MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULCTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULATEA DE DREPT

LUCRU INDIVIDUAL LA DISCIPLINA

Calificarea Infracțiunilor

Delimitarea concurenței normelor juridico-

penale de concursul de infracțiuni

Hadîrca Igor
Doctor în drept, conferenţiar universitar

Litvinciuc Mihai
Grupa 1604, anul III
Cuprins:
CALIFICAREA PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI ................................................................................................3
Noțiunea pluralității de infracțiuni. Modalități ..........................................................................................................3
Calificarea concursului de infracţiuni. Formele concursului de infracţiuni ..............................................................4
Calificarea concursului real de infracţiuni ................................................................................................................6
Calificarea concursului ideal de infracţiuni. ..............................................................................................................9
Condiţiile de existenţă a concursului ideal de infracţiuni:....................................................................................... 10
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE O NORMĂ GENERALĂ ȘI UNA
SPECIALĂ .................................................................................................................................................................. 13
Noțiunea de concurență a normelor. Tipurile concurenței normelor ....................................................................... 13
Conceptul calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială .......................... 14
Varietăţile concurenţei dintre o normă generală şi una specială ............................................................................. 15
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE ......... 20
Conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre două norme speciale ............................................. 20
Varietăţile concurenţei dintre două norme speciale ................................................................................................ 20
Concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante....................................................... 20
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI DINTRE O PARTE ȘI UN ÎNTREG ............ 22
Noțiunea și conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre o parte și un întreg .............................. 22
Varietăţile concurenţei dintre o parte şi un întreg ................................................................................................... 23
Concurenţa după latura obiectivă a infracţiunii. ...................................................................................................... 24
Concurenţa după elementele constitutive subiective ................................................................................................... 25
CALIFICAREA PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI
Noțiunea pluralității de infracțiuni. Modalități
Comiterea de către o anumită persoană a unei infracțiuni implică cauzarea unor daune valorilor sociale ocrotite de
legea penală. Cu atît mai mult sînt prejudiciabile acțiunile/inacțiunile unei persoane îndreptate spre comiterea a două
sau mai multor infracțiuni. Persoana care a săvîrșit mai multe infracțiuni urmează să poartă răspundere penală pentru
toate infracțiunile comise, fără careva rezerve.
Tratamentul sancționator al unei atare persoane, care printr-o faptă sau prin mai multe fapte săvîrșește două sau
mai multe infracțiuni, trebuie să fie unul diferenţiat în raport cu persoana care printr-o singură faptă sau mai multe
fapte comite o singură infracţiune. De aceea, atît doctrina, cît şi legislaţia penală autohtonă distinge, pe de o parte,
cazul acţiunilor/inacţiunilor comise de una şi aceeaşi persoană care urmează să fie calificată conform dispoziției unei
singure norme a legii penale – adică, unitatea de infracţiuni, iar, pe de altă parte, cazul acţiunilor/inacţiunilor săvîrşite
de una şi aceeaşi persoană, a căror calificare se face în conformitate cu dispoziţiile mai multor norme ale legii penale,
sau săvîrşite după condamnarea pentru comiterea infracțiunii anterioare – adică, pluralitatea de infracţiuni.
Prin pluralitate de infracţiuni se are în vedere situaţia cînd o persoană sau un grup de persoane, fizice sau juridice,
săvîrşeşte (săvîrşesc) două sau mai multe infracţiuni, printr-o singură acţiune/inacţiune sau prin mai multe
acţiuni/inacţiuni, care cad sub incidenţa mai multor norme juridico-penale, cu condiţia ca pentru infracţiunile săvîrşite
persoana (persoanele) să nu fi fost condamnată (condamnate) sau să fi expirat termenul de prescripţie de tragere la
răspundere penală, fie situaţia cînd este săvîrşită o nouă infracțiune intenţionată de către o persoană cu antecedente
penale care anterior fusese condamnată pentru o altă infracţiune intenţionată.
Trăsăturile pluralităţii de infracţiuni:
a) sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni ori o infracţiune intenționată de către o persoană cu antecedente
penale care anterior fusese condamnată pentru o altă infracţiune intenţionată;
b) infracţiunile sînt săvîrşite de către aceeaşi persoană sau de către acelaşi grup de persoane;
c) infracţiunile pot fi comise printr-o singură acţiune/inacţiune sau prin mai multe acţiuni/inacţiuni infracţionale;
d) infracţiunile care formează pluralitatea de infracţiuni pot fi atît intenționate, cît şi imprudente (în cazul
concursului de infracţiuni) sau doar intenţionate (în cazul recidivei);
e) pluralitatea poate fi constituită din infracţiuni eterogene, omogene şi chiar identice;
f) calificarea pluralităţii de infracţiuni (în cazul concursului de infracţiuni) are loc în conformitate cu cel puţin
două articole din Partea Specială a Codului penal;
g) lipsa piedicilor procesuale pentru pornirea urmăririi penale pentru săvîrşirea a cel puţin două infracţiuni,
necondamnarea anterioară definitivă pentru vreuna din infracţiuni şi neexpirarea termenului de prescripţie de tragere
la răspundere penală (în cazul concursului de infracţiuni), ori lipsa piedicilor procesuale pentru pornirea urmăririi
penale pentru săvîrşirea infracțiunii intenţionate şi prezenţa antecedentelor penale (în cazul recidivei de infracţiune);
h) pluralitatea de infracţiuni poate fi formată din infracţiuni consumate şi neconsumate, infracţiuni comise de o
persoană şi infracţiuni săvîrşite în participație.
Comiterea a două sau mai multor infracţiuni, de regulă, provoacă societății daune morale, fizice şi materiale
cu mult mai mari, pune în faţa organelor judiciare un şir de probleme juridice:
 delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni,
 concurenţa sau coliziunea normelor juridico-penale,
 calificarea infracţiunilor şi aplicarea pedepsei penale,
 procedura urmăririi penale a mai multor infracţiuni,
 consecinţele condamnării,
 clarificarea cauzelor activităţii infracţionale etc.
Corecta calificare a infracţiunilor aflate în concurs are o importanţă deosebită în asigurarea principiului legalităţii.
Sînt multe cazuri în practică cînd infracţiunile comise formează un concurs de infracţiuni. Calificarea eronată a
infracţiunilor aflate în concurs duce la stabilirea incorectă a pedepsei. Aprecierea unor comportamente drept infracţiuni
unice, deşi acestea urmează a fi calificate potrivit mai multor norme din Partea Specială a Codului penal, duce la
subevaluarea pericolului social al celor comise. Per a contrario, calificarea greşită potrivit regulilor concursului de
infracţiuni, atunci cînd cele săvîrşite formează o infracţiune unică, duce la supraevaluarea pericolului social al celor
comise.
 Din prevederile art.32 CP RM rezultă că formele (modalităţile) pluralităţii de infracţiuni constituie, după caz,
concursul de infracţiuni şi recidiva. Cadrul normativ al formelor pluralităţii de infracţiuni îl formează art.33 şi 34 CP
RM.

Calificarea concursului de infracţiuni. Formele concursului de infracţiuni

Cazurile cînd sînt comise mai multe infracţiuni pînă la condamnarea persoanei, respectivele fapte nefiind cuprinse
de o singură normă de incriminare, sînt considerate concurs de infracţiuni, ca formă a pluralităţii infracţionale.
Concursul de infracţiuni reprezintă una dintre cele mai complicate şi, totodată, una dintre cele mai importante
probleme ale dreptului penal, avîndu-se în vedere semnificaţia pe care o comportă numita formă a pluralităţii de
infracțiuni în procesul de calificare a infracţiunilor. Problematica decurge, în special, din necesitatea delimitării
concursului de infracţiuni de unele modalități ale infracţiunii unice legale.
Necesitatea cercetării problemelor privind concursul de infracţiuni la etapa contemporană este determinată şi de
utilitatea acestora pentru organele de drept şi instanţele de judecată, avîndu-se în vedere că profesionalizarea
accentuată a activităţii infracţionale, indubitabil, implică creşterea numărului de cauze penale, unde în calitate de
obiect al investigației realizate de colaboratorii organelor de drept şi de judecători îl constituie nu infracţiunile unice,
ci concursul de infracţiuni.
La art.114 CP RM legiuitorul stabileşte regulile calificării infracţiunilor în cazul concursului de infracţiuni, şi
anume: „calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectuează cu invocarea
tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevăd faptele prejudiciabile săvîrşite”.
Această normă este una de trimitere. La concret, pentru calificarea infracţiunilor potrivit regulilor concursului de
infracţiuni, este necesară alegaţia către norma din Partea Generală a Codului penal care reglementează instituţia
concursului de infracţiuni, adică art.33 CP RM.
În acord cu prevederile alin.(1) art.33 CP RM, se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană
a două sau mai multor infracţiuni dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a
expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau mai
multor infracţiuni este prevăzută în articolele Părţii Speciale a Codului penal în calitate de circumstanță care agravează
pedeapsa.
La interpretarea şi, eventual, la aplicarea art.114 CP RM persoana învestită cu aplicarea legii penale urmează să
apeleze, în mod obligatoriu, la explicarea sensului normei date în sistem cu norma de la alin.(1) art.33 CP RM, normă
care este una de referinţă pentru cea de la art.114 CP RM, dispoziţia acesteia din urmă fiind una de trimitere la normele
de drept ce reglementează concursul de infracţiuni.
O normă de drept, în general, şi una de drept penal, în special, nu pot fi interpretate şi aplicate izolat, fără a se lua
în considerare alte norme de drept, și anume – norme de drept penal. Or, toate normele de drept împreună formează
un sistem integru, între ele existînd o armonie, aplicarea corectă şi uniformă a uneia dintre ele presupunînd în mod
obligatoriu interpretarea în sistem în raport cu celelalte norme.
Concursul de infracțiuni presupune că toate faptele prejudiciabile săvîrşite constituie infracţiuni de sine
stătătoare care trebuie calificate în întregime în conformitate cu mai multe norme de incriminare.
Condiţiile pentru existenţa concursului de infracţiuni, care trebuie întrunite cumulativ, sînt:
a) săvîrşirea de către o anumită entitate (persoană fizică sau juridică) sau de către un grup de persoane a două sau
mai multor infracţiuni eterogene, omogene sau chiar identice;
b) persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele;
c) să nu fi expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală pentru infracţiunile comise sau cel puţin
pentru două din ele. În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte penale, fiind descoperit, judecat şi condamnat
definitiv numai pentru una sau unele din acele fapte, vor rămîne în perimetrul concursului de infracţiuni numai acelea
pentru care nu a survenit încă vreo condamnare definitivă.

Regula de bază la calificarea concursului de infracţiuni rezidă în faptul că cel abilitat cu aplicarea legii penale,
implicit cu calificarea infracţiunilor, va indica în actul procesual-juridic (ordonanţa de pornire a urmăririi penale,
ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa de condamnare) toate articolele, după caz, alineatele, literele
din Partea Specială a Codului penal care incriminează faptele infracţionale concrete comise ce intră în concurs, iar în
cazul infracţiunilor neconsumate sau al celor săvîrșite în participație – şi a normelor din Partea Generală a Codului
penal.
Regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concursului de infracțiuni sînt valabile atît ipotezei concursului real
de infracţiuni, cît şi concursului ideal de infracţiuni.
 Din prevederile alin.(1) art.33 CP RM se desprind următoarele varietăţi ale concursului de infracţiuni, la a
căror calificare se va ţine cont de regula prevăzută la art.114 CP RM:
1) concurs între infracţiuni eterogene – infracţiuni ce atentează în mod exclusiv sau în mod principal asupra unor
obiecte diferite ale protecţiei penale. Este cazul infracţiunilor amplasate în cadrul unor capitole distincte din Partea
Specială a Codului penal. De ex., formează concurs de infracțiuni eterogene trădarea de patrie (art.337 CP RM) şi
omorul intenţionat (art.145 CP RM), ori violul (art.171 CP RM) şi furtul (art.186 CP RM);
2) concurs între infracţiuni omogene – obiecte de atentare similare sau identice. Aici sînt evidențiate mai multe
situaţii:
a) infracţiunile sînt prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol şi ambele sînt variante-tip (de ex., alin.(1)
art.217 şi alin.(2) art.217 CP RM);
b) infracţiunile sînt prevăzute la alineate diferite ale aceluiaşi articol, una din infracţiuni constituind varianta-
tip, iar cealaltă – varianta agravată, ori ambele infracţiuni constituind variante agravate (de ex., alin.(1) art.151
şi alin.(2) art.151 CP RM, alin.(2) art.151 şi alin.(4) art.151 CP RM);
c) infracţiunile sînt prevăzute în cadrul aceluiaşi articol – în cazul articolelor fără alineate, la acelaşi alineat
sau la aceleaşi litere – în situaţia articolelor formate din alineate, după caz, litere, indiferent de faptul dacă ambele
sînt variante-tip sau variante agravate ale infracţiunii (de ex., art.146 şi art.146 CP RM, ori alin.(1) art.220 şi
alin.(1) art.220 CP RM, alin.(3) art.220 şi alin.(3) art.220 CP RM).
Problematica calificării concursului de infracţiuni este învederată în ultimele două ipoteze, în special în ultima
ipoteză, atunci cînd sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni identice, care sînt prevăzute la acelaşi articol, acelaşi
alineat sau aceeaşi literă din Codul penal. Din moment ce a fost abrogată instituția repetării infracţiunii (fapt realizat
prin Legea nr.277/2008), acţiunile infracţionale identice, comise în baza unei intenţii diferite şi a unui scop
diferit, urmează a fi calificate potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Prin excluderea instituţiei repetării infracţiuni nu s-a urmărit scopul de a li se acorda făptuitorilor posibilitatea de
a se eschiva de la răspunderea penală şi, implicit, de la pedeapsa penală cuvenită. De fapt, prin abrogarea acesteia s-a
reacţionat la doleanţele exprimate de mai mult timp în literatura de specialitate autohtonă. Dacă făptuitorul a săvîrşit
două infracţiuni, nu-i poate fi aplicată răspunderea penală de două ori pentru una din aceste infracţiuni. Or, anume
dublarea aplicării răspunderii penale pentru aceeaşi infracţiune reprezintă o încălcare flagrantă a principiului echităţii,
atunci cînd aceeaşi infracţiune se ia în considerare atît ca element al repetării infracţiunii, cît şi ca element al
concursului de infracţiuni.
În aceste circumstanţe, prin modificarea legislativă nominalizată a fost abrogată instituţia repetării infracţiunii şi
modificată dispoziţia normei de la alin.(1) art.33 CP RM, în aşa mod încît repetarea aceleiaşi infracţiuni (fapte
prejudiciabile prevăzute de aceeaşi normă penală) să constituie deja concurs de infracţiuni. De aceea, în ipoteza
comiterii de către o persoană a 2, 3, 4, 5, 10 infracţiuni prevăzute de dispoziţia aceleiaşi norme de drept penal, cu
respectarea condiţiilor neexpirării termenului de prescripție de tragere la răspundere penală, precum şi necondamnării
pentru comiterea acestora, în situaţia în care instituţia repetării infracţiunii a fost abrogată, în cazul în care făptuitorul
manifestă intenţie separată în raport cu fiecare infracţiune, cele comise vor forma concurs de infracţiuni.
Astfel de activităţi infracționale nicidecum nu vor constitui o infracţiune unică. În caz contrar, apare concluzia că
legiuitorul moldav nu face altceva decît să stimuleze comportamentul infracţional al persoanei, după comiterea unei
infracţiuni, făptuitorului fiindu-i permisă săvîrşirea în continuare a infracţiunilor care sînt identice cu cea comisă
iniţial, din moment ce pedepsirea acestuia va avea loc doar pentru săvîrşirea uneia din infracțiunile identice, indiferent
de numărul acestora.
Tocmai de aceea, la calificare, organul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul va indica în actul procesual-
juridic emis tot atîtea infracţiuni identice cîte au fost comise. Relevant e ca acțiunile/inacţiunile infracţionale să fi
fost comise în baza unor intenţii distincte şi a unui scop diferit. În caz contrar se atestă prezenţa infracţiunii prelungite,
care, similar cu concursul de infracţiuni identice, se caracterizează prin acţiuni/inacţiuni infracţionale identice, însă se
deosebeşte prin unitatea intenției şi a scopului urmărit de făptuitor în raport cu totalitatea acţiunilor/inacţiunilor
infracţionale, ultimele constituind doar episoade ale activităţii infracţionale.
Deşi prin abrogarea art.31 CP RM legiuitorul a renunţat la instituţia repetării infracţiunii, totuşi unele reminiscențe
ale acesteia au rămas în legea penală. În cadrul unor articole concrete din Partea Specială a Codului penal legiuitorul
a păstrat într-o manieră neclară forma reiterată (repetată) a infracţiunii. Este cazul unor infracţiuni unde, în calitate de
variantă agravată, legiuitorul indică asupra faptei comise în mod repetat, adică aceeaşi infracţiune comisă de o
persoană atunci cînd anterior a mai comis o infracţiune prevăzută la alin.(1) – sub forma variantei-tip sau prevăzută la
alin.(2) sub forma variantei agravate. Un ex. elocvent este lit.o) alin.(2) art.145 CP RM – omorul intenţionat săvîrşit
de către o persoană care anterior a săvîrşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1). Omorul intenționat neagravat
succedat de un alt omor intenţionat neagravat (în baza unei intenţii distincte), nu va forma concurs de infracţiuni, ci o
infracțiune unică, care urmează a fi încadrată potrivit unui singur articol. Acest lucru este desprins chiar din definiţia
legală a concursului de infracțiuni, în acord cu care nu vor constitui concurs cazurile cînd săvîrşirea a două sau mai
multor infracţiuni este prevăzută în articolele Părţii Speciale a Codului penal în calitate de circumstanță care agravează
pedeapsa.
Nu este aplicabilă prevederea de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM, ci se vor aplica regulile concursului de infracţiuni
în situaţia în care, după infracţiunea specificată la alin.(1) art.145 CP RM, este săvîrşit: 1) omorul care a fost întrerupt
la o altă etapă a activităţii infracţionale (de ex., cînd omorul consumat a fost urmat de tentativa de omor sau de
pregătirea de omor, ori viceversa); 2) omorul în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de ex., în primul caz a fost
autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, sau invers).
Din prevederile alin.(2) art.33 CP RM se desprind formele concursului de infracţiuni:
a) concursul real;
b) concursul ideal de infracţiuni, regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concursului de infracţiuni fiind
valabile pentru ambele forme.

