Sunteți pe pagina 1din 6

Pierre Bourdieu (1930 – 2002) - Sociologia ca sport de luptă (sociologie

generativă)

I) Biografie

 Născut în 1930, într-o familie modestă dintr-un sat din Pirinei, tatăl său
fiind poștaș.
 În 1951 este acceptat la École Normale Supérieure.
 Între 1956 și 1960 se află în Algeria, întîi ca militar, apoi pentru terenul
din Kabylie.
 În 1960 revine în Franța, audiază cursurile lui Claude Levi Strauss și este
asistentul lui Raymond Aron.
 După o perioadă petrecută la universitatea din Lille, în 1964 devine
director de studii la Ecole Pratique des Haute Etudes. În timpul perioadei
petrecute la Lille, a fost de asemenea asociat cu Institute for Advanced
Study de la Princeton și cu Universitatea din Pennsylvania unde a
colaborat cu Erving Goffman.
 În 1968 se fondează Centrul de Sociologie Europeană, Bourdieu fiind
directorul acestuia până la moarte.
 În 1981 devine titularul postului de sociologie de la College de France.
 Influențat de Weber, Durkheim, Mauss, Wittgenstein
 A scris zeci de volume și sute de articole pe teme precum: educație,
muncă, familie, economie, literatură, filosofie, film, televiziune, teatru,
radio și tv, muzee, universitate, stat, sisteme juridice, științe,
masculinitate. A fost deopotrivă filosof, antropolog și sociolog.
 Manual de gimnastică, nu tratate de teorie
 O teorie generală a practicii
 (Habitus x Capital) + Field = Practice
 Influent pentru dezvoltarea sociologiei în mai multe zone ale lumii,
inclusiv în România (Mihai Dinu Gheorghiu, Marius Lazăr).

Principalele opere:

1970: Reproducerea în Educație, Societate și cultură. Ed de Minuit.


1972: Eseu asupra teoriei practicii (Outline of a theory of practice).
1979: Distincția: critica socială a rațiunii gustului. Ed de Minuit.
1980: Simțul practic. Ed de Minuit.
1984 : Homo academicus. Ed de Minuit.

1
II) Zone predilecte de angajare ale sociologiei lui Bourdieu:

1. Interacțiunea dintre societăți pre-capitaliste (țăranii din Kabyle sau


Bearn) și cele capitaliste și mutațiile care au loc în cadrul acestei
intersecții
2. Sistemul universitar și de educație: modul în care acesta reproduce
ierarhii de clasă, normalizează violența simbolică a statului, face invizibile
relațiile de dominare.
3. Cultură: anti-Kant, Bourdieu analizează cultura ca un produs de consum,
ca un teren de luptă pentru recunoaștere și acumulare de capital, ca un
domeniu economic. Gustul, preferințele sunt determinate de poziția de
clasă, de câmp, de nevoie de diferențiere și afirmare.
4. Structuri ascunse de dominare: sublinierea faptului că acele categorii
mentale prin care privim și înțelegem lumea care sunt produse de relațiile
de dominație. Astfel participăm la propria dominație fără să vrem, fără să
știm. Asta nu înseamnă că suntem pur și simplu idioți, ci înseamnă că o
serie întreagă de structurii și instituții sociale participă la această
construcție pe care oamenii o internalizează: biserică, școală, stat. Acestea
devin așadar câmpuri de luptă practică și simbolică iar sarcina sociologiei
(ca știință) este să facă vizibile aceste relații și formarea lor istorică.

