Sunteți pe pagina 1din 38

3 POLITICI ŞI INSTRUMENTE

COMERCIALE

3.1 Politica comercială. Concept, trăsături, instrumente


3.2 Instrumente de politică comercială de natură tarifară
3.3 Instrumente de politică comercială de natură netarifară
3.4 Politica comercială promoţională şi de stimulare
a exporturilor
3.5 Indicatori de măsurare a gradului de integrare
în comerţul internaţional
3.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective
3.5.2 Înclinaţia către export
3.5.3 Rata de penetrare pe piaţa internă
3.5.4 Rata de schimb
3.5.5 Indicatori ai gradului de specializare internaţională
3.5.6 Indicatori ai gradului de concentrare a exporturilor
şi importurilor
3.6 Balanţa de plăţi
Probleme pentru reflecţie
Bibliografie orientativă
Politici şi instrumente comerciale

3.1 Politica comercială. Concept, trăsături, instrumente

Politica comercială se poate defini ca repezentând acea concepţie


coerentă cu privire la mijloacele pe care o ţară le poate utiliza în relaţiile
comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor care pot deriva
din aceste schimburi.

Departe de a se putea desfăşura independent, politica comercială se


supune unei duble constrângeri:
• pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte măsuri de politică
economică decise la un moment dat la nivel naţional;
• pe de altă parte, va fi influenţată şi de măsurile de politică
economică decise de alte ţări, în acest domeniu suveranitatea
naţională nefiind niciodată intactă.

În relaţiile cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politici


economice:
• Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care ţara
respectivă consumă ceea ce produce, fără a recurge la importuri.
Dacă, conform definiţiei, sistemele autarhice nu au nici un fel de legături cu
alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, de vreme ce nici o
naţiune nu dispune de toate resursele, naturale şi umane, pentru a produce
ceea ce e necesar pentru locuitori, şi nici permanentă, deoarece
dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contactelor cu
exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de Nord
etc.).
Fundamentele comerţului internaţional
• Specifice protecţionismului – doctrină economică care constă în
protejarea economiei naţionale prin limitarea sau interzicerea
importului de produse străine.
În acest caz, ţara filtrează schimburile cu exteriorul prin intermediul a
diferite modalităţi protecţioniste, tarifare (presupun utilizarea barierelor
vamale) şi netarifare (utilizarea unor bariere de natură netarifară, precum
contingente, norme tehnice, formalităţi administrative etc.)
• Specifice liberului schimb – doctrină economică liberală
caracterizată prin libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea relaţiilor
economice internaţionale.
Conform teoriilor liberale, o ţară va fi avantajată de participarea la
schimburile internaţionale în măsura în care se va specializa (legea
avantajelor absolute, legea avantajelor comparative etc.) şi îşi va deschide
frontierele.
Există raţiuni pentru a alege atât măsuri de politică comercială
protecţionistă cât şi specifice liberului-schimb. În continuare vom trece în
revistă câteva din argumentele prezente în literatura de specialitate privind
avantajele celor două tipuri de politică comercială.

Avantajele liberului-schimb
Într-un regim de liber-schimb, sistemul preţurilor va permite atingerea unui
optim al producţiei, astfel încât alocarea resurselor (bunuri şi factori de
producţie) să fie cea mai bună posibil. Preţurile produselor (care nu vor
include şi cheltuielile de transport, ci numai pe cele de producţie) vor fi
egale cu costul marginal, diferenţele de productivitate asigurând o utilizare
optimă.
Trebuie totuşi observat că optimul de producţie nu este acelaşi lucru cu
optimul de bunăstare, de vreme ce sistemul - un sistem eficient de preţuri -
nu este întotdeauna şi unul just din punct de vedere social. Cele două
concepte pot totuşi să se suprapună în cazul în care sunt îndeplinite
următoarele două condiţii:
• distribuirea veniturilor nu suferă modificări;
• creşterea veniturilor nu va determina şi modificarea distribuirii
acestora.
Politici şi instrumente comerciale
Cu toate acestea, efectele liberului-schimb asupra bunăstării populaţiei pot
fi analizate în două situaţii:
• Dacă se atribuie o pondere egală unei creşteri a venitului indiferent
de ţara în care acest lucru se produce (optim globalizat), liberul
schimb va antrena nu numai un optim de producţie, dar şi de
bunăstare;
• Dacă se utilizează principiul compensaţiei, conform căruia situaţia
din T0+1 aduce mai multă bunăstare decât situaţia din T0, respectiv
dacă ea permite compensarea dezavantajelor şi un plus de avantaje
în raport cu situaţia iniţială.
C Neme1 consideră că cel puţin doi factori recomandă liberul-schimb ca
ameliorând mai degrabă distribuţia veniturilor în plan mondial decât
deteriorarea lor, respectiv:
• faptul că duce la creşterea producţiei;
• faptul că elimină taxele vamale stabilite de statele bogate în
favoarea lor.
Cu toate acestea, trebuie făcută observaţia că liberul schimb va duce la
creşterea bunăstării generale numai în cazul unei distribuţii date a
veniturilor în plan mondial; în cazul în care însă se doreşte modificarea
respectivei distribuţii, meritele liberului schimb se vor atenua vizibil.

Meritele protecţionismului – argumentele industriilor în formare


Tezele protecţioniste insistă asupra deficienţelor pieţei, deoarece:
1. piaţa internaţională se dovedeşte a fi rigidă, de vreme ce
concurenţa nu poate fi perfectă, şi asta deoarece, pe de o parte,
monopolurile restrâng producţia şi, pe de altă parte, monopsonurile
restrâng consumul.
2. reacţiile la variaţiile de preţ, atunci când există, se datorează
excesiv efectului Cobweb. Aşteptările producătorilor şi
consumatorilor se susţin reciproc, iar reacţiile acestora duc la
destabilizarea pieţei. De exemplu, o recoltă de cafea necesită un
interval de minim patru ani pentru a atinge nivelul minim şi de şapte
ani pentru nivelul maxim. Creşterea cererii va duce la creşterea
preţurilor, ceea ce va stimula apariţia de noi plantaţii, dar efectele

1 C. Neme,Economie internationale. Fondements et politiques, 1996, p. 300


Fundamentele comerţului internaţional
apariţiei acestora se vor resimţi abia atunci când cauzele care au
dus la creşterea preţurilor vor fi fost depăşite.
3. existenţa economiilor externe. Un tarif vamal protecţionist, menit să
apere piaţa internă, va fi aplicat până atunci când protecţia va
deveni competitivă. De aceea, la Geneva, planul Brasseur a propus
ca industriile ţărilor subdezvoltate să beneficieze de protecţie
temporară şi degresivă.
Istoria economică confirmă acest argument. Industrializarea Marii Britanii,
între 1817 şi 1846, s-a realizat la adăpostul Legilor Grâului (Corn Laws);
industria textilă americană, la adăpostul embargoului din 1807 etc.
Importanţa acestui argument depinde de extensia domeniului considerat.
Câştigul realizat la nivel de regiune, prin protecţie vamală, poate fi justificat
la scară naţională, iar câştigul naţional, la scară internaţională.

Neo-protecţionismul
Categoria neo-protecţionismului include toate acele măsuri, altele decât
cele tarifare, prin care se urmăreşte limitarea volumului importurilor sau
controlul preţurilor, precum şi ameliorarea competitivităţii industriei
naţionale. Aceste măsuri, pe care în continuare le vom prezenta sub
denumirea de „bariere netarifare” şi „promoţionale”, au cunoscut o creştere
accelerată începând cu 1974.

