CIOCIOMANCA

în amintirea femeii care cândva a fost Ciociomanca...

cu tot respectul pentru chinurile ei pe lumea aceasta

N-aș putea trece de acestă amintire fără a o scoate la lumină. Ceva misterios adăugat unei
povești care se aseamănă cu cele despre haiduci, ori despre căpitani de lotri, ori despre destine, mai
ales despre destine...
...Berbești, 1982. Șef de lot. Una din obligații era să obervi tot ce se poate observa pe lotul tău.
Așa am văzut-o prima oară. Apărea în fiecare zi, cam pe la amiază, se învârtea ceva vreme printre
muncitori apoi pleca urmându-și neabătută traseul zilnic. Era iarnă, ianuarie sau februarie când am
remarcat-o suficient de mult, ca s-o urmăresc mai apoi. Înfășurată în zdrențe cu atât de mult talent,
ajungeai să crezi că fiecare strat era lipit de anteriorul cu ceva lipici care nu mai permitea o
descojire ulterioară. Era fără vârstă. Puteai liniștit să licitezi de la patruzeci până la nouăzeci de ani.
Cred că nu mai privise la soare de căteva zeci de ani. Nu mai putea. Era îndoită de Dumnezeu către
pământ atât de mult încât dacă din ghemul de zdrențe n-ar fi ieșit spre glie două scurte suluri
maronii ce se înfigeau într-o pereche de cisme de cauciuc, mari, prea mari oricâte cârpe și ziare
băga în ele, ai fi putut jura că este o mumie care levitează paralel cu pământul. O urmăream
curioasă fără a mă apropia prea mult. Nici n-aveam timp, nici nu-mi făceam timp pentru ea până-
ntr-o zi când ne-am intersectat:
-Fii bună, dă-mi un leu! rugămintea suna aproape ca un ordin. Se vedea că nu fusese o persoană
obișnuită.
-Îți dau! Ce faci cu un leu? întrebai întinzându-i leul zâmbind.
-Îmi iau pâine.
-Câți ani ai? o întrebai repede de teamă ca micuța fantă ce se deschisese în carapacea sa să nu se
închidă.
-Nu știu! Adică nu știu sigur. Am uitat. Aș putea afla dacă aș socoti după cele prin care am trecut,
dar n-am chef. La ce bun...Mulțumesc pentru leu!
-Mai vrei unul?
-Nu, mulțumesc! Lasă-l pe mâine. S-a întors și a plecat.
Categoric nu era o femeie obișnuită iar „lasă, mâine” era o promisiune de întâlnire ulterioară pe
care, ca și mine, parcă și ea o aștepta de multă vreme. Numai că „mâine” n-a fost mâine, ci peste
câteva luni. Iureșul nebun al construcțiilor determină vara zile de lucru mult prelungite, uneori
inuman prelungite: câte zece, douăsprezece, paisprezece ore de lucru din douăzecișipatru ale zilei.
În toamnă însă, când încep ploile, îți mai tragi sufletul.
Am reîntâlnit-o în toamnă, pe o ploaie câinească ce desfăcuse baierele cerurilor. Ca de obicei,
venea agale nesocotind ploaia care o udase până la os, urmându-și drumul zilnic, pe jos, de la
Mateești până la primăria Berbești și înapoi, drum pe care, doar dacă întâlnea pe cineva cunoscut
enunța ca pe-o poezie rugămintea, sobră de altfel: „Fii bun, dă-mi un leu de pâine!.”Am reântâlnit-o
mestecând cu cismele ei imense noroaiele lipicioase, udă toată ca un câine plouat și răcită de nu mai
putea respira din pricina tusei. Aproape gemând m-a întrebat dacă-i dau un leu de pâine. Modestia
rugâminții declinată în acea dupăamiază ploioasă m-a determinat să mă opresc.
-Îți dau, Ciociomanco, dar mai întâi ai să mergi cu mine la dispensar, să-ți iau ceva pastile, ceva
medicamente, i-am răspuns pe un ton imperativ care nu permitea refuz.
Cu greu din cauza înțepenelii într-o poziție în care nu putea întoarce capul, l-a întors și, din
poziția aceea aproape nefirească, strâmbă toată ca un Quasimodo, cu o figură îngrozită, m-a întrebat
șoptit, ca și când mi-ar fi împărtășit secretul vieții ei:
-Da, nu ți-e teamă să mă ajuți?