III) Metafora jocului:

Ca fost jucător de rugby, viziunea lui Bourdieu despre lumea socială este
modelată de metafora jocului, numai că mizele sunt mai mari. Oamenii intră pe
teren, încearcă să joace cât mai bine și să câștige. Ei se confruntă cu propriile
limite, și cu jocul celorlalți. Ceea ce contează nu este doar cunoașterea foarte
bine a regulilor (explicite) ale jocului, cât mai ales dezvoltarea unui anumit sens
al jocului (care de cele mai multe ori e implicit, nediscursiv). Jocurile la care
participăm nu sunt inventate de noi, ele au o istorie și o serie de reguli implicite
și explicite pre-definite. Fiecare joc este caracterizat de un amestec între
respectarea regulilor și inovație, improvizare și adaptare. Jucătorii nu pot
percepe jocul decât din poziția lor particulară. De aceea, jucătorii/actorii au o
cunoaștere practică venită din practica lor dar totodată nu pot vedea imaginea
de ansamblu, fiind prea inserați în practica lor pentru a putea face acest lucru.
Acesta este rolul sociologiei, al științei, de a oferi o perspectivă de ansamblu, de a
vedea ceea ce actorii în pozițiile lor particulare nu pot vedea.

Pentru a înțelege o situație socială, sugerează Bordieu, trebuie să întrebăm ce joc


se joacă, ce joc fac actorii implicați.

IV) Structuri structurante

Sociologia lui Bourdieu a încercat să depășească diferențele dintre obiectivism și


subiectivism, dintre structură și agenție, dintre macro și micro. Bourdieu a căutat
medierea între aceste două planuri, subliniind raportul relațional, mutual
dependent și constitutiv dintre acestea. El și-a mai numit sociologia pe care o
practica ”structuralism genetic” – adică o sociologie care încearcă să arate cum

2
se formează istoric (geneză) structurile sociale și cum acestea la rândul lor
crează interacțiuni și subiecți. Practic, Bourdieu a încercat să reconcilieze
structuralismul lui Levi-Strauss cu existențialismul lui Sartre, ambele direcții
fiind dominante în viața pariziană a anilor 60. Astfel Bourdieu a introdus
termenul de structurare (modul în care structurile se formează și reproduc).

Pentru Bourdieu structurile au o existență obiectivă, independentă de subiecți,


însă exact acțiunea acestora, practica acestora, reproduc structurile. Mai mult,
structurile sociale sunt responsabile pentru modul în care se crează grilele
mentale, dispozițiile corporale ale subiecților prin care participă și interpretează
practica socială.

O altă distincție pe care Bourdieu a încercat să o depășească este aceea dintre


cunoașterea teoretică a realității și cunoașterea pe care oamenii o au în general
asupra vieții, în practica de zi cu zi. Fără a fetișiza sau absolutiza această
cunoaștere, Bourdieu a subliniat importanța ei, aceasta fiind cea care ghidează
practica (simțul practic).

În fine, Bourdieu a arătat că știința și oamenii de știință sunt produși ai


sistemului social și astfel, analiza științifică a societăți este la rându-i influențată
de condițiile sociale pe care aceasta caută să le analizeze. Una dintre
preocupările care fac distinctivă sociologia lui Bourdieu este preocuparea sa
pentru modurile de producție intelectuală (idei, cunoaștere, teorii). În mod
particular, Bourdieu este interesat de condițiile epistemice și sociale în care se
formează un proiect intelectual – o perspectivă sociogenetică așadar.

Habitus – Set de orientări și dispoziții spre practică. Structuri mentale și


cognitive cu care oamenii percep, înțeleg, evaluează lumea socială și
interacțiunile sociale. Aceste structuri influențează acțiunile practice efective ale
oamenilor, modul în care aceștia acționează, dar și modul în care ei reflectează,
analizează acțiunile lor. Habitusul reprezintă internalizarea structurilor
sociale de către subiect. Sau, mai bine spus, habitusul este deopotrivă
internalizarea exteriorității (a structurilor sociale) și externalizarea interiorității
(a structurilor acumulat în individ). Așadar, practica este cea care mediază între
habitus și lumea socială, fiind de fapt ceea ce duce la crearea ambelor.

Pentru Bourdieu habitusul nu are însă un caracter determinant. Este o formă de


structurare a practicii, dar una care mai degrabă oferă o logică anume acesteia,
decât să o determine ca atare. Oamenii au o marjă în interiorul căreia pot alege,
aceștia nefiind complet raționali, dar nici ”proști”, orbiți sau conduși de ideologie.