Definiţie: Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor


(juridice, administrative, fiscale, valutare etc.) adoptate la un
moment dat de către un stat, cu scopul promovării /
restrângerii schimburilor comerciale şi al protejării pieţei
interne în faţa concurenţei străine.
Funcţii:
1. De promovare a REI prin impulsionarea exporturilor;
2. De protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, prin
reglementarea şi controlul importurilor;
3. De realizare a unui echilibru dinamic între balanţa comercială şi balanţa
de plăţi, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
Instrumente şi măsuri de politică comercială:
‰ Tarifare (vamale)
‰ Netarifare (inclusiv paratarifare)
‰ Promoţionale (de promovare şi stimulare a exporturilor).

Sursa: N. Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Eficient,


2000
Politici şi instrumente comerciale

3.2 Instrumente de politică comercială de natură


tarifară

Definiţie: Politica vamală reprezintă acea componentă a politicii


comerciale care se realizează cu ajutorul unor reglementări
adoptate de stat şi care vizează intrarea / ieşirea mărfurilor
din ţară.

Funcţiile politicii vamale:


1. Fiscală – taxele vamale sunt o importantă sursă de venit la buget
2. Protecţionistă – taxele vamale de import, ridicând preţul mărfurilor
importate, protejează astfel produsele autohtone
3. De negociere – statele pot negocia, în cadru bilateral sau multilateral,
diferite concesii vamale, reciproce sau nereciproce.

Instrumente ale politicii vamale:


‰ Tarifele vamale, care cuprind taxele vamale percepute asupra
mărfurilor I/E
‰ Legile vamale, codurile şi regulamentele vamale

Taxele vamale

Definiţie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra


mărfurilor care trec graniţele vamale ale unei ţări.

Clasificare:
1. După scopul impunerii vamale:
‰ taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute
numai cu scopul procurării de venit la bugetul statului;
‰ taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat,
fiind percepute pentru a reduce forţa concurenţială a produselor
importate.
Fundamentele comerţului internaţional
2. După obiectul impunerii:
‰ Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate,
au o largă răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se
practică pe termen lung, au un nivel mai ridicat decât taxele vamale
de export sau tranzit.
‰ Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone
la export, nu au o largă răspândire, vizează un nomenclator
restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regulă, pentru a limita
anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza
prelucrarea lor în ţară, în perioade de criză sau în cazul în care ţara
exportatoare este principalul exportator pe piaţa internaţională,
pentru a determina creşterea preţului.
‰ Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care
tranzitează teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind
percepute cu scop fiscal; au un nivel scăzut, majoritatea ţărilor
încurajând tranzitul, ca importantă sursă de venit (utilizarea căilor,
mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)

3. După modul de percepere:


‰ Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a
mărfurilor I/E; se stabilesc sub forma unor procente care se raportează
la valoarea vamală a mărfurilor (ex: 20% din valoarea vamală a unui
autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe
vamale şi cele mai răspândite.
Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.
Dezavantaje:
• sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor
duce la reducerea încasărilor vamale şi reduce efectul
protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele vamale
suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.
• Permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai
mic decât valoarea reală (vezi prevederile Codului de evaluare
vamală - Runda Tokio, 1979, Runda Uruguay, 1994).
Politici şi instrumente comerciale
‰ Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a
mărfurilor I/E , sub forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării
respective (ex: 100.000 lei pentru o tonă grâu, pentru un tractor de
50 cai putere, automobil marca Renault etc.)
Avantaje: nu sunt influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă;
înlătură în mare parte posibilitatea fraudării deoarece taxa se
raportează la cantitatea de marfă importată.
Dezavantaje: folosirea lor este greoaie deoarece presupune un tarif
vamal foarte detaliat, mereu completat şi revizuit, cu fiecare tip de
produs.
‰ Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe
cele specifice.

4. După modul de stabilire de către stat:


‰ Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în
mod independent şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu
alte ţări. De regulă, se percep asupra mărfurilor care provin din ţări cu
care nu s-au încheiat acorduri comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii
celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate
în afara regimului clauza naţiunii celei mai favorizate. Ele au, de regulă,
un nivel ridicat şi nu fac obiectul negocierilor.
‰ Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în
înţelegere cu alte state, conform clauzelor din contractele bi şi
multilaterale. De regulă, se percep asupra mărfurilor ce vin din ţări care
îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (se aplică în
regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca
taxele vamale autonome şi fac obiectul negocierilor în cadrul
GATT/OMC.
‰ Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori
zero), care se aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se
extinde şi asupra mărfurilor din alte ţări. Reflectă un regim de favoare şi
sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza naţiunii celei mai
favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în
cadrul grupărilor economice integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.
Fundamentele comerţului internaţional
‰ Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state
ca răspuns la politica comercială considerată neloială a altor state.
Îmbracă două forme, taxe vamale antidumping şi taxe vamale
compensatorii, ambele categorii percepându-se ca taxe vamale
suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.
Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot depăşi): taxele vamale
antidumping nu pot depăşi marja de dumping (preţ internaţional – preţ
de dumping), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei la
export (sau al primei la export). Se pot percepe numai în urma unei
proceduri de anchetă, care să facă dovada prejudiciului. Măsura de
răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul
antidumping şi codul privind subvenţiile la export şi taxele
compensatorii). Acest lucru face ca cele două categorii de taxe să aibă
un dublu caracter, tarifar şi netarifar.

3.3 Instrumente de politică comercială de natură


netarifară

Definiţie: sumă de măsuri şi reglementări de politică comercială prin care


se împiedică/limitează/deformează fluxul bunuri şi servicii, cu scopul
apărării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de
plăţi.
Conform estimărilor GATT, dacă la începutul deceniului 8 existau circa 800 de
asemenea bariere, la începutul deceniului 9 numărul lor crescuse la peste 2000, iar
numărul lor este în creştere.
Clasificare:
‰ bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor
‰ bariere netarifare care implică limitarea importurilor prin mecanismul
preţurilor
‰ bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi
administrative
‰ bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea
comercială
‰ bariere netarifare care derivă din standardele aplicate produselor
importate şi indigene
Sursa: N.Sută, op.cit.
Politici şi instrumente comerciale
1) Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor
(restricţiile cantitative la import)
Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative;
ele pot fi totuşi admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei
financiare a ţării şi echilibrarea balanţei de plăţi, dar numai cu condiţia
administrării lor de o manieră nediscriminatorie.

‰ Interdicţii sau prohibiri la import : reglementări adoptate de stat prin care


se interzice total/parţial, pe perioade determinate/nelimitate, importul
anumitor produse.
Se pot utiliza fie din raţiuni economice (protejarea unor ramuri
economice sau echilibrarea balanţei de plăţi), fie politice (discriminarea
unei ţări) sau sanitare (protejarea sănătăţii populaţiei). Se realizează
prin refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la import.
Exemplu: în UE se utilizează în mod selectiv şi temporar interdicţii la
importul anumitor produse agricole.