-De ce?
-Știi cine sunt eu??
-Ești, pentru mine, un om, o femeie bolnavă care are nevoie de ajutor cât mai repede!
-Știi cine sunt eu?? șuieră din nou, printre accese de tuse întrebarea.
-Nu!
 Făcându-mi semn să mă aplec către ea, mi-a șoptit uitându-se în dreapta și stânga pe furiș:
-SUNT CIOCIOMANCA!!!
Mi s-a părut nesemnificativă destăinuirea, drept pentru care mi-am chemat mașina și ajutată de
șofer am urcat-o și am dus-o la dispensar predându-i-o doctorului Mateescu, după care am plecat
repede la alt punct de lucru.
Iar au trecut luni bune, pe primăvară găsind-o iar pe platformă, culegându-și leul cerut. Ne-am
salutat ca două cunoștințe vechi, discuția deschizând-o ea:
-Sărumâna! Îmi dai un leu de pâine?
-Bată-te să te bată! Știi că-ți dau! Na! Ia-l! și râzând îi întinsei leul. Tot râzând, (dacă rânjetul
acela era râs), întinse mâna tremurândă și-l luă.
-N-ai întrebat de mine prin sat că cine-am fost. Știu eu că n-ai întrebat, am și eu oamenii mei
care-mi spun...Nu vrei să-ți spun? Poate ți-o fi de folos cândva...
Am intrat în jocul ei și i-am propus să vină în baraca mea, să bem un ceai și să-mi povestească. Spre
surprinderea mea a acceptat imediat. Am urcat amândouă în vagonul- baracă, eu am făcut apa fiartă,
am spânzurat ceaiul, am pus vreo trei linguri de zahăr și o linguriță de coniac, s-o mai întărească și
i-am dat cana în mâinile care arătau ca niște scoarțe de copac. N-a zis nimic o vreme pierdută în
amintiri și sorbind zgomotos ceaiul fierbinte din cana ce tremura în mâinile ei. I-am respectat
tăcerea pe care a rupt-o singură cu voce timidă dar sigură, cu vocea cuiva care știa să vorbească cu
oamenii.
-Eu, doamnă, nu-s chiar de aici. (Mi-a spus de unde dar n-am reținut). Eu, doamnă, sunt
blestemată, și eu și toți ai mei și toți care mă vor ajuta să-mi duc blestemul la capăt!
-Fugi de-aici!
-Ba, doamnă, îs blestemată să nu mai văd soarele pîn-n-oi plăti tot răul pe care l-am făcut pe
pământul aista bob cu bob pîn-la ultima păstaie. Și așa îndoită umblu smerindu-mă Domnului să nu-
mi vadă fața păcătoasă, și nu mai pot vedea soarele până n-oi plăti. Și la fiecare pas pe care-l fac zic
o rugă Domnului să mă ierte și iar un pas și iar un Doamne iartă-mă...și așa în toate cele treisute de
zile ale anului. Da de câți ani mă rog, să nu mă întrebi, că nu mai știu...
-Ai omorât???
-Ba! Mai rău decât atâta! Le-am luat oamenilor sufletele și i-am lăsat pradă Iudei!!
-Doamne, da ce-ai putut face?
-Te rog, îmi mai dai un ceai?
Fără să scot un cuvânt, am repetat rețeta ceaiului. Se dezmorțise și coniacul o îndemna la vorbă. A
luat cana, iar a băut întâi ș-apoi a început:
-În 40, eram tânără, aveam nouăsprezece ani, abia mă măritasem de vreun an și ceva. Repede au
venit și copii, un băiat și o fată. Eu avusesem ceva avere, pământ în lunca Tărâiei, vreo patru
pogoane și două pogoane de pădure, eram singură la tata, mama murise. El era flăcău sărac, frumos,
harnic, dar arțăgos de vorbă la băutură. De aicea ni s-a tras. La crâșmă, după un pahar-două de
răchie se certa cu toată lumea că nimica nu-i convenea din ce erau, nimic nu era bine, nimenea nu
era cinstit, toși erau hoți, mai ales cei care aveau o brumă de avere mai multă ca el. Unii îi vorbeau
în vorbă, alții se ridicau de la masă și plecau, până-ntr-o zi când apăru unul nou, cu șapcă pe ochi,
care i-a cântat în strună de l-a făcut să mi-l aducă acasă, să stea la noi. Omul meu nu se mai ducea la
crâșmă, să se-nclonțească cu ceilalți. Stăteau amândoi cu clondirul în față răsucind lumea din vorbe
pe toate fețele. Ăla-i da mereu dreptate. Dreptate-stânga, dreptate-n dreapta, numai asta-i auzeai...
