest nivel reziliența mucosei este mai mică decât
la nivelul crestelor. Conectorul principal își găsește astfel un punct de
sprijin, datorită căruia proteza va bascula lateral, antrenând în această
mișcare și dinții stâlpi.

5.1.2. Mijloacele de menținere, sprijin și stabilizare


(MMSS)

Definiție: elemente ale protezei scheletate care se opun


desprinderii, înfundării și deplasării orizontale a protezei.
Acestea pot fi grupate astfel:
a. Mijloace principale, care pot fi:
0 Directe – croșetele si sistemele speciale
1 Indirecte – opritorii de basculare și elementele
contrabasculante
Mijloacele auxiliare, care contribuie la menținerea protezelor
parțiale

Mijloacele principale de MSS

5.1.2.1. Croșetele

La protezele scheletate se utilizează două tipuri de croșete,


respectiv croșetele turnate și croșetele mixte.

A. Croșetele turnate si funcțiile lor


Sunt elemente structurale ale protezei scheletate, fiind realizate
odată cu scheletul metalic al acestora.

120
Elementele componente ale unui croșet sunt:
Corpul croșetului – plasat supraecuatorial sau pe
ecuatorul protetic
Brațul retentiv – are două porțiuni, una supraecutaorială
și una subecuatorială
Brațul reciproc (contracroșet, braț opozant) – plasat
supraecuatorial sau pe ecuatorul protetic
Pintenul ocluzal – plasat într-un lăcaș de pe fața
ocluzală, mezial sau distal
Conectorul secundar – face legătura între croșet și
șaua protezei.

Fig. 70 - Elementele componente ale croșetelor și funcțiile acestora

Funcțiile croșetelor turnate:


Menținerea
Stablizarea
Sprijinul
Încercuirea

121
0 Reciprocitatea
1 Pasivitatea
2 Menținerea indirectă
3 a. Menținerea
Este funcția prin care croșetul împiedică desprinderea involuntară a
protezei de pe câmpul protetic în timpul exercitării funcțiilor.
Principalii factori care pot desprinde proteza de pe câmpul protetic
sunt alimentele adezive, musculatura periferică și gravitația.
Menținerea se datorează brațului retentiv al croșetului, a cărui
porțiune terminală flexibilă este plasată în zona retentivă subecuatorială.
Aceasta împiedică desprinderea involuntară a protezei, însă permite
îndepărtarea de către medic sau pacient.
Menținerea depinde de următorii factori:
4 Mărimea retentivității zonei subecuatoriale
5 Gradul de flexibilitate al porțiunii terminale a brațului
retentiv
6 Numărul croșetelor și poziția lor
7 Gradul de fricțiune dinte-croșet
8 Implantarea dinților stâlpi
9 Tipul de croșet
b. Stabilizarea
Este funcția prin care croșetul se opune deplasărilor orizontale ale
protezei. La stabilizare contribuie toate porțiunile rigide supraecuatoriale
ale croșetului.
Stabilizarea în sens transversal se obține prin aplicarea bilaterală a
croșetelor, pe ambele hemiarcade.
Stabilizarea sagitală se obține prin plasarea elementelor rigide ale
croșetelor pe fețele proximale ale dinților stâlpi.

c. Sprijinul
Este funcția prin care croșetul se opune înfundării protezei pe
câmpul protetic.

122
Elementul principal care asigură sprijinul este pintenul. La
realizarea sprijinului mai participă toate elementele rigide
supraecuatoriale.
Dupa modul de aplicare a pintenilor pe dinții stâlpi, aceștia sunt de
două categorii:
Pinteni interni
Pinteni externi

Pintenii interni se aplică pe dinți acoperiți de proteze unidentare, la


nivelul cărora se realizează cavități în formă de coadă de rândunică,
deschise către edentație si plasate pe fața ocluzală. Aceștia se continuă cu
cele două brațe ale croșetului și conectorul secundar.
Pintenii externi se aplică atât pe dinți neacoperiți cât și pe dinți
acoperiți cu proteze unidentare. Sunt denumiți externi pentru că lăcașele
în care se aplică au o mică profunzime. Se aplică pe premolari și molari.

d. Încercuirea
0
Este funcția prin care croșetul trebuie să cuprindă mai mult de 180
din circumferința dintelui. La încercuire trebuie să ia parte doar
porțiunile rigide ale croșetului.
Încercuirea are rolul de a asigura stabilizarea orizontala a protezei
în sens sagital si transversal, iar ca rol secundar contribuie la realizarea
sprijinului parodontal și la menținere prin fricțiunea dintre croșet și
dintele stâlp.

e. Reciprocitatea
Este funcția prin care croșetul neutralizează efectul porțiunii
flexibile a brațului retentiv, care solicită orizontal dintele stâlp în timpul
inserției si dezinserției protezei.
Această funcție este realizată de brațul opozant, în condițiile în care
acesta se aplică pe fața opusă brațului retentiv, la același nivel orizontal
cu porțiunea flexibilă a acestuia.
Reciprocitatea poate fi realizată prin următoarele metode:
Plasarea brațelor croșetului (retentiv și opozant) la același nivel
orizontal sub ecuatorul protetic, prin:
0 Șlefuirea retentivității orale a dintelui stâlp

12
3
1 Șlefuirea retentivității orale și crearea unui prag
supragingival
2 Realizarea unei proteze unidentare cu perete oral
vertical
3 Utilizarea croșetelor biactive tip Ney
4 Utilizarea croșetului RPI

f. Pasivitatea
Este funcția prin care croșetul aplicat pe dintele stâlp nu exercită în
repaus nicio presiune asupra acestuia. Solicitarea apare doar la încercarea
de mobilizare a protezei de pe câmpul protetic.

g. Menținerea indirectă
Este funcția prin care croșetele se opun basculării prin desprinderea
șeilor în edentațiile terminale și frontale întinse. În cazul croșetelor
turnate este neglijabil.
Poate fi asigurată prin:
0 Porțiunile terminale flexibile ale brațelor retentive
1 Brațele opozante

B. Efectele croșetelor turnate asupra dinților stâlpi

5 Manifestări dentare
0 Caria dentară – apare mai ales în lăcașele pintenilor și este
favorizată de apariția plăcii dentare pe fața internă a
croșetului
1 Leziunile smalțului – determinate de uzură
2 Modificări de poziție a dinților

6 Manifestari parodontale merg de la simpla inflamație parodontală


marginală până la afectarea întregului sistem ligamentar, și sunt
determinate de:
0 Retenția alimentară între parodonțiul marginal și brațele
laterale ale croșetului

124
7 Mărirea suprafeței ocluzale datorită brațelor laterale ale
croșetului, astfel că asupra dintelui se exercită forțe parafuncționale
8 Plasarea pintenului într-o fosetă concentrează forțele
ocluzale excentric față de axul dintelui
c. Manifestări ocluzale
Apariția unor contacte premature și interferențe ocluzale
determinate de pinteni prea groși.

C. Clasificarea croșetelor turnate

Croșetele sunt individualizate de accesul brațului retentiv în zona


subecuatorială a dinților stâlpi. Din punct de vedere al acestui criteriu,
croșetele se clasifica astfel:
Croșete circulare
Croșetele Roach
Croșetele Ney
Croșete speciale

Fig. 71 - Croșete turnate

C.1. Croșetele circulare

Se numesc astfel deoarece au un contact aproape circular cu dintele


stâlp. Brațul retentiv ajunge în zona retentivă subecutorială dinspre

12
5
ocluzal, utilizând pentru menținere retentivitățile de pe fețele vestibulare
și orale. Toate brațele acestor croșete pleacă din același corp comun.

1. Croșetul caninului

Este un croșet care se aplică doar pe canin, în special în edentațiile


laterale, mai rar în cele frontale.
Brațul retentiv pornește de pe fața proximală distală, din apropierea
marginii incizale, travesează în diagonală fața vestibulară și ecuatorul
protetic, terminându-se cu porțiunea flexibilă în apropierea coletului, în
partea mezială a feței vestibulare.
Porțiunea supraecuatorială a brațului retentiv se continuă cu brațul
opozant, situat pe fața orală, supracingular, pe o treaptă realizată prin
șlefuire. Acesta are atât rol de contracroșet cât și de pinten supracingular.
În spațiul interdentar distal, acesta se continuă cu conectorul secundar,
care mai departe se termină în conectorul principal sau în șaua protezei,
când spațiul edentat este situat distal de canin.
În general, acest croșet se aplică pe dinți acoperiți cu proteze
unidentare modelate cu prag oral și convexitate vestibulară.
Dezavantajele acestuia sunt aspectul nefizionomic, lipsa
reciprocității și modificarea ghidajului canin.

2. Croșetul Ackers

Este caracteristic pentru croșetele circulare. Poate fi aplicat atât pe


premolari cât și pe molari, la mandibulă și la maxilar. Are următoarele
elemente component (Fig.72):

Fig. 72 - Croșetul Ackers

Corpul croșetului, plasat supraecuatorial sau pe ecuatorul protetic pe una


din fețele proximale ale dintelui stâlp. Este rigid și intervine în

126
stabilizarea sagitală a protezei, precum și în sprijin în cazul în care
este situat supraecuatorial.
Brațul retentiv, are două porțiuni, una suprecuatorială, care pleacă din
corpul croșetului, este rigidă și intervine în sprijin, stabilizare și o
parte a funcției de încercuire. A doua porțiune o continuă pe prima
și reprezintă partea terminală, flexibilă a brațului retentiv, plasată
subecuatorial și care asigură menținerea.
Brațul reciproc, denumit si contracroșet sau braț opozant, este rigid și
poate fi plasat supraecuatorial sau pe ecuatorul protetic. Are rol în
asigurarea sprijinului, stabilizarii și încercuirii. Reciprocitatea nu
este asigurată deoarece contactul cu dintele se realizează doar în
poziția finală a croșetului.
Pintenul ocluzal este rigid si se plasează pe fața ocluzală, mezial sau
distal, într-un lăcaș special creat. El asigură sprijinul parodontal,
fiind principalul element pentru aceasta, dar intervine și în
stabilizarea orizontală a protezei.
Conectorul secundar face legatura între corpul croșetului și șaua protezei
sau conectorul principal. Este rigid și intervine în stabilitatea
orizontală a protezei, plasat pe una din fețele proximale ale dintelui
stâlp.

3. Croșetul inelar sau cu 4 brațe (Fig.73)

Se aplică mai ales pe molari, înconjurând aproape toată


circumferința dintelui. Față de croșetul Ackers prezintă un pinten ocluzal
suplimentar, plasat în foseta opusă pintenului principal. De asemenea,
mai prezintă un conector secundar de întărire, care pleacă din pintenul
auxiliar și se termină în conectorul principal sau în șaua metalică.

Fig. 73

Datorită contactului mare în suprafață, ca și plasării de obicei în


regiunea posterioară mai puțin vizibilă, este indicat ca dinții ancoră de

127
croșet să fie acoperiți cu proteze unidentare special modelate pentru
aplicarea acestuia. De obicei este inidcat pe molarii 2 izolați.