‰ Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la


importul anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de
regulă un an.
Sunt:
• globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de
provenienţă) şi
• bilaterale (implică menţionarea ţării de provenienţă)

‰ Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un


produs/grupă de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni)
în funcţie de natura produsului, ţara de provenienţă, distanţă.
Sunt:
• automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind
acceptate într-un termen prestabilit; sunt folosite din
considerente de ordin statistic;
• neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import
(licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă
selectiv, în funcţie de ţară, produs etc. La rândul lor, cele
neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor
globale) şi individuale (eliberate pe baza contingentelor
bilaterale).
Fundamentele comerţului internaţional
‰ Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale,
între anumite ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub
presiunea) ţării importatoare, se obligă să reducă valoarea exporturilor
pentru un anumit produs o perioadă determinată de timp. Cu alte
cuvinte, reprezintă diminuări ale exporturilor acceptate chiar de ţările
exportatoare, sub ameninţarea din partea ţării importatoare a recurgerii
la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai mare de timp.
Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat
fiecărei ţări este diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază
într-un cadru confidenţial, neexistând obligativitatea notificării şi
ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să reglementeze
modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate
aceste trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă
gri”.
Au fost introduse în practica relaţiilor economice internaţionale la
sfârşitul deceniului 7. La începutul anilor 90, cele mai multe asemenea
restricţii erau impuse de UE (173 din 286), urmată de SUA (69 din 286);
cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi produsele agricole, iar
cele mai afectate ţări erau Japonia şi ţările din Europa de Est. De
regulă, bunurile care fac obiectul autolimitărilor aparţin acelor sectoare
din ţările dezvoltate care sunt confruntate cu dificultăţi structurale
(autoturisme, semiconductori, textile, încălţăminte etc).
Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale dintre SUA şi Japonia,
pe fondul creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor
introduse, deficitul nu s-a redus considerabil deoarece Japonia a redus
importul din SUA pentru anumite categorii negociate, dar a penetrat
piaţa cu alte categorii de produse. În plus, fluxurile de capital japoneze
spre SUA au crescut foarte mult.

‰ Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor : înţelegeri bi


sau multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi
controlată a comerţului internaţional cu anumite produse. Implică, pe
lângă autolimitările la export şi respectarea unor limite de preţ, a unor
prevederi privind clauza de salvgardare (la care pot face apel ţările
importatoare atunci când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de
dată relativ recentă (anii 80).
Politici şi instrumente comerciale
Cel mai cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu
produse textile, cunoscut sub numele de Acordul multifibre (AMF).
Reprezintă un acord cadru, care include o seamă de măsuri privind
reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive privind riscul de
dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere
juridic se traduc prin încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri
de ţări, ţări dezvoltate, importatoare şi ţări în dezvoltare, exportatoare. A
fost semnat pentru prima dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi prelungit
ulterior de mai multe ori (5), ultima prelungire în 1993. În 1990, peste
805 din exporturile mondiale se desfăşurau sub incidenţa AMF. În 1995,
a devenit operaţional Acordul privind textilele, semnat în cadrul Runda
Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în GATT, prin
eliminarea restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).

2) Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin


mecanismul preţurilor:
‰ Prelevările variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt
taxe vamale suplimentare, calculate ca diferenţă între preţurile interne
mai mari şi preţurile mondiale, mai scăzute; deoarece preţul comunitar
rămâne neschimbat, în vreme ce preţul mondial oscilează, diferenţa,
care se va modifica şi ea, poartă numele de prelevare variabilă.

‰ Preţuri minime şi maxime la import:


Preţurile minime – se folosesc atunci când costurile de producţie interne
sunt superioare celor din ţările concurente sau atunci când preţurile de
pe piaţa mondială scad astfel încât produsul respectiv ameninţă piaţa;
au niveluri apropiate de preţul intern cu ridicata; folosite începând cu
deceniul opt al secolului al XX-lea de către SUA şi CEE în cazul
produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole etc.
Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o
creştere artificială a preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la
niveluri apropiate de preţul produselor similare indigene.
Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important
de importator pe piaţa mondială.

‰ Ajustările fiscale la frontieră:


Fundamentele comerţului internaţional
Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care sunt supuse
mărfurile importate. Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia
produsele de export sunt exonerate de plata impozitelor indirecte, iar
cele de import sunt supuse aceloraşi impozite ca şi mărfurile indigene.
Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din evaluarea
diferenţiată a bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele
se percep la preţul cu ridicata, pentru mărfurile importate, la preţul CIF,
la care se adaugă taxele vamale şi alte taxe.

Forme ale ajustărilor fiscale:


TVA – impozit general de consum perceput la fiecare stadiu al
circulaţiei mărfurilor, nu la întreaga valoare, ci la valoarea adăugată.
Taxa în cascadă – impozit de consum calculat la fiecare stadiu al
circulaţiei mărfurilor, la întreaga valoare; are caracter cumulativ.
Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie
monopol al statului (tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor
considerate de lux (autoturisme, aparate video etc.).
Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.

‰ Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii) – au o dublă natură,


tarifară şi netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri
(antidumping şi privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii)
trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care se face dovada
prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate relaţiile comerciale.

‰ Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import – măsură conform


căreia firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor
vamale o cotă în valută din viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de
efectuarea lui; sumele depuse nu sunt purtătoare de dobânzi, ca atare,
pentru recuperarea pierderii, va fi necesară creşterea preţului la
bunurile importate.

3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale


şi administrative
Politici şi instrumente comerciale
Aceste formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera
discriminare fie în urma evaluării incorecte în vamă, fie prin obligaţia
completării unor documente suplimentare, complicate. Conform
regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe baza preţului din
factură, dacă este un preţ real, sau a unuia calculat conform
metodologiilor în vigoare.
Pentru depăşirea obstacolelor legate de documentaţia cerută, se
recomandă simplificarea şi tipizarea documentelor.

4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea


comercială
‰ Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică):
Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate de către stat (departamente,
ministere, instituţii centrale etc) se transformă în bariere netarifare
atunci când, pe baza unor reglementări în vigoare, firmele naţionale au
prioritate în raport cu cele străine în aprovizionarea organelor de stat.
Reglementările internaţionale, respectiv Acordul privind achiziţiile
guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie
guvernamentală care depăşeşte o anumită sumă trebuie să se facă prin
licitaţie, la care să participe atât firmele naţionale cât şi cele străine
(reglementările respective nu se aplică în cazul produselor militare, al
celor considerate a avea caracter strategic etc.).

‰ Comerţul de stat, format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzare-


cumpărare efectuate prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se
transformă în bariere netarifare atunci când firmele de stat beneficiază
de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin fiscal) în raport cu cele
private.

‰ Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea


importului şi stabilirea unor preţuri mai mari în cazul produselor care fac
obiectul acestui monopol.

5. Bariere netarifare care derivă din standardele tehnice aplicate


produselor importate şi autohtone (obstacolele tehnice)
Fundamentele comerţului internaţional
Obstacolele tehnice sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional
(standarde internaţionale) şi naţional (standarde naţionale) cu privire la
diferitele caracteristici tehnice şi de calitate ale produselor interne şi
importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în bariere
netarifare atunci când fie există standarde internaţionale dar nu se
respectă de către anumite ţări, fie nu există iar ţările adoptă
reglementări proprii, diferite şi neuniforme.

Forme:
‰ Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului
uman şi animal;
‰ Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate
consumului productiv;
‰ Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.

