Tema 1. Organizarea activităţii bancare.

1. Definirea şi specificul activităţii băncii în economia de piaţă

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care trebuie să asigure mobilizarea disponibilităţilor
monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente.
Istoricii afirmă existenţa instituţiilor de tip bancar încă în epoca antică. Totuşi instituţiile bancare în accepţia
modernă au o mai largă recunoaştere pentru băncile italiene Veneţia (1171), Genova (1407) şi pentru cele nordice
Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Roterdam (1635). Băncile comerciale au apărut în legătură cu dezvoltarea
comerţului şi acumularea capitalului bănesc – expresia a expansiunii economiei. Deci, participând la dezvoltarea
operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale (efectelor comerciale), băncile în mod firesc au primit
atributul de „comerciale”.
Primii bancheri au fost zarafii şi cămătarii care erau principalii intermediari ai circulaţiei monetare, iar conceptul
de „bancă” provine de la cuvântul italian „banco” – scaunul zarafului sau masa pentru bani.
În Republica Moldova, sistemul bancar este constituit din două nivele, pe de o parte Banca Naţională a Moldovei,
iar pe de cealaltă parte se plasează băncile. Banca Naţională este instituţia financiară supremă aflată în fruntea întregului
aparat bancar având atribuţiile de emisiune a banilor, concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea
creditelor acestora exercitând o influenţă directă şi indirectă asupra costului creditelor, acordarea împrumuturilor statului
şi păstrarea tezaurului de stat. BNM este investită cu dreptul exclusiv de a elibera licenţă băncilor precum şi de a modifica
capitalul minim reglementat a băncilor care se înfiinţează la fel şi cota maximă a fiecărui acţionar.
Conform art. 3 al Legii cu privire la activitatea băncilor banca este „persoană juridică a cărei activitate constă în
atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu”
Banca este constituită ca societate pe acţiuni şi se consideră persoană juridică de la data înregistrării sale la BNM,
aceasta având dreptul să deschidă, în modul stabilit de lege şi de BNM, filiale şi reprezentanţe, întreprinderi afiliate şi
societăţi dependente pe teritoriul Republicii Moldova, să le atribuie drepturi în limitele prevederilor statutare.
Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la activităţile sistemului, aparatul
bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:
- instituţii de credit;
- instituţii conexe;
- instituţii de reglementare şi supraveghere.
Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la rândul ei, o serie destul
de largă de entităţi.
bănci de afaceri, care se ocupă în principal cu investirea
depunerilor pe termen lung, primite de la clienți, în
bănci electronice, care utilizează serviciile calculatorului
participații la întreprinderile existente sau în formare,
electronic în operațiunile obișnuite efectuate
contribuind astfel la crearea si reorganizarea de mari
întreprinderi

Bănci

bănci de depozit (bănci comerciale), axate pe colectarea

bănci industriale, care îsi procura fondurile pe baza unor
depunerilor la vedere sau pe termen scurt, oricât de mici
forme de economisire pe termen lung (engl. investment
și de numeroase, pe care le fructifică prin acordarea de
share) și acordă credite pe termene, de asemenea, mai
credite cu scadențe foarte apropiate atât industriei, cît și
îndelungate, întreprinderilor industriale
comerțului