-Nu-i drept, zicea ăla, ca unii ca noi, pălmașii să ne dăm sufletul pe ogor, și alții ca alde boierul
Popescu să vie de două trei ori pe an și să ieie banii!
-Mda! Sună frumos, zicea al meu, cu juma de gură. Da ce se poate face? Și lua caietul în care
ținea socotelile și se aplecau amândoi tot socotind ceva. Când aduceam la masă mai furam căte-o
idee:
-De exemplu, zicea ăla, patru pogoane ale tale și cu încă vreo cincizeci ale celor douăzeci de
case din Mateești adunate cu cele trei sute ale boierului și cu mărunțișurile, ar face cam patrusute de
pogoane. Ia împarte asta „în mod egal” la cei care au participat, adică boierul unu, tu, unu plus
ceilalți douăzeci, douășcinci, ar da cam treizeci. Ia împarte tu patru sute de pogoane la treizeci de
proprietari, cam cât dă??? cam treișpe-cinșpe pogoane! Ei??? una-i patru, alta-i paișpe!
-Da ăla-i pământul boierului de când mă știu! îngăima al meu
-Da dacă n-ar mai fi??? întreba întărâtat străinul.
Când ne culcam, pân-a-nchide ochii, îl rugam pe al meu să-mi zică și mie...Așa am aflat de
comuniști, de rușii care au luat pământul bogaților și l-au dat săracilor și de multe altele care mi se
păreau atâta de frumoase încât ajunsesem să văd în omul meu care-mi explica cum va fi dacă ne
vom da cu comuniștii, pe Dumnezeu. Cred că ăsta a fost primul și cel mai mare păcat. Că am râvnit
la bunul altuia. Ajunsesem să visez noaptea lanuri ca mările, cât cuprindeau zările, ale mele. Și eu
mă plimbam călare pe drumul de lângă lan, și omul meu la fel și când mă trezeam din visul ăsta
umblam toată ziua cătrănită.
A tăcut și mi-era teamă că va pleca. A întors chinuit capul către mine ca și când l-ar fi
desșurubat.
-Mai ai ceai?
I-am întins cana mea de care nu mă atinsesem și câțiva biscuiți. A înmuiat unul, l-a supt și după al
doilea a început iar:
În 41 l-au luat la război. A luptat undeva în munții Maramureșului ori nu mai știu unde. Departe.
Acolo i-au rămas și oasele, c-am primit o telegramă cu dungă neagră unde-mi explicau ce erou a
putut fi bietul meu om. Au urmat ani grei, foamete și boli da eu tot mai visam lanul acela din când
în când... Cum-necum am crescut copii pe lîngă mine. A fost foamete, am fiert și scoarță de copac
da le-am dat ceva. Apoi a venit războiul peste noi ca un balaur care zdrobește cu coada înainte de-a
muri. Anii lui 43 mi-au fost tare grei. Copilul, prin anii 43 s-a îmbolnăvit de tuberculoză și l-am
internat la un sanator, că noi n-aveam medicamente. N-am putut să fac altfel. Da eu tot la lanul
acela visam. Fata creștea ca un fir de volbură, slabă și înaltă. Începusem să mă gândesc s-o mărit.
Tot puteam să-i dau două trei pogoane. Și-a venit războiul de tot, și unde eram dușmani cu rușii ne
trezirăm frați. Parcă mai înviasem puțin. Știam de la al meu, odihnească-l Domnul, ce minuni
făcuseră acolo pentru săraci și m-am rugat să vină și la noi. Și iar l-am mâniat pe Cel De Sus, că eu
nu eram săracă, da voiam mai mult, voiam lanul acela la care visam noaptea.
Rușii n-au venit, în schimb a venit străinul acela. A bătut la poartă și-a întrebat de al meu.
- A murit, zisei.