3.4 Politica comercială promoţională şi de stimulare


a exporturilor

Măsuri promoţionale
• Măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte
influenţarea potenţialilor clienţi externi.
Forme concrete:
‰ Negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri
comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică, care includ
clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza regimului naţional; ele
reprezintă baza juridică a schimburilor comerciale, asigurând stabilitate
şi continuitate.
‰ Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în
ţară, pentru o mai bună cunoaştere a concurenţilor.
‰ Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru
o mai bună cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de
reprezentare economică oficială cuprinde secţiile economice din cadrul
ambasadelor şi consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială, firmele îşi
Politici şi instrumente comerciale
pot crea în ţările partenere propria reţea de promovare a schimburilor,
prin filiale, sucursale, comis-voiajori, societăţi mixte etc.
‰ Asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi,
consultanţă şi asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu
privire la potenţialul de export al ţării care acordă asistenţa.
‰ Folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă.

Măsuri de stimulare a exporturilor


• Cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au
ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului,
creşterea gradului de cointeresare a producţiei şi exportului.
• De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac
parte din politica comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de
întreprindere), de reducere a costurilor, creştere a calităţii, fiind
legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat.

Măsurile de stimulare la nivel macro pot fi împărţite în patru categorii:


1. De natură bugetară:
‰ Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat
anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în
care costurilor lor depăşesc preţurile de pe piaţa mondială.
Se acordă selectiv, de regulă pentru:
• ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă),
ramuri sensibile la concurenţa străină;
• pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în
cazul cărora pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);
• în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.

‰ Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care


realizează un volum mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă
produse ale unor industrii importante pentru economia naţională; ele nu
urmăresc rentabilizarea unităţilor exportatoare, ci creşterea volumului
vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii pe mărfuri şi a orientării
geografice, în funcţie de interesele urmărite la un moment dat.
‰ Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor
mici şi mijlocii pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat,
Fundamentele comerţului internaţional
total sau parţial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acţiuni, manifestări,
etc. precum: facilităţi oferite în domeniul informaţional, al asistenţei
tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri şi expoziţii
internaţionale, pentru realizarea de către institute de specialitate de
studii şi cercetări de piaţă cu preţ redus sau gratuite etc.

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală


• Urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau
eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe şi
impozite şi, prin aceasta, creşterea câştigului net al exportatorilor.
‰ Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub
forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia
mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcţie de importanţa exportului
pentru economia naţională respectivă, de regulă fiind direct
proporţionale cu gradul de prelucrare al produselor. În această
categorie se include şi importul cu scutire condiţionată de plata
taxelor vamale sau regimul de drawback: se referă la importul
acelor produse (materii prime sau componente) care urmează să fie
încorporate sau prelucrate în vederea obţinerii de produse destinate
exportului.
‰ Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să apară sub
forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară


Se realizează prin intermediul sistemului bancar naţional şi / sau al unor
instituţii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi
garantarea creditelor de export.
‰ Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:
• Creditul cumpărător = creditul acordat de către o bancă din ţara
exportatorului importatorului străin sau băncii acestuia.
De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-90% din valoarea
tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau
dintr-un alt credit) sub formă de avans.
Politici şi instrumente comerciale
Aceste credite se acordă de către instituţii specializate în finanţarea
exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o
convenţie de credit între importator (banca sa) şi banca exportatoare.
Asigurarea creditelor cumpărător este obligatorie şi se realizează de
către banca exportatorului, la o instituţie de asigurare din ţara sa. Costul
asigurării este suportat, de regulă, de importator.
• Liniile de credit = sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de
către o instituţie financiară din ţara exportatorului în favoarea unei
instituţii financiare din ţara importatorului, în baza unor acorduri
inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări (exportatoare şi
importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul
acordat importatorilor. Caracteristici:
9 Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în
general bunuri de valori foarte mari;
9 Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani);
9 Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de
cumpărare trebuie să se situeze peste o anumită valoare
considerată ca minimă.
• Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzător
(furnizor)/exportator cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor
exporturi de valoare mai mică şi pe perioade reduse de timp.
Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care
oferă facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse suficiente
pentru a aştepta sfârşitul perioadei de creditare, de aceea, în practică,
furnizorii finanţează creditele acordate împrumutându-se (luând credit)
de la o instituţie de credit, în general o bancă comercială / specializată
în finanţarea exporturilor.
Băncile respective condiţionează acordarea acestor credite către
exportatori de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Costul
asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, va fi
suportat de importator (direct, prin evidenţierea ei separat în contract
sau indirect, prin includerea ei în preţ).
‰ Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului
exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor
livrate pe credit.
Fundamentele comerţului internaţional
Principalele categorii de risc:
• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea
acestuia de a achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul
de plată al cumpărătorului (reaua credinţă) în situaţia în care livrările
corespund contractului.
• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări
includ aici şi riscurile legate de calamităţi naturale: cutremure,
inundaţii, uragane etc.
• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de
modificarea cursului de schimb al monedei din contract.
Majoritatea ţărilor au creat instituţii specializate de asigurare, de regulă
cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie specializată de
finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt
controlate şi sprijinite de statul respectiv.
Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea
creditului acordat, cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau
cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile economice se acoperă
75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de
regulă de către importator, este în funcţie de categoria de risc asigurată
şi de calitatea beneficiarului creditului.
‰ Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară
din ţara importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca
creditoare din ţara exportatorului să achite contravaloarea mărfurilor
livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În orice
contract comercial internaţional, obligaţia principală a părţilor e
reprezentată de obligaţia contractanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile
asumate. Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei a doua relaţii
obligaţionale, secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când
obligaţia asumată iniţial nu a fost îndeplinită.
Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie suplimentară privind
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:
9 să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub
forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia
partenerilor acesteia = garanţie reală.
9 să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume
obligaţia că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care se
garantează nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată. În acest caz,
Politici şi instrumente comerciale
obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de garanţie bancară, care
face parte din grupa garanţiilor personale.
Pot fi garanţi: firmele şi companiile industriale, societăţile de asigurări
(frecvent), statul (reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală,
ministrul de finanţe) şi instituţiile financiare.

4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară


‰ Primele valutare = sume suplimentare acordate exportatorilor în
momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai
avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu
primă. Se acordă diferenţiat, pe grupe de mărfuri, zone geografice.
‰ Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe
termen scurt şi numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei
naţionale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare
interne a acesteia. Diferenţa între gradul de depreciere şi reducerea
puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru export, care
poate permite reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului
în monedă naţională. Acest fenomen este cunoscut drept dumping
valutar. Politica de depreciere îşi poate atinge scopul numai atunci
când cererea pentru produsele de export este elastică faţă de preţ.

3.5 Indicatori de măsurare a gradului de integrare


în comerţul internaţional

3.5.1 Gradul de deschidere al economiei respective

De vreme ce statele lumii au dimensiuni şi forţe diferite, ar fi nerelevant să


comparăm, în valoare absolută, volumul comerţului exterior al SUA cu cel,
să zicem al Bulgariei sau României. Pentru a obţine un rezultant relevant şi
comparabil se poate raporta valoarea acestuia la volumul producţiei ţării.

X
Gradul de deschidere = ∗ 100
PIB
Fundamentele comerţului internaţional
Cu cât gradul de deschidere al unei economii este mai ridicat, cu atât ţara
respectivă este mai integrată în CI şi, în consecinţă, mai dependentă de
pieţele de desfacere externe.
Facem observaţia că, în cazul anumitor ţări industrializate, care dispun de o
importantă piaţă internă, capabilă să absoarbă mare parte din producţie,
gradul de deschidere al economiei nu este foarte ridicat (vezi, de pildă,
cazul SUA sau al Federaţiei Ruse). Pe de altă parte, în cazul ţărilor
dezvoltate de dimensiuni teritoriale reduse (cazul ţărilor europene), gradul
de deschidere este foarte ridicat, ca urmare a unei pieţe interne insuficiente
în raport cu capacitatea de producţie.