Calificarea concursului real de infracţiuni.

Confom alin.(3) art.33 CP RM, concursul real de infracţiuni presupune că prin două sau mai multe acţiuni
(inacţiuni) sînt săvîrşite două sau mai multe infracţiuni. Concursul real de infracţiuni are o răspîndire mai largă decît
concursul ideal şi, de regulă, gradul lui prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau
mai multe infracţiuni.
Pot forma concurs real orice infracțiuni, inclusiv cele care nu pot forma concurs ideal de infracţiuni sau cele la a
căror comitere apare întrebarea legată de concurenţa normelor (de ex., tîlhăria şi vătămarea intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii). Concurs real poate fi şi între infracţiuni prevăzute la acelaşi articol (acelaşi alineat
sau aceeaşi literă). Concurs real poate fi şi într-o infracţiune comisivă (răpirea unei persoane) şi una omisivă (lăsarea
în primejdie), între infracţiunile consumate şi cele neconsumate, între cele săvîrşite de o singură persoană şi cele
comise în participație, între infracţiuni continue, prelungite, complexe etc.
Concursul real poate fi:
 concomitent – nu poate exista între toate infracţiunile, şi anume: între infracţiunile incompatibile de a fi comise
astfel (de ex., nu poate exista un asemenea concurs între infracțiunea de tîlhărie şi cea de furt);
 succesiv – poate fi între orice infracţiuni, fără excepţie.
Sînt evidențiate următoarele situaţii de concurs real între infracţiunile cu conexitate (format din infracțiuni
între care există o legătură):
a) concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept mijloc de înlesnire la săvîrşirea altei
infracţiuni (conexitate etiologică). În acest caz, infracţiunea săvîrşită pentru înlesnirea săvîrşirii altei infracțiuni este
numită infracţiune-mijloc, iar cea din urmă – infracţiune-scop. De ex., pentru comiterea unui furt, făptuitorul săvîrşeşte
un omor intenţionat. Infracţiunea de omor intenţionat este considerată infracţiune-mijloc, iar cea de furt – infracţiune-
scop;
b) concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept mijloc de ascundere a altei infracţiuni
(conexitate consecvenţională). În această situaţie, este considerată infracţiune-mijloc infracţiunea săvîrşită în vederea
ascunderii altei infracţiuni. Cea din urmă este catalogată drept infracţiune-scop. De ex., pentru ascunderea infracţiunii
de viol este comis omorul intenţionat. În unele cazuri, legiuitorul a instituit unele excepţii de la regula generală de
calificare a faptelor, în atare situaţii, potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În situaţia omorului intenţionat
săvîrşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic se va reţine la calificare doar lit.f) alin.(2) art.145 CP RM,
în ipoteza în care omorul intenţionat este săvîrşit cu scopul de a ascunde răpirea sau luarea persoanei în calitate de
ostatic. Respectiva excepţie este valabilă şi pentru prima ipoteză;
c) concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni serveşte drept condiţie pentru săvîrşirea celeilalte
infracţiuni. De ex., pentru săvîrşirea infracţiunii de pronunţare a unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare
legii (art.307 CP RM), judecătorul comite infracţiunea de corupere pasivă (art.324 CP RM);
d) concurs real de infracţiuni, unde una din infracţiuni decurge în mod logic din alta (de ex., încălcarea regulilor
de circulaţie sau de exploatare a mijlocului de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport (art.264
CP RM) săvîrşită ulterior răpirii mijlocului de transport (art.192 1 CP RM) ori producerea, prelucrarea ilegală a
substanţelor narcotice în scop de înstrăinare (alin.(2) art.2171 CP RM) săvîrşită ulterior cultivării ilegale de plante care
conţin substanţe narcotice, în scop de înstrăinare (alin.(1) art.217 CP RM));
e) concurs real între mai multe infracţiuni, unde una din infracţiuni presupune realizarea scopului altei infracţiuni.
Un asemenea tip de concurs se atestă în situaţia în care unul din semnele obligatorii ale unei infracţiuni îl formează
scopul, şi acesta este atins, a cărui realizare constituie în sine o nouă infracţiune. De ex., în contextul faptei de trafic
de fiinţe umane, folosirea victimei în activităţi criminale poate să constituie unul din scopurile urmărite de făptuitor.
Persoana va fi trasă la răspunderea penală în baza art.165 CP RM indiferent de faptul dacă scopul propus este realizat
sau nu; or, realizarea acestuia depăşeşte conţinutul constitutiv al componenţei infracţiunii. Totodată, dacă finalitatea
urmărită de făptuitor (folosirea victimei în activităţi criminale) este atinsă, cele comise trebuie calificate potrivit
regulilor concursului de infracţiuni, adică atît potrivit art.165 CP RM, cît şi potrivit normei care incriminează
comportamentul criminal al victimei traficului de fiinţe umane la care aceasta din urmă a recurs, pentru a cărui
comitere a fost traficată (de ex. lit.e) alin.(2) art.186 CP RM – furtul săvîrşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă), cu specificarea calităţii de participant a persoanei care a traficat victima în cadrul
infracţiunii comise.
Probleme la calificarea concursului real de infracţiuni apar atunci cînd este comisă o infracțiune care aparent este
una unică complexă. De ex., în ipoteza în care o persoană aplică asupra altei persoane violenţă, după care ia bunurile
acesteia din urmă şi pleacă, o astfel de faptă trebuie calificată fie ca jaf cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa sau sănătatea persoanei (lit.e) alin.(2) art.187 CP RM), fie ca tîlhărie (art.188 CP RM). Soluția de încadrare
corectă poate varia în dependenţă de momentul apariţiei intenției făptuitorului de a lua bunurile şi de scopul violenţei
aplicate. Dacă făptuitorul aplică violenţă pentru a se răzbuna pe victimă, dar nu în vederea sustragerii bunurilor, după
care, ulterior aplicării violenţei, în baza unei noi intenţii, formate după consumarea violenţei aplicate, acesta sustrage
bunurile victimei, cele comise nu vor constitui o infracţiune unică complexă, ci un concurs real de infracțiuni.
Pentru calificarea concursului de infracţiuni este necesar ca una din faptele infracţionale săvîrşite de făptuitor să
nu constituie, potrivit legii, semn constitutiv al altei infracţiuni. De aceea, nu se atestă prezența concursului de
infracţiuni în ipoteza în care acţiunea adiacentă din cadrul traficului de fiinţe umane constă în folosirea violului. În
acest caz, faptele formează o infracţiune unică complexă, urmînd a fi calificate doar potrivit normei de la lit.g) alin.(2)
art.165 CP RM.
Semne de întrebare în privinţa calificării faptelor persoanei suscită şi situaţiile cînd, în cadrul componenţelor
complexe, în calitate de semn constitutiv sau calificativ (agravant) al componenţei infracţiunii apare în calitate de
acţiune adiacentă o anumită faptă penală. De cele mai dese ori aceasta se întîmplă în cazul aplicării violenţei sau
ameninţării cu aplicarea ei în calitate de acţiune adiacentă, iar soluţiile de calificare sînt diferite în dependenţă de
situaţie.
Atunci cînd în calitate de acţiune adiacentă evoluează aplicarea violenţei, iar aceasta comportă un grad
prejudiciabil mai redus ca infracţiunea la care se alătură, cele comise vor constitui o infracțiune unică complexă,
violenţa aplicată (cea de natură infracţională) fiind absorbită de infracţiunea absorbantă. De ex., fapta de vătămare
intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii este absorbită de fapta de răpire a unei persoane, prima
constituind în contextul ultimei acţiune adiacentă. Infracțiunea complexă absorbantă nu poate avea un grad
prejudiciabil mai redus decît cel al infracţiunii absorbite. Din moment ce infracţiunea complexă reprezintă
gradul cel mai înalt al altor infracțiuni, este firesc ca gradul prejudiciabil al fiecăreia din componente să nu poată fi
mai mare decît cel al rezultantei.
Atunci cînd violenţa aplicată în mod subsidiar implică un grad prejudiciabil mai ridicat decît infracţiunea la care
se alătură, soluţia de calificare potrivit regulii concursului de infracțiuni este prea categorică. De ex.: pentru a întreţine
un raport sexual cu X, cet.Z aplică violenţă concretizată în vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Deoarece constrîngerea fizică concretizată în vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătății nu poate constitui acţiunea adiacentă în contextul infracţiunii de viol, fapt rezultat prin compararea
sancţiunilor normelor de la alin.(1) art.171 şi alin.(1) art.151 CP RM, aceasta nu poate fi absorbită de norma de la
alin.(1) art.171 CP RM.
Violul reprezintă o faptă infracţională care include în sine un anumit grad de violenţă (deşi nu o vătămare gravă a
integrităţii coroprale). În aşa mod, tragerea la răspundere penală şi pentru viol, implicit, şi pentru un anumit grad de
violenţă, şi pentru vătămare gravă a integrităţii corporală, care la fel reprezintă o violenţă, ar putea fi interpretată ca o
supraevaluare a pericolului social al celor comise prin reţinerea aceleiaşi violenţe de două ori la calificare: atît ca
acţiune adiacentă în contextul infracțiunii de viol, cît şi ca infracţiune distinctă (art.151 CP RM).
În vederea neadmiterii atît a subaprecierii, cît şi a supraaprecierii pericolului social al celor comise de făptuitor,
este oportună completarea articolelor din Partea Specială a Codului penal cu semnele calificative ce prevăd în calitate
de acţiune adiacentă aplicarea intenţionată a violenţei de o intensitate mai mare decît cea prevăzută în cadrul variantei
de bază. Respectiva recomandare este valabilă doar pentru componenţele de infracţiune care cuprind aplicarea
violenţei, în calitate de acţiune adiacentă, în varianta de bază a componenţei de infracţiune (de ex., răpirea unei
persoane, traficul de fiinţe umane, violul, acţiunile violente cu caracter sexual etc.). Aplicarea violenţei este una dintre
acţiunile adiacente ale laturii obiective, învederată în cazul tuturor infracţiunilor sus-indicate în varianta-tip (de bază).
Poate exista concurs real între infracțiunea care cuprinde în calitate de semn constitutiv aplicarea violenței și
infracțiunea de vătămare intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății, sau chiar vătămare gravă.
O altă situație se atestă în cazul componenţelor de infracţiune unde aplicarea violenţei apare pe post de acţiune
adiacentă doar în cadrul unor componențe agravate, în calitate de semn calificativ. În aceste cazuri se impune de
soluţionat problema calificării acţiunilor infracţionale exprimate prin aplicarea în subsidiar a violenţei de un grad
prejudiciabil mai ridicat decît cea cerută de norma de incriminare din cadrul variantei agravate a infracţiunii. În
asemenea situaţie se impune aplicarea regulii concursului de infracţiuni, doar că, întru neadmiterea încălcării regulii
stipulate la alin.(2) art.7 CP RM, în acord cu care nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei
penale pentru una şi aceeaşi faptă, concurs vor crea infracţiunea care constituie componența de bază cu infracţiunea
care constituie aplicarea în subsidiar a violenţei de un grad prejudiciabil mai ridicat decît cea cerută de norma de
incriminare din cadrul variantei agravate a infracţiunii. De ex., faptele persoanei care instigă un minor la săvîrşirea
infracţiunii prin aplicarea în subsidiar a violenţei concretizate în vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii (avînd în vedere că violenţa, în contextul faptei infracţionale prevăzute la lit.a) alin.(3) art.208 CP RM,
cuprinde maximum vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii) urmează a fi calificate în baza art.151 CP
RM în concurs cu art.208 CP RM (cu excepţia lit.a) alin.(3)). Din analiza infracţiunii de şantaj calificat (prevăzut la
lit.e) alin.(3) art.189 CP RM), reiese că în ipoteza în care şantajul va fi însoţit de vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului vor alcătui un concurs de infracţiuni, anume: art.151 şi
art.189 CP RM (cu excepţia lit.e) alin.(3) art.189 CP RM).
Probleme de calificare suscită şi ipoteza comiterii mai multor infracţiuni identice. În context, se impune delimitarea
concursului real dintre infracțiuni identice de infracţiunea unică prelungită, pe de o parte, şi de infracţiunea unică
cu acțiuni repetate, pe de altă parte. Specificul situaţiei constă în faptul că atît în cazul concursului real, cît şi al
infracţiunilor unice prelungite (continuate) şi al celor cu acţiuni repetate, acţiunile/inacţiunile infracţionale sînt
identice. Tocmai de aceea şi apare necesitatea delimitării categoriei juridice respective, în final influenţînd calificarea
corectă a faptelor prejudiciabile fie potrivit unei singure norme, fie potrivit mai multor norme.
Atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie unică şi scop unic faţă de fiecare din acţiunile/inacţiunile infracţionale
identice, cele comise vor constitui o infracţiune unică prelungită. Concursul real de infracţiuni identice nu trebuie
să fie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă, dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii
infracţionale, corespunzătoare pluralităţii faptelor săvîrşite.
Unitatea de intenţie sau de rezoluţie caracteristică infracţiunii continuate (prelungite) poate fi reţinută numai
atunci cînd prezumţia de pluralitate de intenţii, care derivă din pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni, poate fi infirmată
în condiţiile unei certitudini depline a împrejurărilor şi condiţiilor în care au fost realizate acţiunile/inacţiunile
constitutive.
Dacă faţă de acţiunile/inacţiunile infracţionale făptuitorul manifestă intenţii diferite şi scop diferit, cele
comise trebuie calificate potrivit:
a) semnului calificativ care incriminează fapta săvîrşită de către o persoană care anterior a mai săvîrşit o
infracţiune – în cazul articolelor din Partea Specială a Codului penal care conţin asemenea indici calificativi (de ex.,
lit.o) alin.(2) art.145, lit.a) alin.(2) art.171 CP RM etc.);
b) regulilor concursului real de infracţiuni – în cazul infracţiunilor prevăzute în cadrul articolelor din Partea
Specială a Codului penal care nu conţin un semn calificativ similar celui sus-indicat.
În contextul delimitării concursului de infracţiuni de infracţiunea unică prelungită, în doctrină se opinează, că în
cazul unităţii infracţionale nu trebuie de aplicat regulile de calificare referitoare la pluralitatea de infracţiuni, prin
divizarea activităţii infracţionale în episoade şi acordarea fiecăruia din acestea a unei aprecieri juridice distincte. Nu
formează concurs de infracţiuni elementele unei infracţiuni unice prelungite. Separat, episoadele ce formează
infracţiunea prelungită nu au importanță la calificare, deoarece acestea constituie doar etape în realizarea intenţiei
unice infracționale a făptuitorului. Pentru infracţiunea prelungită este caracteristică prezenţa la făptuitor a unei
intenţii unice în raport cu toate episoadele infracționale. Din contra, în cazul concursului de infracţiuni lipseşte
unitatea intenției infracţionale care ar cuprinde toate acţiunile infracţionale.
În altă ipoteză, atunci cînd articolul din Codul penal conţine circumstanţa agravantă „asupra a două sau mai multor
persoane”, iar intenţia făptuitorului îndreptată asupra a două sau mai multor persoane este dusă pînă la capăt,
calificarea se va face potrivit calificativului respectiv. Dacă însă intenţia făptuitorului nu este dusă pînă la capăt, cele
comise vor constitui tentativă la semnul calificativ respectiv şi nu un concurs de infracţiuni. Unitatea intenţiei
infracţionale constituie în acest caz criteriul de delimitare a infracțiunii unice de concursul de infracţiuni. De ex., în
ipoteza în care făptuitorul amplasează un explozibil sub un automobil în vederea lipsirii de viaţă a două persoane care
urmează să se urce în automobil, şi intenţia infracțională nu este dusă pînă la capăt, fiind lipsită de viaţă doar una din
cele două persoane, cele comise trebuie calificate potrivit art.27 şi lit.g) alin.(2) art.145 CP RM. Regula de calificare
a infracţiunilor în cazul prezenţei intenţiei unice constă în aceea că fapta poate fi calificată drept infracţiune
consumată doar atunci cînd are loc realizarea completă a intenţiei făptuitorului. Dacă intenţia făptuitorului față de
fiecare din episoadele infracţionale este una neconcretizată, atunci cele comise trebuie calificate potrivit regulilor
concursului de infracţiuni.
 Dacă lipsirea de viaţă a două sau mai multor persoane (în baza aceleiaşi intenţii) are loc succesiv, cele comise vor
alcătui o infracţiune unică prelungită.
Concluzia: concursul real între infracţiuni identice nu poate avea loc concomitent, cele comise constituind, de
fapt, o infracţiune unică.
Dificultate la calificare apare atunci cînd articolul din Partea Specială a Codului penal nu prevede în calitate de
semn calificativ săvîrşirea infracțiunii asupra a două sau mai multor persoane. În asemenea situaţii calificarea faptelor
infracționale îndreptate asupra a două sau mai multor persoane în baza aceleiași intenţii se va face o singură dată
potrivit normei respective, concursul de infracţiuni lipsind. Omorul a două persoane săvîrşit în stare de afect (în baza
aceleiaşi intenţii) se va califica potrivit art.146 CP RM, cele comise constituind o infracţiune unică. Soluţia calificării
se complică în cazul în care persoana, fiind în stare de afect apărută în mod subit ca rezultat al unui comportament
provocator, intenţionînd să lipsească de viaţă două persoane, din circumstanţe ce nu depind de voinţa sa lipseşte doar
una. În asemenea situaţie este exclusă calificarea faptei potrivit regulilor concursului de infracţiuni, deoarece există
intenţia unică a persoanei îndreptată spre lipsirea de viaţă nu a unei persoane, dar a două persoane.
Deoarece în dispoziţia normei de incriminare victima infracțiunii este indicată la singular, unii practicieni ar putea
obiecta asupra respectivelor soluţii, invocînd la calificare regulile concursului de infracţiuni. Atît timp cît făptuitorul
manifestă intenţie unică faţă de omorul în stare de afect a două sau mai multor persoane, cele comise urmează a fi
catalogate drept o infracţiune unică.
În alt registru, nu va exista concurs real în ipoteza infracţiunilor unice cu acțiuni alternative. Caracteristic
acestor infracţiuni este faptul că săvîrşirea oricărei acţiuni din cele alternative, prevăzute în dispoziţia normei
corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal, formează o componenţă de infracţiune consumată. În acelaşi
timp, săvîrşirea cîtorva sau a tuturor acţiunilor prevăzute în dispoziţia normei de incriminare nu formează concurs
de infracţiuni, dar constituie o singură infracţiune complexă, cu acţiuni alternative, care necesită a fi calificată
potrivit unei singure norme incriminatoare. De ex., acţiunile de procurare şi păstrare ilegală a unei arme de foc trebuie
calificate doar o singură dată potrivit normei de la art.290 CP RM. Dacă acţiunea de procurare ilegală a unei arme de
foc ar fi incriminată într-o normă aparte, atunci ar fi posibilă existența unui concurs dintre acţiunea de procurare şi cea
de păstrare ilegală a armei de foc. Atît timp cît acţiunile infracţionale sînt incriminate în cadrul unei singure norme,
existenţa unui concurs dintre respectivele acţiuni este exclusă. În astfel de cazuri, latura obiectivă se consideră realizată
suficient chiar prin îndeplinirea unei singure acţiuni sau inacţiuni din cele incriminate, cumularea mai multora nefiind
de natură a atrage incidenţa concursului de infracţiuni.
Nu formează concurs de infracţiuni dacă una din infracţiuni se schimbă în alta (în una mai gravă), adică, dacă
în procesul săvîrşirii infracţiunii, pînă la consumarea acesteia, are loc transformarea intenţiei făptuitorului. În acest
caz, cele comise trebuie calificate în baza articolului care prevede răspunderea penală pentru infracţiunea cea mai
gravă. În contextul infracţiunii de furt, dacă, în pofida faptului că a fost surprins în procesul sustragerii neconsumate,
făptuitorul ignoră această împrejurare şi continuă realizarea sustragerii, sustragerea începută ca furt se transformă în
jaf (art.187 CP RM); implicit, intenţia iniţială de a săvîrşi furtul se transformă în intenţia supravenită de a săvîrşi jaful.