-Bine, cică, deschise poarta, se duse în fosta lui cameră iar seara se așeză la masă pe locul omului
ca și când de-o viață acolo a stat. Nici n-a mai plecat. După un timp i-am fost muiere, da la început
fără acte că așa a vrut. Pleca și venea ca de la el de acasă iar lumea se obișnuise așa. Venise în sat ca
activist de partid, făcuse o organizație, pe urmă a fost ales secretar de partid. Uneori venea și-l lua o
mașină la ceva ședințe de unde-l aduceau noaptea. Îmi devenise drag. Vorbea frumos cu mine. Cînd
eram în lume ne vorbeam cu „tovarășu” și „tovarășa”. De aici, un pas, m-a făcut șefă peste
organizația de femei. Aveam sarcina să pregătesc moral femeile de pe toată valea Tărâiei până la
Sinești, pentru marea acțiune care ne aștepta. Pentru colectivizare. Nu era chiar visul cu „lanul
meu”, era „lanul nostru”dar fiind atît de mare„vom munci toți împreună și vom scoate recolte
înzecite”... Doamne, cum mai credeam în visul ăsta...
Într-o zi mi-a venit hârtie de la spital să vin să iau băiatul că e pe moarte. M-am dus. În trei zile s-
a prăpădit. L-am îngropat creștinește dar la pomană, „tovarășu” mi-a spus că să-i fac acte pe pământ
, că dacă se mărită fata l-ar putea scoate de acolo și...și...Și i-am făcut! Și ăsta a fost iar un păcat că-
mi dezmoștenisem fata.
Începuse campania de convingere a țăranilor să se înscrie în colectiv. Țăranii nu voiau. S-au fost
întors mulți din război, din cei care văzuseră Rusia și din poveștile lor se vedea cât colo că nu e
raiul pe pământ. Nu voiau să-și dea vitele, porcii, livezile, oricât belșug li se promitea. Atunci
comuniștii au întors foaia. Au găsit metode să-i constrângă, să-i șantajeze. Auzisem că „tovarășu”
ajunsese să-i amenințe cu pistolul pe care-l primise când a fost amenințat prima dată. Era musai să
se înscrie toată lumea. Într-o zi mi-a dat prin cap că l-aș putea ajuta, am înșeuat calul și-am plecat și
eu, din poartă în poartă cu teancul de hârtii de înscriere. Credeam că oamenii mă vor asculta pe
mine...Nimeni nu-mi mai deschidea poarta...Treaba asta mă înfuria și-am început să strig la oameni
ca și când erau datori să mă asculte.
 Ca și când asta ne mai lipsea, din foamete și lipsuri a izbucnit epidemia de tifos exantematic.
Mureau oamenii ca muștele când le dai cu flit. Într-o săptămână s-a dus și copila mea. Rămăsesem
singură pe lume și mă înrăisem. Nu știu când mi-a zis că-l va aduce aici pe fiu-su. Nici nu știam că
are un fiu. Nu semăna cu el. Era solid, ursuz și tăcut. La o săptămână fii-su și-a adus și nevasta.
Acum nu mai eram stăpână în casa mea , era noua mea noră. Noi alergam amândoi pe la case
pentru colectivizare iar seara când apucam să ajungem acasă la vreme, „a tânără” ne arunca ceva
într-un blid și pleca să se culce. Lui îi dăduseră o mașină, eu umblam călare, cu calul. Nu de puține
ori pusese pistolul în coastele oamenilor. Nu-mi păsa. Trebuia realizată colectivizarea. Credeam în
asta. Nu-mi păsa nici că oamenii ajunseseră să ne urască. Cei de la Regiune aveau încredere în noi
și ăsta nu era puțin lucru. Ne schimbaserăm și noi. Când ne întâlneam, ziua, ne mârâiam ca zăvozii,
la oameni ne răsteam, el îi amenința cu pistolul. De ce, mă? Îl întrebai. De aia că-mi place când văd
cum se pișă pe ei de frică, dar ai dracu, tot nu semnează...Și i-a pus rău în cap. Într-o noapte au venit
doi care-l cărau pe „tovarășu” într-o căruță, pe coceni, bătut rău și cu capul spart. A mai trăit o
săptămână. La înmormântare n-a venit nimeni. Nici la pomană. Doar eu, fii-su și noră-sa. La
întoarcere, pe drum am trecut pe lânga casa nașilor. Nașa a ieșit la gard când am trecut înapoi și ne-
a scuipat. Așa vă trebă, fire-ați ai dracu de comuniști! Eram pe capra căruții cu care-l dusesem la
groapă, cu biciul în mână. Am ridicat biciul și-am plesnit-o peste față. I-a dat sângele pe bot. De ce
ne scuipi, fă? Așa ne trebă? Ai să vezi ce vă trebă vouă! Din ziua aia am turbat de-a binelea. Nu mai
visam lanul acela, visam sânge, visam cum îi biciuiam pe toți... Am luat pistolul lui, m-am urcat pe
cal, și cu cravașa în stânga, cu pistolul în dreapta năvăleam în curtea omului dărâmând poarta cu
calul. Puneam pe masă actele de semnat, alăturea puneam pistolul, plesnind din cravașă până
semna.
