Dezvoltarea competentelor de comunicare la elevii

din clasele primare prin intermediul strategiilor

didactice interactive
Introducere

Capitolul 1 Abordări teoretice şi conceptuale ale formării competențelor de

comunicare la elevii claselor primare
1.1. Repere teoretice privind dezvoltarea competențelor de comunicare
1.2. Activitatea și caracteristica comunicării la copilul de vîrstă școlară mică
1.3. Modalităţi de formare și dezvoltare a însușirilor de limbaj la elevii claselor primare

Capitolul 2 Particularitățile organizării strategiilor didactice interactive

2.1. Importanța și tipologia strategiilor didactice interactive
2.2. Specificul organizării strategiilor didactice interactive pentru dezvoltarea
competențelor de comunicare

Capitolul 3 Validarea experimentală a metodologiei de dezvoltare a competențelor de

comunicare în contextul strategiilor didactice interactive
3.1. Ipoteza și obiectivele cercetării
3.2. Prezentarea eșantionului
3.3. Metodologia aplicată
3.4. Analiza şi interpretarea rezultatelor
3.5. Concluzii la studiul experimental

Concluzii
Recomandări
Bibliografie
Anexe
 Actualitatea temei

Pentru atingerea finalităţilor educaţiei contextualizarea metodelor didactice la specificul

demersului educativ reprezintă o importantă sarcină a cadrului didactic. Este stimulată învăţarea
şi dezvoltarea personală, favorizând schimbul de idei, de experienţe şi cunoştinţe, asigură o
participare activă, promovează interacţiunea, conducând la o învăţare activă cu rezultate
evidente. Contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv-educativ, are un caracter
activ-participativ, o reală valoare activ-formativă asupra personalităţii elevilor.
Pentru o utilizare eficientă a acestor metode, în practica didactică, este necesară
cunoaşterea teoretică, o minimă experienţă în utilizarea acestor metode şi integrarea
corespunzătoare în proiectul didactic, în interrelaţie cu metodele tradiţionale. Acest mod de
predare transformă elevul într-un actor, participant activ în procesul învăţării, pregătit să-şi
însuşească cunăştinţele prin efort propriu, o angajare optimă a gândirii, mobilizându-l în raport
cu sarcinile de învăţare date. Se identifică cu situaţia de învăţare în care este antrenat, fiind parte
activă a propriei transformări şi formări generată de cunoaştere.
Demersurile didactice de acest tip conduc spre un progres cognitiv centrat pe
descoperirea celuilalt, a unei participări active şi intercative, la reflecţie comună în cadrul
comunităţii educaţionale din care face parte.
Specific metodelor interactive este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile
participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente.

În societatea de azi, când greutăţile cotidiene scad disponibilit ăţile părinţilor de a se întreţine în
discuţii cu copilul propriu, timpul petrecut alături de acesta şi mai ales preocuparea pentru
modelarea caracterului şi a spiritului printr-o educaţie adecvată, devin pentru tot mai multe familii,
un lux. Un lux care merită orice efort, dar acest fapt nu este totdeauna conştientizat de toţi părinţii.

Prin urmare, sarcina dirij ării traseului educaţional al elevului revine şcolii, implicit învăţătorului,
pe parcursul ciclului primar, care trebuie să-l informeze şi familiarizeze cu diverse domenii ale
cunoaşterii, dar şi să-l formeze în spiritul cerinţelor societăţii. Realizarea acestor aspiraţ ii este
favorizată de schimbările care s-au produs în funcţionalitatea şcolii şi care atrag atenţia asupra
rolului procesului de comunicare.
Noţ iunea de competenţă de comunicare a evoluat foarte mult, înglobând astăzi domenii de
cunoaştere din ce în ce mai vaste. Consiliul Europei consideră că există şase componente în
aptitudinea de comunicare: competenţa lingvistică, competenţa socio-lingvistică, competenţa
discursivă, competenţa socio- culturală, competenţa strategică şi competenţa socială. Competenţa
de comunicare este considerată de mulţi autori ca o capacitate globală care cuprinde capacităţi
comunicative ale indivizilor dobândite de-a lungul vieţii. Acestea pot fi îmbunătăţite prin aplicarea
unei metodologii speciale care ar contribui la dezvoltarea competenţei de comunicare.

Şcoala are o singură finalitate - pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea
competenţelor acestuia. Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o persoană
capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime
atitudinea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să -şi achiziţioneze în mod independent
cunoştinţele şi competenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de cunoştinţe, atitudini şi
competenţe de comunicare formate pe parcursul şcolarităţii.

