Agricultura ecologică este un termen analog cu agricultura organică sau biologică, constituind

totodată un mijloc modern de cultivare a plantelor, intr-un sistem diferit de agricultura

convențională.(Grozea si col., 2008)

În România, agricultura ecologică se dezvoltă pe direcții complementare, una dintre acestea fiind
evidențierea importanței prădătorilor și parazitoizilor, în reducerea populațională a dăunătorilor,
din habitatele agricole. (Grozea si col., 2008)

Conservarea dușmanilor naturali în habitatele specifice, precum și adaptarea lor, în spații de

dezvoltare, presupune cunoșterea necesarului de bază privind comportamentul și hrana.
Majoritatea insectelor, aparținând celor mai diverse ordine sunt atacate de dușmani naturali,
independent de orice manipulare antropică. Aceștia pot controla nivelul populațional al speciilor
dăunătoare. ( Grozea si col., 2008)

Cunoașterea relațiilor dintre insecte și dușmanii lor naturali prezinta un interes practic deosebit
deoarece numeroși prădători și paraziți pot fi utilizați cu succes în combaterea dăunătorilor
(Pălăgeșiu, 1993; Grozea, 2004).

Zoofagi care se hrănesc cu insecte se numesc entomofagi, iar cei care prădează acarienii se
numesc acarofagi. Dintre zoofagi prădători menționăm: buburuza care prădează afidele,
păianjenii răpitori din ordinul Parasitiformes care se hrănesc cu păianjenul roșu comun,etc.
Noțiunea de ”zoofag” este deseori confundată în literatura de specialitate cu noțiunea de
”entomofag”. În sens strict zoofagii cuprind toate organismele animale (prădătoare sau parzite)
care se utilizează în reducerea populațiilor dăunătoare din agroecosisteme (Grozea si col., 2008).

Atât prădătorismul cât și parazitismul sunt considerate procese care au un efect pozitiv pentru
prădător sau parazit dar negativ pentru pradă. În acest sens, prădătorismul este tratat ca și o
posibilitate de a captura multiple prăzi de-a lungul vieții unui prădător (Schowalter, 2006).

În relația pradă-prădător se înregistreaza un echilibru numeric cu valori oscilatorii înte anumite

limite și repetabile periodic (Lixandru, 2003).

Cele mai bune exemple cu importanță în controlul biologic includ utilizarea prădătorilor
monofagi (foarte specifici) cum sunt cocinelidele Rodolia (Vedalia) cardinalis și Cryptognatha
nondiceps. Unele specii de entomofagi din familiile Coccinelidae și Syrphidae reglează
populațiile de afide (Grozea și col., 2008)

Caracteristici generale ale insectelor prădătoare

 Omoară și consumă mai mult de un organism pradă până la maturitate

 Mărimea reltiv mare comparativ cu prada
 Sunt prădătoru atât în stadiul larvar cât și în cel de adult
 Prezinta organe senzoriale și locomotoare bine dezvoltate
 În general prada este consmată imediat
Comportamentul general al prădătorilor

 Căutare – inițiată de senzația de foame și oprita la senzația de sațietate

 Arealul de căutare – caracteristică comportamentală donândită și influențată de
experiență (Grozea și col., 2008).

Relația pradă-prădător

Coexistența prădătorului cu prada se bazează pe o competiție evolutivă continuă a acomodării și

neacomodării. Se pare că, prădătorul nu realizează o distrugere totală a prăzii dintr-un anumit
areal, deoarece în cursa evolutivă, prada atinge un mic avantaj. Altfel spus, in toate confruntările
dintre pradă si prădător, intervine capacitatea acesteia de a scăpa de prădător, mai mult decât
aptitudinea prădătorului de a o prinde: încât după principiul ”aici este vorba de viața mea – acolo
nu e decât o masă” avantajul rămânerii în viață (de a scăpa) este mai mare decât dezavantajul
prădătorului. (Grozea și col., 2008)

Relații prădător-pradă (exemple)

Prădător Pradă

Clasa Arachnida

Ord. Aranea

Fam. Araneidae

Argiope bruennichi Diabrotica virigifera

Clasa insecta

Ord. Coleoptera

Fam. Coccinelidae

Adalia bipunctata Schizaphis graminum

Coccinella septempunctata L. Rhopalosiphum padi

Alte afide
NOȚIUNI GENERALE DESPRE AGROECOSISTEME

Agroecosistemul a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea societății umane a cărei existențe

este în mod vital legată de asigurarea, dezvoltarea și diversificarea resurselor specificate de
hrană. Evoluția biologică a omului nu ar fi fost posibilă în afara emancipării sale nutriționale
(Lixandru, 1999)

Noțiunea de ”agroecosistem” include, trei subnoțiuni, și anume: sistem, ecologic, agricol.