Habitusul este o structură de care nu suntem (în totalitate) conștienți dar ne


influențează modul în care ne comportăm (cum mâncăm, cum vorbim, cum ne
îmbrăcăm), acționăm, manifestăm. Habitusul are o puternică dimensiune
corporală, se exprimă la nivelul corpului.

Habitusul este un sistem generativ de scheme generale care sunt atât durabile
(înscrise în construcția socială a sinelui) cât și transferabile (de la un câmp la
altul), funcționează la un nivel inconștient și are loc într-un spațiu structurat de

3
posibilități (intersecția dintre condiții materiale și câmpuri). Habitusul este în
același timp intersubiectiv și locul în care se crează persoana-în-practică, este un
sistem de dispoziții deopotrivă subiectiv și obiectiv. Habitusul este intersecția
dinamică dintre structură și agenție, societate și individ. Noțiunea de habitus îi
permite lui Bourdieu să analizeze comportamentul agenților ca fiind coordonat
în mod obiectiv și regulat, fără a fi însă produsul regulilor sau al deciziilor
raționale. Este menit să surprindă cunoaștere practică pe care oamenii o au
asupra situației sociale în care se află, ancorând această cunoaștere social.

Elaborarea noțiunii de habitus a reprezentat pentru Bourdieu încercarea de a


gândi agenții sociali ca oameni care construiesc lumea socială în care trăiesc.
Însă acest proces de construcție se face totuși printr-un sistem de scheme deja
dobândite, și care ele însele sunt produsele mediului social. Aceste scheme
funcționează drept categorii ale percepției și aprecierii, astfel încât au un rol atât
de organizare cât și de clasificare.

Habitusul cuprinde cunoașterea de care dispune persoana și înțelegerea pe care


aceasta o are despre lume, adăugând astfel o contribuție separată la realitatea
lumii. Astfel, cunoaștere pe care oamenii o au despre realitate este constitutivă
realității, nu este doar o simplă reflectare a acesteia.

Datorită modului său de formare, habitusul nu este niciodată fix. Deoarece


pozițiile în câmp se schimbă, la fel se întâmplă și cu dispozițiile care alcătuiesc
habitusul. Cu toate acestea, posibilitățile nu sunt infinite ci sunt constrânse de
habitusul agenților și modalitățile de reproducere ale acestuia.

Câmp – un câmp este constituit de rețeaua interacțiunilor dintre pozițiile


obiective care îl constituie. Relațiile care constituie câmpul există în afara
indivizilor și dincolo de dorințele acestora. Actorii au anumite poziții în câmp,
care sunt mobile, iar acțiunile lor sunt determinate. Pentru Bourdieu câmpul este
prin definiție o arenă de luptă, un câmp de bătaie, în care participanții caută să
obțină o poziție cât mai avantajoasă și încearcă să își impună interesul. În acest
sens actorii folosesc diferite tipuri de strategii. Există o luptă de poziții în
interiorul câmpului, dar și o luptă pentru definirea câmpului ca atare. Câmpul
poate fi asemuit unei piețe în care participanții caută să câștige. Câmpul este
locul în care sunt acumulate și cheltuite diferitele forme de capital (economic,
cultural, social și simbolic), cantitatea de capital deținut determinând și poziția în
câmp.

Câmpurile sunt semi-autonome, capitalurile putând circula între acestea Mai


mult, fiecare câmp este inserat într-un câmp social mai amplu, anume acela al
relațiilor și luptei dintre clase. Lupta pentru recunoaștere este dimensiunea
fundamentală a vieții sociale. Luptele sociale sunt lupte pentru acumularea de
capitaluri, iar câștigarea acestor lupte trebuie recunoscute simbolic, marcate
simbolic.

