Sunteți pe pagina 1din 24

SUBIECTE ORIENTATIVE DISCIPLINA PSIHOTERAPIE EXPERIENŢIALĂ

1. Etapele metodologice ale consilierii

După (Mitrofan, I., 2008) , Etapele metodologice ale procesului de consiliere sunt destul de
asemănătoare celor ale unui proces psihoterapeutic, cu diferenţa că durata şi amplitudinea explorării sunt
mai reduse în cazul consilierii.
Iată care sunt aceste etape:
1. evaluarea completă a cazului în contextul situaţiei de viaţă cu care se confruntă;
2. identificarea problemei de baza şi a celor derivate din perspectiva clientului şi a consilierului;
schiţarea obiectivelor consilierii împreuna cu clientul şi acceptarea contractuală a cadrului consilierii
(durata şi frecvenţa şedinţelor, locaţia, costurile, clarificarea intenţiilor, aşteptărilor mutuale şi maniera
de colaborare pe parcursul consilierii, asigurarea clientului de respectarea principitilui confidenţialităţii);
3. realizarea relaţiei şi stimularea alianţei terapeutice, a contactului
facilitator muncii de explorare şi clarificare;
4. explorarea problemei, analiza răspunsurilor emoţionale, cognitive şi compoltamentale ale
clientului la problema identificată şi conectarea lor cu obiectivele iniţiale; refonnularea obiectivelor de
lucru în funcţie de evoluţia relaţiei şi de reactivitatea clientului în procesul de consiliere;
5. facilitarea insight-urilor şi descoperirea împreună a solutiilor posibile;
6. conceperea şi alegerea personală a noilor răspunsuri, comportamente şi
scenarii de viaţă., proiectarea şi luarea noilor decizii;
7. implementarea deciziilor şi a strategiilor alternative în propria viaţă;
8. sustinerea şi validarea soluţiilor rezolutive de viaţă practicate de către client;
9. evaluarea finala a rezultatelor consilierii;
10. incetarea de comun acord a consilierii cu menţinerea unui contact catamnestic de confinnare a
evoluţiei, ca şi de reluare a unui nou ciclu în caz de nevoie (principiul "uşilor deschise").
2. Etapele metodologice ale procesului psihoterapeutic

Etapele metodologice ale unui proces terapeutic, indiferent de orientarea teoretică pe care s-a construit metoda
respectivă sunt aceleaşi.
1. Evaluarea cazului (sau a sistemului relaţional perturbat). În cazul pacienţilor orientaţi de către
sau către serviciile medicale, documentarea completă diagnostică, prognostică şi asupra planului
terapeutic în echipă este obligatorie pentru o intervenţie complexă şi asociată cu efecte de
potenţare mutuală prin mijloace complementare, în beneficiul pacientului şi al familiei sale.
Lucrul asociat în echipă este recomandabil în condiţiile respectului limitelor de competenţă ale
specialiştilor care asistă acelaşi caz (medic, psiholog, psihoterapeut, psihiatru);
2. Alianţa terapeutica (inclusiv "contractul" psihologic de asistare şi lucru împreună dintre
terapeut şi beneficiar(i), motivarea şi complianţa în terapie, inforn1area asupra regulilor de
confidenţialitate şi colaborare terapeutică din perspectiva codului etic şi deontologic al
activităţilor de consiliere şi psihoterapie);
3. Stabilirea obiectivelor terapiei (sau consilierii), din perspectiva clientului, din perspectiva
terapeutului şi precizarea obiectivelor comune, precum şi a modalităţilor-cadru de lucru
(ritmicitatea şi durata întâlnirilor, alte reguli ce ţin de specificul metodei în implicarea
beneficiarului, drepturile şi obligaţiile autoasumate ale ambilor). Se asigură complianţa la
tratamentul medicamentos sau alternativ asociat, dacă pacientul beneficiază de tratament
recuperator în echipă terapeutică,
4. Derularea programului psihoterapeutic, orientat şi individualizat, după caz, nevoile şi
receptivitatea c 1ientului(ţilor).
Se au în vedere:dinamica răspunsurilor terapeutice, ariile tematice şi simptomatologice, mecanismele
defensive, rezistenţele manifestate, capacităţile compensatorii, nivelul de activare al resurselor,
modificălile emoţionale, cognitive şi comportamentale, în dinamica lor, indicii de progres şi
evaluarea lor împreună cu clientul, integrălile şi autocontrolul dobândite, conştientizate şi
exersate de acesta pe parcursul terapiei, imaginea de sine şi dinamica relaţională;
3. Conceptele psihoterapiei umaniste dupa Carl Rogers

Câteva concepte ce caracterizează natura fundamentală a fiinţei umane, structura personalităţii noastre,
sunt după Rogers:

1. actualizarea,
2. nevoia de apreciere pozitivă,
3. experienţa personala
4. procesul de evaluare organismică
5. conceptul de sine şi actulizarea sinelui.
6. conştientizarea
7. acceptarea necondiţionata

1. ACTUALIZARE
 conceptul central în teoria lui C. Rogers
 tendinţa înnăscută a individului de a-şi dezvolta tot ce ţine de potenţialul constructiv şi
sănătos al fiinţei umane.
 e cracterizeă prin tendinţa noastră de a ne dezvolta potenţialul nostru reducând
comportamentele îndreptate spre pulsiuni şi dezvoltându-le pe cele care conduc către
creştere, învăţare, cretivitate, creşterea persoanei ca întreg şi chiar prin acceptarea
experienţelor de învăţare dureroase.
 În ceea ce priveşte nevoia de apreciere pozitivă, Rogers consideră că avem o nevoie
înnăscută de acceptare din partea celorlalţi, de respect şi apropiere, cu precădere din partea
părinţilor, nevoie ce rămâne pe tot parcursul vieţii. Din acest motiv ea poate genera şi o
nevoie secundară, de autoapreciere pozitivă, generată de contactul cu ceilalţi, ajungând să
ne percepem, să ne privim pe noi, din prisma a ceea ce gândesc ceilalţi despre noi. (Ewen,
R.B., 2012 ).

2. APRECIAREA POZITIVA
 C. Rogers consideră că toate persoanele au nevoie de acceptare, valorizare, respect
şi afectivitate din partea celorlalte persoane, în special a celor apropiaţi, aşa cum
sunt părinţii noştri.
 Aprecierea pozitivă este o nevoie înnăscută care se manifestă pe toată durata vieţii.
 C. Rogers susţine că modul în care ne percep cei apropiaţi nouă, influenţează puternic
propria percepţie despre noi înşine.
 Autoaprecierea pozitivă reprezintă acceptarea şi respectarea propriei persoane, o trebuinţă
umană învăţată, derivată din trebuinţa de apreciere pozitivă.