Calificarea concursului ideal de infracţiuni.

Confom alin.(4) art.33 CP RM, concursul ideal de infracţiuni există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune
(inacţiune) care întruneşte elemente a mai multor infracţiuni.
Caracteristic pentru concursul ideal (formal) de infracţiuni este faptul că, deşi făptuitorul comite o singură
acţiune sau inacţiune, comportamentul său infracţional este manifestat de o aşa manieră şi în împrejurări ce fac să se
realizeze, cumulativ, elementele constitutive ale conţinuturilor concrete a două ori mai multor infracţiuni.
Prin concurs ideal de infracţiuni se are în vedere că în acţiunea sau inacţiunea săvîrşită de o persoană, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi datorită urmărilor pe care le-a produs, se regăsesc realizate elementele constitutive
a două sau mai multe infracţiuni. Ceea ce caracterizează şi diferențiază concursul ideal de concursul real este
împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl compun sînt săvîrşite nu prin tot atîtea acţiuni sau inacţiuni,
ca în cazul concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacțiune în care sînt comprimate elementele caracteristice
obiective şi subiective ale acestor infracţiuni.
În timp ce în cazul concursului real conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni, ce presupun lezarea unor valori
protejate prin norme juridico-penale de incriminare distincte, se realizează în mod natural prin săvîrşirea a două sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni incriminate, în cazul concursului ideal sau formal, acelaşi rezultat – adică, lezarea a
două sai mai multe valori ocrotite prin norme juridico-penale distincte – este produs fortuit prin intermediul săvîrşirii
uneia şi aceleiaşi acţiuni sau inacțiuni.
În ipoteza în care într-un fapt sînt comprimate elementele mai multor infracţiuni, pentru a vedea dacă
comprimarea este inerentă faptului şi există un concurs ideal, sau este aparentă şi aceasta este un concurs real, trebuie
de răspuns la întrebare: dacă infractorul ar fi voit să săvîrşească în condițiunile concrete ale faptului numai una din
infracţiuni, rezultatul era acelaşi? În caz afirmativ, este cumul ideal; în caz negativ, un cumul real.
Sub raport subiectiv există pluralitate de rezoluțiuni, iar sub raport obiectiv – o pluralitate de elemente materiale,
şi că vor fi atîtea infracţiuni cîte se vor realiza din împerecherea elementelor imateriale şi materiale. Concluzia: pentru
a fi în prezenţa concursului ideal de infracţiuni, pe lîngă condiţiile existenţei doar a unei singure acţiuni (inacţiuni) şi
încălcarea a cel puţin două dispoziţii ale legii, mai este necesară condiţia prezenţei a tot atîtea rezoluţiuni infracţionale
cîte infracţiuni sînt comise.
Pentru a avea reprezentarea rezultatului final urmărit de făptuitor, trebuie să există şi reprezentarea celorlalte
rezultate concurente sau mediate; că infractorul, pentru a păşi la rezoluțiunea de a efectua actele necesare realizării
rezultatului final, a trebuit în prealabil sau concomitent să accepte şi celelalte rezultate, să ia cîte o rezoluţiune şi pentru
acestea. De ex., făptuitorul, avînd drept scop lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, prin incendierea casei în
care se afla, pînă a trece la acţiunea de lipsire de viaţă, pe lîngă rezultatul final urmărit (de a lipsi de viaţă victima) a
acceptat şi faptul lezării relaţiilor sociale cu privire la integritatea, substanţa şi potenţialul de utilizare a bunurilor
străine prin comiterea faptei de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor săvîrşite prin incendiere.

Condiţiile de existenţă a concursului ideal de infracţiuni:

a) infracţiunile sînt comise de una şi aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane;
b) infracţiunile sînt comise prin aceeaşi acţiune/inacţiune;
c) faptele săvîrşite lezează mai multe obiecte ocrotite de legea penală. Una dintre posibilele particularităţi ale
infracţiunilor ce formează un concurs ideal constă în atentarea asupra unor obiecte diferite. În cazul concursului ideal
sînt vătămate două obiecte ale atentatului infracţional şi, ca rezultat, sînt de faţă nu una, ci două infracţiuni care trebuie
calificate potrivit prevederilor a două articole diferite din legea penală;
d) faptele săvîrşite întrunesc semnele constitutive ale componenţelor a două sau mai multor infracţiuni;
e) faptele comise să nu constituie infracţiuni identice;
f) la calificarea faptelor prejudiciabile săvîrşite printr-o singură acţiune/inacţiune sînt aplicate două sau mai multe
norme din Partea Specială a CP;
g) niciuna din normele aplicabile nu cuprinde în întregime faptele prejudiciabile comise a căror calificare se
solicită.
În calitate de trăsătură a concursului ideal de infracțiuni se indică faptul că comiterea acestora are loc concomitent.
O atare poziţie este parţial întemeiată. De regulă, infracţiunile care formează concursul ideal se consumă în acelaşi
timp. Este cazul acţiunii de sustragere în acelaşi timp a unei sume de bani şi a unei cantități de substanţe narcotice,
incestul şi violul, introducerea ilegală intenţionată în organismul altei persoane, împotriva voinţei acesteia, a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor acestora şi infracţiunea de contaminare cu maladia SIDA. Ca
excepţie, momentul lor de consumare poate fi diferit, ca ex.: incendierea unei case cu scopul lipsirii de viaţă a unei
persoane, infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenționată a bunurilor consumîndu-se din momentul cauzării
daunelor în proporţii mari, iar omorul intenţionat – din momentul survenirii decesului sub forma morţii cerebrale,
momente care nu neapărat coincid în timp. La fel, este şi cazul instigării minorilor la săvîrşirea infracţiunii cînd fapta
prevăzută la art.208 CP RM se consumă anterior infracţiunii concrete comise de minor sau care s-a încercat a fi comisă.
Pentru a fi în prezenţa concursului ideal, nu contează dacă infracţiunile s-au consumat concomitent sau succesiv.
Important e ca printr-o singură acţiune (inacţiune) să fi fost încălcate două dispoziții legale diferite.
Se deosebesc următoarele varietăţi ale concursului ideal de infracţiuni:
1) După natura obiectului infracţiunii asupra cărora se atentează:
a) concurs ideal între infracţiuni cu obiect juridic distinct – omorul intenţionat (art.145 CP RM) şi distrugerea
sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP RM);
b) concurs ideal între infracţiuni cu obiect juridic similar – omorul intenționat (art.145 CP RM) şi lipsirea de
viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM). Concursul ideal între infracţiuni cu acelaşi obiect de atentare este posibil
doar în cazul în care forma vinovăţiei este diferită.
2) După forma vinovăţiei manifestate faţă de infracţiunile comise:
a) concurs ideal între două infracţiuni intenţionate – furtul (art.186 CP RM) şi sustragerea substanţelor narcotice
sau psihotrope (art.2174 CP RM);
b) concurs ideal între două infracţiuni imprudente – lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM) şi
vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă (art.157 CP RM);
c) concurs ideal între o infracţiune intenţionată și una imprudentă – omorul intenţionat (art.145 CP RM) şi
lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149 CP RM).
 Categorizarea concursului ideal de infracţiuni în anumite tipuri are importanţă nu doar teoretică, dar şi practică, în
special la soluţionarea problemei legate de delimitarea concursului ideal de infracţiunea unică legală.
Concursul ideal între infracţiuni identice este inadmisibil, din moment ce pentru a fi în prezenţa concursului între
infracţiuni identice este necesar ca făptuitorul să fi comis mai multe acţiuni/inacţiuni infracționale identice, pe cînd,
prin definiţie, concursul ideal presupune prezenţa doar a unei singure acţiuni/inacţiuni infracţionale. Pot forma
concurs ideal doar acele infracţiuni, ale căror componenţe sînt diferite şi prevăzute în articole diferite ori alineate
diferite ale aceluiaşi articol din Codul penal.
În acelaşi timp, concursul ideal între infracţiunile prevăzute în cadrul aceluiaşi articol este posibil doar în cazul
articolelor formate din mai multe alineate care conţin mai multe variante-tip de infracţiuni. De ex., este posibil
concursul ideal între infracțiunile prevăzute la alin.(1) şi alin.(2) art.217 CP RM ori dintre infracţiunile consemnate la
alin.(2) art.248 şi cea de la alin.(3) art.248 CP RM.
Nu formează concurs ideal infracţiunile cu semne alternative, adică în situaţia infracţiunilor cu urmări
prejudiciabile alternative. În cazul vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu are relevanţă
la calificare care urmări prejudiciabile i-au fost cauzate victimei. Totodată, nu interesează dacă acţiunile făptuitorului
au dus la survenirea doar a unei urmări prejudiciabile sau a mai multor urmări. Survenirea chiar şi a mai multor urmări
prejudiciabile (de ex., pierderea vederii şi desfigurarea iremediabilă a feţei) permite calificarea celor săvîrşite doar
potrivit normei de la art.151 CP RM, şi doar o singură dată. Dacă fapta cauzează cîteva urmări prejudiciabile şi toate
urmările sînt cuprinse de o normă juridico-penală, cele comise trebuie apreciate ca infracțiune unică, dar nu ca concurs
ideal de infracţiuni.
Nu va fi concurs ideal, ci o singură infracţiune şi atunci cînd sînt lipsite de viaţă din imprudenţă două persoane
printr-o singură acţiune/inacţiune. Dacă însă caracterul urmărilor prejudiciabile este diferit, atunci cele comise vor fi
calificate ca concurs ideal de infracțiuni. De ex., printr-o singură acţiune/inacţiune unei persoane i se cauzează din
imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar alta este lipsită de viaţă din impudenţă.
Nu va fi concurs ideal, ci infracţiune unică în situaţia în care prin fapta infracţională săvîrşită sînt lezate mai multe
valori sociale care se află în relaţii de subordonare (de ex., vătămarea intenţionată gravă a integrității corporale sau a
sănătăţii soldate cu decesul persoanei din imprudenţă (alin.(4) art.151 CP RM)).
În alt registru se profilează întrebarea legată de posibilitatea existenţei concursului ideal de infracţiuni în ipoteza
infracţiunilor deviate, şi anume: în modalitatea aberratio ictus (acțiunea deviată) şi error in personam (eroare asupra
persoanei).
În modalitatea error in personam acţiunile făptuitorului trebuie calificate potrivit unei singure norme de
incriminare. Totodată, calificarea potrivit unei norme concrete se va face în dependenţă de faptul dacă eroarea admisă
de făptuitor este una esenţială sau neesenţială. Or, eroarea esenţială are importanță la calificare. Dacă făptuitorul
intenţionează să lipsească de viaţă un reprezentant al autorităţilor publice şi din eroare omoară o altă persoană (care
nu este reprezentant al autorităţilor publice), cele comise trebuie calificate ca tentativă la omorul unui reprezentant al
autorităţii publice (art.27 şi lit.h) alin.(2) art.145 CP RM). Deoarece victima infracţiunii are un statut special, eroarea
făptuitorului faţă de calitatea specială a victimei are importanţă la calificare, iar calificarea se face ţinînd cont de
intenţia făptuitorului şi nu de consecinţa real survenită. Însă, dacă este lipsit de viaţă un alt reprezentant al autorităţilor
publice decît cel vizat, cele comise trebuie calificate potrivit lit.h) alin.(2) art.145 CP RM, neavînd importanţă la
calificare identitatea victimei. În acest caz, eroarea în identitatea victimei trebuie considerată una neesenţială, neavînd
importanţă la calificare.
În cazul infracţiunilor deviate, în modalitatea aberratio ictus, doctrina a semnalat însă posibilitatea constituirii
concursului de infracţiuni. Caracteristic infracţiunii deviate în această formă este faptul că agentul nu este în eroare
cu privire la identitatea obiectului sau a persoanei pe care intenţionează să o lezeze, însă, datorită survenirii unor
elemente neprevăzute în cursul realizării acestei activităţi, rezultatul se produce asupra altui obiect material, deopotrivă
ocrotit de legea penală; obiectul este perceput corect, dar concretizarea acţiunii este eronată. În cazul devierii acţiunii
(aberratio ictus), ori de cîte ori se constată existenţa pe lîngă infracţiunea consumată, săvîrșită, a unei tentative
pedepsibile, trebuie să se reţină nu o infracțiune unică, ci un concurs de infracţiuni, o pluralitate de infracţiuni, formată
din tentativa infracţiunii aflate în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată din imprudenţă, săvîrşită ca
urmare a devierii acţiunii, dacă aceasta este incriminată de lege şi dacă această formă de vinovăţie se constată a fi
existat în condiţiile în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea. Cele două fapte penale reținute vor constitui o
pluralitate de infracţiuni sub forma concursului ideal (săvîrşit printr-o singură acţiune), avîndu-se în vedere că aceeaşi
acţiune, în raport cu împrejurările comiterii ei, cu rezultatele produse şi cu poziţia psihică a făptuitorului, duce la
apariţia a două infracţiuni distincte. În această ipoteză, acţiunile făptuitorului trebuie calificate potrivit regulilor
concursului de infracţiuni: tentativă la infracţiunea intenţionată şi infracţiune consumată comisă din imprudenţă.
Respectiva soluţie este întemeiată pe principiul răspunderii subiective – o persoană răspunde din punct de vedere
penal numai în măsura în care a prevăzut sau ar fi putut să prevadă urmările faptei sale.
 Coraportul între concursul ideal de infracţiuni şi principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de
două ori pentru una şi aceeaşi faptă. Potrivit alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă (principiu exprimat sub forma adagiului latinesc non bis in idem,
avîndu-se în vedere aspectul material al acestuia). Prevederi similare conţine şi art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Comparativ cu concursul ideal de infracţiuni, care presupune săvîrşirea mai multor infracţiuni prin intermediul
unei singure fapte prejudiciabile (acţiune/inacţiune), principiul neadmiterii tragerii la răspundere penală de două
ori pentru una şi aceeaşi faptă exprimă regula că o persoană care a săvîrşit o singură infracţiune nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru aceasta decît o singură dată.
Prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
admit urmărirea pentru încălcări diferite ce decurg din săvîrşirea unei singure fapte, avîndu-se în vedere concursul
ideal de fapte. Potrivit principiului non bis in idem, una şi aceeași persoană nu poate fi supusă pedepsei în mod repetat
pentru comiterea aceleiaşi fapte îndreptate spre protejarea aceluiaşi obiect juridic. Concluzia: existenţa unor obiecte
juridice diferite lezate, chiar dacă aceasta are loc prin săvîrşirea uneia şi aceleiaşi fapte, nu duce la încălcarea
principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă.
Concursul ca formă a pluralităţii de infracţiuni nu trebuie confundat cu niciuna din modalităţile infracţiunii unice.
Delimitarea corectă a pluralităţii de infracţiuni de unitatea infracţională are relevanţă pentru identificarea instituţiei
infracţiunii în limitele normativului penal, fundamentînd o încadrare juridică corectă a activităţilor infracţionale, mai
ales a celor cu caracter complex.
Pentru a răspunde la întrebarea dacă este prezent concursul de infracțiuni sau o infracțiune unică, este necesar a
determina dacă obiectul de atentare şi survenirea (sau posibilitatea survenirii) urmărilor prejudiciabile sînt prevăzute
de o singură normă juridico-penală sau de mai multe norme. Dacă acestea sînt cuprinse în cadrul unei singure norme
din Partea Specială a Codului penal, cele comise formează o infracţiune unică. În caz contrar, se atestă prezenţa
concursului de infracţiuni.
La diferenţierea unităţii legale de pluralitatea de infracţiune, urmează a fi evaluată măsura în care norma de
incriminare poate sau nu să încorporeze în sine conţinutul unei singure componenţe de infracţiune. Dacă acţiunea sau
sistemul de acţiuni cad sub incidenţa unei singure norme de incriminare, formînd un singur conţinut de infracţiune, se
atestă o infracţiune unică, şi viceversa: dacă acţiunii sau setului de acţiuni îi sînt incidente două sau mai multe norme
de incriminare, va putea fi identificată o pluralitate de infracţiuni.
Coraportul dintre concursul de infracţiuni şi infracţiunea unică complexă (formă a unităţii legale). Criteriul
esenţial de caracterizare a infracţiunii complexe ar consta în condiţia ca infracţiunea absorbantă să nu se poată
consuma fără săvîrşirea infracţiunii absorbite. În cazul concursului (real sau ideal) de infracţiuni, întîlnirea
infracţiunilor este rezultatul unei conjuncturi faptice create prin voinţa făptuitorului, în timp ce la infracţiunea
complexă reunirea infracţiunilor nu este rezultatul conjuncturii faptice, ci consecinţa incriminării legale. Pe cînd la
concurs este posibilă consumarea unei infracţiuni, fără a fi săvîrşită în acelaşi timp cealaltă; la infracţiunea complexă
aceasta nu se poate considera săvîrşită, dacă nu se comite şi infracţiunea absorbită, în acelaşi timp.
În alt context, se impune necesitatea delimitării concursului de infracţiuni de concurenţa normelor. În literatura
de specialitate română, concurenţa normelor mai este numită concurs de texte, acesta fiind prezent atunci cînd acelaşi
fapt, privit sub acelaşi aspect şi conţinînd perfect aceleaşi elemente constitutive, este prevăzut de mai multe texte ale
aceleiaşi legi sau ale mai multor legi. În cazul concursului de infracţiuni, faptele prejudiciabile sînt cuprinse de cel
puţin două norme din Partea Specială a Codului penal. În cazul concurenţei normelor, la fel sînt prezente mai multe
articole din Partea Specială a Codului penal, care conţin semnele faptei prejudiciabile, dar şi în aceste condiţii cele
comise sînt cuprinse în întregime de una din normele respective. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic că
niciuna din norme nu cuprinde integral cele comise, calificarea fiind corectă şi integrală doar atunci cînd vor fi aplicate
împreună două sau mai multe norme din Partea Specială a Codului penal. Anume prin această caracteristică are loc
delimitarea concursului de infracţiuni de concurenţa normelor.
O legătură mai strînsă are loc între infracţiunile care se află în concurs ideal. În acest caz, două sau mai multe
infracţiuni sînt săvîrşite printr-o singură acţiune/inacţiune. Iar asemănarea concursului ideal şi a concurenţei
normelor rezidă în faptul că ambele categorii juridice presupun săvîrşirea unei singure acţiuni/inacţiuni.
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI
DINTRE O NORMĂ GENERALĂ ȘI UNA SPECIALĂ
Noțiunea de concurență a normelor. Tipurile concurenței normelor
Calificarea unei fapte infracționale potrivit unei norme incriminatoare concrete nu generează dificultăți în situația
în care persoana abilitată cu aplicarea legii penale cunoaşte bine conţinutul normelor din Codul penal şi posedă
capacități de stabilire a concordanței între semnele faptei comise şi semnele componenţei de infracţiune. Mult mai
dificilă este sarcina persoanei care efectuează urmărirea penală sau a judecătorului atunci cînd pentru calificarea celor
comise trebuie de ales din două sau mai multe norme sub incidenţa cărora cade fapta săvîrşită.
În dreptul penal se întîlneşte situaţia cînd una şi aceeaşi întrebare, la prima vedere, se soluţionează în acelaşi timp
de două sau mai multe norme juridico-penale, însă, de fapt, doar una din respectivele norme este menită să soluţioneze
o atare problemă. Pot fi cazuri cînd o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar
trebuie aleasă şi aplicată doar una – cea optimă. Aceasta se întîmplă în cazul concurenţei normelor juridico-penale.
Calificarea infracţiunilor şi concurenţa normelor juridico-penale sînt categorii juridice interdependente, ambele
existînd în activitatea de aplicare a legii.
Esenţa concurenţei normelor juridico-penale constă în faptul că cele comise sînt cuprinse de mai multe norme, dar
aplicabilă este doar una din ele. Concurenţa normelor juridico-penale constă în reglementarea concomitentă de către
două sau mai multe norme a unei relaţii juridico-penale, unde doar una din norme este prioritară. Esenţa concurenţei
normelor juridico-penale constă în faptul că două sau mai multe norme de drept penal pretind concomitent la
reglementarea uneia şi aceleiaşi relaţii sociale, iar sarcina este de a alege doar una din respectivele norme.
În literatura de specialitate română, concurenţa normelor mai este numită concurs de texte, acesta fiind prezent
atunci cînd acelaşi fapt, privit sub acelaşi aspect şi conţinînd perfect aceleaşi elemente constitutive, este prevăzut de
mai multe texte ale aceleiaşi legi sau ale mai multor legi.
Concurenţa normelor juridico-penale trebuie delimitată de coliziunea normelor. Coliziunea normelor presupune
prezenţa a cel puţin două norme cu conţinut contradictoriu, pe cînd în cazul concurenței normelor nu există o
asemenea necorespundere, fiind comisă o singură infracţiune, semnele căreia sînt cuprinse în acelaşi timp de două sau
mai multe norme juridico-penale, aplicabilă fiind doar una din ele. Comparativ cu concurența normelor, coliziunea
normelor juridico-penale este unul din tipurile contradicțiilor în drept, consecinţa negativă a imperfecţiunii legislaţiei.
Potrivit alin.(1) art.115 CP RM, concurenţa normelor penale presupune săvîrşirea de către o persoană sau de
către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme
penale şi constituind o singură infracţiune.
Trăsăturile distinctive ale concurenţei normelor sînt:
a) săvîrşirea unei singure infracţiuni (prin această trăsătură concurența normelor se deosebește de concursul de
infracțiuni, care presupune săvîrșirea mai multor infracțiuni), indiferent dacă printr-o singură acţiune/inacţiune sau
prin mai multe acţiuni/inacţiuni infracţionale;
b) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană sau un grup de persoane;
c) fapta prejudiciabilă comisă trebuie să fie cuprinsă în întregime de dispoziţiile a cel puţin două norme penale
din Partea Specială a Codului penal, iar în cazul infracţiunilor săvîrşite în participație sau al celor neconsumate – şi de
normele penale din Partea Generală a Codului penal;
d) aplicabilă la calificare este doar una din normele penale ce cuprind fapta prejudiciabilă comisă.