Actuala programă şcolară propune o ofertă flexibilă, care permite cadrului didactic să modifice,
să completeze sau să înlocuiască activităţile de învăţare. Se urmăreşte astfel realizarea unui demers
didactic personalizat, care să asigure formarea competenţelor prevăzute de programă în contextul
specific al fiecărei clase şi al fiecărui elev. Includerea clasei pregătitoare în învăţământul general şi
obligatoriu implică o perspectivă nuanţată a curriculumului la acest nivel de vârstă. Este necesar ă
o abordare specifică educaţiei timpurii bazată, în esenţă, pe stimularea învăţării prin joc, care să
ofere în acelaşi timp o plajă largă de diferenţiere a demersului didactic, în funcţie de nivelul de
achiziţii variate ale elevilor. Trecerea de la grădiniță la clasa pregătitoare nu lasă urme în atitudinea
copiilor dacă avem un suflet cald, ne apropiem cu drag de ei, ne adresăm într-un limbaj accesibil
lor, avem spirit ludic și îmbinăm echilibrat exigența cu destinderea.

În comunicarea didactică trebuie să fim conciși, preciși și expresivi, în același timp, pentru a
facilita transferul, dar și pentru înțelegerea mesajului transmis. Toate informațiile pe care le
transmitem trebuie adaptate scopului și obiectivelor didactice, precum și nivelului intelectual al
elevilor. Învățătorul trebuie însă să știe și să asculte. Elevul conștientizează dacă partenerul lui
de comunicare doar pare că-l ascultă și atunci refuză să mai comunice. În relația de comunicare,
învățătorul trebuie să creeze o situație favorabilă exprimării elevului care să nu se simtă judecat
sau manipulat prin întrebări. A ști să asculți este o știință. Chiar dacă anumite persoane dau
impresia că ascultă, tot limbajul trupului lor arată că de fapt informația nu alunge la ei. Absența
comunicării rezultă și din absența ascultării reale a interlocutorului. Absența ascultării poate fi
determinată de lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul emițătorului. Abric, Jean –
(Claude - Psihologia comunicării, Teorii şi metode, Editura Polirom, Iasi, 2004 Pânişoară, Ion Ovidiu
- Comunicarea eficientă, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008)
În instruirea tematică, învățătorul proiectează obiectivele învățării promovate de curriculum-ul
nucleu în jurul unei teme, iar elevii aleg sau propun propriile lor teme de studiu. Acest fapt duce la
creşterea interesului copiilor pentru temele studiate și față de mesajul transmis.

Rolul învățătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din partea
societății și, prin metode didactice activ-participative folosite în cadrul activităților ce se desfășoară
în clas ă, cât și în activitățile extrașcolare, poate și chiar are datoria profesională și morală de a-i
ajuta pe cei cu deficiențe de limbaj până la o corectare totală, dacă este posibil (plan de intervenție
personalizat, recomandarea unui logoped), iar celorlalț i să le înfrumusețeze și să le îmbogățească
vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru reușita în viață.

Din clasa pregătitoare comunicarea se face pe suport intuitiv (povestiri după imagini, probleme
după imagini etc). În clasele II-IV se folosesc atât imagini artistice (tablouri, filme, Power-Point),
cât si sintetice ( hărți, scheme).

Aplicarea metodelor activ-participative conduc la facilitarea exprimării. Metodele de predare

colaborative şi de cooperare sunt metode de predare în care copiii lucrează împreună, în perechi
sau în grupuri mici, învaţă să lucreze ca o echipă , comunică direct între ei, faţă în faţă. În cadrul
acestor metode, elevii îşi împărtăşesc ideile, se ajută unii pe alţii să înţeleag ă şi să găsească soluţii,
stau unii lângă alţii, explică celorlalţi ceea ce ştiu, discut ă împreună fiecare aspect al temei pe care
o au de rezolvat. Comunicarea dintre copii reprezintă o cale naturală pentru aceştia de a învăţa
lucruri noi unii de la ceilalţi.

O altă modalitate de ameliorare a comunicării este limbajul responsabilităţii - o formă de

comunicare prin care îţi exprimi propriile opinii şi emoţii fără să îţi ataci interlocutorul. Această
formă de comunicare este o modalitate de evitare a criticii, etichetării, moralizării interlocutorului,
focalizând conversaţia asupra comportamentului, şi nu asupra persoanei.

Pentru perfecţionarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea şi respectarea unor reguli
de către profesori:

vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);
 încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele
transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor,
concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;
folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de
regulă, orală şi vizuală, concomitent);

repetarea mesajelor mai complexe.

În comunicarea didactică, toate elementele sistemului beneficiază de o elaborare riguroasă.