Ciociomanca tăcu, mistuindu-se în amintirile acelea, cu ochii pierduți acolo undeva...N-ai fi zis
că ființa aceea înțepenită într-un un schelet de oase complet contorsionat și o coajă consistentă de
zdrențe întârită pe deasupra, a fost în stare să facă grozăviile pe care le povestea.
Mai rămăsese ceai în ibric. I-am umplut iar cana. S-a uitat lung la cană ca și când atunci o vedea
prima dată dar nu s-a mai atins de ceai. A continuat povestea detașându-se de ea însăși, cu un glas
pe care n-am să-l uit niciodată, aproape nelumesc:
-...Așa a colectivizat Ciociomanca toată valea Tărâiei, călare, cu pistolul în dreapta și cravașa în
stânga...
S-a foit puțin în scaun, așezându-se mai comod și recuperându-și bețele (ciumegile) care
alunecaseră pe lângă masă. Am lăsat-o să țină tăcerea cât a vrut. A apreciat asta și-a continuat:
-Îmi place că nu mă grăbești. De mult nu m-am mai gândit la cele ce-ți povestesc. Da...Turbasem,
alergam călare și-i obligam să semneze că-și dau de bună voie vitele, păsările, pământul...Le
smulgeam semnăturile smulgându-le viața din ei. Atunci m-au blestemat. Toți m-au blestemat să mă
satur de pământ uitându-mă la el da făr-să fie al meu, să-l calc în fiecare zi cu chin și mă rog să mă
înghită da el să nu mă primească decăt atunci când oi fi fost plătit tot răul pe care l-am făcut, bob cu
bob până la păstaie. Într-o seară m-au așteptat într-o fundătură și m-au bătut de mi-au rupt piciarele
și ceva oase. Am ajuns la spital unde am zăcut vreo două luni. Am scăpat cu viață da am rămas așa
cum mă vezi, cu ochii la pământ. M-au adus acasă cu salvarea, da nu mai aveam casă. Ăi tineri îmi
mutaseră boarfele într-o magazie. Ne-am certat rău. Mi-era teamă de el așa că l-am dat în judecată.
Cin-să vie martor la mine că era de fapt casa mea, pământul meu...când mă ura toată lumea??? Am
pierdut și mi-au aruncat lucrurile în drum, pe pământ, să mă satur de pământ... În vara aia am stat
într-o căsoaie în livadă și-am mâncat ce-mi dădea pământul...tot pământul...uneori găseam ouă sau
pui de jigănii și-i mâncam cruzi. Mă sălbăticisem de tot. Uneori, când dădeam de vreun iepure sau
godac mă gândeam ce bun ar fi acum pistolul, dar îl predasem. A fost cum a fost până a dat frigul,
apoi am coborât în sat cu gând să-i rog să mă primească înapoi, măcar în magazie, da n-am mai avut
de cine mă ruga că ei plecaseră. Vânduseră tot și plecaseră. Cine-a cumpărat avea o droaie de copii
pe care i-a pus să mă ia cu pietre ca pe câinii vagabonzi. În noaptea aceea am dormit sub un pod. A
doua zi, vânătă de la pietre și de frig, am întins prima dată mâna pentru un leu de pâine. Am dormit
tot sub pod vreo sâptămână dar au venit ploile și n-am mai avut unde dormi. Un suflet milos m-a
lăsat să dorm într-un coteț în care nu mai avea animale...Am dormit de atunci tot prin grajduri și
cotețe...
-Nimeni nu te-a primit în casa lui?
-Nu! Eram blestemată! Oamenilor de aici le era frică de blestemul pământului! Cine să ia
blestemul asupra lui ca să mi-l ușureze mie? De aia te-am întrebat atunci dacă nu ți-e teamă să mă
ajuți. Chiar nu ți-e teamă?