4. Croșetul circular cu acțiune dublă (Croșetul Half-Half -


Jumătate-Jumătate)

Este un croșet care se aplică mai ales pe premolari, în edentațiile


laterale. Are 4 brațe dintre care cele laterale sunt retentive, din această
cauză fiind numit croșet biactiv (Fig.74).

Fig. 74

Brațele retentive pleacă în sens contrar de la nivelul pintenilor


ocluzali, iar porțiunile lor flexibile, subecuatoriale, se plasează la același
nivel de retenție, pe fețele opuse, pentru a se asigura corect
reciprocitatea.
Linia ecuatorului protetic are traiecte inverse pe cele două fețe ale
dintelui.

5. Croșetul Bonwill, dublu Ackers sau cu 6 brațe cu acțiune


contrarie (Fig.75)

Fig. 75
Este utilizat în special când pe hemiarcada opusă edentației se află
o hemiarcadă integră. Poate fi folosit între doi molari, doi premolari sau
între un molar și un premolar. Pentru plasarea lui este necesar să se

128
creeze spațiu interdentar pentru corpul croșetului, lărgind nișa
masticatorie prin șlefuire.
Practic, este format din două croșete Ackers unite prin corpul
croșetului. Brațele retentive pot fi aplicate vestibular sau oral, sau unul
vestibular și unul oral. De asemenea, există posibilitatea ca toate cele
patru brațe laterale să fie retentive.

6. Croșetul multiplu sau cu 6 brațe cu acțiune reciprocă.

Este alcătuit din două croșete Ackers unite prin brațele opozante.
Se utilizează pentru menținerea suplimentară a protezelor în edentațiile
laterale sau cănd există doi dinți laterali apropiați, pe care croșetul îi
solidarizează. Croșetul are doi conectori secundari în dreptul fiecărui
pinten ocluzal.

C.2. Croșetele Roach

Menținerea unei proteze se poate realiza utilizând zonele retentive


proximale (mezio-distale) ale dinților stâlpi, unde retentivitatea este mai
mare decât pe fețele laterale.
Retenția proximală poate fi dată de:
Zonele retentive ce există în mod natural datorită convexităților
proximale
Înclinările proximale ale dinților care limitează spațiul edentat
Fricțiune, însă doar în cazul în care suprafețele proximale sunt
paralele
Zone retentive artificiale, realizate prin aplicarea de
microproteze.

Croșetele Roach sunt grupate în două categorii, croșetele divizate și


cele care acționează prin fricțiune.

C.2.1. Croșetele divizate


Acestea au următoarele caracteristici:
Brațul retentiv pleacă din șaua scheletului metalic al protezei, și
nu dintr-un corp comun

12
9
0 Porțiunea terminală a brațului retentiv ajunge în zona de
retenție dinspre gingival și acționează asupra dintelui la
dezinserție prin împingere
1 Sunt mai puțin vizibile decât cele circulare
2 Contactul cu dintele stâlp este mai redus
3 Brațele retentive au forma unor litere, de unde acronimul
CLUSTIR
4 Brațul opozant, pintenul ocluzal și conectorul secundar sunt
la fel ca și la croșetele circulare.

Croșetul în „C”

Brațul retentiv pleacă din șaua


metalică printr-un conector secundar, la
ușoară distanță de mucoasa procesului
alveolar, de parodonțiu și zona
subecuatorială.
Deasupra ecuatorului protetic descrie o curbă, la acest nivel luând
contact cu dintele. Trece în zona subecuatorială, ajungând în zona
retentivă proximală în vecinătatea șeii.
Este indicat pe molarii mandibulari și pe premolari.

Croșetul în „L”

Brațul retentiv pleacă din șa, trece


la distanță de mucoasa procesului
alveolar și parodonțiul marginal, fie pe
fața orală fie vestibular, terminându-se în
zona retentivă mezio-proximală.

Este indicat mai ales pe premolari.

Croșetul în „U”
Brațul retentiv pleacă din șa, trece la distanță de mucoasa procesului
alveolar având un traiect orizontal. Din această porțiune pleacă două
prelungiri verticale, ce trec la distanță de parodonțiul marginal și fac

130
contact cu dintele în zona subecuatorială.
Se aplică de obicei pe premolari.

Croșetul în „S”

Brațul retentiv pleacă din șa și


urmează imediat un traiect vertical oblic,
trecând la distanță de mucoasa procesului
alveolar și parodonțiul marginal,
ajungând la nivelul ecuatorului protetic,
unde ia contact cu dintele stâlp. La acest nivel face o curbă
supraecuatorială și se termină în zona retentivă opusă șeii. Este utilizat de
obicei pe premolari.

Croșetul în „T”

Brațul retentiv pleacă din șa și are


un traiect orizontal sau ușor oblic, la
distanță de mucoasa procesului alveolar.
În dreptul mijlocului feței dintelui, se
ridică vertical luând contact cu ecuatorul
protetic în mijlocul feței vestibulare. De
aici pleacă cele două porțiuni orizontale care formeaza T-ul.

Croșetul în „I”

Este un croșet divizat scurt, puțin


flexibil. Brațul retentiv pleacă din șa și
imediat are un traiect vertical, trecând la
distanță de mucoasa procesului alveolar și
parodonțiul marginal, terminându-se în
zona retentivă din vecinătatea șeii.

131
Croșetul în „R”

Brațul retentiv pleacă din șa,


ajunge în porțiunea mijlocie a feței
laterale a dintelui stâlp unde ia contact cu
dintele în regiunea subecuatorială. La
acest nivel o porțiune merge vertical, spre
fața ocluzală, unde se termină cu un
pinten.

A doua porțiune merge orizontal, supraecuatorial și după un scurt


traiect se termină subecuatorial.

C.2.2. Croșetele care acționează prin fricțiune

1. Pensele mezio-distale

Se utilizează pe dinții frontali și pot fi:


Cu dublă extremitate liberă

Conectorul secundar situat oral se divide în două


prelungiri care înconjoară fața orală a dintelui.

Simplă

Conectorul secundar situat interdentar pe fața


orală se continuă cu un braț ce inconjoară toată
fața orală a dintelui ancoră, supracingular.

132
Compusă
Similar celei simple, doar că din spațiul
interdentar, deasupra punctului de contact,
pornesc din conectorul secundar două brațe ce
înconjoară supracingular fețele orale a celor doi
dinți vecini.

Croșetul unibar
Croșetul cingătoare
Croșetul inelar.

C.3. Croșetele Ney

Acest sistem cuprinde 6 croșete, atât din grupa croșetelor circulare


cât și a croșetelor divizate și mixte. Cele 6 croșete sunt grupate în două
categorii: din prima categorie fac parte croșetele biactive, iar din a doua
cele cu caracteristici de croșete circulare.

Croșetul Nr. 1

Derivă din croșetul Ackers, având însă două


brațe retentive, fiind alcătuit dintr-un corp din
care pleacă pintenul ocluzal, conectorul secundar
și porțiunile supraecuatoriale ale brațelor
retentive. Acestea se termină prin porțiunile
flexibile în zonele retentive subecuatoriale.

Croșetul Nr. 2

Derivă din croșetul divizat în „T”. Are un pinten


ocluzal izolat, situat în prelungirea conectorului
secundar, care face legătura cu șaua și două brațe
retentive, asemănătoare croșetului divizat în „T”.

13
3
3. Croșetul combinat 1-2

Este o combinație între brațele


retentive ale croșetului Ney 1 și 2. Pe o față
laterală este un braț retentiv asemănător cu
cel derivat în „T”, plecat din șaua protezei
printr-un conector secundar, iar pe cealaltă
față un braț retentiv asemănător cu cel al
croșetului Ackers, plecat din corpul croșetului.

4. Croșetul Nr. 3 (biactiv mixt)

Partea turnată este reprezentată de


pintenul ocluzal și conectorul său secundar.
Bratele laterale sunt din sârmă, fiind lipite la
nivelul corpului croșetului, iar extremitățile
libere ajung în zonele retentive subecuatoriale.

C.4. Croșetele speciale

Croșetul R.P.I.

Se utilizează în edentațiile terminale,


pe dintele stâlp care limitează mezial
edentația, și are rolul de a evita torsiunea
distală a dintelui stâlp în timpul basculării
prin înfundare a protezei.
Este aplicat de obicei pe premolari, și
are următoarele părți componente:
Pinten ocluzal, plasat în foseta mezială a
dintelui stâlp, care se continuă cu
conectorul secundar, plasat oral
interdentar.
Placa proximo-orală, care vine în contact cu dintele stâlp pe suprafața
de ghidare proximală, dar și cu o mică suprafață de pe unghiul
disto-oral.

134
Braț retentiv divizat în „I” care pleacă din șa, asemănător cu croșetele
divizate.

2. Croșetele cu pinten intern

Sunt indicate în edentațiile clasa a III-a și a IV-a K, din motive


fizionomice, fiind aplicate pe canini sau premolari.
Dinții stâlpi sunt acoperiți cu proteze unidentare, în care sunt create
cavități retentive în „coada de rândunică”. Cavitatea va fi ocupată de un
pinten intern, care servește la sprijin, stabilizare și reciprocitate, cu un rol
redus în menținere.

Sistemele speciale de menținere, sprijin și stabilizare

Sunt dispozitive de mare precizie care fac legătura între dinții stâlpi
și proteză. Au apărut din necesitatea de a realiza proteze scheletate cu un
aspect fizionomic îmbunătățit.
Pot fi clasificate astfel:
Sisteme de culise
Sisteme de capse
Sisteme de bare cu călăreți
Sisteme de telescopare

0 Sistemele de culise
Sunt alcătuite din două părți:
Matricea – un tub de diferite dimensiuni
Patricea – culisează în interiorul matricei, având aceeași formă

Fie matricea, fie patricea, se fixează la dinții restanți care sunt


acoperiți de proteze unidentare, iar cealaltă componentă se fixează la
nivelul scheletului metalic al protezei. Asamblarea celor două
componente se face în cavitatea orală, asigurând menținearea, sprijinul și
stabilitatea protezei, sistemul fiind aproape invizibil.

13
5
Fig. 91 - Sistem tip culisă

După raportul cu protezele unidentare, avem culise:


Intracoronare, prin plasarea matricei la nivelul protezei unidentare
Intra-extracoronare, prin plasarea matricei parțial intracoronar și parțial
extracoronar
Extracoronare, matricea sau patricea sunt plasate în afara perimetrului
protezelor unidentare.

Indicația de bază a culiselor este edentația de clasa a III-a K, în


care protezele scheletate au sprijin parodontal. Acestea pot fi utilizate și
în edentațiile terminale, însă aici este obligatorie realizarea unor proteze
parțiale fixe care să solidarizeze dinții restanți.

Sistemele de capse
Capsele sunt sisteme alcătuite dintr-o matrice tubulară ce se fixează
pe fața mucozală a șeilor și o patrice de diferite forme, fixată la o proteză
parțiala fixă sau la un dispozitiv radicular.