Astfel, comunicarea didactică prezintă următoarele caracteristici:

se bazează pe documente normative (plan de învățământ, programă școlară) și

școlare (planificare calendaristică, proiect didactic);
se desfășoară într-un cadru organizat, conform principiilor didactice, în instituții

specializate;

emițătorul/ profesorul are o pregătire specială și competențe certificate;

în construcția mesajelor profesorii au în vedere particularitățile de vârstă și

individuale ale elevilor, mediul social în care trăiesc aceștia, precum și utilizarea unui repertoriu
comun de sensuri și semnificații ale termenilor;

este un act intenționat care vizează modificări cognitive, afective,

comportamentale, acționale ale elevilor;
necesită o evaluare, un feed-back din punct de vedere al eficienței.
Calitățile comunicării didactice depind de o multitudine de factori: strategiile de instruire și
comunicare utilizate, stilul de predare-învățare folosit, personalitatea profesorului și elevilor,
managementul acesteia.

În organizarea și desfășurarea comunicării didactice, intervin următoarele etape:

stabilirea și precizarea obiectivelor urmărite;
selectarea informațiilor sau cunoștințelor semnificative ce urmează a fi transmise;
corelarea acestora cu experiențele anterioare ale elevilor pentru a facilita integrarea noilor
cunoștințe în bagajul pre-existent;
ordonarea informațiilor transmise de la simplu la complex, inductiv și deductiv;
utilizarea unor mijloace și materiale didactice adecvate procesului de înțelegere a cunoștințelor
transmise;
evaluarea eficienței comunicării.
Ţinând cont de ceea ce spunea pedagogul francez Celestin Freinet: “Problema principală a
educaţiei rămâne nu atât conţinutul învăţământului, cum s-ar crede astăzi, cât modul de a provoca
setea de cunoaştere a copilului …” rămâne ca noi, dascălii, să găsim cele mai potrivite modalităţi
de eficientizare a demersului didactic, astfel încât să stimulăm apetitul pentru lectură al elevilor.
Şcoala are menirea de a forma un lector competent, dar şi un cititor care să-şi formeze gustul
propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieţii. Faptul că programele
actuale sunt puse sub semnul comunicării are drept consecinţă conceperea lecturii atât ca act de
cunoaştere cât şi ca act de comunicare (textul devine astfel dinamic, fiind un dialog al receptorului
cu textul, participare activă la procesul de reconstruire a sensurilor).
Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitatea de comunicare între oameni, făcându-se
ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Lectura elevilor este un act intelectual esenţial, care trebuie
îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie. Importanţa lecturii este dată de aspectele educative
pe care le implică:
-aspectul cognitiv: prin lectură elevii îşi îmbogăţesc cunoştinţele despre lume, despre realitate;
-aspectul educativ: lectura contribuie esenţial la educarea copiilor în dimensiunile etice şi
estetice;
-aspectul formativ: constă în faptul că lectura are drept consecinţă formarea şi consolidarea
deprinderilor de muncă intelectuală, dezvoltarea gândirii, a imaginaţiei, a capacităţii de exprimare
corectă şi expresivă.
Prin lectura elevilor la clasele primare se urmăresc finalitățile: consolidarea deprinderii de citire
corectă, fluentă, conştientă şi expresivă, formarea şi dezvoltarea gustului pentru lectură, lă rgirea
ariei de informaţie a elevilor, creşterea interesului pentru cunoaşterea realităţii, îmbogăţirea şi
dezvoltarea sentimentelor într-o gamă complexă, cunoaşterea şi înţelegerea valorilor etice,
cultivarea sentimentelor, convingerilor, comportamentelor morale, dezvoltarea gustului estetic,
îmbogăţirea şi activizarea vocabularului, dezvoltarea capacităţii creative, formarea idealurilor etice
şi estetice, dezvoltarea capacităţii de a gândi, şi de a se exprima în conexiuni interdisciplinare,
lărgirea orizontului imaginativ, al capacității de imaginare a unor universuri posibile, ca o
anticipare a lumii viitorului.
Obiectivul lecturii îl constituie consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conștientă și
expresivă. Fluența înseamnă citire aparent lipsită de efort, cu expresivitate și inflexiuni relevante
ale vocii. Ea poate fi dezvoltată prin instruire direct, folosind cititul repetat sau prin încorporarea
cititului repetat într-un context care este interesant și are sens.
Metodele și tehnicile didactice aplicabile în scopul dezvoltării fluenței sunt: citirea repetată, citirea
în gând, cititul cu un prieten, teatrul cititorilor (citirea pe roluri), cititul în cor şi repetarea.
Stimularea interesului pentru lectură începe din clasa pregătitoare. Ştim că micii ş colari sunt
vrăjiţi de carte, sunt purtaţi de aceasta în universul minunat al cunoaşterii. Învăţătorul este dator să
îndrume paşii tinerelor mlădiţe pe acest nou drum, plin de neprevăzut. Un rol important îl are
conversaţia problematizată, care menţine vie relaţia dascăl- elev. În clasa I, când se incepe studierea
textelor acestea trebuie analizate şi comentate în mod amănunţit, se recomandă lecturi potrivite
vârstei, pe marginea cărora se poartă discuţii. După ce textele au fost parcurse, pot fi formulate
următoarele cerinţe:

