Rămas orfan de tată din pruncie, găseşte în mama sa spiritul de toleranţă,

modelul de răbdare, prototipul istoric al îndârjirii naţionale şi înţelegere calmă, a

destinului, în aceste coordonate ilustrându-şi spiritul de poet. Poezia
Autobiografică poate constitui punctul de plecare al analizei propuse, versurile în
care Vieru îşi mărturiseşte admiraţia şi iubirea nemărginită faţă de maica iubită
devenind un imn-confesiune:
Mama mea viaţa-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.
Mama mea viaţa-ntreagă,
Stând la masă, ea şi eu,
Se aşază între mine
Şi Preabunul Dumnezeu.
Oh, şi crede-aşa într-însul,
Ca-n albastru văzul ei
Chipul lui de pe icoană
Se străvede sub scântei.
Şi eu ţin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.
În orice discuţie purtată peste ani, sunt emoţionante cuvintele poetului care
îşi aminteşte astfel de fiinţa pe care a divinizat-o: „Maică-mea nu mă bătea,
făceam câte-o şotie, se mai stropşea la mine, dar îi eram drag, pentru că era
singură şi eram şi ajutorul ei bărbătesc, ca să zic aşa. Eram ascultător, mă jucam în
luncile câmpului, acasă; şi eu într-un mod deosebit am iubit-o. Eu nu pot spune că
mi-am iubit mama mai mult decât dumneata, decât orice copil; eu am iubit-o într-
un mod deosebit pentru că eu am crescut în prejma ei, fără tată, şi am simţit
căldura ei întotdeauna, o mare căldură; şi eu i-am răspuns cu aceeaşi căldură.
Atunci când a murit maică-mea, în ziua când a murit maică-mea, pentru mine
murise întregul Univers…”
Jalea poetului este sfâşietoare în Litanii pentru orgă, poem în care întregul
univers plânge moartea mamei, întreaga făptură a eului liric este răvăşită şi sapă în
pietrele sufletului mărturii pentru veşnicie într-un bocet simplu, aşa cum îi şade
bine omului cumpătat şi credincios de la ţară, care nu caută vinovaţi, nu se
răzvrăteşte în faţa morţii, ci acceptă demn că totul, chiar şi Mama... are un sfârşit
aici, pe pământ:
Nu-mi ajung ochi să te plâng,
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Mă doare căsuţa,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Analizând poeziile dedicate mamei din volumul Rădăcina de foc – volum
pe care poetul îl consideră ca fiind cel în care se regăseşte cel mai bine –
descoperim conturat portretul maicii sale: frumoasă, cu ochii ca albastrul cerului,
cu părul ca aurul spicului de grâu nins de ani grei, trudită, obosită, mereu atentă şi
grijulie cu cei dragi, mirosind a pâine de casă, aburindă, abia scoasă din cuptor. De
aici se dezleagă şi aici se readună întreaga sa lirică. Norocul lui este mama care i-a
„dat inima ei” şi mâinile, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul: „Mamă,/ tu eşti patria
mea!”. Matricea şi cheia întregii sale poezii rămâne mama, căreia îi consacră o
treime din întrega sa operă. Astfel, Grigore Vieru realizează în poemele sale
portretul mamei universale:
 muncitoare, fiind capabilă de orice sacrificiu pentru a-şi creşte copilul –
Cântec cu acul ( Iar noaptea/ Mama lucra croitoreasă/...Veneau femei duminica/
La noi/ După năframe/ Tivite pe margini/Cu lacrimile mamei.), Nopţile mamei (
Te chinuie nesomnul,/ Durerea în oase./ Ai aprinde lumina/ Şi-ai coase.), Părul
mamei, Mama şi feciorul ( - Maică, nu mai osteni,/ Că avem cu ce trăi,/ Am şi casă
şi bănuţi,/ Eu, nu tu să mă ajuţi.), Mamă, de-ai fi o stea, Mama la câmp, Măicuţa (
Tot o fugă albinuţa/ Dimineaţa,/ Udă-i este cămăşuţa/ Dimineaţa,/ N-o întreabă
nimicuţa/ Dimineaţa, / Că-i grăbită ca măicuţa/ Dimineaţa.);
 frumoasă de nespus, asemeni sfinţilor din icoane sau zânelor din poveşti –
Buzele mamei, Mâinile mamei ( O, mâna ei, ca ramul veşted,/ A-mbătrânit la mine-
n creştet.), Părul mamei, Ai două inimi, mamă, Vine un glas ( Vine un glas tainic/
Şi-mi spune:/ Există o femeie totuşi!/ Cu sufletul ca cerul,/ Frumoasă ca ţărâna,/
Simplă ca lacrima), Mamă, de-ai fi o stea,
 soţie iubitoare, credincioasă până la moarte memoriei soţului său - Buzele
mamei ( Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută, mereu,/ Mereu presurată cu
ţărna/ Mormântului tatălui meu.);
 tăcută – Tăcerea mamei ( Tăcută/ Eşti, draga mea mamă,/ Tăcută.), Poeţii
sînt copiii naturii;
 grijulie faţă de destinul copilului său – Duminica ( Iar tu, lăsând departe/
Şi munţi, şi greu, şi râu,/ Gândeai la cele bune/ Şi la copilul tău.), Cântec despre
mama, Către fiu, mama;
 bunică blândă, iubitoare - Mâinile mamei (Copii am. Dar şi-acum, când/
Vin zorii noaptea s-o destrame,/ Găsesc pe frunte mâna mamei,/ găsesc pe frunte
mâna mamei.), Cântec de leagăn pentru mama, Mama în casa noastră ( Ne
supărăm pe ea/ Că nu vede bine,/ Atunci când/ În loc de pâine smolită/ Pâine albă
ne-aduce.);
 asemeni îngerilor – Făptura mamei ( „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să
mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!”), Cuvântul mamei,
Izvorul mamei, Steaua mamei, Ghicitoare fără sfârşit, Cutremur, Bună dimineaţa!,
Spre chipul tău, O, mamă, Nu de aceea, Mama la câmp, Mi-e dor de tine, mamă (
Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii
mele!);
 înţeleaptă, iubitoare de neam şi ţară – Mamă, tu eşti..., Motiv popular
ucrainean, Versuri albe, Tu eşti un geniu ( Tu n-ai asemănare/ În cele pământeşti./
Născând, tu eşti un geniu,/ Un geniu, maică eşti./.../ Noi mere, iar tu paznic/
Veghind din moşi-strămoşi/ Să nu dea peste ele/ Mistreţii lăcomoşi.), Nici o stea;
 modestă – Cântecul mamei ( Nu-mi lua cercei şi salbe,/ Că de-amu am plete
albe.// Nu-mi lua năfrămi străine,/ Că de-amu eu nu văd bine.// Încălţări nu-mi mai
alege,/ Că de-amu eu nu pot merge.)
 unică – Litanii pentru orgă (Cum nu sunt doi pomi/Întocmai la fel,/ Cum
nici două popoare./ Cum nu se aseamănă perfect/ Cicoare cu cicoare - /Astfel,
maică, şi tu/ Eşti unică-n lume,/În sufletul meu. )