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacține. O caracteristică

fundamentală a acestor sisteme este integralitatea, adica proprietatea sistemului de a nu se reduce
la suma părților sau însușirilor sale. Conform particularităților schimbului de materie îintre
sisteme și mediu, acestea se împart in deschise și închise. (Hatman si col., 1986).

Ecosistemul sau sistemul ecologic este unitate funcțională fundamentală a biosferei,

caracterizată prin interacțiuni proprii părților sale componente și care, prin transformările de
substanță și energie, asigură activitatea biologică și evoluția părților în sistem. (Grozea și col.,
2008)

Agroecosistemul (ecosistemul agricol) este constituit din două elemente fundamentale:

biotopul și biocenoza. În cadrul acestei unități, activitatea biologică se desfășoară ca rezultat al
acțiunii reciproce a biotopului și biocenozei, aceasta formând un sistem cibernetic cu
autoregulare. (Grozea și col., 2008)

Rolul și locul entomofagilor în agroecosistem

Fiecare specie ocupă o anumită nișă ecologică, o anumită poziție în cadrul unui ecosistem. Nișa
ecologică este definită prin parametrii fizico-chimici ai mediului de viață, și prin parametrii
biologici (relațiile cu celelalte specii). Două specii nu pot ocupa în mod durabil aceeași nișă
ecologică.(Grozea și col., 2008)

Pentru supraviețuirea unei populații într-un ecosistem agricol competiția interspecifică joacă un
rol special. Principala competiție se dă pentru asigurarea hranei. Dacă două sau mai multe
populații au aceeași sursă de hrană, într-un caz limită se poate instala un echilibru, populațiile
menținându-și mărime pe o perioadă mai lungă de timp. Mai devreme sau mai târziu însă, se va
produce un dezechilibru, una dintre populații eliminându-le pe celelalte. (Grozea și col., 2008)

Diferite specii entomofage sunt incapabile să supraviețuiască în condițiile de climă externe care
intervin și care exercită o acțiune letală directă asupra lor sau determină o reacție dramatică a
prăzii sau gazdei, necesară supraviețuirii lor (Simeria și col., 2001; 2007)

În cazul coccinelidelor un rol deosebit de important îl joacă afidele prezente pe plante. Acolo
unde sunt instalate colonii de afide, cu siguranță vor fi prezente și coccinelidele (formele adulte
sau larvare) (Grozea și col., 2008)
Rolul si locul entomofagilor în combaterea biologică

Principiul de bază al conceptului de combatere biologică îl constituie echilibrul biocenotic prin

care nivelul populației unei specii (pradă, gazdă) este condiționat de alte specii (prădători,
paraziți). Acest echilibru este însă oscilant are caracter dinamic și poate fi reglat de unele practici
argotehinice sau de protecția plantelor. De aceea se impune să se creeze condiții cât mai
favorabile entomofagilor (Baicu și Săvescu, 1986).

Aproape fiecare organism viu își are dușmanul lui natural. Numarul acestor dușmani naturali este
practic nelimitat, aspect deosebit de important mai ales in agroecosistem. Recunoașterea și
exploatarea dușmanilor naturali in cadrul strategiilor de reducere populațională a speciilor
dăunatoare, merita încurajată datorită efectului non-poluant. (Grozea și col., 2008)

Controlul biologic este o formă de combatere, ce utilizează organismele vii in reducerea

densității dăunătorilor la un nivel scăzut. Este o formă ecologică bazată pe managementul speciei
dăunătoare ce utilizează un tip de organisme (dușmani naturali) în controlul acesteia, acesta fiind
tipul clasic de combatere biologică (Van Drische și Hoddle, 2003).