3. EXPERIENŢA PERSONALA
- reprezintă tot ceea ce este accesibil conştiinţei unei persoane într-un anumit moment, prin
gânduri, emoţii sau percepţii.
- Experienţa personală şi libertatea experienţială sunt esenţiale în procesul creşterii
autentice a persoanei. Simţindu-se liber să-şi recunoască experienţa după cum o înţelege,
fără a o nega sau ascunde, să-şi expime emoţiile după cum le simte fără a fi constrâns de
normele sociale ori morale, clientul există pur şi simplu în centrul propriei sale experienţe
înţelese cel mai bine de către el.
- Pentru a înţelege experienţa omului, ne putem întreba în ce constă ea şi desigur ne gândim
cu precădere la tot ce există, se manifestă în câmpul conştiinţei noastre: emoţii, gânduri,
percepţii, nevoi, dorinţe etc, însă acestă experineţă cuprinde şi alte elemente care nu sunt
disponibile conştiinţei.

4. PROCESUL DE EVALUARE ORGANISMICA


• După Rogers, procesul de evaluare organismică este acea capacitate înnăscută a omului de a
evalua ori aprecia pozitiv ceea ce are potenţial de atualizare, de dezvoltare şi în sens opus, ca
fiind negativ, ceea ce nu a are potenţial de actualizare. Altfel spus numai noi ştim ce este bine
şi ce nu este bine pentru noi şi nu altcineva din exterior.( Ewen, R.B., 2012, p.272)

Rogers priveşte acest lucru din perspectiva faptului că înainte de a ajunge în terapie persoana
se întreabă de cele mai multe ori ce cred alţii că ar trebui să facă ea într-o anumite situaţie,
ca şi când ar acţiona “din perspectiva formei ce trebuie impusă asupra comportamentului său
(...)acţioneză din perspectiva aşteptărilor(deseori introiectate) altora ”(Rogers,C., 2008,
p.158)
• Pe parcursul procesului terapeutic prin capacitatea de cunoaştere reflexivă, persoana poate
face posibilă autoevaluarea, “Cum receptez eu asta? Ce înseamnă asta pentru mine? (...)
Ajunge să acţioneze pe baza a ceea ce am putea numi realism - o echilibrare realistă a
mulţumirilor şi nemulţumirilor pe care i le va aduce orice acţiune”.(Rogers,C., op.cit., 2008,
p.159).
5. CONCEPTUL DE SINE SI ACTUALIZAREA SINELUI
Se ştie că fiecare persoană are propriul concept de sine, despre cine este el în interacţiunea cu
ceilalţi. Insă personalitatea umană se arată ca o mască în raport cu alte persoane, iar ceea ce se întâmplă
în cadrul terapeutic este acel proces minunat, dar uneori realizat în mod dureros, de explorare treptată, a
ceea ce se află în spatele măştilor pe care le arată lumii şi cu care s-a indus pe sine în eroare,
introiectându-le.
• Deşi toate persoanele sunt demne de încredere şi au o tendinţă înnăscută către actualizarea de
sine, cu toate aceste există foarte multă inadaptare şi suferinţă. Astfel, explicănd manifestarea
conflictului între tendinţele de actualizare ale oamenilor şi actualizarea sinelui, Rogers a
dezvoltat o teorie a neadaptarii, în care conceptul cheie este cel de incongruenţă.
• Autorul Robert B. Ewen , comentează teoria rogesiană prin faptul că pentru a actualiza
adevăratului nostru potenţial este nevoie să ne cunoaştem. să urmărim propria noastră evaluare
internă, organismică, să conştientizăm ceea ce experimentăm. Însă actualizarea sinelui şi
conceptul de sine are nevoie să fie ajutat prin aprecierea pozitivă a celorlalţi şi cu precădere a
părinţilor.
• Aici intervine incongruenţa sau lipsa de concordanţă între concepţia sa despre sine şi experienţa
sa interioara, profundă. Pe masura ce un copil se dezvolta are nevoie de apreciere şi inclusiv de
autoapreciere. Pe masura ce capătă tot mai multe experienţe în relaţia cu familia şi societatea,
copii înţeleg cine sunt ei.

6. CONŞTIENTIZAREA
Rogers spune că o persoană încetează să-şi mai deformeze experienţa atunci când o
conştientizează, ea ajunge să fie conştientă de ceea ce trăieşte cu adevărat, înţelegând
întregul său potenţial uman. “...individul ajunge săfie_ la nivel de conştientizare - ceea ce
este la nivel de experienţă”. (Rogers,C., op.cit., 2008, p.159).
• În acelaşi timp, autorul consideră că pe lângă percepţiile senzoriale şi viscerale ale oganismului
uman, caractristice desigur întregului regn animal, omul are darul conştientizării libere şi
nedeformate, iar atunci când capacitatea de a conştientiza a omunlui funcţionează liber şi deplin
el este capabil să ajungă la un comportament echilibrat, realist, constructiv, stimulator pentru
sine şi pentru alţii.
7. ACCEPTAREA NECONDIŢIONATA
• O situaţie ideală ar fi aceea a iubirii şi acceptării necondiţionate a copilului de catre părinţi astfel
încăt să existe o concordnţă între trăirile personale, emoţii, dorinţe şi comportamentele ce rezultă
din ele şi întărirea extrinsecă din partea părinţilor a acelui comportament prin acceptare
necondiţionată.
• Chiar dacă se întâmplă ca acel comportament (ex. sora mai mare îşi loveşte fratele) să fie
indezirabil pentru părinte, idel ar fi ca acesta să înţelegă sentimentele copilului şi ceea ce l-a
determinat să acţioneze aşa, iar pe de altă parte să-l facă conştient de sentimentele părintelui şi
drept urmare comportamentul copilului să nu se mai repete.

4. Ce reprezinta procesul de actualizare în psihoterapia rogersiană.


ACTUALIZARE
 conceptul central în teoria lui C. Rogers
 tendinţa înnăscută a individului de a-şi dezvolta tot ce ţine de potenţialul constructiv şi
sănătos al fiinţei umane.
 e cracterizeă prin tendinţa noastră de a ne dezvolta potenţialul nostru reducând
comportamentele îndreptate spre pulsiuni şi dezvoltându-le pe cele care conduc către
creştere, învăţare, cretivitate, creşterea persoanei ca întreg şi chiar prin acceptarea
experienţelor de învăţare dureroase.
 În ceea ce priveşte nevoia de apreciere pozitivă, Rogers consideră că avem o nevoie
înnăscută de acceptare din partea celorlalţi, de respect şi apropiere, cu precădere din partea
părinţilor, nevoie ce rămâne pe tot parcursul vieţii. Din acest motiv ea poate genera şi o
nevoie secundară, de autoapreciere pozitivă, generată de contactul cu ceilalţi, ajungând să ne
percepem, să ne privim pe noi, din prisma a ceea ce gândesc ceilalţi despre noi. (Ewen, R.B.,
2012 ).
5. Cum este definit conceptul de apreciere pozitiva in viziunea lui Carl Rogers?