Caracteristica generală a normelor, care se află în concurenţă, constă în faptul că acestea cu diferit grad de
generalizare şi cu diferită deplinătate prevăd semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Atît la nivelul conţinutului, cît şi
la nivelul volumului, aceste norme parţial coincid. În cazul noilor norme penale ce concurează între ele, legiuitorul
separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă
penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării răspunderii penale pentru această activitate infracţională.
Concurenţa normelor juridico-penale trebuie delimitată de concursul de infracţiuni. Definitoriu pentru concursul
de infracţiuni este că acţiunile/inacţiunile infracţionale comise sînt cuprinse de cel puţin două norme din Partea
Specială a Codului penal, toate fiind aplicabile la calificare. Prin această caracteristică are loc delimitarea concursului
de infracţiuni de concurenţa normelor. În cazul concurenţei normelor, la fel sînt incidente mai multe norme din Partea
Specială a Codului penal, care conţin semnele acţiunilor/inacţiunilor prejudiciabile săvîrşite, însă cele comise trebuie
calificate doar în conformitate cu una din normele respective, şi anume – potrivit normei care cuprinde integral şi
reflectă cel mai bine cele comise. Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că niciuna din norme nu
cuprinde integral cele săvîrșite, calificarea fiind corectă şi integrală doar atunci cînd vor fi aplicate împreună două sau
mai multe norme din Partea Specială a Codului penal.
O legătură mai strînsă se observă între concurenţa normelor juridico-penale şi concursul ideal de infracţiuni,
aceasta deoarece cea din urmă categorie juridică presupune săvîrşirea mai multor infracţiuni printr-o singură
acţiune/inacţiune, similar concurenţei normelor juridico-penale. De ex., infracţiunea prevăzută la lit.e) alin.(3) art.171
CP RM (violul însoţit de contaminarea intenţionată cu maladia SIDA) este o infracţiune unică. Dacă legiuitorul nu ar
fi instituit în cadrul art.171 CP RM în calitate de semn calificativ „contaminarea cu maladia SIDA”, atunci cele comise
urmau a fi apreciate drept concurs ideal de infracţiuni, şi anume: dintre infracţiunea de viol şi infracţiunea de
contaminare intenţionată cu maladia SIDA (alin.(2) art.212 CP RM); adică, printr-o singură acţiune sînt comise două
infracţiuni. În condiţiile legislaţiei în vigoare, se va aplica doar norma de la lit.e) alin.(3) art.171 CP RM, între norma
respectivă şi cea de la alin.(2) art.212 CP RM existînd un raport de tipul întreg-parte. Calificarea se va face potrivit
normei-întreg.
Totodată, este posibil ca în comportamentul făptuitorului să se regăsească semnele constitutive ale mai multor
infracţiuni (concurs de infracţiuni), unde una din normele aplicabile pentru calificarea unei infracțiuni să se afle în
concurenţă cu o altă normă. În acest caz se atestă prezenţa concomitentă a concursului de infracţiuni şi a concurenţei
normelor, considerent din care la aplicarea legii penale se va ţine cont atît de regulile de calificare a infracţiunilor în
cazul concursului de infracţiuni, cît şi de regulile de calificare a infracţiunilor în cazul concurenței normelor penale.
De ex., în ipoteza răpirii mijlocului de transport şi încălcării ulterioare de către conducătorul mijlocului de transport a
regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, încălcare ce a cauzat din imprudenţă
decesul unei persoane, concurs de infracţiuni va exista între normele de la art.192 1 şi lit.b) alin.(3) art.264 CP RM, în
timp ce între normele de la art.149 şi lit.b) alin.(3) art.264 CP RM va exista concurenţă dintre o normă generală şi una
specială.
În cazul concurenţei normelor aplicabilă va fi doar una din ele – cea care reflectă mai bine cele comise. Reţinerea
la calificare a ambelor norme concurente ar însemna nesocotirea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală
de două ori pentru una şi aceeaşi faptă, stipulat la alin.(2) art.7 CP RM. De ex., este inadmisibilă calificarea celor
comise atît potrivit art.287 CP RM, cît şi conform art.155 CP RM în ipoteza huliganismului exprimat prin acţiunile
intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică însoţite de ameninţare cu aplicarea violenţei asupra persoanelor. Or,
norma de la art.155 CP RM fiind o normă-parte în raport cu norma de la art.287 CP RM – normă-întreg – este absorbită
de ultima. Invocarea suplimentară a normei de la art.155 CP RM ar însemna reţinerea la calificare de două ori a
aceleiaşi fapte de ameninţare cu aplicarea violenţei – ca parte a unei infracţiuni şi ca infracţiune distinctă.
Tipurile concurenţei normelor. În acord cu alin.(2) art.115 CP RM, alegerea uneia din normele concurente care
reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118.
Tipurile concurenţei normelor juridico-penale sînt:
a) concurenţa dintre normele generale şi cele speciale (art.116 CP RM);
b) concurenţa dintre două norme speciale (art.117 CP RM);
c) concurenţa dintre o parte şi un întreg (art.118 CP RM).
Existenţa în dreptul penal a normelor generale şi a celor speciale, a normelor-parte şi a normelor-întreg este dictată
de necesitatea obiectivă de a respecta principiul vinovăţiei, echităţii şi umanismului pedepsei, de a stabili cu exactitate
particularităţile faptei real săvîrşite, de a determina personalitatea făptuitorului, condiţiile concrete de ispăşire a
pedepsei etc.

Conceptul calificării infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una

specială
Concurența dintre o normă generală şi una specială are loc atunci cînd o singură infracţiune este cuprinsă de două
sau mai multe norme juridico-penale din Partea Specială a Codului penal, unde una din norme cuprinde fapta săvîrşită
prin detalierea trăsăturilor acesteia, iar alta, din contra, prin caracterizarea generală a faptei comise. Norma generală
reprezintă un concept generic, reflectînd mai multe cazuri de acelaşi fel (similare), în timp ce norma specială reprezintă
un caz specific (individual) din totalitatea cazurilor cuprinse de norma generală.
În aşa fel, se reduce substanţial numărul faptelor prejudiciabile care pot cădea sub incidenţa normei speciale, dar,
în acelaşi timp, se măreşte numărul semnelor ce caracterizează faptele infracţionale care urmează a fi încadrate potrivit
normei speciale. Norma de la lit.b) alin.(3) art.264 CP RM (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a mijloacelor de transport de către conducătorul mijlocului de transport, încălcare ce a cauzat din
imprudenţă decesul unei persoane), pe de o parte, reduce numărul faptelor prejudiciabile pasibile de calificare potrivit
normei de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă), iar, pe de altă parte, instituie semne noi (suplimentare)
în raport cu norma generală (art.149 CP RM), a căror lipsă exclude calificarea în acord cu respectiva normă. Ex. de
astfel de semn reprezintă mijlocul de săvîrşire a infracţiunii, acesta fiind mijlocul de transport, semn care este
suplimentar în raport cu norma de la art.149 CP RM. Or, pentru calificarea faptei potrivit numitei norme nu are
relevanţă mijlocul de săvîrşire a infracţiunii.
În acord cu alin.(1) art.116 CP RM, normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe
fapte prejudiciabile, iar normă specială – norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte.
Concurenţa dintre o normă generală şi una specială formează corelaţia normelor juridico-penale ce se află în
relaţie de subordonare după volum. Norma generală fiind un concept cu un mare grad de abstractizare, include în sine
multitudinea cazurilor, iar norma specială cuprinde unul din astfel de cazuri. Normele speciale au în conținutul lor
unele semne specifice care fie atenuează, fie agravează răspunderea şi pedeapsa penală. Pentru evitarea erorilor de
calificare, este important a se stabili dacă normele speciale nu vin în contradicţie cu normele generale. Or, normele
generale trebuie să conţină acele semne care integral intră în conţinutul tuturor normelor speciale.
Norma generală cuprinde un conţinut generic, iar cea specială – un conţinut tipic de infracţiune. Drept conţinut
tipic apar normele care indică fapte infracţionale şi se includ în limitele conţinutului generic respectiv, dar la care se
adaugă şi anumite semne speciale. Norma specială se află într-o legătură strînsă cu cea generală, constituie o
continuare logică a acesteia, o varietate a ei.
Norma de la alin.(2) art.116 CP RM stabileşte regula de calificare concretă în cazul concurenţei dintre o normă
generală şi una specială: în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială
— regula specialia derogant generalia. Conform regulii enunţate, încadrarea juridică a faptei se va face întotdeauna
în textul incriminator din norma specială. Per a contrario, încadrarea celor comise potrivit normei generale este
incorectă şi ilegală. În niciun caz omorul săvîrşit în stare de afect nu poate fi calificat potrivit normei de la alin.(1)
art.145 CP RM (omorul intenţionat); nu poate fi calificată conform art.149 CP RM încălcarea regulilor de securitate
a circulației sau de exploatare a mijloacelor de transport de către conducătorul mijlocului de transport, încălcare ce a
cauzat din imprudență decesul unei persoane, chiar dacă norma generală sancţionează mai blînd fapta comisă. Norma
specială se aplică indiferent de faptul dacă aceasta stabileşte pentru fapta comisă o pedeapsă penală mai aspră sau mai
blîndă decît norma generală. Or, separînd norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fără echivoc, poziţia
faţă de această varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazîndu-se pe diferite motive sociale, politice şi
juridice ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei normelor generale şi speciale. De aceea, în vederea
respectării voinței legiuitorului şi întru evitarea neglijării principiului legalităţii incriminării, calificarea trebuie
făcută doar potrivit normei speciale, indiferent de condiţiile de sancţionare a comportamentului infracţional.
Calificarea în baza unei norme generale are loc în cazul în care lipsesc normele speciale.
Definitoriu pentru concurența dintre o normă generală şi una specială este faptul că, prin excluderea normei
speciale din cadrul legii penale, comportamentul infracţional al persoanei urmează a fi încadrat potrivit normei
generale. Şi, invers, norma generală poate fi „micşorată” pe calea defalcării din norma generală a unor „părţi” în
calitate de norme speciale.