Metoda biologică de combatere este plasată de specialiștii americani în prioritațile strategiilor de

reducere a populațiilor de insecte dăunătoare, mai ales a speciilor invazive. Avantajele utilizării
acestei metode sunt multiple și binecunoscute, mai mult, comparând cu alte metode de control,
se poate menționa că importarea sau conservarea gamei de dușmani naturali, este mult mai
ieftina decât aplicarea de insecticide (Follet și Duan, 2000).

Coccinelidele și importanța lor

Sistematică
Regnul Animalia
Clasa Arthropoda
Superclasa Hexapoda
Clasa Insecta
Ordinul Coleoptera
Subordinul Polyphaga
Superfamilia Cucujoidea
Familia Coccinellidae
Denumirea populară - ”buburuze”, ”sfere mici”

Familia Coccinellidae cuprinde aproximativ 5200 specii determinate științific, peste 350 au fost
identificate numai în America de Nord. Pot fi recunoscute (determinate) cu ușurință după forma
corpului și prezența petelor pe elitre. (Grozea și col., 2008)
 Descriere

Adultul poate avea dimensiuni variabile, mici sau medii, de la 0,3 la 10 mm lungime. De
asemenea forma corpului poate varia: oval, oval alungită sau hemisferică. Suprafața dorsală este
convexă, iar suprafața ventrala este plată. Aripile anterioare (elitrele) sunt puternic colorate,
lucioase, îmbinând două sau mai multe culori contrastante. Elitrele acoperă in întregime aripile
membranoase, în poziție de repaus (Majerus, 2003).

Specii de coccinelide frecvente:

Coccinela septempunctata. Prezintă dimensiuni medii, de 5,5 – 8 mm. Pronotul este negru cu
unghiurile externe de culoare albă. Elitrele sunt punctate cu protuberanță laterelă curbată. Este
una dintre cele mai frecvente specii de Coccinelidae de la noi din țară, fiind prezentă în diverse
agroecosisteme. De fapt prezența într-o anumită cultură este asociată cu frecvența afidelor. Astfel
că, le putem întâlni în culturile de lucernă, trifoi, cereale păioase ( grâu, orz), plante medicinale
(mușețel), plante tehnice etc (Grozea și col., 2008)

Adalia bipunctata. Specia este caracterizată printr-o varietate mare de culori. Corpul poate
avea 3,5 – 5,5 mm lungime. Pe lângă exemplarele roșii cu pete negre, tipice, mai există și alte
varietăți la care predominantă este culoarea neagră cu macule de culoare roșie (Zaharadnick și
Cihar, 1996)

Thea vigintiduopunctata. Corpul are 3,0 – 4,5 mm lungime. Se deosebește foarte ușor de
celelalte specii prin culoarea galbenă a elitrelor și prezența a 22 de macule negre pe acestea
(Grozea și col., 2008)

Alte specii de coccinelide cunoscute (dupa Bahrmann, 1995)

Anatis ocellata.

Coccinella hieroglyphica.
Coccinella distincta.
Coccinella quinquepunctata.

Coccinella undecimpunctata.
Hippodamia tredecimpunctatat.

(alamy /stock photo)

Harmonia quadripunctata.

(foto original, Timișoara, 2017)

Adalia decempunctata.
Adoina variegata.
Aphidecta obliterata.
Propylaea quatuordecimpunctata.
Synharmonia conglobata.
Tythaspis sedecimpunctata.

Oul. Are forma oval alungită, la depunere de culoare galben-deschis, lucios, apoi devine bruniu,
de 0,6 mm. (Grozea și col., 2008)

Larva. Larvele sunt diferite de adulți. Acestea sunt mult mai turtite și alungite, fără aripi, cu
învelișul lucios. Tind să aibă picioarele complet dezvoltate, astfel că nu se aseamănă foarte mult
cu larvele tipice de coleoptere (viermiforme). (Grozea și col., 2008)

Nimfa. Împuparea are loc pe frunze. Nimfa (pupa) se aseamănă cu o ”cocoașă”, aceasta datorită
faptului că pielea lăsată de larve în urma năpârlirii rămâne prinsă de partea posterioară a pupei
iar în partea opusă este prinsă de substrat. Este galbenă, apoi roșcată, lucioasă, de 3,5 – 4,5 mm.
Prezintă pete negre asemănătoare adultului (Grozea și col., 2008)

Hrana. Hrana coccinelidelor este extrem de diversă:

 Plante (leguminoase)
 Mucegai
  Păianjenul din familia Tetranychidae (acarieni)
 Musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) în stadii imature
 Păduchii (homoptere) din familiile: Pseudococcidae, Diaspididae, Coccidae, Aphididae.
 Insecte din familia Thripidae (tripși)
 Ouă de diverse insecte
 Viermi de dimensiuni mici (Liebert, 2006)

Atât adulții cât și larvele consumă cu lăcomie insecte de dimensiuni mici, în special afide
(Linssen, 1996).