APRECIAREA POZITIVA
 C. Rogers consideră că toate persoanele au nevoie de acceptare, valorizare, respect
şi afectivitate din partea celorlalte persoane, în special a celor apropiaţi, aşa cum
sunt părinţii noştri.
 Aprecierea pozitivă este o nevoie înnăscută care se manifestă pe toată durata vieţii.
 C. Rogers susţine că modul în care ne percep cei apropiaţi nouă, influenţează puternic
propria percepţie despre noi înşine.
 Autoaprecierea pozitivă reprezintă acceptarea şi respectarea propriei persoane, o trebuinţă
umană învăţată, derivată din trebuinţa de apreciere pozitivă.

6. Cum este definit conceptul de constientizare ?

CONŞTIENTIZAREA
Rogers spune că o persoană încetează să-şi mai deformeze experienţa atunci când o
conştientizează, ea ajunge să fie conştientă de ceea ce trăieşte cu adevărat, înţelegând
întregul său potenţial uman. “...individul ajunge săfie_ la nivel de conştientizare - ceea ce
este la nivel de experienţă”. (Rogers,C., op.cit., 2008, p.159).
• În acelaşi timp, autorul consideră că pe lângă percepţiile senzoriale şi viscerale ale oganismului
uman, caractristice desigur întregului regn animal, omul are darul conştientizării libere şi
nedeformate, iar atunci când capacitatea de a conştientiza a omunlui funcţionează liber şi deplin
el este capabil să ajungă la un comportament echilibrat, realist, constructiv, stimulator pentru
sine şi pentru alţii.
7. Ce reprezinta conceptul de acceptare neconditionata ?

• O situaţie ideală ar fi aceea a iubirii şi acceptării necondiţionate a copilului de catre părinţi astfel
încăt să existe o concordnţă între trăirile personale, emoţii, dorinţe şi comportamentele ce rezultă
din ele şi întărirea extrinsecă din partea părinţilor a acelui comportament prin acceptare
necondiţionată.
• Chiar dacă se întâmplă ca acel comportament (ex. sora mai mare îşi loveşte fratele) să fie
indezirabil pentru părinte, idel ar fi ca acesta să înţelegă sentimentele copilului şi ceea ce l-a
determinat să acţioneze aşa, iar pe de altă parte să-l facă conştient de sentimentele părintelui şi
drept urmare comportamentul copilului să nu se mai repete.
• Cu alte cuvinte, copilul trebuie sa se comporte într-un anumit fel pentru a fi iubit, acceptat şi
valorizat de părinţii, aceştia oferindu-i afecţiunea numai dacă sentimele copilului şi imaginea sau
conceptul de sine obţin aprobarea lor. În aceste condiţii copilul se află într-o situaţie dificilă,
chiar dureroasă pentru el între a accepta propria experienţă interioară (sentimentul de furie şi de
satisfacţie ulterioară prin lovirea fratelui) în detrimentul faptului de a nu mai fi iubit de părinte,
sau a ceda propriilor impulsuri, emoţii, sa îşi nege sentimentele, ajungând să-şi modifice prpria
experinţă pentru a fi acceptat de părinţi şi implicit ajungând să creadă că nu este plăcut să-şi
loveşti fatele.
• Dezvoltarea optimă a personalităţii are la bază acceptarea necondiţionată faţă de copil, lăsându-l
să-şi evalueze propriile experienţe, mediu în care se pune accentul pe împărtăşirea sentimentelor
nejudicative şi care le permite să-şi urmeze propriul drum spre actualizare.

8. Care sunt tehnicile de comunicare in abordarea psihoterapeutica rogersiana?

1. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul este pus
pe sentimentele prezente.
2. Reformularea conţinutului afirmaţiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decât cele
folosite de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile.
3. Acceptarea necondiţionată: sintetic redată presupune comunicare empatică, autentică, acceptare
pozitivă verbală şi nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
4. alte tehnici - modalităţi de susţinere a dialogului:
• 4.A. Ascultarea activă: terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire, mimică,
mişcări ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.
• 4.B. Tehnici de reflectare:
• Reflectarea/repetiţia ecou: terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul. Se
păstrează limbajul subiectului (rol: se simte acceptat/încurajat să comunice), accentuându-se
cuvintele/expresiile cheie, cu semnificaţie mare (rol: clarificarea/netezirea drumului către soluţie).
• Repetiţia pe alt ton/cu o nuanţă de umor: terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul,
dar pe alt ton. (Rol: schimbarea perspectivei asupra evenimentului. Atenţie la tipul de umor! Se
recomandă umorul neagresiv, blând).
• Amplificarea: se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă, constructivă
a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea
suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
• 4. C. Tehnici de reformulare:
• Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: se obţine o nouă viziune asupra
ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din detaliile oferite de subiect. Se poate folosi
atunci când subiectul este nemulţumit de modul cum a (re)acţionat într-o anumită situaţie. Privit
dintr-o altă perspectivă, comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect şoc,
cu consecinţe în planul imaginii de sine/pozitivarea imaginii de sine.
• Reformularea sinteză: reformularea în cuvinte cheie (se scoate în evidenţă ceea ce este esenţial
pentru subiect).
• Reformularea clarificatoare: terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit dar nu poate
exprima. Atenţie la sugestii din parte psihoterapeutului!
• 4.D. Tehnici de deschidere:
• Deschiderea: când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut/redeschis prin formulări
neutre de tipul: “Şi...”, “Deci tu...”, “Aşadar...”, ş.a.m.d.
Aceste tehnici au rolul să ghideze procesul terapeutic, să-l orienteze, să faciliteze comunicarea,
accentul fiind deplasat evident către ceea ce este terapeutul şi nu către ceea ce face el.
Comunicarea aici si acum:
• Chiar atunci când sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se menţine focalizată pe
ceea ce se petrece aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în prezent. Formulările sunt de tipul:
- Ce simţi acum?,
- De ce anume esti conştient acum?,
- Ce simţi/crezi acum în legătură cu asta? Etc.
Climatul psihologic care să-i ofere clientului sentimentul libertăţii totale, libertăţii de a-ţi explora cele
mai ascunse şi mai urâte sentimente ale propriului său eu, în scopul de a deveni tot mai congruent cu
experienţa prezentă, trebuie să mai fie caracterizat prin:
- Înţelegere empatică
- Toleranţă
- Respect

9. Mentionati care sunt tehnicile de reflectare in abordarea psihoterapeutica


rogersiana

• Reflectarea/repetiţia ecou: terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul. Se
păstrează limbajul subiectului (rol: se simte acceptat/încurajat să comunice), accentuându-se
cuvintele/expresiile cheie, cu semnificaţie mare (rol: clarificarea/netezirea drumului către soluţie).
• Repetiţia pe alt ton/cu o nuanţă de umor: terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul,
dar pe alt ton. (Rol: schimbarea perspectivei asupra evenimentului. Atenţie la tipul de umor! Se
recomandă umorul neagresiv, blând).
• Amplificarea: se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă, constructivă
a situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea
suplimentară introdusă de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.

