Razboiul din Africa

Campania din Africa de nord a fost parte a luptelor celui de-al

doilea război mondial și s-a desfășurat între 10 iunie 1940 și 16
mai 1943. A inclus campaniile din Libia și Egipt (din deșertul vestic),
din Maroc și Algeria (Operațiunea Torța) și din Tunisia.
Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei.
Efortul Aliatilor de război a fost dominat la început de
trupele Commonwealthului și a celor care recunoșteau autoritatea
unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11 mai 1942, Statele
Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii.
Luptele din Africa de nord au început cu ocuparea Fortului
Capuzzo italian din Libia de către forțele britanice în iunie 1940. Au
urmat ofensiva italiană și contraofensiva forțelor Commonwealthului.
Când italienii au suferit o serie de înfrângeri grele, Afrika
Korps germane comandate de feldmareșalul Erwin Rommel au venit
în sprijinul aliaților lor. După o serie de lupte care a împins linia
frontului înainte și înapoi de-a lungul Libiei și Egiptului, forțele
britanice comandate de generalul Bernard Montgomery a reușit să
împingă forțele Axei înapoi în Tunisia. După debarcarea Aliată de sub
comanda generalului american Dwight Eisenhower din vestul Africii
(Operațiunea Torța) de la sfârșitul anului 1942 și după luptele
Aliaților cu cu forțele Regimului de la Vichy, (care între timp trecuse
de partea Axei), forțele Commonwealthului și ale americanilor au
reușit să încercuiască forțele Axei în Tunisia de nord și le-au forțat să
capituleze.
Pe 13 septembrie 1940, Armata a 10-a italiană a lansat un atac
cu 100.000 de soldați împotriva Egiptului sub control britanic și a
stabilit poziții defensive la Sidi Barrani. Armata italiană era compusă
în principal din unități nemecanizate, iar, generalul Graziani, conștient
de puținătatea informațiilor despre tabăra britanică, a ales să nu nu
continue atacul spre Cairo.
Forțele britanice erau depășite numeric, având numai 35.000 de
soldați, dintre care numai jumătate erau trupe combatante. Cu toate
acestea, britanicii au lansat un contraatac, Operațiunea Compass.
Contraatacul a avut un succes mult mai mare decât se preconizase și a
dus la capitularea întregii armate italiene și la înaintarea Aliaților până
la El Agheila. Uimitoarea înfrângere a italienilor nu a trecut
neobservată și, în scurtă vreme, Deutsches Afrika korps (Vulpile
deșertului), au fost trimise în să lupte împotriva britanicilor.
În ciuda faptului că a avut ca ordin doar să mențină linia frontului,
Rommel a lansat o ofensivă de la El Agheila care, cu
excepția Tobrukului, a reușit să-i împingă pe Aliați la Salum,
repunând liniile frontului aproximativ pe pozițiile inițiale.