3.5.2 Înclinaţia către export

Pentru fiecare economie, căutarea echilibrului între exporturi şi importuri


reprezintă o preocupare permanentă, fiecare stat căutând să-şi acopere, pe
cât posibil, importurile printr-un nivel echivalent al exporturilor.
Poziţia de echilibru se măsoară cu ajutorul ratei de acoperire a importurilor
prin exporturi, care se determină ca raport între nivelul exporturilor
(exprimate în preţuri FOB) şi cel al importurilor (exprimat în preţuri CIF).

X ( fob )
Rata de acoperire = ∗ 100
M (cif )

Acest indicator se poate calcula fie pentru ansamblul balanţei comerciale,


fie pentru o anumită categorie de produse (autoturisme etc). Teoretic, o
rată:
• superioară valorii de 100% semnifică existenţa unui excedent
comercial,
• o rată inferioară lui 100% semnifică existenţa unui deficit comercial.
Facem de asemenea observaţia că, de regulă, valoarea exporturilor şi
importurilor va fi calculată în mod diferit (preţurile FOB =/= CIF2), ceea ce

2 Exemplu: preţul FOB (costul încărcării la bordul vasului, fără cheltuieli de asigurare) = 1000 u.m. (950 = preţul mărfii,
50 = transport intern), iar preţul CIF (costul care include şi valoarea transportului extern şi a asigurării) este de 1300
u.m. (1000 – preţul FOB, 300 – transport extern şi asigurare).
Politici şi instrumente comerciale
înseamnă că exporturile vor fi subevaluate în raport cu importurile. În
aceste condiţii, punctul de echilibru va fi atins la un nivel inferior valorii de
100%. Pentru a evita acest inconvenient, anumite statistici oferă valoarea
importurilor exprimată în preţuri FOB pentru a permite măsurarea mai
exactă a ratei de acoperire.

3.5.3 Rata de penetrare pe piaţa internă

Acest indicator permite măsurarea părţii ocupate de produsele străine


consumate sau utilizate în total bunuri consumate pe piaţa internă
considerată.

Piaţa internă (Pi) = Y + (M – X), unde Pi = piaţa internă, Y = producţia internă,


X = exporturi, M = importuri
M
Rata de penetrare = ∗ 100
Pi

Exemplu: Să presupunem cazul unei pieţe a autoturismelor pe care se


înregistrează următoarea situaţie:
• Producţia naţională: 1.000.000 bucăţi
• Importul: 200.000 bucăţi
• Exportul: 100.000 bucăţi
În acest caz, obţinem:
• Piaţa internă = 1.000.000 + (200.000 – 100.000) = 1.100.000 bucăţi
200.000
• Rata de penetrare = ∗ 100 = 22%
1.100.000

Valoarea de 22 % arată că, pentru perioada considerată, piaţa internă a


autoturismelor este ocupată în proporţie de 22 % de autoturisme de origine
străină.
Fundamentele comerţului internaţional
3.5.4 Raportul de schimb

Acest indicator (Terms of Trade sau Rapport d’échange) ilustrează condiţiile în


care o ţară schimbă produse cu o altă ţară. Noţiunea a fost în special
utilizată de clasicii englezi care doreau să utilizeze preţurile reale, de pildă
preţul în grâu pentru o tonă de oţel. În prezent se utilizează pentru a
aprecia nivelul de trai dintr-o anumită ţară (o maşină reprezintă x salarii), în
care există un curs de schimb oficial.

Raportul de schimb = cantitatea / valoarea bunurilor exportate pentru a obţine o


unitate de bunuri importate, într-o anumită perioadă de timp.
Raportul de schimb = qx / q m

Exemplu: să presupunem că analizăm schimburile comerciale realizate


între o ţară A (producătoare de grâu) şi o ţară B (producătoare de
autoturisme). Problema care se ridică este de şti câte tone de grâu trebuie
să furnizeze ţara A pentru a procura un autoturism din ţara B.
Să considerăm raporturile de schimb următoare:
• Anul t: x tone de grâu pentru 1 autoturism;
• Anul t +1: y tone grâu pentru 1 autoturism
Pot să apară trei situaţii diferite:
1. cazul în care y = x , avem o stabilitate a termenilor de schimb;
2. cazul în care y > x , deteriorare a termenilor de schimb pentru
ţara A (care exportă grâu şi care va trebui să exporte o cantitate mai
mare pentru aceeaşi cantitate de autoturisme); în acelaşi timp,
pentru ţara B avem o îmbunătăţire a termenilor de schimb;
3. cazul în care y < x, amelioarare a termenilor de schimb pentru
ţara A (deteriorare pentru ţara B).

În acest caz, avem o abordare simplificată a indicatorului, care nu are în


vedere decât două ţări şi două produse. Evident, se pot face şi evaluări
globale, determinând raportul de schimb între produse şi în termeni
factoriali.
Politici şi instrumente comerciale
Raportul de schimb între produse, brut şi net

Raportul brut al schimburilor : raport între indicele volumului exporturilor şi cel al


importurilor
Ix
Raport brut al schimburilor = ∗ 100
Im

Valoarea exporturilor şi importurilor este corectată prin aplicarea indicelui


corespunzător preţurilor. O rată superioară valorii de 100% indică o
deteriorare a raportului de schimb, ceea ce arată că ţara importatoare
trebuie să finanţeze acelaşi volum de importuri printr-o creştere a
exporturilor. Aşa de pildă, o valoare de 110% în raport cu anul anterior
arată că ţara trebuie să exporte un volum de 110 unităţi pentru a importa
acelaşi volum de 100 unităţi.
Raportul brut a fost utilizat de Ricardo şi de clasicii englezi, dar nu mai este
la fel de mult utilizat astăzi.

Raportul net al schimburilor = raportul dintre indicele relativ al preţurilor la


export şi import.
Ipx
Raportul net al schimburilor = ∗ 100
Ipm

Indicele este considerat a fi net pentru că ia în consideraţie variaţia


preţurilor şi nu a cantităţilor. El analizează evoluţia puterii de cumpărare
externe a unei naţiuni, respectiv capacitatea sa de a finanţa într-o proporţie
mai mare sau mai mică importurile. Un indice egal cu 100% semnifică
faptul că preţurile la export şi import au variat în aceeaşi proporţie, marcând
o stabilitate la nivelul raportului net al schimburilor, un indice superior lui
100 indică o ameliorare a condiţiilor de schimb, în timp ce unul inferior lui
100, o înrăutăţire.

Termenii factoriali ai schimburilor

Atunci când într-o ţară câştigurile de productivitate sunt superioare celor


înregistrate în alte ţări, pot exista două situaţii distincte:
Fundamentele comerţului internaţional
• în cazul în care câştigurile în planul productivităţii se reflectă în
creşterea preţului relativ al produselor exportate, raportul termenilor
de schimb devine mai mic de 100, reflectând o deteriorare a
schimburilor;
• în cazul în care câştigurile în planul productivităţii sunt utilizate
pentru a obţine un volum similar sau superior al exporturilor, prin
încorporarea unui volum mai mic de factori de producţie în bunurile
exportate, se înregistrează o ameliorare a termenilor de schimb.