10. Mentionati care sunt tehnicile de reformulare in abordarea psihoterapeutica


rogersiana

• Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: se obţine o nouă viziune asupra


ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din detaliile oferite de subiect. Se poate folosi
atunci când subiectul este nemulţumit de modul cum a (re)acţionat într-o anumită situaţie. Privit
dintr-o altă perspectivă, comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect şoc,
cu consecinţe în planul imaginii de sine/pozitivarea imaginii de sine.
• Reformularea sinteză: reformularea în cuvinte cheie (se scoate în evidenţă ceea ce este esenţial
pentru subiect).
• Reformularea clarificatoare: terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit dar nu poate
exprima. Atenţie la sugestii din parte psihoterapeutului
11. Precizați care sunt strările eului în cadrul Analizei Tranzactionale
Cele trei stări ale Eului sunt:
1. Starea Eului de Părinte;
2. Starea Eului de Adult;
3. Starea Eului de Copil.

12. Prin ce se caracterizeaza cele trei stari ale eului

1. In starea de Părinte, individul simte, gândeşte, acţioneaza, vorbeşte şi reacţionează la fel ca unul
dintre părinţii săi (sau orice figură parentală) ca atunci când el era copil. Aceasta stare a Eului este
activă şi în creşterea propriilor copii. Eul de parinte contine norme, interdictii, modele de
comportament autoritar sau permisiv etc
Eric Berne a diferenţiat Starea de Părinte în:
1. Părinte Normativ
2. Părinte Hrănitor.
• Părintele normativ dictează, impune reguli, cenzurează, emite norme, cotrolează, critică,
devalorizează.
Un părinte normativ comunica astfel: “Nu ai voie să faci asta!; Trebuie să te comporţi aşa!;
Trebuie să faci asta...!; Aşa ceva nu este permis! Niciodată nu faci...! ”
• Părintele hrănitor ajută, încurajează, recompensează, sare în ajutor, apreciază, felicită. El
comunică astfel: “Bravo!, Te pot ajuta cu ceva?, Nu te nelinişti, sunt lângă tine!”
Deşi Adultul nu poate fi divizat ca celelalte două stari ale Eului, el în schimb este polarizat “pozitiv” şi
“negativ”.
• Aspectul pozitiv al stării de Adult se caracterizează prin a fi atent, îndeplineşte sarcinile,
colabrează, rezolvă probleme, ia decizii după ce a analizat consecinţele,integrând armonios
dorinţele (Copilul) şi valorile (Părintele)
• Aspectul negativ al stării de Adult ne arată că este foarte analitic, orientat spre a observa şi
analiza excesiv.

2. In starea de Adult persoana îşi evalueaza în mod obiectiv mediul , se comportă, gândeşte, simte în
modalităţi ca răspunsuri la ceea ce se întâmplă în prezent. Starea de adult analizeaza dastele si
faptele, asculta, evalueaza, compara, comunica informatii etc
3. In starea de Copil , fiecare persoană poartă înăuntrul său o fetiţă sau un băieţel care simte, gândeşte,
acţioneaza, vorbeşte şi reactioneaza exact aşa cum făcea în copilărie. Starea de copil contine trebuinte
, dorinte, creativitate, spontaneitate etc
Starea de Copil este divizată în:
1. Copilul Liber
2. Copilul Adaptat.
Copilul liber îşi exprimă sentimentele şi emoţiile spontan, se manifestă cu bucurie sau cu tristeţe, nu
ascultă de reguli, este creativ şi curios.
Copilul adaptat, este supus, se conformează regulilor, respectă regulile, îşi reprimă propriile nevoi.

13. Care sunt cacteristicile adultului autoritar sau normativ

• Părintele normativ dictează, impune reguli, cenzurează, emite norme, cotrolează, critică,
devalorizează.
• Un părinte normativ comunica astfel: “Nu ai voie să faci asta!; Trebuie să te comporţi aşa!;
Trebuie să faci asta...!; Aşa ceva nu este permis! Niciodată nu faci...! ”

14. Ce reprezintă tranzactiile în psihoterapia tranzactională?

Între cele trei Stări ale Eului au loc schimbul de informaţii, in procesul comunicării , denumit
tranzacţii.
• Există tranzacţii complementare sau simple atunci când de la nivelul aceleiaşi stări a eului, de
exemplu de la Parinte la Parinte , ori de la Adult la Adult, se transmite şi se primeşte informaţia.
(vectorii tranzactionali sunt paraleli)
• Există tranzacţii încrucişate unde starea eului care primeşte informatia este diferită de starea
eului care o oferă.

• Există tranzacţii duble sau complicate, vagi, ambigue, când sunt transmise simultan două
mesaje, primul care se aude şi are un nivel social acceptabil iar al doilea care se înţelege
care este numit nivelul psihologic
15. Care sunt tipurile de tranzactii?
• “Cercetările din AT au relevat că 90% din relaţiile de comunicare se înscriu în 7 tipuri de
tranzacţii. Patru dintre acestea sunt pozitive (eficiente , O.K), pe când celelalte trei introduc
dificultăţi în comunicare, fiind negative (ineficiente, non-OK)
• Relaţii pozitive:
1. Părinte Normativ - Adult
2. Adult - Adult
3. Copil liber - Copil liber
4. Părinte Hrănitor - Copil liber
• Relaţii negative:
1. Părinte Normativ - Copil Adaptat
2. Părinte Normativ - Copil Adaptat
3. Copil Adaptat - Părinte Hrănitor

16. Precizați principalele rezistente la contactul cu mediul in abordarea


gestaltista.

Principalele rezistente la contactul cu realitatea/mediul sunt:


• INTROIECTIA - asimilarea de catre o persoana , in mod nediscriminatoriu, a convingerilor,
valorilor, standardelor specifice altor indivizi
Prin introiectie persoana se instraineaza de sine si ceea ce asimileaza in virtutea lui “trebuie”, fara a se
intreba daca are nevoie, daca ii este bine, daca i se potriveste, o conduce pe aceasta la ganduri, actiuni,
comportamente neconforme cu esenta ei.
Treptat, pe langa Eul sau real, se suprapune un altul artificial, strian, care ocupa tot mai mult “spatiu” in
structura personalitatii.
Treptat, imaginea de sine se deformeaza iar drumul dezvoltarii personale este blocat, deoarece numai o
reala cunoastere de sine poate ghida adecvat dezvoltarea personala.
Toti oamenii au elemente introiectate in structura personalitatii, de aceea in consilierea/psihoterpia
gestaltista se face distinctia intre ceea ce este al meu si ceea ce vine din afara , intre Eu si non-Eu
• PROIECŢIA : se petrece cand o persoana atribuie altora gânduri, sentimente, dorinţe proprii. Vede
la
altii ceea ce refuza sa vada la sine si atunci persoana nu-si asuma responsabilitatea pentru ceea ce este, ce simte, ce
face, ce gandeste