Fig. 92 - Sistem tip capsă

136
Sistemele de bare și călăreți
Barele sunt lipite între două proteze unidentare, fie în regiunea
frontal, fie în cea laterală. Călăreții sunt fixați în fața mucozală a șeilor
protezelor.

Fig. 93 - Sistem bare – călăreți

Există mai multe sisteme de bare și călăreți, în funcție de firmele


care le comercializează. În general, barele sunt în forma de „U” sau
ovoide.

Sistemele de telescopare
Sistemele de telescopare asigură menținerea protezelor parțiale prin
fricțiune, asemănător culiselor, însă suprafața de fricțiune este mult mai
mare. Sistemul este realizat în laborator, fiind alcătuit din:
Cape sau coroane primare, de formă cilindrică sau tronconică,
realizate în laborator cu ajutorul paralelografului. Se pot
utiliza 3 sau 4 cape, între care trebuie să existe un
paralelism riguros.
Coroanele secundare, se toarnă odată cu scheletul metalic al
protezei, cu care fac un corp comun. Acestea acoperă
coroanele primare, asigurând un sprijin parodontal,
stabilizarea protezei și menținerea prin fricțiune.

13
7
Fig. 94 - Sisteme de
telescopare

5.1.3. Conectorii secundari

Conectorii secundari sunt benzi metalice care unesc diferite părți


componente ale protezei scheletate între ele.
Caracteristicile conectorilor secundari:
Rigiditatea, care se obține prin lățime și grosime adecvată
Volumul lor nu trebuie împiedice montarea dinților sau să
jeneze funcționalitatea limbii
Traiectul să fie întotdeauna vertical
Joncțiunea cu conectorul principal trebuie să se facă
perpendicular, iar unghiurile vor fi rotunjite
0
Joncțiunea cu pintenii trebuie să se facă în unghi de 90 sau mai
mic
Să treacă la distanță de parodonțiul marginal, papila
interdentară și mucoasa procesului alveolar.

Există mai multe tipuri de conectori secundari:

5.1.3.1. Conectorii secundari proximali

Aceștia se aplică pe fețele proximale ale dinților stâlpi dinspre


edentație. Ei leagă pintenul ocluzal de șa, având rolul de a transmite
presiunile ocluzale de la șei la dinții stâlpi, prin intermediul pintenului
ocluzal.

138
Contactul cu dintele se face în zona supraecuatorială, la nivelul
coletului, fiind distanțat de parodonțiul marginal. Lățimea acestuia este
aproximativ 1/3 din suprafața proximală a dinților stâlpi, aceeași cu a
pintenului ocluzal. Spre vestibular sunt mai subțiri, din motive estetice,
iar spre oral mai îngrosați.

5.1.3.2. Conectorii secundari interdentari

Se aplică interdentar, în zona orală. Ei leagă pintenii ocluzali sau


incizali de conectorul principal.
În general au o formă triunghiulară pe secțiune. Volumul lor trebuie
să asigure rezistența mecanică fără a deranja funcționalitatea limbii. Fața
externă este ușor convexă, iar marginile anterioare și posterioare sunt
subțiri și în contact cu dinții.
Este obligatorie distanțarea de papila interdentară și mucoasa
procesului alveolar.
Dacă se concepe proteza cu mai mulți conectori secundari
interdentari, este indicat ca distanța dintre doi conectori să fie de cel
putin 5 mm, pentru a se evita zonele retentive pentru alimente și a
fovoriza autocurățirea.

5.1.3.3. Conectorii secundari ai brațelor elastice ale croșetelor divizate

Aceștia pleacă din șaua metalică, de obicei vestibular, au un traiect


orizontal sau ușor oblic, iar în mijlocul feței vestibulare a dintelui stâlp se
îndreaptă vertical, luând contact cu dintele sub sau deasuprea ecuatorului
protetic, în funcție de tipul de croșet.
Prin lungimea acestuia, se poate modifica flexibilitatea întregului
croșet.
Traiectul acestuia este la distanță de mucoasa procesului alveolar și
parodonțiul marginal.

13
9
5.2. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE
REALIZARE A P.P.S.

Examenul clinic.
Amprenta preliminară.
Turnarea amprentei, obținerea modelului de studiu și realizarea
lingurii individuale.
Stabilirea planului de tratament - Pregătirea pre/proprotetică.
Amprenta funcțională individualizată.
Turnarea modelului de lucru.
Analiza modelului duplicat la paralelograf, stabilirea design-ului
componentei metalice a protezei (scheletul și elementele de menținere
sprijin și stabilizare – MSS – turnate)
Deretentivizarea modelului și pregătirea lui pentru duplicare.
Duplicarea.
Realizarea machetei scheletului metalic al protezei scheletizate.
Ambalarea și turnarea metalului.
Dezambalarea, adaptarea, prelucrarea și lustruirea componentei
metalice.
Proba scheletului în cavitatea bucală.
Realizarea șabloanelor de ocluzie și înregistrarea relațiilor
intermaxilare.
Montarea dinților din acrilat.
Proba protezei cu dinții montați în ceară.
Realizarea componentei acrilice (șeile).
Prelucrare, finsare și lustruire.
Aplicare în cavitatea bucală.

5.2.1. Examenul clinic

Se realizează de către medic, în mod riguros, atât exobucal cât și


endooral, coroborat cu examinările paraclinice (radiografice și de altă
natură), având ca scop stabilirea unui diagnostic complex, care trrebuie

140
să cuprindă diagnosticul de urgență, odontal, parodontal, chirurgical și
protetic.

5.2.2. Amprenta preliminară

Tehnica și materialele de amprentă pentru amprenta preliminară


sunt similare cu cele utilizate la amprentarea preliminară în cazul
realizării protezelor totale acrilice (vezi cap. 1.5.1.)

Caracteristicile amprentei preliminare în cazul protezelor


scheletate:
Să redea cu precizie suprafața de sprijin (suportul dento-
parodontal, creste alveolare);
Să redea cu aproximație zona de închidere marginală
(retenție);
Să prezinte suprafețe integre, fără desprinderi sau zone
neacoperite;
Să nu prezinte goluri pe suprafață.

Înainte de turnarea modelului preliminar, amprenta se igienizează.

5.2.3. Realizarea modelului preliminar –


confecționarea lingurii individuale

Caracteristicile modelului preliminar :


Este un adjuvant al examenului clinic pe care se vizualizează mult
mai obiectiv situația clinică a cazului;
Pe baza lui se pot realiza etapele de pregătire preprotetice,
proprotetice; echilibrarea planului de ocluzie; reducerea planului
de ocluzie în normoocluzie; echilibrarea ocluzală;
Cu ajutorul lui le putem explica aceste etape pacientului, putem
prezenta soluția protetică;
Pe baza lui se confecționează lingura individuală;
Se păstrează deoarece are valoare juridică, documentară;
Se toarnă din gipsuri dure.

14
1
Lingura individuală se realizează din materiale și prin tehnici similare
cu cele folosite la realizarea lingurilor individuale în protezarea
edentației totale (vezi cap. 1.5.3.)

5.2.4. Pregătirea câmpului protetic în vederea realizării


PPS:

Etapa clinică în care rolul cheie il deține clinicianul (medicul);


Pregătirea cavității bucale = pregătire preprotetică;
Pregătiri proprotetice.

Pregătirile proprotetice cuprind realizarea de:

Lăcașuri pentru pinteni ocluzali, de formă triunghiulară.


Pintenii emerg din corpul croșetului, asigură sprijinul și stabilitatea
în sens orizontal. Se plasează în lăcașuri speciale mezial/distal sau pe
coroane de acoperire.
Forma lăcașului este de hemisferă, înclinată spre centrul suprafeței
ocluzale pentru ca presiunile ocluzale să se transmită în axul lung al
dintelui stâlp.
Pintenul are o grosime de 1,5 mm, lungime ¼ din diametrul M-D al
dintelui și lățimea 1/3 din diametrul V-O. Unghiul de unire dintre pinten
și conector trebuie să nu fie mai mare de 90º. Dacă este mai mic de 90º
este foarte bine. Dacă este mai mare de 90º, pintenul are tendința de
alunecare din fosetă.
Lăcașul se prepară în coroane naturale, în incrustații și, cel mai
frecvent, la nivelul coroanelor de acoperire metalice/mixte. Cea mai
rigidă unire pinten-corp se obține prin turnarea de aliaje Co-Cr.

Amputarea coronară
Dinții migrați prin extruzie, egresiune, malpoziții primare sau
secundare sunt aduși în planul normal de ocluzie prin modelări ușoare ale
suprafeței ocluzale.
În cazul migrărilor accentuate se secționează coronar dinții și se
acoperă cu coroane de înveliș. Acoperirea coronară se realizează cu

142
coroane metalice sau mixte prevăzute cu lăcașuri pentru pinteni, cu
convexități accentuate, cu praguri sau atașuri de părți de pe
componentele sistemelor speciale pentru a agrega corespunzător
elementele de menținere directă.

Breșele
Sunt închise cu proteze parțiale fixe prevăzute cu praguri sau puțuri
retentive; cu fixări proximale de patrici ale sistemelor speciale de
menținere; cu bare fricționale în edentații frontale și laterale sau cu
aplicarea de D.C.R-uri unite cu bare reziliente (bara cu călăreți Dolder).

5.2.5. Amprenta definitivă (funcțională)

În tehnologia PPS se practică cu materiale elastice din grupa


elastomerilor de sinteză, aplicate în portamprente individuale.
Cea mai frecvent utilizată este lingura individuală din rășini acrilice
autopolimerizabile tip Duracrol. Ideală este lingura individuală din rășini
compozite.
Cel mai mult utilizate în trecut erau plăcile de bază.
Ca material de amprentă se indică: elastomeri de sinteză cu
consistență medie, tiocauciucuri (polisulfuri), siliconi de condensare și
mai ales de adiție, polieteri, materiale elastice alginice cum ar fi
hidrocoloizi ireversibili.
Grosimea materialului de amprentare poate fi dirijată (la siliconi 2-
3 mm, la hidrocoloizi 3-5 mm) în toate sensurile.
Observație : materialele alginice se deformează cu ușurință la nivel
marginal, la dezinserție.

Caracteristicile amprentei funcționale:

Materialul să reproducă foarte exact zona de sprijin (creste edentate,


bolta palatină) și suportul dento-parodontal cu toate preparațiile
lor;
Să nu prezinte zone de desprindere sau goluri pe suprafață;
Marginal să reproducă cu maximum de fidelitate fornixurile
vestibulare;

143
Să conțină într-o poziție stabilă elementele proprotetice (coroane,
PPF) ce prezintă convexități, lăcașuri, praguri pentru agregarea
elementelor de menținere directă;
Să conțină într-o poziție fixă, nedeformabilă mijloacele speciale
(culise, capse, bare);

Scopul amprentei funcționale este turnarea modelului de lucru care


este un model de mare precizie, pe care clinicianul și tehnicianul concep
planul viitor al P.P.S.