Raportul factorial al schimburilor: raportul între cantităţile factorilor (muncă, capital,


resurse naturale) incorporate în bunurile exportate şi importate.

Problema care se pune este faptul că nu întotdeauna este posibil să fie


cunoscut cu exactitate conţinutul (deci valoarea) ansamblului factorilor de
producţie utilizaţi. În acest caz, ceea ce se poate măsura este raportul
factorial simplu.

Raportul factorial simplu: raportul cantitativ între acelaşi factor încorporat în


exporturi şi importuri.

De regulă, ceea ce se ia în calcul este factorul muncă, comparându-se


numărul de ore de muncă pe care ţara A trebuie să-l furnizeze pentru a-şi
procura echivalentul unei ore de muncă provenind din ţara B.
Exemplu: Ţara A exportă ceasuri contra cafelei oferite de ţara B, respectiv
1 ceas pentru 15 kg cafea. Să presupunem următoarele:
• un ceas în ţara A este produs în 4 ore muncă,
• un kg cafea în ţara B se realizează în 2 ore muncă. Ca atare, pentru
a produce 25 kg cafea sunt necesare 30 ore muncă.

Raportul factorial este:


4 ore (ceasul) contra 30 ore (cafeaua)
Acest lucru arată că ţara B trebuie, în medie, să furnizeze 30: 4 = 7.5 ore
de muncă pentru a-şi procura 1 oră de muncă din ţara A. Într-o asemenea
situaţie vorbim de aşa-zisele „schimburi inegale”.
Politici şi instrumente comerciale

3.5.5 Indicatori ai gradului de specializare


internaţională

Dacă luăm ca valoare de referinţă o anumită zonă geografică, putem


calcula gradul de specializare relativă al acelei ţări. Astfel, dacă un produs
ocupă o parte importantă din exporturi în raport cu un ansamblu de
referinţă (lumea, UE etc.), această caracteristică reflectă existenţa unui
avantaj comparativ pentru ţara respectivă, valoarea indicatorului fiind mai
mare ca 1.

Indicatorul avantajelor comparative relevate

Indicatorul avantajelor comparate relevate sau al specializării interna-


ţionale compară mărimea relativă a unui sector dintr-o anumită ţară în
totalul exporturilor realizate de acea ţară cu mărimea relativă a exporturilor
unui sector anume dintr-o anumită zonă faţă de exporturile zonei
respective.

Xij
Xj
IARC = > 1, unde i = produsul, j = ţara, r = ansamblul de referinţă
Xir
Xr

Indicatorul avantajelor comparative globale

Deoarece o ţară poate exporta şi importa acelaşi produs, ca urmare a


dezvoltării schimburilor intraramură între ţările dezvoltate, se poate
Fundamentele comerţului internaţional
determina, de o manieră similară, un indicator al dependenţei de importuri
(IDI), respectiv:

Mij
Mj
IDI = ∗ 100
Mir
Mr

Indicatorul avantajelor comparative globale reprezintă raportul dintre


indicatorul avantajelor comparative relevate şi cel al dependenţei de
importuri.

Xij Xj
Xir Xr
IACG = ∗ 100
Mij Mj
Mir Mr

Acest indicator sintetic este semnificativ în determinarea gradului de


competitivitate al aparatului productiv al unei ţări. Dacă indicatorul este
superior unităţii, ţara posedă un avantaj comparativ global pentru acel
produs.

Indicatorii specializării intra-ramură

Au devenit necesari pentru a explica de ce ţări dezvoltate, precum cele din


UE de exemplu, nu s-au specializat în producerea unor bunuri anume, dar
şi pentru a depăşi analizele simpliste, dihotomice, reducţioniste privind
diferenţele între sectoarele intensive în muncă / capital sau în bunuri de
producţie / consum.

Indicatorul Bela Belassa


Politici şi instrumente comerciale
Exprimă raportul dintre balanţa comercială pe grupe de produse i sau
ramuri în total schimburi comerciale.

Xi − Mi
IBB = ∗ 100
Xi + Mi

Cu cât acest raport este mai redus, cu atât specializarea intra-ramură este
mai importantă.
Acest raport nu este însă foarte diferit de rata de acoperire a importurilor
(Xi/Mi), după cum rezultă în continuare:

Xi − Mi Xi
−1
Mi = Mi
Xi + Mi Xi
+1
Mi Mi

Indicatorul lui Grubel sau indicatorul comerţului intra-industrial

Ţine cont şi de gradul de deschidere al pieţelor şi măsoară specializarea


intra-ramură ca diferenţă între balanţa comercială (Xi –Mi) şi volumul
schimburilor comerciale ale ramurii (Xi + Mi), ajustată cu volumul
schimburilor ramurii.

( Xi + Mi ) − ( Xi − Mi ) ∗ 100
( Xi + Mi )

Pentru toate ramurile formula devine:


Fundamentele comerţului internaţional
( Xi + Mi ) − ( Xi − Mi ) ∗ 100

n
i
( Xi + Mi )

Cu cât raportul este mai apropiat de unitate, cu atât specializarea intra-


ramură este mai puternică. Indicatorul Grubel este construit pornind de la
premisa că dominanţa schimburilor comerciale într-o anumită ramură de
activitate exprimă capacitatea concurenţială a acelei ramuri pe piaţa
internaţională, în timp ce preponderenţa schimburilor inter-industriale
evidenţiază specializarea mai îngustă a economiei (produsele importate,
specifice unei ramuri, sunt plătite cu produse provenind din altă ramură).
Indicatorul Grubel poate avea valori între 0 şi 1, cu următoarele semnificaţii:
• atunci când valoarea indicatorului tinde către 0, se consideră că
există numai unul din cele două fluxuri ale comerţului exterior,
respectiv fie numai se exportă, fie numai se importă bunul i, iar
schimburile comerciale se realizează în afara ramurii i, avem de a
face cu un comerţ inter-industrial;
• atunci când valoarea indicatorului tinde către 1, schimbul de
produse al ramurii i este perfect echilibrat şi avem de a face cu un
comerţ intra-industrial.
Conform tezei enunţate de Krugman, comerţul internaţional poate fi
analizat în mod distinct drept comerţ inter-industrial (bazat pe avantajul
comparativ) şi comerţ intra-industrial (bazat pe economia de scară). Cu cât
distanţa economică dintre două ţări creşte, cu atât creşte şi comerţul
inter-industrial şi scade corespunzător cel intra-industrial. În cazul
comerţului intra-industrial, costurile de ajustare sunt mai mici decât în cazul
celui inter-industrial, pentru care respecializarea înseamnă abandonarea
industriilor cu dezavantaje comparative şi realocarea factorilor de producţie
spre un număr limitat de industrii, orientate către export.
Produsele se diferenţiază însă nu numai orizontal, ci şi vertical, prin
calitate3 şi preţ. Combinând cele două tipuri de diferenţiere, rezultă
următorul model de concurenţă imperfectă: ţările diferite din punct de
vedere economic sunt angajate în comerţ intra-industrial cu produse
3 În categoria factorilor care influenţează calitatea produselor putem include capitalul uman, nivelul tehnologic,
economia de scară şi/sau dimensiunea pieţei.
Politici şi instrumente comerciale
diferenţiate vertical, pe când ţările similare din punct de vedere economic
se angajează în relaţii comerciale cu produse diferenţiate orizontal. Cu alte
cuvinte, decalajele economice favorizează comerţul intra-industrial, cu
produse diferenţiate vertical.