• RETROFLECTIA: se realizeaza prin retinerea unei actiuni pe care o persoana ar dori sa o


realizeze in afara sa si o deturneaza catre sine. Se impiedica o exprimare, o descarcare , conduce
la blocarea expresivitatii, a spontaneitatii.
Retroflectia “descrie procesul de negare , infranare, reţinere, sau echilibrare a tenisunii
impulsive cu tensiune senzorio-motorie opusa”(Mitrofan.I. 1997,p.35)
• CONFLUENTA: consta in absenta granitei intre sine si mediu. Nu exista separatie intre eu si
ceilalti. Simbioza intre sine si ceilalti conduce la intoleranta fata de diferentele pe care le sesizeaza
acestia la ceilalti. (ex. Relatia simbiotica parinte-copil, parintele considera copilul extensia lui si
nu ca o persoana cu propria individualitate, reactionand negativ la nevoia copilului de libertate )
• DEFLECTIA : consta in evitarea contactului cu ceilalti sau intr-un contact rigid, neautentic.
Forme de deflectie uzuale: “a nu privi pe cineva in ochi”, “a vorbi, dar a nu comunica” etc

17. Menționați principiile psihoterapiei gestaltiste.

• Se desfasoara ca un proces de explorare “împreuna”. - terapeutul ghideaza activ munca de


consitentizare a clientului.
• Se evita formula “ar trebui sau trebuie” , ci se utilizeaza “ ce preferi sau ce doreşti”.
• facilitarea explorarii cailor care cresc posibilitatea clientului de a continua dezvoltarea pe cont
propriu, in afara terapiei.
• Principiul integrarii personale sau repersonalizarea. Terapeutul ajuta clientul sa fie constient de
partile alienate, respinse, de ceea ce ignora, respinge, se teme sau neaga. Numai acceptand ceea
ce este, poate sa restrucutreze, sa resemnifice, sa invete sa faca diferenta si sa se autoasume, ceea
ce permite reunificarea interiorului, repersonalizarea.
• Principiul autodezvaluirii si autoresponsabilitatii in relatia terapeutica. Relatia este de la adult la
adult, centrata pe prezentul situatiei.
• Principiul experientei directe sau constientizarea lui “ce si cum” face (ce/cum simti, ce/cum faci
acum?) si a lui “aici si acum”
18. Scopurile procesului de psihoterapie gestaltista

• Creşterea constiintei de sine


• Asumarea graduala a propriilor experienţe si rezolvarea “afacerilor” neinchiate din trecut
• Dezvoltarea abilitaţilor si valorilor care sa satisfaca propriile nevoi
• Asumarea responsabilitatii pentru propriile actiuni
• Mutarea suportului personal din exterior catre interior
A deveni mai apt sa ceri si sa oferi ajutor.

19. Tehnici de lucru in terapia gestaltista

Sunt TEHNICI DE FOCALIZARE deoarece au rolul de a centra atentia clientuli asupra sa.
(senzatii, ganduri, sentimente, convingeri, valori, relatii etc) si se bazeaza pe interogatii -ghid si pe o
serie de exercitii.
• Interogatiile- ghid cele mai frecvent folosite sunt:
Ce simti acum? La ce te gandesti acum? De ce anume iti dai seama acum? De ce esti tu
acum constient ? Ce crezi acum despre asta? Ce seintampla in corpul tau acum? De ce-ti
aminteste asta?
! nu se pun intrebari care provoaca justificare, interpretare, ex: de ce crezi asta, de ce faci astfel?
• Exercitiile sunt introduse prin formule de genul: Incearca sa faci asta si vezi ce intelegi ;
Incearca acest expriment si afla ce poti constientiza; Experimenteza acest lucru si vezi ce-ti
trece prin minte sau ce simti acum in timp ce experimentezi.

Tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt:


1. Exercitii de constientizare corporala
• constientizarea tensiunii musculare, a relaxarii psihomusculare, constientizarea ritmului respiratiei
si a modificarilor in conexiune cu emotiile, consitentizarea ritmului cardiac in relatie cu anumite
ganduri asociate, consitentizarea posturii, mimicii in conexiune cu gandurile ,emotiile clientului.
Constientizarea rezistentelor in contactul corporal in directa conexiune cu problemele spatiului
personal si cu relatia de intimitate.
• Aceste exerciţii sunt utilizate ca tehnici care orienteza conştientizarea persoanei asupra modului in care
functioneaza corpul, sau asupra modului cum se poate folosi de corp pentru a deveni mai constient de sine
si de contactele sale cu lumea.
20. Specificați care sunt tehnicile gestaltiste de constientizare afectiva si
relationala

• Tehnica scaunului gol


Se aplica prin joc de rol ca suport pentru a exprima dialogul cu persoane semnificative din viata
clientului sau pentru a pune in legatura partile Eului aflate in conflict- lucrul cu polaritatile.
• Tehnica “zidul” - elaborata de Iolanda Mitrofan (1997,p.47)
Este o tehnica metaforica provocativa prin care clinetul se confrunta la nivel imaginitiv cu un zid,
tehnica ce permite autoexplorarea si gasirea de solutii in depasirea propriilor limite. Zidul este simbol
relevant pentru proiectarea atitudinii si strategiie de a face fataunui obstacol exitential. Este relevanta si pt
modul in care subiectul poate solicita, astepta, primi sau respinge ajutorul, in directa corelatie cu
dependenta emotionala vs maturitatea emotionala (ex. p.303- Orientarea experientiala in psihoterapie)
• Tehnica “ mentine/te sau ramai in starea respectiva”
Este o tehnica de dialog care incurajeaza clientul sa se mentina in trairea pe care o experimenteza,
sa prelungeasca o anumita stare (afectiva, posturala etc) pentru a o cunostemai binesi a gsi modlaitati de a
o depasi.
Astfel clientul isi poate adanci trairea unui anumit sentiment, pentrua a-si clarifica si pentru a putea
ulterior sa-l depaseasca prin propria optiune , prin a prelua controlul asupra starii respective.

• Tehnica Cubul - elaborata de Iolanda Mitrofan (1997,p.47)


Este o tehnica etaforica prin care clientul experimenteaza imaginativ o situatie de izolare , apoi
transpunerea ei dramaterapeutica ( joc de rol) ce conduce catre o extensie spontana a constiintei de sine. ,
reunificare a polaritatilor si integrasre a experientelor blocante.