5.2.6. Modelul de lucru:

Se toarnă în amprente definitive (funcționale), din materiale


specifice: gipsuri dure tip Moldano, Duralite, Bego Dur (mărci originale)
sau superdure (Fuji Rock, Velmix, Suprastone).
Modelul de lucru poate fi realizat și din rășini compozite sau
metale (model galvanic - foarte rar).
Pentru detalii legate de etapele tehnologice de obținere a modelului
și materialele utilizate vezi cap.1.5.5.

Caracteristicile modelului de lucru :


Frecvent se toarnă din gipsuri dure (arcada) și soclul din gips normal;
Reproduce cu maximă fidelitate detaliile câmpurilor protetice;
Este utilizat pentru analiza la paralelograf;
Este utilizat pentru duplicare și proba componentei metalice după
dezambalare și prelucrare.

5.2.7. Analiza modelului de lucru:

Este efectuată curent cu ajutorul paralelografului, în vederea


proiectului definitiv al scheletului.

144
Fig. 95 - Paralelograf

Paralelograful – părți componente :


Stabilizator - ce asigură pozitția stabilă a sa, cu 4 piciorușe.
Măsuța (suportul) pentru modele. Este mobilă în toate sensurile
datorită unui sistem articulat. Se fixează în poziția stabilită cu
ajutorul unui șurub.
Cilindru ce conține accesoriile;
Brațul vetical cu înălțimea de 30-35 cm, fix pe platou. De el se
articulează brațul orizontal mai lat, articulat, cu una sau două
articulații. Brațul orizontal poate fi nearticulat la paralelograful cu
suport magnetic. În capătul brațului orizontal se află tija verticală,
prevăzută inferior cu un sistem de prindere, tip menghină, pentru
accesorii. Tija verticală este mobilă în sens vertical și revine în
poziția inițială datorită unui resort.
Accesorii:
Tija detectoare cu diametrul de2-3mm ;
Tija grafică pentru marcarea ecuatorului protetic ;
Tijele retentivometrice (retențiometre) - 0,25-0,75 mm ;
Tija activă (răzușă = spatula).
Mai nou există paralelografe cu tije electrice.

14
5
Operațiuni:

Cu tija detectoare se evidențiază convexitățile favorabile ale


dinților limitanți. Când convexitățile sunt depistate în același plan,
același ax, modelul de lucru este fixat în această poziție.
Se însemnează cu creionul sau cu spatula poziția modelului în
support = tripodare. În această poziție se efectuează și celelalte
operațiuni, în același ax, acest ax devenind axul de inserție al PPS.

Tija grafitică - se trasează ecuatorul protetic care va diferi ca traiect


de cel anatomic. Cu ajutorul retentivometrelor, sub ecuatorul protetic se
punctează zona favorabilă de convexitate pentru brațul elastic al
viitoarelor croșete și se marchează cu un creion moale.
După aceste însemnări, clinicianul desenează proiectul elementelor
componente ale mijloacelor de menținere directă (croșete turnate) după
ce în prealabil a proiectat șeile.

Cu ajutorul retentivometrelor se determină zonele favorabile


plasării brațelor flexibile ale croșetelor turnate; 0,25 mm pentru dinții cu
implantare medie si croșete circulare; 0,50 mm pentru croșete divizate;
0,75 mm pentru croșete biactive. La valoare parodontala mare, ecuatorul
protetic va fi înalt. La valoare inferioară a implantării (0,25 mm), vom
avea convexități medii și valoare parodontală scăzută.
Tija răzușă – se aplică cu ajutorul ei ceara pe dinții stâlpi.

Proiectul scheletului:

Medicul proiectează, desenează scheletul pe fișă și apoi pe modelul


de lucru. Transferul se realizează de către tehncian pe modelul
duplicat.
Se proiectează mai întâi șeile, elementele de legătură între șei
(conectorul principal) și în final elementele de MSS (croșetele).
Șeile metalice sau mixte (pentru rebazare) sunt recomandate în
edentațiile laterale, iar șeile mixte perforate în edentații terminale.
Se stabilește tipul de conector principal și necesitatea sau nu a
prezenței unui croșet continuu.

146
Desenul croșetelor - mai întâi cu brațele active divizate, circulare;
apoi pintenii; pintenii în edentații terminale se plasează în foseta
mezială - sprijin mixt; în edentații laterale se plasează în ambele
fosete (sprijin dento-parodontal).
Zona de întâlnire șa-conector principal este delimitată de un prag
pentru acrilat.
Elementele de menținere indirectă: pinteni antibasculanți ;
Se rotunjesc zonele de unire ale pintenilor secundari și principali cu
alte elemente.
Se proiectează alte elemente antibasculante: gheruțe.

Fig 96 - Proiectul schetului

Fig 97 - Scheletul metalic definitivat

147
5.2.8-9. Pregătirea modelului de lucru pentru duplicat
- Duplicarea:

Modelul duplicat :

Este o reproducere foarte exactă a modelului de lucru pregatit. Se


obține prin turnarea amprentei duplicat cu mase de ambalat fosfatice sau
silico-fosfatice.
Amprenta duplicatoare reprezintă înregistrarea modelului de lucru
pregătit, cu materiale speciale.
Materiale de amprentă utilizate la amprentarea modelului de lucru:
Hidrocoloizi reversibili;
Hidrocoloizi ireversibili;
Materiale siliconice (siliconi de adiție).
Denumiri comerciale :
PROTESIL (Krupp) ;
VIROSIL (Bego) ;
HERAFORM (Haereus).
Sunt materiale hidrofobe și după amprentare, la suprafața amprentei
rezultă o tensiune negativă, nefavorabilă aderenței maselor de ambalat.
S-au elaborat și siliconi hidrofili: DUBLISIL, DUBLISTAR, mult
mai favorabili turnării maselor de ambalat în amprenta duplicatoare.

Exista de asemenea siliconi de adiție fluizi ce amprentează foarte


exact, au un timp de lucru scurt (30 minute) și un coeficient de contracție
de priză scăzut.

Etapele obținerii modelului duplicat :


Pregătirea modelului de lucru pentru duplicare : deretentivizare și
foliere ;
Izolare model de lucru ;
Amprenta duplicat ;
Turnarea amprentei duplicat ;
Îndepartarea modelului duplicat ;
Condiționarea modelului duplicat.

148
Deretentivizarea
Se realizează prin picurare de ceară specială (pe bază de gutapercă)
ce se aplică pe fețele proximale ale dinților limitanți, părți interdentare,
creste retentive, zone subecuatoriale (tot ce este retentiv și ar putea
influența exactitatea amprentei duplicatoare). Ceara se prelucrează cu tija
răzușă până se obțin fețe axiale paralele în același plan = deretentivizare
paralelă.
Alte zone: - cele în afara zonei de acțiune directă – treme, diasteme,
creste alveolare retentive (unde vine conectorul principal), spațiile orale
ale coroanelor PPF, ale pregătirilor proprotetice = deretentivizare
modelată.
Se deretentivizează zonele dinafara P.P.S. (extraprotetice), fundurile
de sac retentive, creste (cu Moldina sau Plastilina) = deretentivizare
arbitrară.
Rezultă un model de lucru ce poate fi amprentat cu ușurință fără a se
deforma amprenta duplicat, fără zone retentive. Scopul final este de a
facilita o amprentă duplicat foarte exactă și de a facilita inserția
elementelor rigide pe câmpul protetic (conectori secundari).

Folierea
Se realizează cu ceară – benzi calibrate - și chiar prin picurare; se
aplică la nivelul crestelor alveolare pe zona de contact a șeii cu creasta.
Se aplică folie de ceară de 0,25-1 mm.
Șaua mixtă va fi din metal acoperit cu acrilat. În edentațiile terminale
șeile sunt prevăzute cu un stop distanțator până la 1-1,5 mm ce va
echilibra scheletul pe câmpul protetic și dirijează spațiul dintre șaua
metalică și creasta ce va fi acoperită de acrilat.
Se foliază traiectul conectorului principal - intregral în edentațiile
clasa I K și 2/3 în edentațiile clasa a-II-a K.
Folierea va fi mai amplă spre edentația uniterminală și pierdută spre
arcada integră. Folierea este variabilă. Se foliază traiectul conectorilor
secundari la croșetele divizate, croșetul circular cu 4 brațe, la pintenii
auxiliari distali (0,20-0,50 mm) în funcție de reziliența mucoasei.
Conectorul principal maxilar nu se foliază; se gravează numai
marginea anterioară și posterioară.

14
9
Se mai foliază toate zonele negative ale câmpului protetic (rafeul
median, papila retroincisivă, rugile palatine), parodonțiul marginal, zona
diastemei, tremei, torus palatin (0,5-1mm). Deretentivizarea spațiilor
interdentare – spații proprotetice - coroane cu culise, spații interdentare la
nivelul microprotezelor.

Cu ajutorul paralelografului se fixează mijloacele speciale: culise,


capse și se stabilesc axele lor (care vor fi ușor convergente sau
divergente). Cu izoparalelometrele dotate cu micromotoare și turbine se
pregătesc praguri, lăcașuri intracoronare pentru elementele de stabilizare
la nivelul elementelor de agregare fixe.

Izolarea modelului pentru duplicare


Se face în apă, timp de 15 minute. Scopul este de a satura porii
modelului și de a facilita enucleerea modelului de lucru din amprenta
duplicat.

Amprentarea
Modelul de lucru este fixat pe un capac al conformatorului metalic.
Prin orificii se introduce masă duplicatoare în stare fluidă. Modelul se
fixează pe capac cu chit siliconic sau ceară de lipit.
Materialul cel mai frecvent folosit la amprentarea duplicat este un
hidrocoloid reversibil - agar-agarul (HIDROCOLOID R, AGARLOID,
DUBLAGA). Se livrează ca gel, în cutii din material plastic.
Componenta de bază este apa (75-81%) și agar-agarul (12%).
Temperatura de lichefiere este de 80-100ºC.
Se secționează un fragment asemănător ca dimensiune cu suprafața
de amprentare, se aplică într-un recipient, iar sub acțiunea căldurii devine
fluid. Temperatura de imersie este de 40-45ºC. În stare de sol (fluid) se
toarnă în conformator până la umplerea totală a acestuia.
Priza se instalează în 30-40 minute, inițial lent 10 minte, ulterior
gelificare rapidă sub acțiunea apei reci.
Rezulta un gel în aceeași stare fizică în care l-am dozat. Este un
sistem bidirecțional.

150
Alte materiale utilizate: siliconii speciali pemtru duplicare, cu o
consistență semifluidă, iar după priză au un grad de elasticitate excelent.
Se obține astfel amprenta duplicat.
Se enuclează modelul de lucru. În centrul amprentei duplicat se
aplică un conformator din material plastic prevazut cu un tunel (viitorul
canal principal) și o pâlnie. Rolul acestui conformator este de a obține
pâlnia pentru turnarea metalului și macheta canalului principal de curgere
a metalului în tipar.