-să formuleze întrebări pe care să le adreseze colegilor;

-să folosească cuvintele noi şi expresiile artistice în contexte variate; -

să redea prin cuvinte proprii conţinutul textelor citite;

-să recunoască ilustraţiile care înfăţişează personaje sau scene din poveştile citite; -
să le aşeze în ordinea desfăşurării faptelor.

La clasa a II- a, la ora de lectur ă, sub îndrumarea învăţătorului, elevii pot fi deprinşi să se orienteze
în structura unei cărţi, ceea ce îi va ajuta mult la efectuarea notaţiilor scrise în legătură cu cărţile
citite în clasele următoare. O altă formă de îndrumare a lecturii o constituie formarea bibliotecii de
clasă, precum şi a bibliotecii personale. Prima se compune din cărţi aduse de copii , sau numai de
învăţător, se stabileşte un bibliotecar al clasei şi apoi se trece la împrumutarea cărţilor.

La clasele a III-a şi a IV-a interesul elevilor pentru lectură se amplifică. La studierea unor autori se
urmărește stimularea elevilor în citirea ş i a altor opere scrise de aceştia. Se pot întocmi cu elevii
portofolii pentru fiecare scriitor cunoscut, cuprinzând portretul, date biografice şi aspecte esenţiale
din opera lor, prilej cu care poate fi stârnită curiozitatea şi interesul pentru lectură. În orele de
lectură se va urmări :

exersarea actului citirii în cadrul lecţiilor de citire, a lecturilor cuprinse în manuale şi a lecturii
suplimentare;

se va insista pe fluenţa, ritmul citirii şi intonaţia adecvată;

exersarea citirii cu voce tare, în ritm lent sau mediu impus de specificul învăţării care în faza
iniţială oferă posibilităţi de depistare şi ameliorare a greşelilor;

asocierea conţinutului de caracterul conştient al celor citite, lăsând autonomie elevilor pentru
lectura în gând;

dirijarea şi controlul lecturii în permanenţă atât de către învăţător cât şi de către

părinţi;

evaluarea periodică asupra vitezei cititului, urmărindu-se evoluţia formării deprinderilor de citire
rapidă şi corectă;

asimilarea activă şi conştientă a celor comunicate în scris (sau oral) care să permită efectuarea
unei lecturi funcţionale;

stimularea stăruinţei, perseverenţei copiilor de a parcurge un text pentru a căuta răspunsuri la

întrebări sau pentru a desprinde idei esenţiale.

Modalităţi de realizare a activităţilor de lectură sunt: munca cu cartea - citirea expresivă, recenzia
unor cărţi , lecțiile de popularizare a cărților, organizarea expoziţiilor de carte, ghicitorile literare,
filmele regizate după poveşti, dramatizările, şezătorile literare, medalionul literar, concursurile.

Valorificarea textelor literare în serbări şcolare, montaje literare, şezători literare, teatru literar,
procese şi jocuri literare, constituie nu numai o splendidă activitate artistică, ci şi o formă de
cunoaştere a cât mai multor opere literare.

Prin dezvoltarea competenţelor de comunicare, elevul va avea următorul profil: civilizat, sociabil,
comunicativ, implicat, interesat, creativ. El:
 va înţelege că poate comunica, transmiţând celor din imediata apropiere propriile
gânduri, opinii, sentimente, într-un mod care să-l facă înţeles;
■ va respecta regulile unui dialog civilizat;

■va descoperi că poate comunica folosind o multitudine de limbaje convenţionale şi

neconvenţionale;
■ va reflecta la importanţa comunicării în viaţa fiecăruia şi se va apropia mai uşor de bogăţia
transmisă prin intermediul mesajelor scrise;

■ va observa că prin intermediul comunicării se poate apropia de cei din jurul său, stabilind
relaţii armonioase;
■ va fi interesat să găsească soluţii la diferite probleme prin intermediul comunicării, cărţilor,
calculatorului;
■ va cunoaşte unde/cum găseşte informaţiile de care are nevoie;

■ va descoperi plăcerea lecturii dintr-o carte, de pe calculator/tabletă, de pe iPad, de pe eBook

sau orice alt suport;
■ va avea plăcerea de a merge la teatru, de a viziona un film.