Tehnica arata modul in care persoanele fac fata situatiiloriolate si poate consitui suportul pentru
depasirea unor probleme de viata.
• Tehnica peştera (Iolanda Mitrofan , 2004), (2008, p. 114)
• Tehnica scenarizarii sau a punerii in scena
Tehnica bazata pe actiune si verbalizare si presupune punerea in actiune chiar a sentimentelor si
ideilor incomode, nemarturisite., retinute sau refuzate constientient. Desi o data verbalizate, ele conduc la
descarcare emotionla, se
Clientul este incurajat prin prin formula “ spune-i-o!”, sa verbalizeze toate acele idei si sentimente la
adresa unei persoane. Se utilizeaza jocul de rol prin tehnica scaunului gol.
“ Imagineaza-ti ca X este chiar aici , acum, in fata ta, pe aces scaun. Spunei/I acum tot ceea ce vrei
sa-I spui, ce nu ai reusit sa-I spui pana acum. Fa-o acum, spune-I tot , spune-I ce simti, ce gandesti etc.
Alta tehnica este aceea a exageraii sau amplificarii. I se cere clientului sa exagereze anumite
sentimente, idei, miscari, pentru a spori efectul de dramatizare , pentru a putea deveni constient de
continutul acestora. Clientul poate fi sprijiti prin anumite elemente suport , sub forma unor “daruri” ori de
cate ori are nevoie de sprijin. ( ex. O persoana cu o tonaltate verbala joasa , poate primi un amplificator de
sunet. )

21. Care sunt axele spatiului identitar Ego-Sine în cadrul Psihoterapiei


Experentiale a Unificarii
Funcţionând holistic, fiinţa umană este o realitate ce devine neîncetat, pe care o putem numi Spaţiul
Transformator Ego-Sine (STEPS) (...) Principalele repere ce configurează “profilul” dinamic, al
devenirii fiinţei umane, în fiecare clipă, sunt trei:
1. Axa Rolurilor Identitare sau a tranziţiei de la Ego la Sine care asigură funcţia de
CONSERVARE şi UNIFICARE interioară, echilibrată a fiinţei umane, pe orizontală si in
adăncime;
2. Axa Timpului care asigură funcţia de DEZVOLTARE şi reprezintă planul şi procesul
“desfăşurării”ei, spiralate, ciclice, pe diagonală;
3. Axa Conştientizării, care asigură funcţia TRANSFORMATOARE şi procesul de “re- infăşurare”
experienţial, pe verticală şi în adăncime, ce stă la baza extinderii, aprofundării şi modificării
calitative a cunoaşterii in general şi a celei de sine şi de altul, în special, pe direcţia evoluţiei şi
integrării spirituale”( Mitrofan, I., 2004, p.24)

22. Concepte specifice psihoterapiei transgenerationale


Tema-nucleu, în strânsă corelaţie cu miturile şi ritualurile familiale, este “acea temă în jurul căreia sunt
constelate evenimentele —metaforă ce pot fi identificate la un moment dat într-o istorie familială
transgeneraţională şi care creează, prin articularea lor cu roluri manifestate, adevărate scenarii familiale
inalt simbolizate, urmărind sensuri de dezvoltare specifice arborelui psihogenealogic
respectiv”(Mitrofan,T, Stoica C.D., 2006, p. 37-38).
• Tema- nucleu înrădăcinare versus dezrădăcinare (asociată cu pierderea sau neasumarea
spaţiului identitar şi implicit a rădăcinilor). Experienţa inrădăcinării vs. dezrădăcinării (...) este trăită
fie ca absenţa, difuzarea sau confuzia graniţelor identitare (inrădăcinare excesiv sau deficitară), fie ca
rigiditate sau impenetrabilitate a propriilor graniţe, in spatele cărora persoana se percepe ca fiind
izolată, neacceptată si exclusă de către ceilaţti, fie ei membrii ai familiei, fie comunitatea de apartenenţă
(dezrădăcinareaprimară si socială) (Mitrofan,I., Petre,L., 2013, p.102)
Are implicaţii în tematicile identitare ( la nivelul eului corporal, psihologic si social): adecvare /
inadecvare; confuzie / diferenţiere identitară; etichetarea identitară sexual - majoritar (heteroxexual)/
minoritar (homosexual, bisexual, transsexual); fuziune / separare; excludere / includere (familială sau
comunitară); securitate / insecuritate; discriminare pozitivă / discriminare negativă; teama de respingere /
teama de incorporare; stigmatizare (ruşine) / recunoaştere (mândrie); acceptare/inacceptare; ură
(ostilitate) / iubire (compasiune); iertare/ ranchiună etc (op.cit., 2013, p.101)
Tema- nucleu abandon- pierdere versus dependenţă se referă la pierderea spaţiului identitar
(incluzănd evenimente- metaforă precum pierderea unor case, pămănturi, mutări dintr-o locuinţă in alta
pe motiv de schimbare a locului de muncă sau necesitatea unui spaţiu mai mare, separarea firească de
familia de origine, deportări, exil, situaţii de refugiere), pierderea averii familiei, pierderea copiilor (prin
moarte sau situaţii de infiere), pierderea partenerilor de viaţă
( prin moarte, dispariţie sau divorţ), pierderea identităţii ( situaţii de abandon, infiere, dispariţia părinţilor,
boală psihică), pierderi datorate unor boli somatice ( pierderea membrelor, paralizie, pierderea unui organ
intern etc.). În familiile centrate pe un astfel de scenariu, pierderea şi abandonul capătă un sens de
prezervare a familiei. Descendenţilor li se transmite o mitologie in care pierderea şi abandonul sunt teme
principale. În cazul în care pierderea se referă la spaţiul originar identitar, la emigrare, la deportare,
scenariul- capcană centrat pe pierdere şi abandon se corelează intotdeauna cu tema “dezrădăcinare vs.
inrădăcinare”.Teama de pierdere şi abandon generează comportamente de dependenţă şi control,
integrarea unor scenarii- capcană care se transmit transgeneraţional.Astfel se conturează tema- nucleu
abandon- pierdere vs. dependenţă.” (op.cit, 2009, p.241).

• Tema- nucleu slăbiciune versus putere


Tema- nucleu slăbiciune versus putere se referă la statut, autoritate, masculinitate, posesiunea
unor bunuri materiale şi la corelativele lor în polaritate, slăbiciune, dependenţă emoţională, submisivitate,
dependenţă de substanţă (alcoolism in special), sărăcie, lipsa bunurilor materiale, incapacitate fizică.”
(Godeanu C.D., Godeanu A.S., 2009, p.242).

• Tema- nucleu control versus lipsa controlului


Această temă este prezentă frecvent in dinamica transgeneraţională a familiilor cu
toxicomani.Este o tema asociată foarte des cu tema putere vs. slăbiciune.Controlul se traduce in istoria
acestor familii prin rigiditate, reguli foarte stricte, intruziune şi, paradoxal, prin lipsa graniţelor. Lipsa
controlului este asociată violenţei, exceselor, dependenţei de alcool, dependenţei de alte substanţe. .”
(op.cit., 2009, p.246).