Turnarea modelului duplicat


Se realizează din mase de ambalat specifice (fosfați, silicați) - Bego
Oral, Optivest, Wiroplus, Tancovest (toate mase de ambalat fosfatice),
sau Silican, Sweditherm, Thermovest, Tancovest, Duroterm, Expansit
(mase de ambalat pentru aliaje nobile). Bazele scheletului vor fi realizate
din aliaje extrahard.
Masele de ambalat pentru aliajele nenobile se prepară manual sau la
vacuum malaxor. Cea mai indicată metodă este la vacuum malaxor.
Rezultă mase de ambalat fără goluri și modele de bună calitate. La 50 ml
apă se adauga 100 grame pulbere; se extrage aerul din recipient. Rezultă
o pastă semifluidă ce se poate aplica prin vibrare mecanică sau manuală.
Priza masei de ambalat se realizează rapid, în 5-10 minute, sau normal în
40 minute (priza primară). Se secționează gelul în 2-3 fragmente și se
enuclează modelul duplicat.

Caracteristicile modelului duplicat:


Se realizează din mase de ambalat specifice, termorezistente;
Prezintă un volum identic cu al modelului de lucru pregătit pentru
duplicare;
Pe modelul duplicat se modelează macheta fixă a viitorului schelet
metalic;
El devine după machetare parte integrantă a tiparuluiuă;
Elemente distinctive: maron-cafeniu; central prezintă un orificiu =
canal principal de turnare, iar pe soclu, pâlnia = conul de turnare
al viitorului tipar.

15
1
Conul de turnare nu apare la modelele maxilare deoarece interferează
cu plăcuța (conectorul principal).

5.2.10. Realizarea machetei scheletului metalic al


protezei scheletizate.

Condiționarea modelului duplicat:


Pentru a fi utilizat la machetare, modelul duplicat este condiționat.
Se preîncălzește modelul duplicat pentru evacuarea apei și realizarea
dilatării termice. Va rezulta un model duplicat uscat, apt pentru imersia
lui într-un amestec de ceruri speciale pentru condiționare.
Modelul cu temperatura până la 200ºC se introduce în colofoniu, cu
rolul de a obține o rezistență mecanică mai mare, ce va face posibilă
machetarea.

Machetarea:

Pe modelul duplicat, tehnicianul


desenează elementele scheletului cu un
creion cu mina moale și pe baza
proiectului va modela macheta. La
macheta PPS nu se atașează canale de
evacuare gaze. Se indică prepararea
manuală a masei de ambalat pentru a
obține tipare cu grad de porozitate mai
mare ce permit evacuarea gazelor din
tipar.

Fig. 98

Metode :
Macheta se modelează din elemente preformate (croșete, șei, conectori)
ce sunt adaptate în limitele proiectului scheletului și lipite cu ceara.
Pintenii se modelează prin picurare. Toate zonele de unire vor fi în
unghiuri rotunjite.

152
Macheta combină elementele preformate cu elemente modelate direct
prin picurare.
Tehnicianul realizează toate elementele prin picurare.

Metoda cea mai bună – 1


Caracteristici pentru metoda 3 - timp de lucru mai mare, modelaj
neuniform, precizie mai mică, tehnicienii modelează elementele
componente cu grosime mai mare și în etapa de prelucrare le ajustează
(timp de lucru mai mare, metal mai mult).

5.2.11. Ambalarea, obținerea tiparului și turanrea


aliajului

Macheta se finisează și se pregătește pentru tipar.

Obținerea tiparului:

Fig. 99

Aplicarea machetei pentru canalul principal, machetele canalelor


secundare.
Caracteristici dimensionale: canal principal 5 mm diametru, canale
secundare 3-3,5 mm (2-4 la număr), ceara va fi profilată sau benzi.
Canalele secundare se aplică de la canalul principal până în zonele
marginale cele mai groase pentru a asigura calea de curgere a metalului.
Marginile elementelor scheletului vor fi modelate în unghiuri rotunjite
pentru a evita turbionarea alaiajului (fenomenul Corolis).

Detensionarea machetelor se realizează prin răcirea lentă a acesteia


pe modelul duplicat timp de 6-12 ore; macheta este fixă

15
3
Se contraindică introducerea machetei în apă caldă sau topirea ei la
35ºC deoarece se expune ceara la contracții.
Degresarea machetei se realizează pentru îndepărtarea urmelor
grăsoase restante. Curent se folosesc solvenți organici: alcool,
acetonă, cloroform. Vor rezulta suprafețe netede, curate, ce vor
favoriza aderența masei de ambalat pe machetă și implicit absența
defectelor de turnare.
Ambalarea propriu-zisă:
Macheta se ambalează în mase de ambalat specifice.
Prepararea ideală a acestora se face cu vacuumalaxor. Rezultă o
masă semifluidă care se va aplica într-un conformator din material
plastic cu înălțimea de 10-12 cm și diametrul de 10 cm.
Ambalarea se realizează într-un timp. După turnarea masei de
ambalat, are loc priza sa în 40 de minute. Se îndepărtează apoi
conformatorul, iar ambalajul este prelucrat tehnologic în etapele de
preîncălzire/încălzire pentru obținerea tiparului.

Pregătirea tiparului pentru turnarea scheletului metalic Ambalajul


refractar nu este apt pentru turnare deoarece în
interiorul lui se află macheta (ceara), pe modelul duplicat. În urma
operațiilor tehnologice de preîncălzire și încălzire se va elimina ceara de
macheta din interirul ambalajului, rezultand tiparul.
Etapa de preîncălzire:
Ambalajul este încălzit lent, în trepte, pe durata a 30-90 minute,
pentru ridicarea temperaturii între 200ºC (aliaje nobile) și 400ºC (aliaje
nenobile).
Fenomeme fizice ce au loc :
Macheta este topită parțial, cu formarea unei atmosfere gazoase;
Se dilată parțial tiparul și se elimină vaporii de apă din pereții
tiparului;
Observați : pentru a evita presiunea exagerată sau bruscă a vaporilor de
apă și a gazelor formate prin ardere (în cazul machetelor din rășini
acrilice) sau topire (în cazul machetelor din ceară), care pot determina
apariția fisurilor în masa de ambalat sau spargerea ambalajului, se
contraindică ritmul accelerat de încălzire.

154
Școala germană recomandă ca în 30-45 minute, până la 60 minute
și chiar în 90 minute să se ridice temperatura până la 400ºC pentru a se
produce tratamentul termic lent al ambalajului.

Încălzirea ambalajului refractar


Se realizează lent, în 2 ore, până la o temperatură de 750-800ºC
(aliaje nobile),sau 900-1000ºC (aliaje nenobile).
Temperatura este ridicată lent, cu 250ºC/oră , în cuptoare speciale.
Tehnologic, preîncălzirea și încălzirea pot avea loc în același cuptor,
dacă este programabil.
Scopul încălzirii este de a aduce temperatura ambalajului la valori
apropiate de cele de topire a aliajelor utilizate, care sunt:
1050-1350ºC - Ni-Cr;
1350-1450ºC - 1500ºC - Co-Cr;
1650-1750ºC - aliaje pe bază de titan.
Fenomene fizice ce au loc :
 Se elimină complet reziduurile machetei, inclusiv din porii
ambalajului;
 Dilatarea termică are valorile cele mai mari (1,3-1,4%); dilatarea
totală va compensa coeficientul de contracție al aliajului la răcire
favorizând precizia turnăturii. Aliajele nenobile se contractă
foarte mult datorită componentelor multiple și a greutății foarte
mari a aliajului.
 Căile de acces a aliajului în tipar au o temperatură asemănătoare cu
temperatura de topire a aliajului. Ele sunt încălzite «la roșu». Are
loc rarefierea mediului intern a cavității tiparului. După încălzire
putem vorbi de tipar. El este apt pentru turnare.

Topirea – turnarea:
Turnarea reprezintă operațiunea tehnică prin care aliajul, din stare
solidă, sub acțiunea agentului termic, este transformat în stare fluidă. El
se introduce apoi forțat în tipar. Aliajul pătrunde în interiorul tiparului cel
mai frecvent cu ajutorul forței centrifuge, prin utilizarea de centrifuge
semiautomate sau automate.

15
5
ALIAJELE CARE SE UTILIZEAZĂ LA CONFECŢIONAREA
SCHELETELOR METALICE ALE PROTEZELOR SCHELETATE

Aliajele din care se realizează protezele scheletate trebuie să aibă


următoarele caracteristici:
rigiditate mare la grosimi mici,
rezistenţa mecanică mare (duritate),
rezistenţă la coroziune în mediul bucal,
să fie inert şi stabil chimic,
rezistent la oxidare,
să fie bine tolerat de ţesuturile cavităţii bucale,
să nu aibă gust,
modul de elasticitate mare,
să poată fi lustruit cu un luciu perfect şi de durată,
să fie facil de prelucrat în laboratorul de tehnică dentară,
în stare topită să curgă ușor, astfel încât să se poată realiza turnături
de mare precizie.

Aceste caracteristici sunt îndeplinite de aliaje de aur platinat, dar mai


ales de stelite (aliaje de crom-cobalt).

ALIAJELE DE AUR PLATINAT


Aliajele de aur platinat sunt reprezentate de: aliajul de aur 833 la
mie cu 120 la mie platină, şi de aliajul de aur 750 la mie cu 120 la mie
sau 150 la mie platină.
Aliajul de aur 833 la mie +120 la mie platină - conţine puțin argint
şi cupru. Prezenţa platinei sporeşte rezistenţa la oxidare şi creşte mult
menţinerea lustrului.
Aliajul are următoarele proprietăţi fizico-chimice:
culoarea este galben-gri
coeficientul de contracţie la răcire este de 1-1,2% şi este total
compensat de expansiunea pereţilor tiparului,
rezistenţa la rupere şi duritatea sunt foarte mari,
rezistenţa la coroziune este de asemenea bună,
în stare topită materialul este foarte fluid, putându-se obţine astfel
turnături fine,

156
valoarea lucrării se menţine deoarece aliajul se poate recupera în
urma rafinării.
Aliajul de aur 750 la mie +120 la mie platină - conţine cupru în
procent ridicat şi argint. Conţinutul bogat în cupru conferă o duritate şi
flexibilitate mai mari decât ale aliajului 833.

Aliajele de aur au următoarele caracteristici:


sunt grele, aceasta constituind un avantaj la mandibulă, dar un
dezavantaj la maxilar,
sunt flexibile, ceea ce obligă la confecţionarea unor conectori
principali şi secundari mai voluminoşi, dar şi a unor croşete turnate mai
subţiri
preţul de cost este foarte ridicat.