Figura 1.1. Categorii de bănci

Modele de bancă:
- modelul băncii dividende propus în 1995 de către Henry de Carmoy, al carui obiectiv prioritar este rentabilitatea
fondurilor proprii;
- modelul băncii fragmentate a fost propus de către economistul american L. Bryan, fiind conceput ca un mod de
regândire asupra noţiunii de intermediere clasică, prin separarea completă a activităţilor de depozit şi de creditare.
Diferitele funcţii ale unei bănci trebuie să fie exercitate de entităţi juridice care alcătuiesc, de sine stătător, o bancă. După
opinia autorului, banca fragmentată este mai performantă, în măsura în care fiecare funcţie bancară este luată în
considerare de o categorie de operatori specializaţi şi competitivi în domeniul activităţii lor. Deja, în activitatea unor bănci
se identifică aspecte ale băncii fragmentate, prin aceea că îşi exprimă oferta de produse şi servicii financiare, prin
încredinţarea acestora unor firme din exteriorul băncii. Procesul de gestionare al riscurilor se realizează prin acceptare şi
negociere cu clienţii, prin metoda scoring-ului, ceea ce înseamnă a subnegociere a funcţiilor băncii. Acelaşi proces se
1
manifestă şi în sectorul mijloacelor de plată şi al moneticii, fiind cunoscute acordurile încheiate de bănci cu societăţi
specializate.
- modelul băncilor la distanţă a apărut în anul 1989, în Marea Britanie, unde Miland Bank a propus o formulă de
bancă pentru toate operaţiunile bancare curente, constituindu-se o filială independentă First Direct care, în prezent,
gestionează mai mult de 500000 clienţi, printr-o platformă telefonică. Propunerea formulată de banca engleză s-a fondat
pe studii care indicau faptul că 50% dintre clienţi nu şi-au întâlnit niciodată responsabilul bancar, iar 40% dintre clienţi se
plângeau de lipsa de atenţie din partea agentului bancar. Prin „banca la distanţă” se înregistrează un nivel mai scăzut al
costurilor, decât în relaţia dintre bancă şi agent. Sistemul furnizează un instrument de vânzare mai bun, care permite
majorarea frecvenţei contractelor cu fiecare client şi oferă mijloace de măsurare a rentabilităţii clientului pentru toate
produsele şi serviciile pe care le utilizează. First Direct a dobândit un loc de primă importanţă pe piaţa băncilor la
distanţă, în Europa, la baza succesului aflându-se trei factori: informatica comercială integrată perfect în platforma
telefonică; strategii bazate pe calitatea serviciilor şi selectarea riguroasă a clientelei;
- modelul băncii virtuale, care va antrena distanţarea clientului faţă de bancă și depersonalizarea relaţiilor cu
clienţii, facilitând migraţia consumatorilor.
în funcţie de domeniile de specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de operaţiuni:
 bănci specializate în operaţiuni de retail, caracterizate printr-un număr mare de clienţi, operaţiuni frecvente şi
de valori relativ reduse, comisioane şi taxe nediferenţiate, produse standardizate, marjă ridicată şi costuri operaţionale
semnificative;
 bănci specializate în activităţi dedicate (private banking), care se adresează - în principal - marilor fonduri de
pensii, fundaţiilor şi clienţilor cu proprietăţi numeroase şi a căror dedicare instituţională include activităţi de consulting şi
sinteză informaţională;
în funcţie de domeniile de specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de operaţiuni:
 bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare (investment banking), caracterizate printr-o
penetrare semnificativă a pieţei de capital şi prin dezvoltarea acţiunilor de marketing financiar-bancar, asigurând clienţilor
inclusiv relaţii de parteneriat în afaceri;
 bănci specializate în operaţiuni de tip corporate, având ca specific: o clientelă redusă numeric, operaţiuni de
valoare mare, comisioane şi taxe negociabile, servicii şi produse adecvate, marjă redusă, intervenţie consistentă pe piaţa
interbancară şi pe pieţele internaţionale;
 bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance banking), care utilizează atât produse proprii, cât
şi produse ale unor companii de asigurări cu care se stabilesc relaţii de parteneriat.
Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi desfăşoare activitatea:
- bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă administrativă, deservind, de
regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu străinătatea, în care scop utilizează serviciile
altor bănci autorizate în acest sens. Astfel sunt băncile cantonale din Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele
din băncile statelor din SUA, băncile landurilor din Germania;
- bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul unei ţări, au
reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni cu străinătatea;
- bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru financiar sau teritoriu
off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în străinătate prin sucursalele sau subsidiarele
lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale independente, dar pe care le controlează, de regulă, în proporţie de 30-
40% din totalul activelor). Acest termen este utilizat şi pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al căror
capital provine din două sau mai multe ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional, depăşeşte
graniţele unei ţări (Banca Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca
Mondială etc.).
Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:
- fondurile de garantare a depozitelor;
- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;
- fondurile de garantare a creditelor.
Banca are 5 caracteristici specifice ce rezultă din particularităţile activităţii sale:
1. Fondurile proprii ale băncii - totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune o bancă la un moment dat şi care
în mare parte nu-i aparţine băncii cu drept de proprietate;
2. Mijloacele fixe - care participă la crearea produsului bancar si care au o influenta foarte mica asupra lui
(sistemele informaţionale, clădiri etc.). Aportul major la crearea produselor bancare îl are personalul băncii de
capacitatea lui de a funcţiona depinde stabilitatea băncii;
3. Produsul bancar costul căruia este dificil de a calcula reieşind specificul componentelor care îl formează:
- sistemele electronice care sunt destul de fragile şi necesită modificări permanente;
- personalul bancar de care depinde capacitatea băncii de a obţine profit sau pierderi.
4. Activitatea bancară se desfăşoară în limitele de autofinanţare şi autogestiune fiind creată ca societate pe acţiuni;
5. Reglementarea strictă a activităţii băncii din partea autorităţilor monetare cu scopul de a garanta investitorilor
2
bancari rambursarea plasamentelor sale.