3.5.6 Indicatori ai gradului de concentrare


a exporturilor şi importurilor

Coeficientul de concentrare pe produse a exporturilor (X) unei ţări j,


cunoscut şi sub numele de coeficientul de concentrare GINI –
HIRSHMANN, se determină astfel:

2
⎛ Xij ⎞
Cij = 100 ∑i ⎜⎜ Xj ⎟⎟
⎝ ⎠

Unde: Xij reprezintă valoarea exporturilor produsului i de către ţara j


Xj valoarea tuturor exporturilor ţării j

De o manieră similară se poate scrie şi coeficientul de concentrare a


importurilor m ale unei ţări j, respectiv:

2
⎛ mij ⎞
Cjm = 100 ∑i ⎜⎜ mj ⎟⎟
⎝ ⎠

unde Mij = valoarea importurilor produsului i din ţara j


Mj = valoarea totală a importurilor ţării j

Coeficientul are o valoare cu atât mai ridicată cu cât numărul produselor


exportate sau importate este mai scăzut, iar repartizarea acestora este mai
puţin uniformă. Acest coeficient depinde esenţial de gradul de dezvoltare
atins de ţara respectivă. Ţările care au cei mai ridicaţi coeficienţi de
Fundamentele comerţului internaţional
concentrare a exporturilor sunt ţările mai puţin dezvoltate, care exportă
produse primare (zahăr, petrol, cacao). Pe de altă parte, în cazul acestor
ţări, valoarea coeficienţilor de concentrare a importurilor este mai ridicată,
nu numai în raport cu valoarea coeficientului propriu de concentrare a
exporturilor (deoarece importă o gamă mai diversificată de produse decât
exportă), dar şi în raport cu valorile coeficienţilor înregistrate de ţările
dezvoltate (importurile sunt concentrate în zona produselor manufacturate).
În raport cu nivelul de dezvoltare, apar două influenţe secundare,
determinate de localizarea geografică a ţării şi dimensiunea sa. Astfel, la un
nivel de dezvoltare relativ egal, se înregistrează următoarele situaţii:
o Cu cât o ţară este mai apropiată geografic de unul din
centrele comerţului internaţional, cu atât coeficientul său de
concentrare este mai ridicat;
o Cu cât o ţară este mai mare, cu atât gradul său de
concentrare este mai scăzut.

Acest lucru confirmă intuiţia clasicilor economiei conform cărora ţările mici
sunt mult mai interesate şi avantajate de specializare decât cele mari.

Concentrarea geografică a exporturilor şi importurilor

Se constată că valoarea acestui coeficient este apropiată atât pentru export


cât şi pentru import, spre deosebire de cea privind concentrarea pe
produse. Cu toate acestea, concentrarea geografică a exporturilor reflectă
şi ea gradul de dezvoltare al unei ţări, ea fiind cu atât mai ridicată cu cât
ţara este mai puţin dezvoltată. Creşterea gradului de dezvoltare se reflectă
şi în diversificarea gamei de produse exportate şi a ţărilor beneficiare. Sub-
dezvoltarea este adesea însoţită de concentrarea schimburilor atât pe
produse, cât şi pe ţări / regiuni.
În ceea ce priveşte dimensiunea, trebuie observat că, la un nivel apropiat
de dezvoltare, ţările mici înregistrează un grad mai ridicat de concentrare
decât ţările mari, volumul producţiei proprii nefiind suficient pentru a
satisface mai mulţi clienţi.
Politici şi instrumente comerciale

3.6 Balanţa de plăţi

Schimburile dintre naţiuni nu presupun numai existenţa bunurilor, ci şi a


serviciilor sau banilor. Ansamblul fluxurilor financiare poate avea origini
diferite şi forme diferite, precum:
• plăţi pentru bunurile schimbate;
• plăţi pentru schimburile de servicii (asigurări, transporturi etc)
• investiţii directe în afara ţării;
• împrumuturi internaţionale pentru a răspunde nevoilor interne ale
economiei;
• plasamente speculative în străinătate.

Toate aceste fluxuri se regăsesc în cadrul balanţei de plăţi, care reflectă


poziţia, situaţia unei ţări în raport cu restul lumii. Conform definiţiei dată de
FMI şi agreată de BNR, balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un
document statistic care rezumă tranzacţiile economice4 ale unei ţări cu
restul lumii, tranzacţii derulate pe parcursul unei perioade determinate de
timp, de regulă un an.
¾ Tranzacţia reprezintă fluxul economic care reflectă transferul dreptului
de proprietate asupra bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă.
Tranzacţiile se clasifică în:
9 tranzacţii sau fluxuri reale / comerciale care includ operaţiuni privind
schimbul de mărfuri şi servicii (transporturi, asigurări, bănci,
telecomunicaţii, turism).
9 tranzacţii sau fluxuri financiare care includ toate acele mişcări
realizate şi exprimate prin intermediul mijloacelor de plată şi credit. La
rândul lor, aceste tranzacţii includ două subcategorii:
ƒ Fluxuri prin care se compensează o tranzacţie comercială (orice
deplasare, cedare de mărfuri sau servicii într-un sens, determină
o deplasare în sens invers a fluxurilor de plăţi).

4 În definiţie se foloseşte noţiunea de tranzacţie economică şi nu de plată internaţională.


Fundamentele comerţului internaţional
ƒ Fluxuri financiare independente (se concretizează în mişcări de
capital sub forma creditelor externe, investiţiilor străine,
transferurilor unilaterale).

Reguli de elaborare a BPE

1. BPE înregistrează tranzacţiile derulate între rezidenţi şi nerezidenţi.


Diferenţa între rezidenţi şi nerezidenţi vine nu din naţionalitatea
operatorilor economici ci din locul în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea.
9 Rezidenţii sunt acele categorii de agenţi economici pentru care ţara
respectivă reprezintă centrul de interes economic (în care au efectuat
tranzacţii economice cel puţin un an). Se includ:
a) gospodăriile populaţiei (menajele),
b) unităţile economice de pe teritoriul ţării, inclusiv cele cu capital
străin,
c) instituţiile non-profit,
d) instituţiile guvernamentale şi ale administraţiei publice.
9 Nerezidenţii includ:
1. persoanele fizice şi/sau juridice străine care fiinţează în afara
teritoriului naţional,
2. românii care-şi desfăşoară activitatea în străinătate,
3. filialele întreprinderilor româneşti în străinătate,
4. turiştii, oamenii de afaceri, funcţionarii diplomatici aflaţi temporar în
România.

2. Se utilizează principiul dublei înregistrări, respectiv compensarea unei


furnizări de resurse reale sau financiare, de către un rezident către un
nerezident, printr-o încasare echivalentă sau a unor achiziţii de resurse
reale sau financiare printr-o plată5.

5 În cazul în care o asemenea compensare nu se produce, operaţiunea este considerată transfer


unilateral.
Politici şi instrumente comerciale
9 În activ (credit) se înregistrează intrările de devize, determinate de
export de bunuri, prestări servicii, încasarea veniturilor aferente FP
care au părăsit ţara (dobânzi, profituri).
9 În pasiv (debit) se înregistrează ieşirile de devize, determinate de
importul bunurilor, achiziţionarea de servicii, plata veniturilor
aferente FP intraţi în ţară.