Sunt considerate specii prădătoare pe alte insecte dăunătoare (McGavin, 2000).

Pot consuma suplimentar atât nectarul florilor, apa și chiar roua de miere depusă de afide pe
frunze. Doar câteva specii de coccinelide se hrănesc cu plante. Apetitul unei buburuze este
remarcabil. O femelă adultă de Hippodamia convergens poate consuma până la 75 de afide într-o
singură zi, timp ce masculul poate ajunge să consume pana la 40 de afide pe zi, peste 200 într-o
săptămână. O larvă poate consuma până la 350 de afide pe parcursul dezvoltării (Grozea și col.,
2008).

Ciclu de viață.

Ciclu de viață al coccinelidelor este asemănător la majoritatea speciilor. Iernează sub formă de
adult, deseori formând grupuri numeroase sub scoarța pomilor, sub pietre sau la baza plantelor.
Preferă locurile uscate și ferite de vânt. Are două generații pe an. Dezvoltarea este holometabolă
(completă). Prima generație (de primăvară) se eșalonează pe perioada mai – iulie, iar generația a
doua (generația de vară) pe perioada iulie – septembrie. Adulții hibernați își fac apariția în aprilie
– mai (la peste 11℃ - 12℃), de regulă primele zile însorite ale primăverii, dar depinde de
condițiile climatice și în majoritatea cazurilor de disponibilitatea hranei (Grozea și col., 2008)

După 2-3 săptămâni are loc copulația și ponta. O femelă depune 200-600 ouă (până la 1000 de
ouă la unele specii), în perioada înfloritului. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor,
în grupe de câte 3-40 dispuse în mod neregulat. Ouale au nevoie de o perioadă de eclozare de 4
zile, în funcție de temperatură, variind de la 10,3 zile la o temperatură de 15℃ până la 1,8 zile la
o temperatură de 35℃. Multe dintre aceste specii carnivore își depun ponta în apropierea
afidelor, asigurând în felul acesta surplus de hrană larvelor tinere (Grozea și col., 2008)

Coccinelidele se dezvoltă rapid. Larva eclozată apare în 1-2 săptămâni. Aceasta ajunge la
maturitate în alte 2 săptămâni. Împuparea are loc pe planta pe care s-a hrănit larva, și adultul se
dezvoltă din pupă în alte 1-2 săptămâni. Larvele apar la sfârșitul lunii mai, iar pupele la mijlocul
lunii iunie. Acestea se găsesc pe partea inferioară a fruzelor. Noii adulți își fac apariția la sfârșitul
lunii iunie – începutul lunii iulie. În perioada iulie – septembrie se dezvlotă cea de-a doua
generație. Adulții celei de-a doua generații se hrănesc o perioadă scurtă de timp (de câteva zile),
după care (în luna septembrie) se retrag pentru iernare, fie în crăpăturile solului din jurul
plantelor de lucernă, fie în straturile de la suprafața solului prevăzute cu resturi vegetale (Grozea
și col., 2008)

Dușmani naturali.

Majoritatea insectelor au dușmanii lor naturali (prădători, paraziți, parazitoizi sau patogeni).
Coccinelidele nu fac excepție de la această regulă. Se poate exemplifica viespea Perilitus
coccinellae, care atacă diferite specii de coccinelide, dintre care cea mai cunoscută este
Coccinella septempunctata (adulții, uneori larvele și pupele). O altă specie care poate cauza
reduceri populaționale în rândul cocinelidelor (mai ales la specia Coccinella septempunctata)
este viespea parazită Dinocampus coccinellae (Grozea și col., 2008)

Coccinelidele produc lichide toxice și urât mirositoare din articulațiile picioarelor, cu rol
repulsiv, de îndepărtare a potențialilor dușmani naturali (Grozea și col., 2008)

Utilizarea lor în combaterea biologică