Finanţarea
necesităţilor atât în
sfera de producţie
cât şi în sfera de
consum
Banca este un Crearea de
punct de transfer al posibilităţi de
politicii monetar- economisire şi
creditare a statului stocare a mijloacelor
băneşti
Rolul
băncilor
Gestionarea
Intermediază procesul mijloacelor
de acumulare a băneşti la
mijloacelor băneşti şi cererea
investirea lor posesorului lor
ulterioară
Intermedierea
transferurilor

Figura 1.2. Definirea rolului băncilor în economia de piaţă

2. Structura organizatorică a băncii

Structura organizatorică reprezintă totalitatea de unităţi teritoriale ale unii bănci coordonate printr-un sistem unic de
gestiune. Tipurile de structuri organizatorice sunt prezentate mai jos.

Bancă cu mai multe sedii:

Bancă cu un singur sediu centrală şi un număr de Holdingul bancar
sucursale, filiale, agenţii

Figura 1.3. Tipurile de structuri organizatorice ale băncii

Particularităţile de acţiune ale diferitor structuri organizatorice sunt:

1. Banca cu un singur sediu – toate serviciile sunt prestate într-un singur loc.

Pozitiv Negativ

Este mult mai rapid circuitul

informaţiei ce favorizează
clientul.
Concentrarea administraţiei bancare
şi a secţiilor comerciale ale băncii în
acelaş local presupune verificarea
strictă a personalului – optimizarea
activităţii lui.
Numărul limitat de clienţi
datorită arialului mic pe care-
l deserveşte banca.
Banca nu are diversificarea
riscului în teritoriu fiind foarte
dependentă de situaţia
economică a unei regiuni.

Economisirea cheltuielilor de
întreţinere a administraţiei.
Figura 1.4. Avantajele şi dezavantajele băncii cu un singur sediu

2. Banca cu mai multe sedii presupune o structură complexă formată din centrală şi o serie de sucursale, filiale, agenţii.

3
 Pozitiv Negativ

• Apropierea băncii de clientelă – majorîndu-şi • Cheltuieli duble de administrare.

numărul clienţilor. • Durata operaţiunilor este mai mare.
• Posibilităţile de diversificare a riscurilor pe • Limitarea sferei decizionale în cadrul filialelor
teritoriu. – pierderea clientelei.
• Posibilitatea de a lărgi sfera de activitate prin • Îndepărtarea în teritoriu a administraţiei
implimentarea unor servicii pe teritoriu dat. bancare de sfera comercială – ineficienţa
activităţii filialelor.
Figura 1.5. Elemente pozitive şi negative ale băncii cu mai multe sedii

3. Holdingul bancar presupune că banca este o componentă a unei companii financiare mari (nu există bază legislativă).
Există trei tipuri:
1. Holdinguri cu o singură bancă;
2. Holdinguri cu o bancă care are filiale;
3. Holdinguri cu mai multe bănci.