-Nu! Dumnezeu e bun și iartă...Se zice că nu putem face noi atâtea păcate câte poate Dumnezeu să
ierte...Ciociomanco, Dumnezeu te-a iertat...
-Dumnezeu, poate...pământul nu! În toți anii ăștia tot uitându-mă la pământ am ajuns să vorbesc
cu el. Uneori ne înțelegem...până la iertare...Nu! Asta, nu!
-Nu ți-e teamă?
-Nu! De ce să-mi fie teamă? De moarte? Păi pentru moarte mă rog în fiecare dimineață la
Dumnezeu, dar încă nu! Mai am de plătit aici...Ți-am zis atunci că poate ți-oi fi și eu de folos. Uite,
eu în sutele astea de zile când n-am vorbit decăt cu pământul...Oare, filozofă ea, oare pământul o fi
Dumnezeu??... Am înțeles (reluă ideea) că ordinea e altfel.
-Cum altfel?
-Așa, bine! Nu știu unde-o fi pus Dumnezeu raiul, că n-am fost acolo, da iadul știu unde e! ASTA
pot să-ți spun! Iadul e aici, pe pământ. Noi îl facem, eu l-am făcut pe al meu! Dacă greșești, plătești!
Nimeni nu pleacă neplătit dincolo! Pătești aici, în iad... Iadul e aici...Ți-am mai spus: n-am plătit
tot! Mai am de plătit.
-Nu ți-e teamă? am reluat. Dacă-ți face cineva ceva rău, așa, din prostie sau răzbunare?
-Nu! Nu te teme pentru mine. Să-l ferească Dumnezeu pe ăl de s-o băga în soarta mea. Eu mai am
de plătit...aici...
Câtă dreptate avea am descoperit mai târziu. Atunci am luat-o ca pe o afirmație oarecare, un gând...
Câteva luni au trecut de la discuția noastră. Apărea, cerea decent leul, îl căpăta și pleca mai
departe.Într-o zi mi-au adus-o muncitorii plină de sânge și de vânătăi, mai mult moartă decât vie.
-Ce-ai pățit?
-La SMA, a îngăimat. Am chemat salvarea și-am trimis-o la urgențe.
La vreo două sute de metri de șantierul nostru era remiza SMA (Stațiunea de Mașini Agricole).
Director, un prieten al meu, inginerul Gheorghe H. M-am dus până acolo și-am aflat că
Ciociomanca ajungea și până la ei rugându-se de leu. Ajunsese și atunci acolo, dar, în ziua aceea
băuseră toți, inclusiv directorul. Fusese sărbătorirea cuiva. Când a apărut nenorocita, aveau chef de
joacă. Au luat-o întâi în bâză, dar faptul că n-a reacționat i-a enervat. Când a căzut, fără ciumege, au
strigat la ea să se ridice, dar biata de ea nu putea. Atunci au început să dea în ea cu picioarele.
Surprinzător, stratul de zdrențe i-a salvat viața.
-De ce, Gheorghe, v-ați bătut joc de ea? Dacă nu vrei să faci un bine, măcar nu fă rău! Nu ți-e
teamă de Dumnezeu să lovești un bătrân fără apărare?
-Nu! Răspunse abia ținîndu-se pe picioare. Știi cine e? Dă-o Dracu, nu pățește nimic!
Aici, atunci a intervenit soarta, sau Dumnezeu, sau blestemul... lucrurile derulându-se după cum a
zis Ciociomanca. Ea n-a pățit mare lucru. El da! S-a urcat așa băut la volan în dupăamiaza aceleiași
zile, atâta de băut încât a lovit la Greci un om, l-a omorât, l-a luat pe capota mașinii și a mers cu el
așa mort până la Mateești unde l-a oprit poliția. Era atâta de beat încât l-au dus acasă la el la blocuri
la Berbești. Cu polițist la ușă, când s-a trezit a doua zi, habar n-a avut ce făcuse cu o zi în urmă.
Bineînțeles, câțiva ani de pușcărie. După, s-a mutat în Horezu unde pe undeva prin Olari și-a
început o casă. N-a terminat-o plecând de pe lumea aceasta.
Despre Ciociomanca, din ziua aceea n-am mai auzit nimic.

Notă: toate personajele din povestire au existat și, dacă n-au murit, încă mai există.

03.01.2019 / București
Ligia Zaprațan Nicolescu