• Teme - nucleu: feminitate/masculinitate; maternitate/paternitate, parental-filială. Tema


(ne)integrării identităţii de sex-rol este una extrem de frecventă cu un risc foarte mare de transmisibilitate
de la o generaţie la alta. Evenimente - metaforă asociate neintegrării sunt alegerile parteneriale care
intreţin şi accentuează deficienţele de relaţie maritală şi produc perturbări sau crize identitare la urmaşi. (
Mitrofan,I., Stoica C.D., 2006, p. 37)

23. Menționați care sunt temele-nucleu conform Psihoterapiei Experentiale a


Unificarii

Tema-nucleu, în strânsă corelaţie cu miturile şi ritualurile familiale, este “acea temă în jurul căreia sunt
constelate evenimentele —metaforă ce pot fi identificate la un moment dat într-o istorie familială
transgeneraţională şi care creează, prin articularea lor cu roluri manifestate, adevărate scenarii familiale
inalt simbolizate, urmărind sensuri de dezvoltare specifice arborelui psihogenealogic
respectiv”(Mitrofan,T, Stoica C.D., 2006, p. 37-38).
Astfel, temele nucleu identificate in cadrul terapiei transgeneraţionale unificatoare, ce concentrează
polarităţile neintegrate între care oscilează membrii familiei, sunt :
• înrădăcinare/ dezrădăcinare
• abandon- pierdere versus dependenţă
• feminitate/ masculinitate
• maternitate/ paternitate
• tema parentală-filiala (naturală si de adopţie)
• tema fratriilor, rudelor si a prietenilor.
• exces/deficit.
• slăbiciune/putere
• control/lipsa controlului
Prin analiza genogramei din perspectiva Terapiei Unificării, fiecare familie are una sau mai multe
teme care se menţin transgeneraţional şi fiecărei teme- nucleu îi corespund scenarii specifice.
• Tema- nucleu înrădăcinare versus dezrădăcinare (asociată cu pierderea sau neasumarea
spaţiului identitar şi implicit a rădăcinilor). Experienţa inrădăcinării vs. dezrădăcinării (...) este trăită
fie ca absenţa, difuzarea sau confuzia graniţelor identitare (inrădăcinare excesiv sau deficitară), fie ca
rigiditate sau impenetrabilitate a propriilor graniţe, in spatele cărora persoana se percepe ca fiind
izolată, neacceptată si exclusă de către ceilaţti, fie ei membrii ai familiei, fie comunitatea de apartenenţă
(dezrădăcinareaprimară si socială) (Mitrofan,I., Petre,L., 2013, p.102)
Are implicaţii în tematicile identitare ( la nivelul eului corporal, psihologic si social): adecvare /
inadecvare; confuzie / diferenţiere identitară; etichetarea identitară sexual - majoritar (heteroxexual)/
minoritar (homosexual, bisexual, transsexual); fuziune / separare; excludere / includere (familială sau
comunitară); securitate / insecuritate; discriminare pozitivă / discriminare negativă; teama de respingere /
teama de incorporare; stigmatizare (ruşine) / recunoaştere (mândrie); acceptare/inacceptare; ură
(ostilitate) / iubire (compasiune); iertare/ ranchiună etc (op.cit., 2013, p.101)

“Reacţia familiei româneşti la pierderea spaţiului identitar şi la dezrădăcinare se observă şi in


prezent. Lipsa graniţelor clare, opţiunea pentru a locui in regim de familie extinsă, intărzierea separării
tinerilor de părinţii lor, neconfirmarea in rolul de adult, neconfirmarea in roluri parteneriale, sunt tipice
pentru confuziile identitare specifice dezrădăcinării. În România putem vorbi despre un model cultural
legat de creşterea copiilor cu implicaţii in asumarea sau neasumarea parentalităţii. Multe generaţii de
copii români au fost şi incă sunt crescuţi de bunicii lor. În această situaţie, părinţii acestor copii intârzie
asumarea parentalităţii, iar copiii se confruntă cu sentimentul abandonului. Între copiii şi părinţii lor se
creează o relaţie de fratrie, care nu exclude competiţia. În astfel de situaţii abuzul emoţional şi fizic este
prezent. Evenimentele - metaforă ale unei familii care au suportat repetate dezrădăcinări vizează
reparator inrădăcinarea. Pattern-urile repetitive prezente într-o familie cu această temă- nucleu au ca scop
înrădăcinarea.” (Godeanu C.D., Godeanu A.S., 2009, p.241).
Tema- nucleu abandon- pierdere versus dependenţă se referă la pierderea spaţiului identitar
(incluzănd evenimente- metaforă precum pierderea unor case, pămănturi, mutări dintr-o locuinţă in alta
pe motiv de schimbare a locului de muncă sau necesitatea unui spaţiu mai mare, separarea firească de
familia de origine, deportări, exil, situaţii de refugiere), pierderea averii familiei, pierderea copiilor (prin
moarte sau situaţii de infiere), pierderea partenerilor de viaţă
( prin moarte, dispariţie sau divorţ), pierderea identităţii ( situaţii de abandon, infiere, dispariţia părinţilor,
boală psihică), pierderi datorate unor boli somatice ( pierderea membrelor, paralizie, pierderea unui organ
intern etc.). În familiile centrate pe un astfel de scenariu, pierderea şi abandonul capătă un sens de
prezervare a familiei. Descendenţilor li se transmite o mitologie in care pierderea şi abandonul sunt teme
principale. În cazul în care pierderea se referă la spaţiul originar identitar, la emigrare, la deportare,
scenariul- capcană centrat pe pierdere şi abandon se corelează intotdeauna cu tema “dezrădăcinare vs.
inrădăcinare”.Teama de pierdere şi abandon generează comportamente de dependenţă şi control,
integrarea unor scenarii- capcană care se transmit transgeneraţional.Astfel se conturează tema- nucleu
abandon- pierdere vs. dependenţă.” (op.cit, 2009, p.241).

• Tema-nucleu exces versus deficit. În această temă sunt incluse concepte precum: putere / slăbiciune;
invingător / invins; performanţă /eşec; căstig (acumulare)/ pierdere (irosire); mobilizare /resemnare
(blocaj); autoafirmare /autoblocare; reprimare creativă/ reprimare nevrotică; sabotare/ autosabotare,
dependenţă/ autonomie; posesivitate/ abandon; narcisism/ alocentism; egocentrism/ altruism, sadism/
masochism, tema triadei nevrotice persecutor/ victima/ salvator; heteroagresivitate (homicid)/
autoagresivite (suicid); supravieţuire/ boală, moarte etc (Mitrofan,I., Petre,L., 2013, p.101 - 102)

• Tema- nucleu slăbiciune versus putere


Tema- nucleu slăbiciune versus putere se referă la statut, autoritate, masculinitate, posesiunea
unor bunuri materiale şi la corelativele lor în polaritate, slăbiciune, dependenţă emoţională, submisivitate,
dependenţă de substanţă (alcoolism in special), sărăcie, lipsa bunurilor materiale, incapacitate fizică.”
(Godeanu C.D., Godeanu A.S., 2009, p.242).