Varietăţile concurenţei dintre o normă generală şi una specială

Concurenţa dintre o normă generală şi una specială poate avea mai multe varietăţi:
1) După modalitatea tehnico-legislativă:
a) Atît norma generală, cît şi cea specială se află în cadrul aceluiaşi articol. În această ipoteză, norma generală şi
cea specială sînt situate în cadrul unor alineate diferite ale aceluiaşi articol. Este cazul concurenţei între norma aflată
în cadrul componenţei de bază şi norma din cadrul componenţei circumstanțiale (de ex., norma de la alin.(1) art.145
şi normele de la alin.(2) art.145 CP RM). Este specială norma de la lit.a) alin.(2) art.145 CP RM – omorul intenţionat
săvîrşit cu premeditare, deoarece presupune un caz particular (specific) al omorului intenţionat prevăzut la alin.(1)
art.145 CP RM.
Pentru a opera regulile de calificare în cazul concurenţei dintre o normă generală şi una specială, norma generală
trebuie să se regăsească doar în cadrul componenţei de bază. În același timp, norma specială poate să se regăsească în
cadrul unei componenţe de bază sau în cadrul unei componenţe circumstanţiale. În cele mai dese cazuri, norma
specială este amplasată în cadrul componenţei circumstanţiale. Totuşi, ca excepţie, norma specială poate fi amplasată,
exact ca şi norma generală, în cadrul unei componenţe de bază, deşi în contextul aceluiaşi articol. De ex., norma de la
alin.(2) art.248 CP RM este una specială în raport cu cea de la alin.(1) art.248 CP RM, deşi ambele componenţe sînt
de bază (variante-tip).
b) Norma generală şi cea specială sînt amplasate în cadrul unor articole diferite. De ex., concurenţa între normele
de la art.166 CP RM (privațiunea ilegală de libertate) şi de la art.308 CP RM (reţinerea sau arestarea ilegală), ultima
constituind un caz special de privaţiune ilegală de libertate. La fel, ex. elocvent de concurenţă între o normă generală
şi una specială, prevăzute în articole diferite, formează norma de la art.327 şi cea de la art.324 CP RM. Tocmai despre
o astfel de concurenţă se relevă în pct.5.4. din Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.11/2014: „Coruperea pasivă este o
infracţiune care aduce atingere activităţii de serviciu şi, în cazul cînd persoana publică, persoana publică străină,
funcţionarul internaţional, persoana cu funcţie de demnitate publică pretinde, acceptă, primeşte sau extorcă
remuneraţia ilicită, aceştia în mod abuziv îşi exercită şi atribuţiile de serviciu. Coruperea pasivă reprezintă un caz
particular de abuz de serviciu sau abuz de putere. De aceea, între art.324 şi art.327 CP RM există o concurenţă dintre
o normă specială şi una generală, în sensul art.116 CP RM. La calificare se va reţine doar art.324 CP RM, nu însă un
concurs de infracţiuni. Concursul de infracţiuni (real) dintre art.324 şi art.327 CP RM va exista doar în ipoteza
realizării efective a unuia dintre scopurile infracţiunii de corupere pasivă. Aceasta întrucît latura obiectivă a infracţiunii
de corupere pasivă va fi depășită şi se atestă prezenţa a două conţinuturi constitutive”. Tot potrivit numitei hotărîri
explicative (pct.10.4) fapta persoanei care promite, oferă sau dă, personal ori prin mijlocitor, bunuri, servicii ori alte
avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale expertului (pentru a formula concluzii sau declaraţii false), interpretului
(pentru a efectua interpretări incorecte), traducătorului (pentru a efectua traduceri incorecte), în cadrul urmăririi penale
ori judecării cauzei în instanţa de judecată naţională sau internaţională, va fi încadrată în conformitate cu art.314 CP
RM (determinarea la depunerea de declaraţii minciunoase, la formularea de concluzii false sau la efectuarea de
traduceri incorecte), nu însă în baza art.325 CP RM, deoarece determinarea la formularea de concluzii false sau la
efectuarea de interpretări ori traduceri incorecte constituie un caz particular de corupere activă, se reţine concurenţa
de norme în sensul art.116 CP RM.
2) După semnele infracţiunii care sînt detaliate şi/sau suplimentate de norma specială:
a) Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele obiectului infracţiunii. Aici pot fi evidenţiate
mai multe ipoteze:
 detalierea şi/sau suplimentarea obiectului juridic special. Drept ex. poate servi norma de la lit.d) alin.(2)
art.145 CP RM (omorul săvîrşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti)
în calitate de normă specială, în raport cu norma de la alin.(1) art.145 CP RM, în calitate de normă generală. Pe
lîngă viaţa persoanei şi relaţiile sociale aferente acesteia, infracţiunea consemnată la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM
atentează suplimentar şi la relaţiile sociale referitoare la îndeplinirea normală de către victimă a obligaţiilor de
serviciu sau obşteşti;
 detalierea şi/sau suplimentarea obiectului material. La această ipoteză se atribuie norma de la alin.(3) art.248
CP RM (normă specială) în raport cu cea de la alin.(1) art.248 CP RM (normă generală). În concret, obiectul
material al infracţiunii de contrabandă capătă conotaţii speciale în cadrul normei de la alin.(3) art.248 CP RM
comparativ cu norma generală, acesta fiind format din: armament, dispozitive explozive şi muniţii;
 detalierea şi/sau suplimentarea victimei infracţiunii. Ex. clasic poate servi norma de la lit.e) alin.(2) art.145
CP RM (normă specială) în raport cu norma de la alin.(1) art.145 CP RM (normă generală). Comparativ cu norma
generală, în calitate de victimă a infracţiunii prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM poate apărea doar un minor,
o femeie gravidă ori o persoană aflată în stare de neputinţă cunoscută sau evidentă, condiţionată de vîrsta înaintată,
boală, handicapul fizic sau psihic ori de alt factor.
b) Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele laturii obiective a infracţiunii. Aici pot fi
evidenţiate mai multe ipoteze:
 detalierea şi/sau suplimentarea acţiunii/inacţiunii prejudiciabile. În calitate de ex. se invocă norma de la
lit.b) alin.(2) art.206 CP RM (normă specială) în raport cu cea de la alin.(1) art.206 CP RM (normă generală).
Latura obiectivă a infracţiunii de trafic de copii consemnată la lit.b) alin.(2) art.206 CP RM este formată din
acţiunea principală (una din cele 6 modalități normative alternative prevăzute în cadrul variantei-tip (normei
generale)) şi acţiunea adiacentă (abuzul şi/sau violenţa sexuală), în timp ce latura obiectivă a traficului de copii
stipulată la alin.(1) art.206 CP RM (norma generală) nu are în componenţa sa acţiune adiacentă, fiind formată, în
mod alternativ, din următoarele acţiuni: recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil,
precum şi darea sau primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimţămîntului unei persoane care deţine
controlul asupra copilului. Norma de la lit.b) alin.(2) art.206 CP RM vine să suplimenteze acţiunea prejudiciabilă
a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.206 CP RM, prima fiind în raport cu ultima normă specială;
 detalierea şi/sau suplimentarea urmării prejudiciabile. Respectiva varietate a concurenţei dintre o normă
generală şi una specială este posibilă atît în cazul în care norma generală cuprinde în sine o componenţă de
infracţiune formală, cît şi în ipoteza în care cuprinde o componenţă de infracţiune materială. Relevant e ca în
ambele situaţii norma specială să cuprindă o componență de infracţiune materială. Pentru prima ipoteză, atunci
cînd norma generală reflectă prezenţa unei componențe formale, iar cea specială – a unei componenţe materiale,
este caracteristic faptul că componenţa de infracţiune din cadrul normei generale nu conţine urmarea prejudiciabilă
în calitate de semn obligatoriu, dar în cadrul componenţei de infracţiune din cadrul normei speciale un atare semn
constitutiv este prezent. De fapt, în ipoteza dată componența de infracţiune formală (prevăzută în cadrul normei
generale) se transformă în una materială (prevăzută în cadrul normei speciale). Acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă
 din cadrul normei generale duce la apariţia unor urmări prejudiciabile prevăzute în cadrul normei speciale. Spre
ex., norma de la lit.d) alin.(3) art.171 CP RM (violul care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii) este o normă specială în raport cu norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Componenţa de
infracţiune prevăzută la lit.d) alin.(3) art.171 CP RM este una materială, în timp ce componența de infracţiune
prevăzută la alin.(1) art.171 CP RM este una formală. Acţiunea prejudiciabilă din cadrul infracţiunii consemnate
la alin.(1) art.171 CP RM duce în cele din urmă la apariţia urmării prejudiciabile prevăzute la lit.d) alin.(3) art.171
CP RM.
Pentru a doua ipoteză, atunci cînd atît norma generală, cît şi cea specială reflectă prezenţa unei componenţe
materiale, este caracteristic faptul că urmarea prejudiciabilă primară (iniţială) duce în cele din urmă la survenirea unei
urmări prejudiciabile suplimentare (secundare). Urmarea primară este conținută de norma generală, în timp ce urmarea
suplimentară – de norma specială. Provocarea ilegală a avortului în varianta agravată (alin.(2) art.159 CP RM)
reprezintă o infracțiune unică complexă, în cadrul căreia vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, precum şi decesul victimei reprezintă o amplificare progresivă a urmării iniţiale – întreruperea cursului
sarcinii, urmare care se regăseşte la varianta-tip. Normele de la lit.b) şi c) alin.(2) art.159 CP RM sînt speciale în raport
cu norma de la alin.(1) art.159 CP RM;
 detalierea şi/sau suplimentarea altor semne ale laturii obiective a infracțiunii. Pentru o asemenea varietate
a concurenţei este definitoriu că norma specială conţine prevederi menite să detalieze şi/sau să completeze semnele
laturii obiective prevăzute în cadrul normei generale, altele decît acţiunea/inacţiunea şi urmarea prejudiciabilă (de
ex., locul, timpul, metoda şi mijlocul săvîrşirii infracțiunii etc.). Norma de la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, în
calitate de normă specială în raport cu cea de la alin.(1) art.145 CP RM, scoate în evidenţă metoda specifică cu
care este pasibilă de comitere fapta de omor intenţionat – deosebita cruzime. Tot aşa şi norma de la lit.m) alin.(2)
art.145 CP RM reliefează mijlocul de săvîrşire a infracţiunii, în calitate de semn constitutiv secundar al laturii
obiective – mijlocul periculos pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane.
c) Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele subiectului infracţiunii. Este cazul concurenţei
dintre o normă generală şi una specială, unde cea din urmă vine să detalieze şi/sau să suplimenteze calităţile subiectului
special al infracţiunii. Respectiva varietate este incidenţă atît în cazul în care norma generală reflectă prezenţa unui
subiect special al infracțiunii, cît şi în cazul în care nu cuprinde un astfel de semn. Relevant e ca în ambele cazuri
norma specială să reflecte un atare semn constitutiv.
Pentru prima ipoteză e caracteristic faptul că norma generală cuprinde doar semnele generale ale subiectului
infracţiunii, iar norma specială – trăsăturile subiectului special al infracţiunii. De ex., este specială norma de la lit.e)
alin.(2) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane săvîrşit de o persoană publică, de o persoană cu funcţie de răspundere,
de o persoană cu funcţie de demnitate publică, de o persoană publică străină sau de un funcţionar internaţional) în
raport cu norma de la alin.(1) art.165 CP RM.
Pentru a doua ipoteză este specific că atît norma generală, cît şi norma specială cuprind semnele subiectului special
al infracţiunii, iar norma specială vine să suplimenteze calităţile speciale al subiectului infracţiunii descrise de norma
generală. De ex., norma de la lit.a) alin.(3) art.324 CP RM (coruperea pasivă săvîrşită de o persoană cu funcţie de
demnitate publică), în calitate de normă specială, vine să suplimenteze calităţile speciale ale subiectului infracţiunii
prevăzute la alin.(1) art.324 CP RM (în ipoteza coruperii pasive săvîrşite de o persoană publică). De fapt, persoana cu
funcţie de demnitate publică este o persoană publică cu calităţi speciale. Noţiunea „persoană cu funcţie de demnitate
publică” este parte a noţiunii „persoană publică”. În contextul legii penale în vigoare, cele două noţiuni se află tocmai
într-o asemenea relaţie. Or, nu poate fi ignorat că din art.2 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului
public reiese că între noţiunea „persoană cu funcţie de demnitate publică” şi noţiunea „funcţionar public” există o
relaţie de tip „parte-întreg”. Existenţa unei asemenea relaţii decurge şi din alin.(2) art.2 al Legii cu privire la statutul
persoanelor cu funcţii de demnitate publică: „Funcția de demnitate publică este o funcţie publică ce se ocupă prin
mandat obţinut direct, în urma alegerilor, sau indirect, prin numire, în condiţiile legii”. Potrivit alin.(2) art.123 CP
RM, funcţionarul public se regăseşte printre categoriile de persoane publice.
Pe de altă parte, nu în toate cazurile prezenţa subiectului special în cadrul mai multor norme din acelaşi articol
denotă prezenţa unei concurenţe între respectivele norme. De ex., deşi art.310 CP RM conţine două norme ce cuprind
semnele unui subiect special, acestea nu se află în raport de concurență. Norma de la alin.(1) art.310 CP RM
incriminează fapta de falsificare a probelor în procesul civil de către un participant la proces sau de către reprezentantul
acestuia, iar norma de la alin.(2) art.310 CP RM incriminează fapta de falsificare a probelor în procesul penal de către
persoana care efectuează urmărirea penală, procuror sau de către apărătorul admis în procesul penal. La o analiză
atentă a acestor prevederi se desprinde faptul că respectivele norme nu se pot afla în raport de concurenţă, deoarece
subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.310 CP RM nu vine să suplimenteze sau să detalieze calităţile speciale
ale subiectului infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.310 CP RM.
 d) Norma specială vine să detalieze şi/sau să suplimenteze semnele laturii subiective a infracțiunii. Pentru această
varietate este specific că norma specială vine să suplimenteze latura subiectivă a infracţiunii cu unele semne secundare
obligatorii. De ex., norma de la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit cu scopul de a ascunde o altă
infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei), drept normă specială în raport cu cea de la alin.(1) art.145 CP RM, vine să
suplimenteze semnele laturii subiective a infracţiunii cu scopul în calitate de semn secundar obligatoriu. Acelaşi tip
de concurenţă se atestă între norma de la alin.(1) art.145 CP RM şi norma de la lit.b) alin.(2) art.145 CP RM (omorul
intenţionat săvîrşit din interes material). Doar că, în acest caz, motivul şi nu scopul infracţiunii apare pe post de semn
subiectiv suplimentar, în raport cu semnele subiective ale componenţei din cadrul normei generale.
După semnele componenţei de infracţiune pot concura şi normele amplasate în articole diferite. De ex., după
semnele obiectului infracţiunii, atunci cînd sustragerea apare pe post de acţiune prejudiciabilă şi aceasta este comisă
pe ascuns, sînt concurente normele de la art.2174 CP RM (sustragerea sau extorcarea substanţelor narcotice sau
psihotrope), art.290 CP RM (purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a
armelor şi muniţiilor, sustragerea lor), art.360 CP RM (luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea
documentelor, imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor) etc. cu norma de la alin.(1) art.186 CP RM (furtul). Luînd în
calcul calităţile speciale ale obiectului material al infracţiunii şi, implicit, specificul obiectului protecţiei penale,
legiuitorul a considerat oportună defalcarea din norma de la art.186 CP RM a faptelor de sustragere pe ascuns a
bunurilor care posedă astfel de calităţi. De ex., sustragerea pe ascuns a substanţelor narcotice sau psihotrope este un
caz special (aparte) de sustragere ascunsă. Norma de la art.217 4 CP RM este una specială în raport cu norma de la
art.186 CP RM. În virtutea regulii de calificare specificate la alin.(2) art.116 CP RM, calificarea unei atare fapte
infracţionale se va face în conformitate cu norma specială, adică potrivit art.217 4 CP RM.
După semnele laturii obiective a infracţiunii pot concura normele de la art.324 CP RM (norma specială) şi de
la art.327 CP RM (norma generală). Or, pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către o
persoană publică sau de către o persoană publică străină de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce
nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini
sau nu ori pentru a întîrzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia,
constituie o formă specială a abuzului de putere sau a abuzului de serviciu.
După semnele subiectului infracţiunii pot concura normele de la art.308 CP RM (norma specială) şi norma de
la art.327 CP RM (norma generală). Subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.308 CP RM îl reprezintă persoana
care efectuează urmărirea penală, iar subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(2) art.308 CP RM – judecătorul, în timp
ce în calitate de subiect al abuzului de putere sau al abuzului de serviciu poate evolua persoana publică şi persoana cu
funcţie de demnitate publică. Subiectul infracţiunilor prevăzute la art.308 CP RM îl formează persoana publică şi,
după caz, persoana cu funcţie de demnitate publică, cu un statut special – persoana care efectuează urmărirea penală
şi, după caz, judecătorul.
În cele mai dese cazuri, normele amplasate în cadrul unor articole diferite concurează în baza mai multor elemente
ale componenţei de infracţiune. De ex., norma de la art.327 CP RM (abuzul de putere sau abuzul de serviciu) şi cea
de la art.307 CP RM (pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii) concurează după semnele
obiectului, subiectului şi laturii obiective a infracţiunii. Specială este norma de la art.327 CP RM, deoarece
pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii constituie un caz aparte al abuzului de putere.
Concurența dintre o normă generală şi una specială poate fi şi între o normă din Partea Generală şi una din Partea
Specială a Codului penal. În aceste condiţii, norma din Partea Generală a Codului penal reprezintă norma generală,
iar norma din Partea Specială a Codului penal – norma specială. Mai cu seamă pot intra în concurenţă cu normele
din Partea Specială a Codului penal normele din Partea Generală ce reglementează instituția participaţiei penale şi a
infracţiunii neconsumate. Spre ex., sînt concurente normele de la art.26, art.171 CP RM (pregătire la săvîrşirea
infracţiunii de viol) şi art.1751 CP RM (acostarea copiilor în scopuri sexuale).
Fapta de acostare a copiilor în scopuri sexuale constituie o formă specială a pregătirii la săvîrşirea infracţiunii de
viol. De fapt, acostarea copiilor în scopuri sexuale reprezintă o pregătire calificată. De regulă, actele preparatorii sau
cele executorii urmează a fi calificate în acord cu norma din Partea Specială şi cu cea din Partea Generală ale Codului
penal care reglementează pregătirea sau tentativa la infracţiune. Ca excepţie, în unele situaţii, în vederea prevenirii şi
combaterii mai eficiente a anumitor tipuri de criminalitate, legiuitorul recurge la incriminarea distinctă, în Partea
Specială a Codului penal, în calitate de infracţiuni consumate, a actelor de pregătire sau de executare la săvîrşirea unei
infracţiuni. În aceste situaţii, activitatea de pregătire la săvîrşirea unei infracţiuni este atît de periculoasă, încît
interesele persoanelor, statului şi ale societăţii per ansamblu necesită luarea unor măsuri juridico-penale la o etapă
mult mai timpurie, şi anume – atunci cînd sînt create condiţii pentru săvîrşirea infracţiunii.
De aceea, cu referire la ex. enunţat, propunerea, inclusiv prin intermediul tehnologiilor de informare şi de
comunicare, a unei întîlniri cu un copil în scopul săvîrşirii împotriva acestuia a oricărei infracţiuni cu caracter sexual,
dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale care conduc la o astfel de întîlnire, urmează a fi calificată potrivit
art.1751 CP RM, dar nu potrivit art.26 şi uneia din normele din Partea Specială a Codului penal care incriminează
infracțiunile cu caracter sexual. Norma de la art.1751 CP RM fiind una specială, constituie un caz particular al pregătirii
la săvîrşirea unei infracţiuni cu caracter sexual (spre ex., violul). În acelaşi timp, atribuirea calităţii de pregătire
calificată faptei infracţionale specificate la art.1751 CP RM nu exclude posibilitatea existenţei pregătirii la săvîrşirea
respectivei infracţiuni. Exemple similare formează normele de la art.283 CP RM (banditismul) şi de la art.284 CP RM
(crearea sau conducerea unei organizaţii criminale).
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul infracţiunilor săvîrşite în participație. În unele cazuri, organizarea, instigarea
sau complicitatea la săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este calificată drept infracţiune de sine stătătoare, la calificare
nefiind necesară efectuarea alegaţiei către normele de la art.42 CP RM. În ipoteza organizării, instigării sau
complicităţii calificate, normele de la art.42 CP RM au rolul de norme generale, în timp ce cele din Partea Specială a
Codului penal – de norme speciale. Ex. de complicitate calificată îl formează norma de la lit.d) alin.(1) art.243 CP
RM (spălarea banilor) – participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistență, ajutor sau
sfaturi în vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit.a)-c). Respectiva normă este un caz particular al complicităţii,
în general, considerent din care complicitatea la săvîrşirea uneia din cele 3 fapte prejudiciabile ale spălării banilor,
consemnate la lit.a)-c), exclude necesitatea de a se face trimitere la norma de la alin.(5) art.42 CP RM. Dacă
complicitatea la săvîrşirea infracţiunii de omor neagravat trebuie calificată potrivit normelor de la alin.(5) art.42 şi de
la alin.(1) art.145 CP RM, atunci complicitatea la săvîrşirea infracţiunii de spălare a banilor urmează a fi încadrată
doar potrivit normei de la lit.d) alin.(1) art.243 CP RM.
Concurează norma generală care definește organizatorul ca participant la infracţiune (alin.(3) art.42 CP RM) şi
unele normele speciale din Partea Specială a Codului penal. La astfel de norme speciale se atribuie, de ex., art.283 CP
RM (banditismul), atunci cînd fapta prejudiciabilă se exprimă prin acţiunea de organizare a unor bande armate în
scopul atacării persoanelor juridice sau fizice, art.284 CP RM (crearea sau conducerea unei organizaţii criminale),
art.285 CP RM (dezordinile în masă). Potrivit alin.(3) art.42 CP RM, se consideră organizator persoana care a
organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal
organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. În normele speciale din Partea Specială a Codului
penal acţiunile organizatorului, pe de o parte, sînt descrise în mod distinct, iar, pe de altă parte, sînt detalizate, motiv
din care acestea şi sînt aplicabile la calificare, în detrimentul normei de la alin.(3) art.42 CP RM.
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI
DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE
Conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre două norme speciale
Concurența dintre două norme speciale are loc numai atunci cînd o singură infracțiune este cuprinsă de două sau
mai multe norme juridico-penale din Partea Specială a Codului penal, însă aplicabilă este doar una din respectivele
norme, și anume: cea care cuprinde mai multe trăsături speciale. În cazul concurenței dintre două norme speciale,
trebuie aplicată norma care conține mai multe semne speciale ce se răsfrîng asupra unui cerc mai restrîns de situații.
Concurența dintre mai multe norme speciale trebuie soluționată în favoarea normei cu caracter mai special.
De ex., violul săvîrşit cu deosebită cruzime (lit.f) alin.(2) art.171 CP RM) şi asupra persoanei care se află în grija
făptuitorului (lit.a) alin.(3) art.171 CP RM) trebuie calificat potrivit normei de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM. Atît
norma de la lit.f) alin.(2) art.171 CP RM, cît şi cea de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM sînt norme speciale în raport cu
norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Însă, aplicabilă va fi norma de la lit.a) alin.(3) art.171 CP RM, pe de o parte, în
virtutea regulii de calificare de la lit.с) art.117 CP RM, iar, pe de altă parte, datorită faptului că cuprinde o trăsătură
specială, în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.171 CP RM.