Tipuri de capital:

4
 Capital economic (bani, proprietăți, rente)
 Capital social (relații sociale, cunoștințe, rude, colegi)
 Capital cultural (limbă, cunoaștere, diplome, dexterități [practicarea unui
sport, arta de a găti])
 Capital simbolic (recunoaștere, status)

Doxa: o formă de cunoaștere pre-conștientă, sau mai bine zis o pre-cunoaștere


luată de-a gata care nu poate fi contestată (de exemplu: ideea că pământul este
plat în evul mediu). Doxa înseamnă ”așa stau lucrurile”, ceva ce nu poate fi
contestat. Deși apare ca ceva natural, doxa are un caracter istoric și cultural și ne
influențează practicile de zi cu zi. Rolul sociologiei este de a trece de această
doxa, de a vedea lucrurile în mod mai obiectiv și științific (pentru Bourdieu asta
însemna statistică și modele matematice).

Violență simbolică

Pornind de la Weber, Bourdieu identifică o formă de violență exercitată de stat și


de clasele dominante: cea simbolică. Este o formă indirectă, soft, ce se exprimă
mai degrabă prin mecanisme culturale și simbolice. Pentru Bourdieu, sistemul
educațional este instituția principală prin care statul exercită violență simbolică
asupra individului. Prin acest sistem, limbajul, înțelesurile, simbolurile și
interesele celor aflați la putere sunt impuse asupra restului populației. Mai mult,
rolul sistemului educațional este acela de a face invizibilă această formă de
dominare, a modului în care ierarhiile politice și de clasă sunt reproduse.
Sistemul de educație crează iluzia meritocrației și a mobilității, dar de fapt
întreține, reproduce ierarhii preexistente. Legea este forma paradigmatică de
putere simbolică, adică puterea de a numi și clasifica, cu precădere grupuri
sociale.

Distincție/Gust – gustul, preferința pentru ceva în detrimentul la altceva permite


individului să își afirme poziția în câmp, dar totodată această preferință este la
rândul ei determinată de poziția în câmp și de habitus. Pentru Bourdieu, una
dintre consecințele luptei în câmp este aceea că fiecare actor caută să se
distingă (să se remarce și să se demarce, metaforă preluată din jocul de
fotbal), să arate distincție, față de ceilalți. Însă ce înseamnă acest lucru și cum se
poate realiza este determinat de habitus, de poziția în câmp și de capitalurile
deținute. Cei aflați în poziții superioare, ierarhice vor avea desigur un avantaj în
acest sens și vor impune de fapt normele de gust și de distincție. Prin opțiuni și
preferințe, prin gust, se confirmă și afirmă poziția în câmp și se acumulează
capital. De exemplu, preferința pentru muzica clasică, cunoașterea acestui
domeniu, este o formă de distincție și o probă de gust comparativ cu muzica pop.
Oamenii caută distincții într-o varietate de câmpuri culturale (muzică, haine,
tunsori, etc.) iar unele aduc profit, în timp ce altele pot produce chiar pierderi.

În cartea sa La Distinction (1979) studiul gustului și al consumului cultural este


făcut prin aducerea la un loc a conceptului de cultură în sens normativ (cultural)
împreună cu sensul său antropologic. Bourdieu demonstrează că nevoile și
consumul cultural sunt produsul istoriei, al habitusului și al câmpului. Mai mult,

5
în ultima parte, Bourdieu arată cum clasele, în înțelesul lor clasic, sunt de fapt
forme obiectivate ale luptei de clasă (o idee preluată de la Althusser).

Practică socială: relația dintre habitusul de clasă și capitalul deținut care se


realizează în logica unui câmp anume. Capitalul unui agent este un produs/efect
al habitusului, așa cum specificitatea unui câmp este dată de istoria sa
obiectificată care cuprinde habitusul actorilor care au funcționat în acest câmp.
Habitusul este auto-reflexiv în sensul că de fiecare dată când este mobilizat în
practică se întâlnește cu sine atât sub formă întrupată cât și obiectivă.

Abordarea lui Bourdieu este în mod necesar reflexivă. Nu există un punct


exterior relațiilor sociale, din care acestea pot fi abordate. Sociologul/a operează
în interiorul a ceea ce analizează, este un/o analist/ă al științei și societății, fiind
totodată un actor în aceste câmpuri.

Lecturi recomandate:

Edward Lipuma, Craig Calhoun, Moishe Postone. Bourdieu. Critical Perspectives.


Polity Press. 1993.