• Tema- nucleu control versus lipsa controlului


Această temă este prezentă frecvent in dinamica transgeneraţională a familiilor cu
toxicomani.Este o tema asociată foarte des cu tema putere vs. slăbiciune.Controlul se traduce in istoria
acestor familii prin rigiditate, reguli foarte stricte, intruziune şi, paradoxal, prin lipsa graniţelor. Lipsa
controlului este asociată violenţei, exceselor, dependenţei de alcool, dependenţei de alte substanţe. .”
(op.cit., 2009, p.246).

• Teme - nucleu: feminitate/masculinitate; maternitate/paternitate, parental-filială. Tema


(ne)integrării identităţii de sex-rol este una extrem de frecventă cu un risc foarte mare de transmisibilitate
de la o generaţie la alta. Evenimente - metaforă asociate neintegrării sunt alegerile parteneriale care
intreţin şi accentuează deficienţele de relaţie maritală şi produc perturbări sau crize identitare la urmaşi. (
Mitrofan,I., Stoica C.D., 2006, p. 37)
24. Prin ce se caracterizează tema-nucleu îndradacinare vs
dezradacinare

• Tema- nucleu înrădăcinare versus dezrădăcinare (asociată cu pierderea


sau neasumarea spaţiului identitar şi implicit a rădăcinilor). Experienţa inrădăcinării
vs. dezrădăcinării (...) este trăită fie ca absenţa, difuzarea sau confuzia graniţelor
identitare (inrădăcinare excesiv sau deficitară), fie ca rigiditate sau impenetrabilitate a
propriilor graniţe, in spatele cărora persoana se percepe ca fiind izolată, neacceptată si
exclusă de către ceilaţti, fie ei membrii ai familiei, fie comunitatea de apartenenţă
(dezrădăcinareaprimară si socială) (Mitrofan,I., Petre,L., 2013, p.102)
Are implicaţii în tematicile identitare ( la nivelul eului corporal, psihologic si
social): adecvare / inadecvare; confuzie / diferenţiere identitară; etichetarea identitară
sexual - majoritar (heteroxexual)/ minoritar (homosexual, bisexual, transsexual); fuziune
/ separare; excludere / includere (familială sau comunitară); securitate / insecuritate;
discriminare pozitivă / discriminare negativă; teama de respingere / teama de
incorporare; stigmatizare (ruşine) / recunoaştere (mândrie); acceptare/inacceptare; ură
(ostilitate) / iubire (compasiune); iertare/ ranchiună etc (op.cit., 2013, p.101)
“Reacţia familiei româneşti la pierderea spaţiului identitar şi la dezrădăcinare se observă şi in
prezent. Lipsa graniţelor clare, opţiunea pentru a locui in regim de familie extinsă,
intărzierea separării tinerilor de părinţii lor, neconfirmarea in rolul de adult,
neconfirmarea in roluri parteneriale, sunt tipice pentru confuziile identitare specifice
dezrădăcinării. În România putem vorbi despre un model cultural legat de creşterea
copiilor cu implicaţii in asumarea sau neasumarea parentalităţii. Multe generaţii de copii
români au fost şi incă sunt crescuţi de bunicii lor. În această situaţie, părinţii acestor copii
intârzie asumarea parentalităţii, iar copiii se confruntă cu sentimentul abandonului. Între
copiii şi părinţii lor se creează o relaţie de fratrie, care nu exclude competiţia. În astfel de
situaţii abuzul emoţional şi fizic este prezent. Evenimentele - metaforă ale unei familii
care au suportat repetate dezrădăcinări vizează reparator inrădăcinarea. Pattern-urile
repetitive prezente într-o familie cu această temă- nucleu au ca scop înrădăcinarea.”
(Godeanu C.D., Godeanu A.S., 2009, p.241).
25. La ce se refera tema-nucleu abandon/pierdere vs. Dependenta
Tema- nucleu abandon- pierdere versus dependenţă se referă la pierderea
spaţiului identitar (incluzănd evenimente- metaforă precum pierderea unor case,
pămănturi, mutări dintr-o locuinţă in alta pe motiv de schimbare a locului de muncă sau
necesitatea unui spaţiu mai mare, separarea firească de familia de origine, deportări, exil,
situaţii de refugiere), pierderea averii familiei, pierderea copiilor (prin moarte sau situaţii
de infiere), pierderea partenerilor de viaţă
( prin moarte, dispariţie sau divorţ), pierderea identităţii ( situaţii de abandon, infiere,
dispariţia părinţilor, boală psihică), pierderi datorate unor boli somatice ( pierderea
membrelor, paralizie, pierderea unui organ intern etc.). În familiile centrate pe un astfel
de scenariu, pierderea şi abandonul capătă un sens de prezervare a familiei.
Descendenţilor li se transmite o mitologie in care pierderea şi abandonul sunt teme
principale. În cazul în care pierderea se referă la spaţiul originar identitar, la emigrare, la
deportare, scenariul- capcană centrat pe pierdere şi abandon se corelează intotdeauna cu
tema “dezrădăcinare vs. inrădăcinare”.Teama de pierdere şi abandon generează
comportamente de dependenţă şi control, integrarea unor scenarii- capcană care se
transmit transgeneraţional.Astfel se conturează tema- nucleu abandon- pierdere vs.
dependenţă.” (op.cit, 2009, p.241).

26. Ce reprezinta conceptul de Umbra familiala

Umbra familială. Umbra este, după Jung, acea parte inacceptabilă din noi înşine,
„ansamblul conţinuturilor psihice condamnate, negate, evaluate ca inferioare sau
inacceptabile şi respinse în inconştient. (,..)Umbra conţine toate acele aspecte
psihologice ale fiinţei noastre pe care le ascundem nu doar de ceilalţi, ci şi de noi
înşine.”( Nuţă, A. 2004, p.4)
“Umbra familială este canavaua pe care se ţese Umbra individuală si ea conţine sincron,
subtil si uneori amplificat, intreaga calitate a Umbrei transgeneraţionale” (Mitrofan,I.,
Stoica C.D. 2005, p. 96)
27. Ce este genograma conform Psihoterapiei Transgenerationale
Genograma este, în mod tradiţional, un instrument utilizat în surprinderea
reţelei genealogice, incluzând: nume, vârste şi poziţii ale indivizilor în familie.

În cadrul abordării transgeneraţionale, genograma cuprinde şi descrieri ale


funcţionalităţii familiale interne, caracteristici de personalitate şi aspecte
relaţionale. Genograma este, în sine, o tehnică de culegere a informaţiilor despre
întreaga familie

28. Care sunt categoriile de informatii surprinse intr-o genogramă ?

În cadrul genogramei, patru mari categorii de informaţii sunt evidenţiate:

1. Informaţii legate de reţeaua familială;


2. Caracteristici de personalitate şi pattern-uri emoţionale ale membrilor familiei;
3. Descrierea pattern-urilor relaţionale dintre membrii familiei;
4. Informaţii despre sistemele funcţionale şi disfuncţionale implicate în reţeaua familială.