Varietăţile concurenţei dintre două norme speciale

Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
 dintre componenţa de infracțiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanțe agravante;
 dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante;
 dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante.
În cele mai dese cazuri, în concurenţa normelor speciale intră concurenţa normelor cu circumstanţe atenuante şi
agravante, concurenţa normelor cu circumstanţe atenuante şi concurenţa normelor cu circumstanţe agravante.
Concurenţa dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi componenţa de infracţiune cu
circumstanţe agravante. Regula de calificare în cazul concurenţei dintre componenţa de infracţiune cu
circumstanţe atenuante şi componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante este desprinsă de la lit.a) art.117
CP RM, în acord cu care infracţiunea se califică în baza componenţei de infracţiune cu circumstanţe atenuante.
În unele cazuri, omorul săvîrşit în stare de afect poate presupune prezenţa unor circumstanţe agravante prevăzute
la alin.(2) art.145 CP RM. În acord cu regula de calificare de la lit.a) art.117 CP RM, în asemenea cazuri răspunderea
se va aplica numai conform art.146 CP RM. În situaţia unui omor săvîrşit în stare de afect, cu bună ştiinţă asupra unei
femei gravide, calificarea se va face potrivit normei de la art.146 CP RM, dar nu potrivit celei de la lit.e) alin.(2)
art.145 CP RM. Componenţa de infracţiune desprinsă din art.146 CP RM este una cu circumstanţe atenuante (omorul
este săvîrşit ca rezultat al unui comportament provocator al victimei, de către o persoană aflată într-o stare psihică din
cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin),
în timp ce componența de infracţiune desprinsă din norma de la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM este una cu circumstanţe
agravante (victima omorului este o femeie gravidă despre care lucru făptuitorul cunoştea cu certitudine).
Calificarea celor săvîrşite potrivit normei ce conţine componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante are la
bază principiul umanismului. Atunci cînd comportamentul unei persoane conţine semne menite, pe de o parte, să
agraveze răspunderea penală, iar, pe de altă parte, să atenueze răspunderea penală, este şi firesc să se facă calificarea
potrivit normei care conţine semne ce atenuează răspunderea penală. În caz contrar, s-ar pierde din esenţa
componențelor de infracţiune cu circumstanţe atenuante (privilegiate).
Concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante.
Este cea mai rar întîlnită varietate a concurenţei dintre două norme speciale. Regula de calificare în cazul
concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante rezultă din norma înscrisă la lit.b)
art.117 CP RM, potrivit căreia infracţiunea se califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai blîndă. Spre
ex., în situaţia concurenţei normei de la art.147 CP RM (pruncuciderea) şi normei înscrise la art.148 CP RM (lipsirea
de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia)), la calificare se va reţine norma de la art.147 CP RM, aceasta deoarece
pedeapsa pasibilă de aplicat pentru comiterea pruncuciderii este mai blîndă decît pedeapsa pasibilă de aplicat pentru
lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei.
Interesantă va fi soluţia de calificare în ipoteza concurenţei dintre norma de la art.146 CP RM (omorul săvîrşit în
stare de afect) şi norma de la art.147 CP RM (pruncuciderea). Aceasta fiindcă pedeapsa pasibilă de aplicat pentru
comiterea numitelor infracţiuni este aceeaşi – închisoare de pînă la 5 ani. Într-o astfel de situaţie ambele norme pot fi
reţinute la calificarea. Acestea nu pot fi aplicate concomitent. Aplicabilă va fi sau una sau alta. Aplicarea concomitentă
(în concurs) ar duce la neglijarea principiului neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru comiterea
uneia şi aceleiaşi fapte. Aceleaşi reguli de calificare vor fi utilizate în cazul concurenţei altor norme speciale ce conţin
componenţe de infracţiune cu circumstanţe atenuante.
Concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Este cea mai răspîndită
varietate a concurenţei dintre două norme speciale. Acest lucru este dictat de modalitatea tehnico-legislativă de
construcţie a articolelor din Partea Specială a Codului penal.
Un asemenea tip de concurenţă se atestă, spre ex., în cazul sustragerii deschise a bunurilor altei persoane cu
cauzarea de daune în proporţii considerabile, săvîrşite în timpul unei calamităţi. Ambele norme (atît de la lit.f) alin.(2)
art.187 CP RM – cea care incriminează jaful săvîrşit cu cauzarea unor daune în proporţii considerabile, cît şi de la
lit.a) alin.(3) art.187 CP RM – cea care incriminează jaful săvîrşit în timpul unei calamităţi) sînt norme ce conţin
componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. Totodată, ambele norme sînt speciale în raport cu norma de la
alin.(1) art.187 CP RM – normă care cuprinde componenţa de bază. Pentru a fi în prezenţa unei astfel de varietăţi de
concurenţă dintre două norme speciale, este necesar ca normele ce concurează să cuprindă componențe de infracţiune
la care, pe lîngă semnele de bază, să se regăsească şi unele semne suplimentare, menite să agraveze răspunderea penală
(circumstanțe agravante). Nu e suficient ca asemenea circumstanţe să însoţească doar una din componenţele de
infracţiune concurente. În caz contrar, nu se va ţine cont de regulile de calificare dintre două norme speciale, ci dintre
o normă specială şi una generală.
Regula de calificare în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante
rezultă din norma de la lit.e) art.117 CP RM, în conformitate cu care infracţiunea se califică în baza normei penale
care prevede o pedeapsă mai aspră.
De ex., în ipoteza traficului de fiinţe umane săvîrşit asupra unei femei gravide care a dus la decesul acesteia din
imprudenţă, la calificare se va reţine norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM. Atît norma de la lit.c) alin.(2) art.165
CP RM, cît şi norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM sînt componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante.
Însă, aplicabilă este norma de la lit.b) alin.(3) art.165 CP RM, deoarece prevede o pedeapsă mai aspră comparativ cu
norma de la lit.c) alin.(2) art.165 CP RM. Este incorectă calificarea atît potrivit lit.b) alin.(3) art.165 CP RM, cît şi
potrivit lit.c) alin (2) art.165 CP RM.
Deşi calificarea se va face în conformitate cu norma ce prevede o pedeapsă mai aspră, adică cu norma de la lit.b)
alin.(3) art.165 CP RM, în actul procesual corespunzător (ordonanţă, sentinţă), în partea descriptivă, se va indica
circumstanţa precum că fapta de trafic de fiinţe umane a fost săvîrşită în privinţa unei femei gravide, lucru necesar
pentru individualizarea pedepsei penale. Asemenea soluţii de calificare sînt învederate şi în practica judiciară. Potrivit
pct.7 din Hotărîrea Plenului CSJ nr.17/2005: „Dacă violul sau acţiunile violente cu caracter sexual au fost săvîrşite în
prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale art.171 şi/sau art.172 CP RM, atunci, în
absenţa concursului real de infracţiuni, faptele se califică numai potrivit acelui alineat al art.171 şi/sau art.172 CP RM
care prevede o sancțiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei este necesar a fi nominalizate toate
circumstanţele agravante ale faptei”.
În cazul concurenţei mai multor puncte (sau alineate) ale unui articol ce prevăd semne care agravează răspunderea
penală, se aplică acel punct (sau alineat) care conţine cel mai grav semn din totalitatea semnelor prezente într-un caz
concret. În acelaşi timp, în partea descriptivă a sentinţei trebuie indicate toate semnele calificative ale faptei săvîrşite.
În alt registru, dacă cele comise urmează a fi încadrate în conformitate cu mai multe norme ce conţin componenţe de
infracţiuni cu circumstanţe agravante, din cadrul aceluiaşi alineat, toate se vor indica la calificare. De ex., în situaţia
tîlhăriei săvîrşite de două sau mai multe persoane, cu aplicarea armei, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile,
la calificare se va reţine lit.b), e), f) alin.(2) art.188 CP RM.
CALIFICAREA INFRACȚIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENȚEI
DINTRE O PARTE ȘI UN ÎNTREG
Noțiunea și conceptul calificării infracțiunilor în cazul concurenței dintre o parte și un
întreg
Esența concurenței dintre o parte și un întreg rezidă în faptul existenței a două norme de incriminare, una dintre
care absoarbe conținutul celeilalte. Norma-parte constituie norma absorbită, iar norma-întreg – norma absorbantă.
Norma-parte este absorbită de norma-întreg. La calificare se va aplica doar norma-întreg. Norma-parte îşi pierde
individualitatea în amalgamul normei-întreg. Cea din urmă, pe lîngă conţinutul normei absorbite (normei-parte), este
formată şi din alte părţi. După volum şi conținut norma-întreg se suprapune parţial cu norma-parte.
Conform alin.(1) art.118 CP RM, concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai
multor norme penale, una din ele cuprinzînd fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte – numai unele părţi ale ei.
Respectiva formă a concurenţei normelor este incidentă atunci cînd există două sau mai multe norme care, deşi se
deosebesc după conţinut, concomitent sancţionează penal una şi aceeaşi faptă infracţională, însă prioritate la calificare
fiind acordată doar uneia din ele.
Concurența dintre o normă-parte şi o normă-întreg este tipul concurenţei normelor după conţinut, unde norma
mai largă după conţinut este considerată normă-întreg. După conţinut, norma-parte este mai îngustă decît norma-
întreg, fiind cuprinsă de ultima. De aceea, norma-parte se află în relaţie de subordonare faţă de norma-întreg. În cazul
concurenței dintre o normă-parte şi o normă-întreg, cea din urmă trebuie să conţină o pedeapsă mai aspră ca norma-
parte.
Modalitățile de concurenţă dintre o parte şi un întreg sînt:
a) Norma-întreg este amplasată în cadrul variantei-tip a infracţiunii. Respectiva modalitate este incidentă
infracţiunilor complexe în varianta-tip, unde fapta incriminată de norma-parte formează un element constitutiv în
conţinutul de bază al infracţiunii complexe (de ex., norma-întreg de la alin.(1) art.171 CP RM (violul), de la alin.(1)
art.188 CP RM (tîlhăria) etc.).
b) Norma-întreg este amplasată în cadrul variantei agravate a infracţiunii. Respectiva modalitate este incidentă
infracţiunilor complexe în varianta agravată, unde fapta incriminată de norma-parte formează un element
circumstanțial în conţinutul agravat sau calificat al infracţiunii complexe (de ex., norma-întreg de la alin.(4) art.151
CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei care a provocat din imprudenţă
decesul victimei), de la lit.a1) alin.(3) art.165 CP RM (traficul de fiinţe umane însoţit de contaminarea cu o boală
venerică sau cu maladia SIDA) etc.).
c) Norma-întreg se află în raport de concurenţă cu o singură normă-parte. În această ipoteză există o singură
normă-parte care poate să se afle în concurență cu norma-întreg (de ex., doar norma de la art.149 CP RM (lipsirea de
viaţă din imprudenţă) poate constitui norma-parte în raport cu norma de la lit.c) alin.(2) art.159 CP RM (provocarea
ilegală a avortului care a provocat din imprudenţă decesul victimei) sau în raport cu norma de la lit.b) alin.(2) art.162
CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav care a provocat din imprudență decesul acestuia) etc.).
d) Norma-întreg se află în raport de concurenţă cu mai multe norme-părţi. Pentru această ipoteză sînt specifice
două situaţii:
 normele-părţi se află cumulativ în raport de concurenţă cu norma-întreg (de ex., normele de la art.187 (jaful)
şi art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), în calitate de norme-părţi,
se află cumulativ în raport de concurenţă cu norma de la lit.c) alin.(3) art.188 CP RM (tîlhăria săvîrşită cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii), în calitate de normă-întreg;
 normele-părţi se află alternativ în raport de concurenţă cu norma-întreg. De ex., norma de la lit.f) alin.(2)
art.145 CP RM (omorul intenţionat săvîrşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic) se află în acelaşi
timp, dar alternativ, în raport de concurenţă cu norma de la alin.(1) art.164 CP RM (răpirea unei persoane) şi cu
norma de la alin.(1) art.280 CP RM (luarea de ostatici). Atît normele care incriminează răpirea unei persoane, cît
şi cele care incriminează luarea de ostatici sînt considerate norme-părţi în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.145
CP RM (normă-întreg). În ipoteza omorului intenţionat săvîrşit cu răpirea unei persoane la calificare se va reţine
doar norma-întreg, adică norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM, fără a fi invocată şi norma de la art.164 CP RM.
În context, aplicarea concomitentă la calificare a normei-parte şi a normei-întreg ar duce la supraaprecierea
pericolului social al faptei comise şi al personalităţii făptuitorului şi, implicit, la încălcarea principiului neadmiterii
tragerii la răspundere penală de două ori pentru una şi aceeaşi faptă (alin.(2) art.7 CP RM). Or, în cazul concurenței
normelor nu se aplică ambele norme concurente, ci doar una din ele, şi anume – cea mai potrivită, cea care reflectă
cel mai bine şi mai integral cele comise.
 E cu neputinţă ca aceeaşi faptă de răpire a unei persoane să fie reţinută de două ori la calificare: ca parte a
infracţiunii de omor şi ca infracţiune de sine stătătoare. Calificarea prin concurs ar lipsi de conţinut circumstanţa
agravantă corespunzătoare a omorului. Nici răpirea unei persoane, nici luarea de ostatici nu pot fi privite ca metode
de săvîrșire a omorului. De aceea, trebuie să-şi găsească locul în cadrul calificării. Însă, nu ca infracţiuni care
formează concurs cu omorul, pentru că astfel s-ar neglija voinţa legiuitorului care, prin dispoziţia de la lit.f) alin.(2)
art.145 CP RM, a creat dintr-un concurs de infracţiuni o infracţiune unică (complexă).
Concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg poate fi asimilată cu raportul dintre infracţiunea unică simplă
şi infracţiunea unică complexă. În ambele cazuri se atestă prezenţa unei relaţii de subordonare. În ipoteza concurenţei
dintre o parte şi un întreg relaţia de subordonare decurge din faptul că întregul absoarbe partea.
În situaţia infracțiunii unice complexe şi a celei simple, relaţia de subordonare constă în aplicarea la calificare doar
a normei ce incriminează infracţiunea complexă. Și într-un caz, şi în altul, la calificare se reţine o singură normă – cea
care cuprinde integral fapta comisă.
Infracţiunea simplă corespunde normei-parte, iar infracţiunea complexă – normei-întreg. Norma de la art.164 CP
RM este în acelaşi timp o normă-parte în raport cu norma de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM şi o normă ce incriminează
o infracţiune simplă în raport cu aceeaşi normă de la lit.f) alin.(2) art.145 CP RM care prevede o infracţiune complexă.
Pentru comiterea infracţiunii prevăzute de norma-întreg pedeapsa posibilă de aplicat este mai aspră decît pentru
săvîrşirea unei infracţiuni specificate în cadrul normei-parte. De ex., pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie în
varianta-tip, făptuitorului i se poate aplica pedeapsa sub forma închisorii de la 5 la 8 ani, în timp ce pentru săvîrşirea
infracţiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii – maximum 5 ani închisoare.