După victoria din Campania din Africa de nord, Aliații

occidentali au trecut la pregătirea Campaniei din Italia. Invazia Aliată
din Sicilia avea să fie declanșată peste două luni.
 Batalia de la El Alamein
Prima bătălie de la El Alamein 1–27 iulie 1942 a fost una
dintre principalele lupte ale Campaniei Deșertului Vestic a celui de-al
doilea război mondial, având ca beligeranți forțele Axei comandate
de Erwin Rommel pe de-o parte și forțele Aliaților comandate
de Claude Auchinleck. Bătălia a marcat oprirea înaintării spre est a
Axei. El Alamein (Egipt) a fost punctul cel mai estic atins de forțele
Axei, aflat la doar 80 km de Alexandria.
Pe 30 iunie a fost declanșat atacul Diviziei a 90-a de infanterie
ușoară germană de-a lungul coastei mediteraneene, dar a fost respinsă
de sud-africani cu ajutorul focului artileriei de calibru mare.
După ora 9 dimineața, pe 1 iulie a atacat Divizia a 21-a Panzer la Deir
el Shein. Brigada indiană a rezistat eroic până seara, când au fost în
cele din urmă depășiți. Răgazul obținut de indieni a fost folosit de
Auchinleck pentru organizarea unui grup de luptă format din
infanterie și artilerie, grup care a fost amplasat la capătul vestic al
Înălțimii Ruweisat, unde au făcut față atacului forțelor Axei de a două
zi dimineața. Încercările repetate ale tacurilor Axei au fost respinse,
iar pe seară, blindatele s-au retras. Înălțimile Ruweisat au fost
reîntărite în noaptea de 2 iulie.
Spre sud, Rommel a atacat cu Corpul al XX-lea motorizat italian, care
a fost respins însă de tancurile britanice.
Rommel și-a mutat cele mai multe forțe în nord, pentru a întări
Divizia de infanterie ușoară în vederea unui atac concentrat de-a
lungul drumului de pe litoral. Atacul de noapte de pe 1 iulie și cele
de-a doua zi nu au dus la câștiguri importante, datorită câmpurilor
minate, a focului precis al artileriei și a hotărârii apărătorilor.
A doua bătălie de la El Alamein a marcat punctul de cotitură
în cadrul Campania din Deșertul Vestic din timpul celui de-al doilea
război mondial. Bătălia s-a desfășurat între 23 octombrie – 5
noiembrie 1942. După prima bătălie de la El Alamein, care a oprit
înaintarea spre est a trupelor Axei, generalul locotenent Bernard
Montgomery a preluat comanda Armatei a 8-a britanice de la
generalul Claude Auchinleck în august 1942.
Victoria Aliaților din această bătălie a marcat cucerirea inițiativei
strategice în Campania din Africa de nord. Victoria Aliaților a pus
capăt tuturor proiectelor Axei pentru cucerirea Egiptului,
controlul Canalului Suez și, mai departe, pentru controlul câmpurilor
petroliere din Orientul Mijlociu. Înfrângerea de la El Alamein a
marcat sfârșitul expansiunii Axei în Africa.
PLANUL ALIATILOR
Montgomery a sperat ca prin Operația Lightfoot să deschidă
două coridoare prin campurile minate ale Axei în zona de nord a
frontului. Blindatele urmau să treacă prin aceste coridoare și să
învingă tancurile germane. Pentru a asigura victoria tancurilor, urmau
să se desfășoare atacuri de diversiune la Înălțimile Ruweisat în centru
și în sud. Aceste atacuri trebuiau să împiedice ajutoarele din sud și
centru să vină în ajutorul germanilor atacați în nord. Montgomery
prognozase că durata luptelor urma să fie de aproximativ 12 zile, în
trei faze: străpungerea, lupta pentru înfrângerea rezistenței și
înfrângerea definitivă a inamicului.
PLANUL AXEI
După eșecul ofensivei germano-italiene de la Alam Halfa,
forțele Axei aveau efectivele puternic împuținate. Armatele germano-
italiene erau plasate pe un front prea lung și erau epuizate și se bazau
aproape în exclusivitate pe proviziile și echipamentele capturate de la
inamic. În august, Erwin Rommel avea încă un avantaj în oameni și
materiale față de inamic, dar situația s-a înrăutățit rapid pentru el, de
vreme ce nu i-au mai fost trimise forțe și provizii noi în sprijin, iar
britanicii erau întăriti masiv cu unități militare britanice, indiene,
australiene și provizii și arme, inclusiv tancuri, din Anglia și Statele
Unite. Rommel a continuat să ceară echipamente militare din
Germania, dar principalul efort militar nazist era concentrat pe frontul
de răsărit. De aceea, pe frontul din Africa nu ajungea decât o cantitate
limitată de provizii. Rommel era conștient că forțele
Commonwealthului vor fi în scurtă vreme suficient de puternice
pentru a lansa o ofensivă decisivă. Singura speranță a lui Rommel era
ca forțele Axei care luptau la Stalingrad să obțină o victorie rapidă și
să continue atacul spre sud spre Caucaz, amenințând Persia (Iranul)
și Orientul Mijlociu.
Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891 – d. 14
octombrie 1944) a fost unul dintre cei mai distinși și
remarcabili feldmareșali ai Germaniei, ai Wehrmacht-ului și al celui
de-al doilea război mondial, fiind totodată unul dintre cei mai mari
comandanți militari germani. Rommel a fost comandatul general al
trupelor germane din Africa, trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub
numele de Deutsches Afrikakorps, ceea ce i-a atras porecla vulpea
deșertului (în germană, Wüstenfuchs, ) datorită campaniilor militare
reușite pe care le-a repurtat pentru armata germană în Campania din
Africa de nord. Mai târziu, a fost numit comandantul forțelor germane
menite să se opună invaziei aliaților din Normandia.
Feldmareșalul Rommel este adesea amintit nu numai pentru
remarcabilele sale realizări militare, dar și pentru cavalerismul și
respectul arătat adversarilor săi. Este cunoscut ca unul din membrii
marcanți ai Wehrmacht-ului care s-a opus ordinelor directe, atunci
când acestea încălcau codul onoarei militare și al onoarei umane.
Poziția lui Rommel în raport cu național-socialismul (nazismul)
german este controversată, dacă se ia în considerație și prietenia lui cu
Goebbels șeful propagandei naziste, care-l simpatiza. Rommel a fost
considerat de unii, fără dovezi clare, ca făcând posibil parte din grupul
de conspiratori care a intenționat să-l asasineze pe Hitler în încercarea
de insurecție antinazistă sub numele de cod „operațiunea Valkiria”.
În timpul Primului Război Mondial, Rommel a luptat în Franța,
de asemenea în România (vezi: Participarea României la primul
război mondial) și Italia (vezi: Campania italiană (primul război
mondial)), inițial ca membru al Regimentului 6 de Infanterie
Württemberg, și cea mai mare parte a războiului în batalionul de
vânători de munte Württemberg din corpul de armată al zonei
Alpilor, Alpenkorps. Pe durata stagiului din această unitate, a căpătat
o reputație prin luarea unor decizii tactice rapide și profitarea de
avantajul confuziei inamicului. A fost rănit de trei ori și decorat
cu Crucea de Fier, Clasa I și a II-a. Rommel a mai primit și cea mai
înaltă decorație prusacă, crucea Pour le Mérite după bătălia din munții
din vestul Sloveniei – Bătăliile de la Isonzo – frontul Soca. Decorația
a primit-o ca urmare a Bătăliei de la Longarone, și a
capturării Muntelui Matajur, Slovenia, și a apărătorilor săi, care
numărau 150 de ofițeri italieni, 9.000 soldați și 81 piese de artilerie.
Batalionul său a folosit arme chimice (gaze) pe durata bătăliei de la
Isonzo, acest lucru jucând un rol important în victoria repurtată
de Puterile Centrale împotriva Armatei Italiene în Bătălia de la
Caporetto.