ALIAJELE DE CROM-COBALT (STELITE)


Aceste aliaje conţin cobalt aprox. 65%, crom 30%, iar restul
molibden, siliciu, carbon, nichel, magneziu, tungsten, aluminiu.
Denumirea acestor aliaje – stelite – provine de la faptul că au un
luciu deosebit care nu se modifică în timp. Fiecare element din
compoziţia aliajului îi conferă anumite calităţi, şi anume:
cromul, creează rezistenţa la oxidare, coroziune şi conferă un luciu
persistent, dar în cantitate mare are efecte negative asupra rezistenţei şi
elasticităţii,
cobaltul, participă la stabilitatea chimică a aliajului şi conferă
rigiditatea, duritatea şi fluiditatea necesară unei bune turnături,
molibdenul, creează structura foarte fină a aliajului şi măreşte
rezistenţa la coroziune, și rupere conferind flexibilitate,
nichelul, participă la creşterea ductibilității materialului, combate
oxidarea şi îmbunătăţeşte omogenitatea structurală,
siliciul, magneziul, aluminiul împiedică oxidarea materialului şi îi
măresc fluiditatea.

Aliajele crom-cobalt au următoarele calităţi fizico chimice:


sunt inoxidabile şi rezistente la acţiunea acizilor şi bazelor,
greutatea specifică este mică în comparaţie cu cea a aliajelor de
aur,

157
intervalul de topire este mai ridicat decât la aliajele de aur,
coeficientul de contracţie este de 1,7-2,3% şi este compensat în cea
mai mare parte de expansiunea tiparului,
au o duritate foarte mare,
rezistenţa la rupere este bună, favorizând confecţionarea unor
conectori principali şi secundari cu un volum redus.

Alegerea materialului protezei trebuie să se facă în funcţie de


avantajele şi dezavantajele fiecărui material şi de eventualele cerinţe
exprese ale pacientului, când acestea nu influenţează negativ calităţile
protezei.
Cantitatea necesară de aliaj: pentru proteza finita: 15-20 grame;
necesar: 30-40 grame. Aliajul în stare solida se aplica în creuzete
ceramice (procedee moderne) sau în pâlnia tiparului (procedeu
contraindicat). Se contraindică acest lucru deoarece:
se poate sparge tiparul - nu rezista la șocul termic și mecanic;
se antrenează curent fragmente de masă de ambalat în interiorul
tiparului;
aliajul este contaminat și de fragmentele înglobate la topire dar și de
flacăra oxigaz; carbonul de la zona inactivă a flăcării
contaminează aliajul ducând la modificarea proprietăților.

Se recomandă turnarea în recipiente ceramice, cu acțiunea agentului


termic de la bobine de inducție sau sub acțiunea curenților de medie
frecvență.

Surse calorice:
Gaz metan + oxigen: 1500-2000ºC ;
Hidrogen + oxigen: 3000-3800ºC ;
Acetilena + oxigenă: 3000ºC.

Sursa de topire este pregătită într-o cameră de amestec și proiectată


cu un brener (pistol) pe suprafața metalului de topit.
Inconveniente:
Poate contamina aliajul prin acțiunea directă ;
Sunt dificultăți în transportul și conservarea surselor calorice.

158
Curentul electric:
- Curenții de medie frecvență – aparatul de turnat T.I.M.500 – cu
protecție de gaz inert - argon;
Curenții de înaltă frecvență (Bego-Nautilus);

Alte surse :
Jetul de plasmă
Laserul.
Dezvoltă o temperatură crescută, de 15000ºC, sunt foarte eficiente,
necontaminante, dar pot arde aliajele.

Curenții de medie frecvență și curentii de înaltă frecvență sunt


sursele calorice ideale de topit aliajele nobile deoarece avem o bobina de
inducție înfășurată în jurul creuzetului, topirea are loc indirect în creuzete
ceramice, timpul de topire este foarte rapid, cantitatea de energie scazută.
Turnarea se realizează cu flux de protecție (argon).

Aparate de turnat automatizate:


Centrifuge semiautomate cu acțiune mecanică (Schloder); cu acțiune
electrică (Rotojet, Motor cast).
Pot fi utilizate și centrifuge automate.

Starea metalului:
Metalul topit nobil se adună sub forma unor sfere de culoare roșie,
lucioasă. Este momentul în care se declanșează turnarea.
Aliajul nenobil ușor fuzibil se topește la temperaturi mai mari de
1250ºC. Sub acțiunea agentului termic el trece din stare solidă în fluid
vascoasă, astfel încât când ultimul fragment se prăbușește este momentul
declanșării turnării.
Se recomandă protecția cu gaze inerte, dar dacă nu avem aceste
medii se poate folosi boraxul, ce se combină cu oxizii metalici formând o
crustă ce se îndepărtează după turnare, la prelucrare.
La turnarea cu gaze inerte nu avem riscul de contaminare a
aliajului. Aliajele pe bază de titan sunt topite atât sub acțiunea bobinei de

15
9
inducție (mai rar) cât și sub acțiunea arcului voltaic din wolfram cu
acțiune indirectă, rotit pe perioada topirii în jurul aliajului.
Aliajele de titan sunt cele mai sensibile la turnare. Titanul se
combină cu oxigenul, carbonul, azotul; își modifică proprietățile și
formează superficial un strat de 30 microni de microporozități.

5.2.12. Dezambalarea, prelucrarea și lustruirea


scheletului metalic

Dezambalarea / prelucrarea:
Tiparul încălzit este racit lent, timp de 40-60 minute; este spart și
introdus în apa. Fragmentele de masă de ambalat se îndepărtează cu
ușurință după introducerea în apă. Turnătura se poate realiza corect fără
defecte de turnare. Acestea se pot constata după curățirea totală de masa
de ambalat.
Defectele de turnare pot fi:
pozitive: perlate și lamelare;
parțiale – defecte de structură și porozitati
totale – să nu avem piesă protetică.

Fig. 100

Defectele pozitive, depozitele oxidice. se îndepărtează prin


prelucrare. Cele negative - brațele active lipsă ale croșetelor se înlocuiesc
cu unele elastice. Dacă este un pinten lipsă, se reia realizarea P.P.S. de la
capăt.

160
Turnăturile din titan se examinează cu lumina polarizată. La aliajele
Co-Cr ar trebui să se realizeze un examen metalografic.

Prelucrarea:

a) Grosieră (mecanică):
Sablarea turnăturii pentru îndepărtarea resturilor de material
refractar, din toate zonele profunde și obtâținerea unor suprafețe plane,
netede, mate.
Se realizează classic, cu jet de particule abrazive pentru aliajele
nenobile (cuarț cu nisip), la presiune de 6-8 bari., timp de 5-10 minute.
Scheletul este curățat astfel foarte riguros.
Este o prelucrare primară ce se realizează rapid, ergonomic, fiind
urmată de prelucrarea mecanică, caracterizată prin planarea și netezirea
suprefețelor cu instrumente abrazive: freze, pietre din carborund. Se
prelucrează zona tijelor sectionate, plusurile. Zonele de unire ale
conectorilor, spațiile mici, sunt prelucrate cu pietre mai mici, cu
granulație mai fină.

b) Fină (electrochimică):
Turnătura se introduce în soluție electrolitică, într-o baie galvanică.
Scheletul se aplică la polul pozitiv (anod) iar la polul negativ (catod) se
află o placă din același aliaj. Lustruirea durează 5-10 minute, la
intensitatea de 2,5-3 A. Are loc fenomenul de disociație electrolitică;
ionii de aliaj din catod migrează către anod. Se lustruiește perfect
scheletul.
Se contraindică lustruirea zonelor șeilor terminale și suprafețele de
contact ale conectorului principal.
Lustruirea electrochimică este mijlocul cel mai indicat de
prelucrare a scheletului metalic. Zonele conectorilor secundari,
principali, brațele croșetelor, sunt prelucrate cu gumele de formă diferite
(polipanturi) și pastă. În final, toată această infrastructură trebuie să fie
perfect lustruită.
Metalele înalt fuzibile: Ni-Cr, Co-Cr-Mo, au un luciu mult mai
persistent comparativ cu aliajele nobile. După prelucrare se examinează
scheletul pe modelul de lucru.

16
1
Se urmărește condiționarea modelului de lucru. Se îndepărtează
ceara; se imersează modelul de lucru în apă fiartă, se inseră cu atenție
scheletul în axul de inserție.
Se examinează contactul pintenilor în lăcaș, relația de contact a
conectorilor secundari cu conectorul principal, nivelul de planare a
brațelor elastice ale croșetelor, dimensiunea șeilor în sens M-D și
prepararea neapărată a stopului distal.
Dacă aceste obiective sunt corecte, tehnicianul confecționează la
nivelul șeilor bordurile de ocluzie pentru înregistrarea relațiilor
intermaxilare.
Clinicienii indică ca la nivelul șeilor să se confecționeze din rășini
șei acrilice cu rol de portamprente pentru amprentele biofuncționale (a 2-
a amprentă finală, funcțională). Amprenta biofuncțională este indicată în
obținerea P.P.S. echilibrate. Ele se obțin pe model modificat (corijat).

5.2.13. Realizarea bordurilor de ocluzie și


înregistrarea relațiilor intermaxilare

În ocluziile fără contacte dento-dentare și ocluzii instabile,


înregistrarea poziților fundamentale (R.C. și D.V.O) se realizează cu
ajutorul bordurilor de ocluzie.

Fig. 101 - Șablon de ocluzie

Etape:
Bordurile sunt plastifiate (sunt mai înalte cu 1-2 mm față de restul
dinților restanți);
Se inseră scheletul pe preparațiile proprotetice (pe câmpul protetic)
fiind menținut cu presiuni digitale în poziția de inserție ;
Mandibula se conduce în RC la D.V.O. stabilită.

162
Se răcește bordura, și cu ajutorul ei modelele sunt fixate în
articulator pentru obținerea componentei acrilice.

Alta variantă :
Borduri de ocluzie confecționate subdimensionat (cu 1-2 mm);
Inserția scheletului pe câmpul protetic;
Aplicarea Z.O.E. la nivelul bordurilor;
Conducerea mandibulei în R.C.;
Priza pastei;
Îndepărtarea înregistrării.
Această metodă este mult mai exactă.

Observații practice:
Înainte de determinarea raporturilor intermaxilare se recomandă un
examen clinic al scheletului;
Se urmăresc aceleași obiective de la examinarea scheletului pe
modelul de lucru, plus interferențele scheletului cu dinții limitanți. Ele
sunt eliminate prin frezaj. Se examinează relația de ocluzie. Ocluzia
poate fi interferată de elementele componente ale scheletului.
Se echilibrează ocluzia foarte riguros. Se trece la determinarea
realațiilor intermaxilare. Clinicienii iau amprenta a 2-a - funcțională.
Metode:
schelet + șei acrilice cu rol de portamprente. Șeile sunt scurtate
marginal cu 1-2 mm iar M-D acopera 1/3 anterioară a tubercului
piriform. Applegate/Holms realizează amprente cu materiale
bucoplastice în 2-3 straturi. Amprenta se realizează sub presiune
digitală cu mișcări pentru modelaj extern, efectuate de medic și
de pacient: vârful limbii în boltă, limba stânga-dreapta, vârful
limbii în protracție, deschiderea largă a gurii. Se efectuează 5
minute deoarece poate ”să fugă” materialul bucoplastic:
Adheseal, Dentiplast, 3N-Ex Gold. Se obține o amprentă
funcțională și apoi un model modificat. Se secționează șeile
terminale. Scheletul + amprenta lipite cu ceară specială de lipit
se aplică pe modelul inițial și se toarnă amprenta. Va rezulta un
model corijat pe care se confecționează componenta acrilică
(șeile). Holms utilizează doar 1 stat de material bucoplastic.