Varietăţile concurenţei dintre o parte şi un întreg

La formele (varietăţile) concurenţei dintre o parte şi un întreg se atribuie:
 concurenţa după elementele constitutive obiective;
 concurenţa după elementele constitutive subiective;
 concurenţa referitoare la formele infracţiunii intenţionate în raport cu etapele de desfăşurare a activităţii
infracţionale.
Concurenţa după elementele constitutive obiective
Concurenţa după obiectul infracţiunii – concurenţa dintre o parte şi un întreg este prezentă în cadrul
componenţelor de infracţiune complexe. În acest caz, norma ce cuprinde componenţa complexă este catalogată drept
normă-întreg în raport cu norma ce cuprinde infracţiunea simplă, acestea fiind norma-parte. Norma-parte reflectă un
obiect al ocrotirii penale ce este cuprins, în acelaşi timp, de norma-întreg. Totodată, norma-întreg, pe lîngă obiectul
protecţiei penale desprins din conţinutul normei-parte, mai cuprinde şi alte obiecte ale protecţiei penale. Din aceste
motive, norma ce conţine componența complexă este considerată normă-întreg. După conţinut, o atare normă este mai
largă, fiind formată din cel puţin două obiecte ale ocrotirii penale, unul din care este cuprins şi de norma-parte.
Ex. de concurenţă după obiectul infracţiunii, dintre o normă-parte şi o normă-întreg reprezintă concurenţa dintre
norma de la alin.(1) art.152 CP RM – vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătății (norma-
parte) şi norma de la alin.(1) art.171 CP RM – violul (norma-întreg). Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute
la art.152 CP RM îl reprezintă sănătatea persoanei şi relaţiile sociale aferente acesteia, în timp ce obiectul juridic
special al infracţiunii de viol, în ipoteza în care acţiunea adiacentă se exprimă în aplicarea constrîngerii fizice
concretizate în vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, este unul complex, acesta fiind format atît din
relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei, cît şi din relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei.
În context, viaţa persoanei şi relaţiile sociale formate în jurul respectivei valori sociale sînt protejate atît de norma
de la alin.(1) art.152 CP RM, cît şi de norma de la alin.(1) art.171 CP RM. Însă, deoarece respectiva valoare socială,
prin săvîrşirea violului, este lezată în mod secundar, calificarea unei asemenea fapte trebuie făcută în conformitate cu
norma care pe lîngă sănătatea persoanei protejează şi libertatea sexuală a acesteia, adică cu norma de la alin.(1) art.171
CP RM (norma-întreg).
Mai rare sînt cazurile de concurenţă după obiectul material al infracţiunii. Ca şi în cazul concurenţei după
obiectul juridic, concurenţa dintre o parte şi un întreg după obiectul material este posibilă în situaţia infracţiunilor
unice complexe, care presupune prezenţa a cel puţin două entităţi materiale ce întruchipează valorile sociale protejate
de legea penală asupra cărora sînt îndreptate acţiunile infracţionale ale făptuitorului. Una din respectivele entităţi
materiale constituie în acelaşi timp obiect material al infracţiunii incriminate de norma-parte.
Norma-întreg, însă, pe lîngă entitatea materială cuprinsă de norma-parte, mai include suplimentar o entitate
materială. Norma cu două sau mai multe entităţi materiale este mai largă după volum şi conţinut decît norma care
cuprinde o singură entitate materială, considerent din care la calificare prioritate va avea prima.
 Relevantă este existenţa unei suprapuneri parţiale între cele două norme sub aspectul obiectului material, astfel
încît obiectul material al infracţiunii incriminate de norma-parte să se regăsească în obiectul material al infracţiunii
prevăzute de norma-întreg. În aşa fel, obiectul material al infracțiunii prevăzute de norma-întreg este unul complex,
fiind format din obiect material principal şi obiect material secundar. Drept ex. în acest sens poate servi concurenţa
dintre norma de la alin.(1) art.187 CP RM (jaful) şi norma de la alin.(1) art.188 CP RM (tîlhăria). Obiectul material al
infracţiunii de jaf, atunci cînd nu se referă la fapta specificată la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM, îl formează bunurile
care au o existenţă materială, sînt create prin munca omului, dispun de valoare materială şi cost determinat, fiind
bunuri mobile şi străine pentru făptuitor.
În acelaşi timp, obiectul material al infracţiunii de tîlhărie consemnate la alin.(1) art.188 CP RM este unul complex.
Obiectul material principal este identic cu cel al infracţiunii de jaf, în timp ce obiectul material secundar, în ipoteza în
care acţiunea adiacentă constă în aplicarea violenţei asupra victimei, este format din corpul persoanei agresate.
Obiectul material al infracţiunii de jaf (cu excepţia faptei specificate la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM) se suprapune cu
obiectul material principal al tîlhăriei. Avînd în vedere că conținutul obiectului material al tîlhăriei este mai larg decît
cel al infracţiunii de jaf (este format şi din obiect material secundar (atunci cînd acţiunea adiacentă constă în aplicarea
violenţei asupra victimei)), la calificare se va reţine norma de la alin.(1) art.188 CP RM (norma-întreg).
Pe de altă parte, în ipoteza jafului prevăzut la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM (cu aplicarea violenţei nepericuloase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe (atunci cînd acţiunea adiacentă
se exprimă în aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei)), obiectul material, ca şi în cazul
tîlhăriei, este unul complex, în calitate de obiect material secundar figurînd corpul persoanei. În acest caz, sub aspectul
obiectului material al infracţiunii, între norma de la lit.e) alin.(2) art.187 CP RM şi cea de la alin.(1) art.188 CP RM
nu se mai atestă o concurență dintre o parte si un întreg. Ceea ce nu semnifică însă că între normele enunţate nu există
concurenţă. Concurenţă există, doar că nu sub aspectul obiectului material al infracţiunii. Aceasta poate fi desprinsă
din analiza altor semne ale componenţei de infracţiune (obiectul infracţiunii, urmările prejudiciabile).

Concurenţa după latura obiectivă a infracţiunii.

După latura obiectivă există concurenţă atunci cînd concurează normele ce prevăd atentarea la unul şi acelaşi
obiect. Concurenţa doar după latura obiectivă este posibilă în cazul concurenţei normelor ce prevăd infracţiuni cu
obiect juridic generic identic, deoarece în cazul infracţiunilor cu obiect juridic generic distinct concurența între norme
va avea loc concomitent potrivit obiectului şi laturii obiective a infracţiunii.
O astfel de concurenţă este posibilă între norma de la art.149 CP RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă) şi norma
de la alin.(4) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat din
imprudenţă decesul persoanei). În concret o normă de la art.149 CP RM (norma-parte) este absorbită de norma de la
alin.(4) art.151 CP RM (norma-întreg). Acestea concurează după urmarea prejudiciabilă în calitate de semn constitutiv
al laturii obiective.
În dependenţă de semnele laturii obiective a infracţiunii, se deosebesc mai multe modalităţi ale concurenţei
dintre o parte şi un întreg după latura obiectivă, şi anume:
a) Concurenţa în baza faptei prejudiciabile (acţiunea/inacţiunea). Acţiunea/inacţiunea prevăzută de o normă
juridico-penală este numai o parte din acţiunile/inacţiunile prevăzute de altă normă juridico-penală.
De ex., în contextul infracţiunii prevăzute la art.171 CP RM (violul) vătămarea medie a integrităţii corporale sau
a sănătăţii persoanei (art.152 CP RM) constituie o parte a faptei prejudiciabile. Latura obiectivă a infracţiunii de viol
fiind una complexă, este formată din acţiunea principală exprimată prin raportul sexual şi acţiunea adiacentă exprimată
în mod alternativ prin realizarea unei constrîngeri fizice sau psihice ori prin profitarea de imposibilitatea victimei de
a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În ipoteza în care acţiunea adiacentă din cadrul faptei de viol se exprimă prin
aplicarea constrîngerii fizice concretizate în vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, norma
de la art.152 CP RM formează partea în raport cu norma de la alin.(1) art.171 CP RM (norma-întreg). Un asemenea
tip de concurenţă se atestă şi în cazul normelor de la art.151, 152, 155 şi 187 CP RM în raport cu cele de la art.188 CP
RM.
În general, în baza acţiunii/inacţiunii prejudiciabile, în raport cu norma de la art.152 CP RM concurează totalitatea
normelor incriminatoare care prevăd în conţinutul lor componenţe de infracţiuni complexe sub aspectul laturii
obiective, acţiunea adiacentă din cadrul cărora se exprimă în aplicarea violenţei concretizate în vătămarea intenţionată
medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
b) Concurenţa în baza urmării prejudiciabile. O atare modalitate este prezentă în situaţia în care urmările
prejudiciabile prevăzute de o normă juridico- penală formează o parte din urmările prejudiciabile prevăzute de o altă
normă juridico-penală. Respectiva modalitate este caracteristică, în special, infracţiunilor complexe formate din mai
multe urmări prejudiciabile.
 De ex., este învederată concurenţa dintre o parte şi un întreg în baza urmării prejudiciabile între normele de la
lit.b), c) alin.(2) art.159 CP RM (provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori
medie a integrității corporale sau a sănătăţii şi care a provocat din imprudenţă decesul victimei) şi normele de la art.157
CP RM (vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă) şi de la art.149 CP
RM (lipsirea de viaţă din imprudenţă).
Din punct de vedere tehnico-legislativ, alin.(2) art.159 CP RM reprezintă o reuniune dintre două infracțiuni
distincte, operabile în două situaţii:
1) alin.(1) art.159 CP RM şi art.149 CP RM;
2) alin.(1) art.159 CP RM şi art.157 CP RM.
Printr-o astfel de reuniune legiuitorul a încercat să evite aplicarea regulilor concursului de infracțiuni. Datorită
configuraţiei juridice de la alin.(2) art.159 CP RM operează concurenţa de norme înscrisă în art.118 CP RM, motiv
din care nu este necesară calificarea suplimentară în baza art.149 sau 157 CP RM.
În altă ordine de idei, este posibilă concurenţa dintre două norme, una dintre care prevede pericolul real şi iminent
pe care-l comportă fapta la cauzarea unei urmări prejudiciabile, iar alta prevede urmarea prejudiciabilă propriu-zisă.
În acest fel, norma care prevede doar pericolul cauzării unei urmări prejudiciabile constituie norma-parte în raport cu
norma care indică urmarea prejudiciabilă survenită (norma-întreg).
Drept ex. poate servi concurenţa dintre norma de la alin.(1) art.212 CP RM, care interzice fapta de punere
intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA, şi norma de la alin.(2) art.212 CP RM, care
sancţionează fapta de contaminare propriu-zisă cu maladia SIDA. Componenţa de infracţiune prevăzută la alin.(1)
art.212 CP RM este una formal-materială, în timp ce componența de infracţiune specificată la alin.(2) art.212 CP RM
este una materială. Deoarece norma de la alin.(2) art.212 CP RM cere prezenţa urmării prejudiciabile, iar norma de la
alin.(1) art.212 CP RM – doar prezenţa pericolului survenirii unei astfel de urmări, este cert că contaminarea cu
maladia SIDA absoarbe în sine fapta de punere în pericol a altei persoane de contaminare cu o astfel de maladie.

Concurenţa după elementele constitutive subiective

Concurenţa după latura subiectivă este posibilă în limitele unei singure forme de vinovăţie. După latura
subiectivă concurează normele care prevăd infracţiuni cu latură obiectivă identică sau similară şi obiect similar.
Concurenţa după latura subiectivă presupune că obiectul, latura obiectivă, precum şi latura subiectivă ale unei
infracţiuni constituie o parte a altei infracţiuni. Concurența după latura subiectivă este cu putinţă doar atunci cînd
normele concurează şi după obiect şi după latura obiectivă; or, latura subiectivă a infracţiunii reflectă atitudinea psihică
a făptuitorului faţă de semnele obiective ale infracțiunii. În asemenea circumstanțe este posibilă concurenţa după
latura subiectivă, însă este necesar ca componenţa de infracţiune din cadrul normei-întreg să reflecte prezenţa
motivului sau scopului infracţiunii în calitate de semn secundar obligatoriu, acestea lipsind în cadrul normei-parte.
De ex., se atestă concurenţa dintre o parte şi un întreg după latura subiectivă în cazul normei de la art.197 CP RM
(distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi normei înscrise în art.343 CP RM (diversiunea). Latura
subiectivă a infracţiunii de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor constituie o parte a laturii subiective a
infracţiunii de diversiune. Cealaltă parte a laturii subiective a infracțiunii de diversiune este formată din scopul special
– slăbirea bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, semn care nu este incident şi faptei de distrugere sau
deteriorare intenţionată a bunurilor.
În cele mai dese cazuri concurenţa dintre o parte şi un întreg are loc concomitent în baza mai multor semne ale
componenţei de infracţiune. De ex., norma de la art.152 CP RM concurează cu norma de la art.188 CP RM în baza
obiectului juridic, obiectului material şi al faptei prejudiciabile. Obiectul juridic, obiectul material şi fapta
prejudiciabilă a infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM constituie doar o parte a obiectului juridic, a obiectului
material şi a faptei prejudiciabile a infracţiunii stipulate la art.188 CP RM (atunci cînd acţiunea adiacentă a tîlhăriei
constă în aplicarea violenței periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate).
1) Concurenţa referitoare la formele infracţiunii intenţionate în raport cu etapele de desfăşurare a
activităţii infracţionale
Structura formelor infracţiunii se face după regula sistemului: fiecare formă premergătoare a activităţii
infracţionale este absorbită de forma ce o urmează, astfel prima fiind lipsită de o calificare independentă. Infracţiunea
consumată absoarbe pregătirea şi tentativa de infracţiune, între ele stabilindu-se o relaţie de tip parte-întreg. Dacă
infracţiunea este consumată, atunci caracterul acţiunilor de pregătire şi realizare a infracţiunii ca atare nu are
importanță esenţială la stabilirea răspunderii şi la calificarea infracţiunii consumate, cu condiţia că aceste acţiuni nu
constituie componenţa unei infracţiuni separate. Fiecare din etapele infracţiunii intenţionate săvîrşite absoarbe
pe cea anterioară şi calificarea trebuie să se facă doar în corespundere cu ultima etapă. Tentativa
absoarbe pregătirea de infracţiune, iar infracţiunea consumată absoarbe tentativa de infracţiune.
 Etapei anterioare îi corespunde norma-parte, în timp ce etapei posterioare – norma-întreg. De ex., etapei actelor
preparatorii la săvîrşirea unui omor intenţionat neagravat îi corespunde norma de la art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM
(norma-parte), iar etapei actelor executorii la săvîrşirea unui omor intenţionat neagravat îi corespunde norma de la
art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM (norma-întreg).
În ipoteza în care făptuitorul planifică săvîrşirea unui omor neagravat, iar la faza comiterii omorului propriu-zis
activitatea infracţională, din motive independente de voinţa sa, nu este dusă pînă la capăt (decesul nu a survenit), cele
comise trebuie calificate ca tentativă la săvîrşirea omorului intenţionat neagravat, adică potrivit art.27 şi alin.(1) art.145
CP RM (norma-întreg), dar nu şi conform art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM, deşi făptuitorul a întreprins acţiuni de
pregătire a omorului; or, norma de la art.27 şi alin.(1) art.145 CP RM este normă-întreg în raport cu norma de la art.26
şi alin.(1) art.145 CP RM, pe care o şi absoarbe.
Calificarea celor comise atît ca pregătire, cît şi ca tentativă la omorul intenţionat neagravat ar însemna tragerea de
două ori la răspundere penală a persoanei pentru una şi aceeaşi faptă. În acelaşi timp, calificarea celor comise doar
potrivit art.26 şi alin.(1) art.145 CP RM ar subestima pericolul social al celor comise, avîndu-se în vedere că activitatea
infracţională a ajuns la etapa actelor de executare.
Potrivit aceleiaşi reguli trebuie să fie soluţia de calificare în ipoteza în care intenţia infracţională a fost dusă pînă
la capăt. Cele comise trebuie calificate potrivit normei din Partea Specială a Codului penal, fără efectuarea alegaţiei
către norma de la art.26 sau 27 CP RM. Or, pregătirea şi tentativa de infracţiune sînt absorbite de infracţiunea
consumată.
Tentativa ca act de executare care nu s-a consumat (fiind întrerupt sau neizbutit) constituie numai un segment, o
parte din drumul pe care-1 parcurge manifestarea exterioară de la luarea rezoluției de a comite fapta ilicită şi pînă la
consumarea faptei.
Dacă însă actele de pregătire săvîrșite de autor nu sînt pedepsite de lege (ca infracţiuni distincte sau ca simplă
fază preparatorie), atunci ele nu dobîndesc semnificaţie penală decît în măsura în care se trece la executare,
răspunderea făptuitorului stabilindu-se numai pentru executarea propriu-zisă, care absoarbe – de principiu – şi
răspunderea pentru actele de pregătire săvîrşite.