Vlad Pohilă: „Un stat fără

limbă și fără o ideologie

bazată pe spiritualitate nu
are șanse”

A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu dibăcie e ca și cum

ai avea o comoară. Limba maternă e limba viselor noastre, e
leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr, veșnic
aducătoare de mângâiere și pace.
Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e limba mamei, e a
mea și e sfântă. Mă leagă de originile mele, de cine sunt eu cu
adevărat, de istoria neamului nostru, de locurile unde am
copilărit și am crescut și eu odată cu visele și idealurile mele.
Mă leagă de frații mei de peste Prut: frați de grai și frați de
sânge.
Mă simt mândră că vorbesc limba română, o vorbesc cu drag,
iar când o aud în jurul meu, îmi mângâie inima și mă simt ca
acasă. O simt în mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu,
pentru că și eu la rându-mi, am izvorât ca un fir de apă din
curățenia și puritatea limbii mele. Sentimentele mele și tot ceea
ce exprim nu ar avea aceeași semnificație dacă le-aș exprima
într-o altă limbă decât a mea. Gândesc în limba mea, zâmbesc în
limba mea, râd în limba mea și plâng tot în aceeași limbă a
străbunilor. E limba în care mama îmi cânta să adorm, în care
bunica îmi spunea povești; în care copil fiind, spuneam poezii și
cântam melodii despre broscuțe, pisicuțe și despre soare, un
soare cald ce mă încălzea și pe mine, și pe limba mea cea
frumoasă și pe tot neamul meu la un loc. Îmi amintesc cu drag
că atunci când eram mică, aveam impresia că toate limbile lumii
se traduc în limba mea, că nu există limbă pe lume mai clară și
mai frumoasă ca limba mea, ca limba noastră cea română.