16
3
Școala franceză – Rigolet/Sebach utilizează paste Z.O.E., în 3 timpi.
În timpul 1 se realizează amprenta sub presiune digitală cu
Z.O.E..
În timpul 2 se înregistrează R.C., bordurile de ocluzie sunt
confecționate din ceară dură sau stents;
În timpul 3, se aplică la nivelul șeilor un strat de material de
mare precizie. Amprenta este luată în ocluzie.

Clinica de Protetică București:


Se obține scheletul după o amprentă unică, se confecționează șeile.
Șeile sunt adaptate marginal, închise la zonele cheie cu Stents în grosime
de 1-2 mm până când testul de basculare este negativ. Se înregistrează
R.C. la D.V.O. stabilită și se amprentează cu materiale bucoplastice sub
presiuni ocluzale și modelaj funcțional al amprentei. Va rezulta o
amprentă biofuncțională de foarte bună calitate. Se insistă pe utilizarea
zonelor biostatice în chip de zonă de sprijin și închiderea în prealabil la
zonele cheie pentru a impiedica tendințele de basculare.

5.2.14. Realizarea componentei acrilice

Macheta acesteia se realizează din ceară pe care se aplică un rulou


pentru montarea dinților artificiali.
(pentru montarea dinților și modelarea machetei - vezi P.P.A).
Macheta este înlocuită cu rășini acrilice pentru realizarea șeilor.
(pentru polimenrizarea rășinilor – vezi proteza totală).
Ambalarea se realizează prin metoda indirectă.
Dezambalarea se face cu atenție pentru a evita deformarea
elementelor fine ale scheletului, sau fracturarea brațelor flexibile ale
croșetelor.
Se indică secționarea tiparului și enucleerea cu atenție din ambalaj.
Prelucrarea componentei acrilice se realizează cu instrumente adecvate:
perii, filțuri conice, pufuri aplicate strict pe acrilat (nu pe metal).

164
Uneori se constată imposibilitatea inserției PPS. Sunt erori în etapa
de amprentare, turnare model, machetare. La acestea se adaugă erorile de
la dezambalare.

Fig. 102 - Proteză scheletată inferioară finită

5.3. REPARAȚIA PROTEZELOR


Reparația protezei dentare este o intervenție realizată de
tehnicianul dentar și care devine necesară în momentul în care
integritatea protezei a fost afectată, fie accidental, fie din cauza uzurii,
sau datorită faptului că nu a fost captușită la timp.
Pe măsură ce maxilarul purtătorului se modifică, proteza nu se mai
potrivește corect și balansează în cavitatea bucală a pacientului, fiind
supusă unor forțe inegale, ceea ce face ca materialul acrilic să se fisureze
sau ca dinții artificiali să se disloce. Fisurile și fracturile în materialul
acrilic, petele, ciobirea sau dislocarea dinților artificiali, toate aceste
probleme pot fi rezolvate de către tehnicianul dentar, chiar și fără
consultul medicului stomatolog.
Excepție face situația în care defectarea protezei se datorează
nepotrivirii pe câmpul protetic. În acest caz proteza trebuie să fie totodată
captușită, rebazată sau chiar schimbată.

165
5.3.1. Căptușirea protezei dentare

Protezele dentare pot suferi fracturi ale bazei, marginilor sau


dinților artificiali, iar în urma modificării în timp a câmpului protetic, pot
apărea nepotriviri între suprafața zonei de sprijin și suprafața internă
(mucozală) a protezei.
În aceste situații se impune refacerea integrității protezei și
restabilirea contactului intim cu suprafața câmpului protetic.

Căptușirea protezei - reprezintă adăugarea unui material acrilic


moale sau dur pe suprafața mucozală a protezei totale sau parțiale, în
momentul în care aceasta nu mai este bine adaptată pe câmpul protetic -
țesuturile moi și dure cu care lucrarea protetică vine în contact.
Căptușirea poate fi:
parțială (doar marginală), ce reface succiunea prin adăugare de material
la zonele de închidere marginală deficitară (zona Ah, zonele vestibulare,
etc).
totală, interesând întreaga suprafață internă (mucozala).

A. Căptușirea directă

A.1. Cu material reziliente


se realizează în cabinetul medicului stomatolog și utilizează materiale
biodegradabile, care își păstrează flexibilitatea. Acest lucru ajută pacienții
care au gingiile sensibile sau lezate de materialul dur al protezei.
Dezavantajul metodei se datorează structurii materialelor utilizate: în 2 -
3 luni, acestea devin spongioase, constituind un mediu prielnic pentru
bacterii; astfel pot aparea mirosul și gustul neplăcut, infecții orale,
dezlipirea materialului. De aceea metoda este considerată mai degrabă
temporară.
este efctuată când se urmărește condiționarea câmpului protetic cu
ajutorul materialelor cu vâscozitate lent progresivă. Această condiționare
presupune adaptarea țesuturilor la o nouă situație biologică într-un timp
relativ scurt. Cu ajutorul acestor materiale se realizează o relaxare a
țesuturilor, o ștergere a reflexelor dobândite care se opun acomodării cu
proteza și în același timp o amprentare funcțională.

166
Materialul se aplică după preparare în interiorul protezei (2-3
minute), urmată de o fază chimică în care materialul devine aderent (3
minute), după care însă urmează o fază plastică activă în care proteza
poate fi introdusă în cavitatea bucală. Condiționarea are loc în 48-72 ore.
După 1-2 săptămâni, materialul devine granulos și iritant pentru mucoasă
și trebuie înlocuit cu acrilat autopolimerizabil.
În cazul în care există o intoleranță la contactul mucoasei cu un
corp dur se folosesc materiale care aderă la baza protezei cu ajutorul unor
adezivi și capătă o consistență elastic, care amortizează presiunile ce se
transmit asupra câmpului protetic.
Dezavantajul lor constă în slaba rezistență mecanică, iar gradul de
porozitate favorizează dezvoltarea coloniilor de Candida Albicans.

A.2. Cu acrilat autopolimerizabil


presupune îndepărtarea în prealabil a unui strat superficial acrilic de pe
fața mucozală a protezei. Îndepărtarea se face prin frezare într-o grosime
cât mai uniform, de peste 1 mm.
Fețele laterale ale dinților și fața externă a protezei se acoperă cu
fâșii de leucoplast pentru a împiedica lipirea acrilatului roz de aceste
zone.
Acrilatul se prepară într-un godeu de sticlă în care se introduce
pulberea (polimerul) peste care se picură lichidul (monomerul). Godeul
se așează pe masa vibratoare care uniformizează acrilatul și îl face mai
dens.
Înainte de a introduce în cavitatea bucală proteza cu acrilatul,
mucoasa se vaselinează pentru a împiedica sau reduce acțiunea iritantă a
monomerului asupra câmpului protetic. După aplicare, proteza se ține cu
o mână, cu cealaltă mână operatorul efectuează modelarea marginală
(cam 5-6 minute). După modelare, pacientul închide gura în
intercuspidare maximă.
Proteza este ținută în gură până la priza acrilatului. Dacă senzația
de usturime este foarte puternică, pacientul are voie să clătească gura fără
să scoată proteza. Dacă senzația este insuportabilă, se scoate proteza, se
clătește și se reaplică.
Dupa priză, proteza este scoasă din cavitatea bucală, se prelucrază
și se netezește suprafața. De asemenea, datorită acțiunii iritante a

16
7
monomerului, câmpul protetic se inflamează, din această cauză proteza
nu va fi purtată decât de a doua zi.

B. Căptușirea indirectă

necesită amprentarea câmpului protetic - elementele morfologice cu care


lucrarea protetică intră în contact - împreună cu proteza, și se realizează
în laboratorul de tehnică dentară.
Materialul utilizat este mai rezistent decât cel utilizat în metoda
directă. Înainte de căptușire se îndepărtează o porțiune din suprafața
mucozală a protezei și se plasează un material special, cu care se va lua
amprenta spațiului dintre arcadele dentare și proteză.
În acest caz proteza devine o portamprentă în care se introduce un
material de amprentă foarte precis.
După îndepărtarea detritusurilor și a zonelor impregnate din
proteză, se ia o amprentă în proteză asemanatoare cu amprenta
funcțională (cu gura închisă sau deschisă).
Dupa priza materialului, se va controla amprenta și va fi trimisă la
laborator.
Metode de căptușire în laborator:
Turnarea modelului și ambalarea protezei
Turnarea modelului și polimerizarea acrilatului Hydroflask
Turnarea modelului și montarea protezei în articulator sau duplicator

Contraindicațiile căptușirii:
DV supraevaluată
existența dinților laterali montați în afara crestei
ocluzie dezechilibrată, imposibil de corectat
proteze cu multiple reparații
instabilitatea protezelor pe amble maxilare
câmp protetic cu stomatopatii.

168
5.3.2. Rebazarea protezei dentare

Reprezintă schimbarea întregii baze acrilice a protezei, păstrându-


se doar dinții artificiali.
Imediat după îndepărtarea dinților naturali, oasele maxilarului
încep să se modifice prin resorbție. Acest lucru înseamnă că proteza
dentară nu se va mai potrivi ca la început și va bascula sau va produce
durere purtătorului. Acest proces de resorbție osoasă este continuu și din
acest motiv protezele necesită căptușire la fiecare aproximativ doi ani,
fiind chiar recomandat să fie schimbate după cel mult 7 ani.
Nu doar trecerea anilor are efecte negative asupra câmpului
protetic, ci și purtarea continua a protezelor, o perioadă îndelungată de
timp. Pentru a compensa locul lăsat de resorbția osoasă, organismul
produce mai mult țesut moale - cu alte cuvinte, gingia se dezvoltă până
când ajunge să umple spațiul dintre proteză și arcada dentară.
Acest fapt poate crea o retenție mai bună a protezei, însă nu oferă
stabilitate - gingia este moale și nu poate oferi stabilitate în timpul
masticației.
În acest moment, chiar dacă proteza este căptușită sau înlocuită,
câmpul protetic tot nu va putea da stabilitate protezei și measticația va fi
tot mai dificilă. Dacă probelemele create de acest fenomen sunt grave, se
poate recurge la ablația țesutului gingival și remodelarea osului prin
intervenții chirurgicale. Prin căptușirea protezei la fiecare 2 ani,
schimbarea acesteia la 5 - 7 ani și pauza de purtare pe timpul nopții,
putem evita efectele neplăcute.
Purtarea aceleiași proteze, fără a fi căptușită sau rebazată, pe o
perioadă mai mare de 7 ani, poate duce la schimbarea permanentă a
fizionomiei.
Un alt fenomen prin care organismul se adaptează la resorbția
osoasă este modificara ocluziei (schimbarea mușcăturii). Acest lucru
antrenează modificarea permanentă a mușchilor. În aceste condiții, chiar
și o nouă proteză nu va reuși să redea zâmbetul natural. Totodată,
căptușirea nu este o procedură indicată pentru protezele vechi, cu
reparații multiple.