Acordând cu toţii o mai mare atenţie relaţiilor de comunicare între noi, ascultându-l cu adevărat
pe interlocutor, recepţionând cu adevărat ceea ce ni se comunică, colaborând, putem crea, la nivel
familial, de grup sau la locul de muncă o lume mai bună.

1.2. Activitatea și caracteristica comunicării la copilul de vîrstă școlară mică

Comunicarea este un proces de complexitate deosebită şi în special vârsta şcolară mică

coincide cu integrarea socială a copilului într-un grup organizat în care comunicarea are un rol
foarte important în relaţionarea cu cei din jur şi tot la această vârstă prin procesul didactic se
formează şi se dezvoltă cea mai importantă latură a comunicării şi anume limbajul. Acesta ştiind
că este un factor psihologic de importanţă primară deoarece reprezintă canalul de comunicare cu
ponderea cea mai semnificativă în comunicare interumană şi că totodată la această vârstă elevii se
raportează la fenomenul limbă, diferit, raportare care îi favorizează pe unii şi dimpotrivă îi
dezavanjează pe alţii.
 Comunicarea este o valoare social - umană şi educaţională de prim rang. Activizarea şi
educarea ei în şcoală corespund exigenţelor sociale actuale, celor mai profunde necesităţi umane
şi, de asemenea, cerinţelor definitorii pentru învăţământul formativ spre care tindem în şcoala
românească.
Comunicarea poate fi definită şi caracterizată mai ales prin capacităţile şi competenţele
specifice umane ce converg spre dezvoltarea personalităţii, a omului ca membru activ al grupului
social, al societăţii. Accepţiunea conform căreia comunicarea se referă nu numai la transmiterea
informaţiilor, mesajelor, ci şi la dezvoltarea şi optimizarea relaţiilor inter- umane de cunoaştere,
colaborare, cooperare, constituie un imbold pentru educatori, care trebuie să depună eforturi
susţinute în cadrul activităţii de educaţie - instrucţie pentru a forma la elevi atitudini şi
comportamente comunicative, pentru a le fundamenta bazele competenţei de comunicare. La copii
există o comunicare "naivă", prin manifestarea spontană în orice situaţie. Cenzura, pe care la adult
o exercită factorul raţional, nu funcţionează încă. Copilul vorbeşte orice, oricum, cu oricine, uneori
nefiind necesară nici existenţa unui locutor, a unui partener de dialog.
Comunicarea, în ciclul primar, alături de formarea unor priceperi şi deprinderi, a unor capacităţi
de comunicare, vizează şi cultivarea dorinţei de cunoaştere şi autocunoaştere a elevilor, a
respectului pentru ceilalţi, a unei atitudini de implicare şi participare la viaţa grupului social din
care fac parte -clasa de elevi, şi a societăţii - în perspectivă.
În activităţile de predare - învăţare se acordă o atenţie sporită organizării acestora ca "situaţii de
viaţă" şi "jocuri de influenţă" fundamentate pe comunicare, evaluate după criterii ştiinţifice, atunci
se creează premisele formării unei reale şi eficiente competenţe de comunicare la şcolarii mici.
La copiii mici, comunicarea se caracterizează prin spontaneitate şi sinceritate mai degrabă, decât
printr-o exprimare controlată, supusă unor rigori ce ţin de conţinut, de mijloace, de canoane. Se
poate afirma că orice copil normal dezvoltat psihic posedă un potenţial comunicaţional specific ce
rezultă din nevoia lui de comuniune.
În soluţionarea optimă a problemelor pe care le ridică noile sarcini ale învăţătorului,
formarea şi dezvoltarea competenţei de comunicare a copiilor este atât o valoroasă rezervă, cât şi
un reper pentru demersul formativ spre care tinde educaţia în general. Când organizarea activităţii
instructiv - educative rămâne în urma potenţialului de comunicare şi angajare al elevului, apar
fenomene care frânează dezvoltarea.
Comunicarea, în ciclul primar, alături de formarea unor priceperi şi deprinderi, a unor
capacităţi de comunicare, vizează şi cultivarea dorinţei de cunoaştere şi autocunoaştere a elevilor,
a respectului pentru ceilalţi, a unei atitudini de implicare şi participare la viaţa grupului social din
care fac parte -clasa de elevi, şi a societăţii - în perspectivă.