Feldmareșalul Bernard Law Montgomery, primul

viconte Montgomery de Alamein
A fost un senior al armatei britanice ofiter care a luptat atât în primul
război mondialși al doilea război mondial .
A văzut o acțiune în Primul Război Mondial ca ofițer junior
al Regimentului Regal Warwickshire . La Méteren , lângă granița
belgiană de la Bailleul , el a fost împușcat in plămânul drept de un
lunetist, în timpul primei bătălii de la Ypres . Sa întors la Frontul de
Vest ca ofițer general și a luat parte la bătălia de la Arras în aprilie /
mai 1917. De asemenea, a participat la bătălia de la Passchendaele la
sfârșitul anului 1917, înainte de a termina războiul ca șef al
batalionului al 47-lea Londra) .
În anii interbelici a comandat Batalionul 17, Royal Fusiliers și,
mai târziu, Batalionul 1, Regimentul Regal Warwickshire înainte de
a deveni comandant al Brigăzii 9 Infanterie a și apoi generalul
comandant (GOC) Divizia a 8 –a infanterie .
În timpul celui de-al doilea război mondial, el a condus armata a opta
britanică din august 1942, în deșertul vestic, până la victoria finală
a aliaților din Tunisia în mai 1943. Această comandă a inclus a doua
bătălie de la El Alamein , un punct de cotitură în campania
deșertului din vest . El a poruncit ulterior armatei a opta britanică în
timpul invaziei aliate a Siciliei și al invaziei aliaților din Italia . El a
comandat toate forțele terestre aliate în timpul operației Overlord de
la debarcările inițiale până la bătălia de la Normandia . Apoi a
continuat să conducă cel de-al 21-lea grup de armată pentru
restul campaniei din nord-vestul Europei . Ca atare, el a fost
principalul comandant de câmp pentru încercarea aeriană eșuată de a
trece podul Rinului de la Arnhem și de a trece prin râul Aliaj . La 4
mai 1945 a preluat predarea germană la Lüneburg Heath din nordul
Germaniei .