16
9
MIJLOACE MODERNE DE
AGREGARE A PROTEZELOR PARȚIALE

6.1. Utilizarea implanturilor dentare în


stabilizarea protezelor
Utilizarea implanturilor dentare a cunoscut în ultima perioadă o tot
mai mare raspândire. Utilizarea acestora este însă condiționată de actul
cirurgical preprotetic și de indicațiile protetice. Condițiile generale și
locale ale pacientului reprezintă limite pentru utilizarea protezării cu
ajutorul implanturilor.
După aplicarea acestora se trece la etapa de protezare tranzitorie
preimplantară. Aceasta trebuie să prevadă confecționarea unei lucrări
protetice simple, care se poate igieniza și repara.
Toate sistemele de reabilitare orală cu ajutorul implantelor cuprind
etape chirurgicale, de laborator și protetice.

Fazele clinice și de laborator ale reabilitării protetice a unei edentații


parțiale extinse cu ajutorul protezelor parțiale mobilizabile cu
sprijin implantar:

Examenul clinic, amprenta preliminară.


Confecționarea modelului de studiu și diagnostic. Confecționarea
lingurii individuale.
Proba și adaptarea lingurii individuale. Amprenta funcțională.
Confecționarea modelului funcțional și a șablonului de ocluzie.
Confecționarea ghidului radiologic/chirurgical.
Determinarea nivelului și orientării planului de ocluzie cu ajutorul
arcului facial de transfer. Determinarea DVO. Determinarea și
înregistrarea RC și a pozițiilor excentrice. Stabilirea indicațiilor
pentru alegerea și montarea dinților artificiali.
Montarea modelelor în articulatorul semiadaptabil.
Verificarea corectitudinii montării modelelor. Programarea
articulatorului. Alegerea tipului de protezare definitivă.

170
Confecționarea machetelor de ceară cu dinți artificiali
Controlul extrabucal al machetelor cu dinții artificiali. Proba
intrabucală a machetelor. Alegerea elementelor de stabilizare.
Confecționarea protezei tranzitorii pre-implantare
Controlul extrabucal al protezei totale tranzitorii. Proba și adptarea
protezei tranzitorii după o săptamână
Alegerea tipului și dimensiunii implanturilor endoosoase. Inserarea
implanturilor endoosoase.
Montarea bonturilor de vindecare în implanturile endoosoase după 4-
6 luni la maxilar și 3-4 luni la mandibulă.
Montarea bonturilor protetice și/sau a elementelor de stabilizare după
10 zile. Amprenta preliminară
Se reiau fazele clinice și de laborator de la 1 la 10
Confecționarea protezei definitive stabilizate prin implanturi.
Confecționarea componentei conjuncte
Proba și adaptarea protezei definitive stabilizate prin implanturi.
Fixarea componentei conjuncte. Aplicarea protezei definitive.
Fixarea protezei definitive stabilizate prin implanturi.

Exista mai multe variante de protezare pe implanturi (Misch) :


Proteza fixă ce înlocuiește numai coroana dentară, avaâd aspectul
unui dinte natural (nu intră în discuție în cartea de fața)
Proteza fixă ce înlocuiește coroana dentară și o parte din rădăcină,
având aspectul de coroană clinică alungită (nu intră în discuție în cartea
de față)
Proteza fixă ce înlocuiește coroana dentară, o parte de rădăcină și
țesutul gingival din zonele edentate (nu intră în discuție în cartea de față)
Proteza mobilă ce se sprijină numai pe implanturi
Proteza mobilă ce se sprijină pe implanturi și pe țesuturile moi.

6.2. Agregarea protezelor prin intermediul


magneților
Pentru realizarea unei agregări magnetice, este necesar ca în
porţiunea endo-osoasă a implantului să fie introduse elemente din aliaj

171
feromagnetic, iar în intradosul suprastructurii să fie poziţionat magnetul,
cu ajutorul unei răşini acrilice autopolimerizabile.

Deşi agregarea prin intermediul magneţilor asigură o retenţie bună,


această modalitate de agregare prezintă şi unele dezavantaje, unul din
acestea vizând în special rezistenţa scăzută la coroziune a aliajelor
feromagnetice.
La acest tip de agregare se apelează în special în cazurile unde se
practică supraprotezare.

6.3. Agregarea prin telescopare


Acest tip de agregare presupune utilizarea unei cape cilindrice
confecționată din metal, care se cimentează pe stâlpul implantului. Peste
capă se aplică suprastructura restaurării protetice. Meținerea și
stabilitatea structurii protetice se realizează prin fricțiunea dintre capă și
suprastructură. Capa poate fi realizată de technician în laborator, dar
există și sisteme de telescopae prefabricate.

Fig. 103

Agregarea telescopată asigură:


sprijin la nivelul feţei ocluzale;
încercuirea stâlpului implantului pe toată circumferinţa coronară
distribuţia adecvată a forţelor masticatorii suportului parodontal (la dinţii
naturali) şi suportului osos (la stâlpii implantelor)
menținerea restaurării protetice prin intermediul fricțiunii dintre capă și
suprastructura protetică

172
6.4. Agregarea prin sisteme special tip culisă
Sistemul culisă este un sistem alcătuit din două componente, gen
matrice-patrice. Una din cele două componente va fi fixată în elementul
de agregare a suprastructuri (patricea), iar cealaltă va fi solidarizată la
corpul PPF (matricea).
În protetica implantologică, patricea este ataşată elementului de
agregare, reprezentat din una sau mai multe coroane cimentate pe stâlpii
implanturilor, iar matricea este realizată sub forma unei cavităţi retentive
în corpul suprastructurii.
Stabilitatea restaurării protetice se realizează prin fricţiunea care
apare între cele două suprafeţe aflate în contact. Acest tip de agregare
este recomandat cu precădere atunci când există o infrastructură mixtă
(dinţi naturali şi implanturi).

17
3
CUPRINS

1. PROTEZA TOTALA ACRILICĂ................................................................4


1.1. Edentatția totalaă ............................................................................................ 4
1.1.1. Noţiuni introductive........................................................................... 4
1.1.2. Etiologia edentaţiei totale................................................................5
1.1.3. Simptomatologia edentatției totale...............................................5
1.1.4. Modificaă rile morfo-funcţionale ale aparatului dento-
maxilar îîn edentaţia totalaă ..........................................................................7
1.2. Caî mpul protetic edentat total.................................................................8
1.3. Principiile protetice ale protezei totale........................................... 17
1.4. Elementele componente ale protezei totale................................... 17
1.5. Etape clinico-tehnice îîn protezarea edentatției totale................19
1.5.1. AMPRENTA PRELIMINARAĂ .......................................................... 20
1.5.2. MODELUL PRELIMINAR.................................................................. 25
1.5.3. PORTAMPRENTA INDIVIDUALAĂ .................................................. 26
1.5.4. AMPRENTA FUNCTț IONALAĂ ........................................................... 31
1.5.5. MODELUL DE LUCRU........................................................................ 34
1.5.6. Sț ABLOANELE DE OCLUZIE............................................................ 37
1.5.7. DETERMINAREA RELATț IILOR INTERMAXILARE...............39
1.5.8. MACHETA PROTEZEI TOTALE...................................................... 47
1.5.9. PROBA MACHETEI IÎN CAVITATEA ORALAĂ ............................. 62
1.5.10. AMBALAREA MACHETEI............................................................ 65
1.5.11. REALIZAREA PROTEZEI TOTALE–(POLIMERIZAREA
ACRILATULUI).................................................................................................... 68
1.5.12. PRELUCRAREA Sț I LUSTRUIREA................................................ 74
2. PROTEZA PARȚIALĂ............................................................................. 76
2.1. BIODINAMICA PROTEZELOR PARTț IALE......................................... 76
2.1.1. Fortțele care actționeazaă asupra protezelor partțiale............76
2.1.2. Tendintțele de deplasare sț i deplasaă rile posibile ale
protezelor partțiale....................................................................................... 78
2.2. PROTEZA PARTț IALAĂ ACRILICAĂ ........................................................... 84
2.2.1. Caracteristici clinico – tehnico – terapeutice:....................... 84
2.2.2. ELEMENTE STRUCTURALE.......................................................... 86
2.2.3. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A PROTEZEI
PARTț IALE ACRILICE.................................................................................... 95
3. PROTEZELE PARȚIALE ELASTICE (FLEXIBILE)............................ 96
4. PROTEZA IMEDIATĂ............................................................................. 98
5. PROTEZA PARȚIALĂ SCHELETATĂ (PPS)..................................... 107
5.1. ELEMENTELE COMPONENTE ALE SCHELETULUI METALIC
107

174
5.1.1. Conectorii principali..................................................................... 108
5.1.2. Mijloacele de mentținere, sprijin sț i stabilizare (MMSS) . 120
5.1.3. Conectorii secundari..................................................................... 138
5.2. ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A P.P.S................140
5.2.1. Examenul clinic............................................................................... 140
5.2.2. Amprenta preliminaraă ................................................................. 141
5.2.3. Realizarea modelului preliminar – confectționarea lingurii
individuale.................................................................................................... 141
5.2.4. Pregaă tirea caî mpului protetic îîn vederea realizaă rii PPS: 142
5.2.5. Amprenta definitivaă (functționalaă ).......................................... 143
5.2.6. Modelul de lucru:........................................................................... 144
5.2.7. Analiza modelului de lucru:....................................................... 144
5.2.8-9. Pregaă tirea modelului de lucru pentru duplicat -
Duplicarea:.................................................................................................... 148
5.2.10. Realizarea machetei scheletului metalic al protezei
scheletizate................................................................................................... 152
5.2.11. Ambalarea, obtținerea tiparului sț i turanrea aliajului.....153
5.2.12. Dezambalarea, prelucrarea sț i lustruirea scheletului
metalic............................................................................................................ 160
5.2.13. Realizarea bordurilor de ocluzie sț i îînregistrarea relatțiilor
intermaxilare............................................................................................... 162
5.2.14. Realizarea componentei acrilice........................................... 164
5.3. REPARATț IA PROTEZELOR.................................................................. 165
5.3.1. Caă ptusț irea protezei dentare...................................................... 166
5.3.2. Rebazarea protezei dentare....................................................... 169
6. MIJLOACE MODERNE DE AGREGARE A PROTEZELOR
PARȚIALE................................................................................................... 170
6.1. Utilizarea implanturilor dentare îîn stabilizarea protezelor . 170
6.2. Agregarea protezelor prin intermediul magnetților..................171
6.3. Agregarea prin telescopare................................................................ 172
6.4. Agregarea prin sisteme special tip culisaă ..................................... 173

175