Simplificând, putem spune că sensul fluxurilor determină şi tipul


înregistrării:
• fluxurile rezidenţilor către nerezidenţi se înregistrează în credit;
• fluxurile nerezidenţilor către rezidenţi, în debit.

Exemplu: o firmă românească exportă bunuri în valoare de 400.000 euro.


Conform clauzelor contractuale, plata se va face în proporţie de 25% în
cont, iar restul sub formă de credit comercial pe termen lung.

Operaţiunea Credit Debit


Export 400.000
Operaţiuni de capital:
• Credit la export 100.000
• Creşterea activelor 300.000
rezidenţilor
Total 400.000 400.000
Soldul 0

3. Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei, respectiv la suma de bani


plătită de cumpărător către vânzător.
Deoarece în statisticile vamale evaluarea mărfurilor se face, în cazul
importului în preţuri CIF, iar al exportului în preţuri FOB, pentru a
exprima cele două preţuri într-o bază unitară (FOB/FOB) se aplică un
coeficient de corecţie (de regulă de circa 5%).
Înregistrarea serviciilor de transport şi asigurare se face distinct, în
conturi specializate.
4. Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului (real sau
estimat) proprietăţii. De regulă, se consideră ca aproximare rezonabilă
a acestui moment data la care operaţiunea valutară a fost înscrisă în
evidenţele contabile ale societăţilor bancare implicate.
Fundamentele comerţului internaţional
5. BPE se poate întocmi global (prin evidenţierea tuturor tranzacţiilor
efectuate cu restul lumii), regional (prin evidenţierea tranzacţiilor
efectuate cu un anumit grup de ţări) sau bilateral (evidenţierea
tranzacţiilor efectuate cu o anumită ţară).

Structura balanţei de plăţi externe

Trebuie spus că nu există un model unanim acceptat în toate ţările lumii.


Pentru a particulariza, în continuare vom prezenta succint structura balanţei
de plăţi a României, cu cele două părţi mari: balanţa contului curent şi
balanţa contului de capital şi financiar.

Balanţa contului curent are trei capitole:


1. Balanţa bunurilor şi serviciilor, formată din:
• Balanţa comercială (sunt înregistrate importurile şi exporturile de
mărfuri evaluate la frontiera vamală a ţării);
• Exporturile (FOB), care angajează un flux de încasări, se
înregistreză cu (+), importurile (CIF), cu (-);

• Balanţa serviciilor (în care sunt înregistrate încasările şi plăţile


generate de comerţul internaţional cu servicii: transport,
telecomunicaţii, turism, asigurări etc.)
• Serviciile pot fi de natură diversă, inclusiv cele referitoare la
schimbul de tehnologie: cooperare tehnică, brevete etc.
2. Balanţa veniturilor, în care sunt înregistrate veniturile provenind din:
• investiţii directe şi de portofoliu (profituri, dividende)
• depozite bancare (dobânzi)
• deţinerea de obligaţiuni (cupoane)
• salarii, indemnizaţii pentru munca prestată în străinătate.
3. Balanţa transferurilor unilaterale, în care sunt înregistrate intrările şi
ieşirile de resurse reale şi financiare, fără contraprestaţie monetară
sau financiară. Includ:
• transferuri guvernamentale: subvenţii acordate sau primite,
asistenţa tehnică, contribuţiile la bugetele organizaţiilor
internaţionale etc.
Politici şi instrumente comerciale
• transferuri private: economiile muncitorilor care desfăşoară
activitatea în alte ţări, premii, burse, cadouri de la rude etc.

Soldul balanţei tranzacţiilor curente sau al contului curent arată dacă o


ţară trăieşte sau nu peste mijloacele proprii, respectiv:
1. un sold debitor (deficit) – arată că ţara trebuie să se îndatoreze, fie
să accepte ISD, fie să-şi reducă creanţele faţă de exterior;
2. un sold creditor (excedent) – arată că ţara are capacitate de
finanţare.

Balanţa contului de capital şi financiar:


1. Contul de capital, în care sunt înregistrate încasările/plăţile legate
de transferul internaţional de capital sub forma cumpărării/vânzării
de active fixe, nefinanciare (exemplu: terenuri);
2. Contul financiar, în care sunt înregistrate tranzacţiile legate de
schimbarea formei de proprietate asupra activelor financiare.
Aceste operaţiuni se pot grupa în patru categorii:
• Investiţii directe, care reprezintă plasamente financiare ale unor
nerezidenţi în ţara respectivă, cu scopul de a influenţa
activitatea societăţii respective (luarea deciziilor); pentru a fi
considerată ID, limita inferioară a unui asemenea plasament
este în mod convenţional considerată a fi 10% din acţiunile
(activele) vizate.
• Investiţii de portofoliu, care reprezintă un plasament pur
financiar, speculativ, concretizându-se în acele tranzacţii ce au
ca obiect titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat),
achiziţionate cu scopul de a valorifica mai eficient capitalul pe o
altă piaţă decât pe cea autohtonă.
• Alte investiţii includ creditele pe termen scurt şi lung, inclusiv
împrumuturile de la FMI etc.
• Activele de rezervă – includ rezervele deţinute de autorităţile
monetare din ţară (B.C.) în scopul echilibrării BP sau în alte
scopuri (aur, DST, diferite valute).
Fundamentele comerţului internaţional

Probleme pentru reflecţie

1. Comentaţi evoluţiile înregistrate în ultimii ani în structura exporturilor


româneşti; sprijiniţi-vă argumentaţia făcând apel la diferiţi indicatori
statistici prezentaţi în cadrul acestui capitol.
2. Cum se va modifica balanţa de plăţi a unei ţări ipotetice, Utopia, în
ipoteza următoarelor operaţiuni?
a. Utopia vinde banane către Iluzia în valoare de 100.000 u.m;
b. Utopia cumpără autoturisme în valoare de 400.000 u.m;
c. Guvernul Utopiei acordă un ajutor umanitar pentru victimele
unui cutremur din Carpatia în valoare de 50.000 u.m;
d. Familiile rămase în Utopia primesc de la rude aflate în afara
ţării ajutoare în valoare de 150.000 u.m;
e. Investitori din Iluzia achiziţionează, în cadrul Programului de
privatizare, trei întreprinderi, în valoare de 300.000 u.m
3. Comentaţi următoarea afirmaţie: „A gândi şi a vorbi în termeni de
competitivitate incumbă trei categorii de riscuri. Mai întâi, guvernul
ar putea irosi fonduri sub pretextul susţinerii competitivităţii. Apoi, un
asemenea raţionament poate conduce la protecţionism şi război
comercial. În fine, acest lucru ar putea conduce la decizii nefaste
într-o serie de probleme importante.” (Paul Krugman, La
mondialisation n’est pas coupable. Vertus et limites du libre
échange, La Decouverte, 2000, p. 32-33).
Politici şi instrumente comerciale
Bibliografie orientativă

GEHANNE, J. C. Dictionnaire thématique de sciences


économiques et sociales, Dunod, 1995

KORKA, M. Statistică pentru afaceri internaţionale,


TUŞA, E. Bucureşti, Editura ASE, 2003

LINDERT, P. International Economics, Irwin, 1998

MIRON, D. Politici comerciale, Bucureşti,


Editura Luceafărul, 2003

SANDRETTO, R. Le commerce international,


Armand Colin, 1995

SUTĂ, N. Comerţ internaţional şi politici


comerciale contemporane, Bucureşti,
Editura Economică, 2003

NEME, C. Economie internationale. Fondements


et politiques, Litec, 1996