• Posibilitatea de diversificare pe piaţa financiară a serviciilor.

• Posibilitatea de a apela la capitalul firmei nebancare la
Avantaje necesitate.
• Posibilitatea acordării unui larg spectru de servicii unui şi
aceluiaşi client în acelaş loc.

• Asumarea de către bancă a tturor riscurilor financiare inclusiv

acelora din sfera nebancară.
Dezavantaje • Complicarea evaluării corecte a capitalului la un moment dat –
are loc eroarea între coeficienţii de performanţă a băncii.

Figura 1.6. Aspecte pozitive şi negative ale holdingului bancar

Referitor la băncile mixte germane, acestea îşi au originea în specificul economiei de la început de secol, când s-a
instituit „o osmoză” între sistemul industrial şi cel bancar, ceea ce a condus la înregistrarea celui mai semnificativ progres
din Europa. Băncile au intervenit în întreprinderi, fie prin acordarea împrumuturilor pe termen lung, fie prin constituirea
de fonduri proprii, ceea ce a permis scoaterea întreprinderilor din starea de dificultate.
În prezent, ponderea băncilor germane în structurile întreprinderilor industriale sau comerciale este sporită; marile
bănci sunt prezente în 300 – 400 de consilii de supraveghere ale societăţilor. În faţa transformărilor din peisajul financiar
mondial, au devenit tot mai universale, pătrunzând şi în domeniul imobiliar, cel al asigurărilor şi al preluărilor de
participaţie.
Fuziunea dintre băncile şi industria germană prezintă o similitudine cu cazul japonez, întrucât şi în Japonia, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, băncile au acceptat riscurile marilor întreprinderi, contribuind la construcţia unor giganţi
„industriali financiari”, care sunt în prezent urmaşii acelor întreprinderi „zaibastu”. În contextul economiei japoneze, s-a
dezvoltat o structură tricefală, grupul respectiv având în centru fie o întreprindere industrială, fie o bancă, iar al 3-lea
element specific fiind o societate de comerţ.
În S.U.A., prin „Bank Holding Companies Act” din 1956 şi 1970, este consacrată, separarea activităţilor bancare,
de cea comercială şi industrială. Ca urmare a acestui cadru strict al reglementărilor, inovaţiile financiare de diferite tipuri
s-au multiplicat cu rapiditate în S.U.A. comparativ cu Europa. Deşi în S.U.A. diversificarea activităţii bancare este admisă
în plan geografic, din punct de vedere al activităţii aceasta nu era încă asigurată, până în anul 1999 întrucât Glass Stegall
Act a fost în vigoare până în acel moment.
Singura bancă din S.U.A. care a reuşit să se declare universală este Citicorp, (prin fuziunea din 1998, dintre
societatea Travelers şi grupul Citigroup), dorind să ofere astfel, clientelei din întreaga lume toate tipurile de produse
bancare pentru o categorie largă de beneficiari.

3. Funcţiile băncii şi atribuţiile BNM

În economia de piaţă sistemul bancar îndeplineşte rolul de atragere, concentrare a economiilor societăţii şi de
canalizare a acestora prin procesul de acordare a creditelor, efectuând cele mai eficiente investiţii. În executarea acestui
rol băncile, ca verigi de baza ale sistemului bancar, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate.
Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de
transmisie în implementarea politicii monetare.
4
 Prin activitatea de colectare a resurselor financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă prin intermediul
creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile joacă rolul de intermediar între deţinătorii de capitaluri şi
utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţiuni, băncile acţionează individual, pe cont propriu, depunătorii şi
creditorii neavând nici o legătură de drept între ei. Băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plată din economie.
Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora, cu randament maxim, în
beneficiul propriu şi al depunătorilor.
În vederea realizării obiectivelor sale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne şi externe a monedei
naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii optime de monedă, necesară creşterii
economice.
În accepţiunea Corneliei Grigoriţă, băncile comerciale au diverse funcţii, printre care cele mai principale sînt:
1. Funcţia de depozit prevede:
- efectuarea operaţiunilor de depozit la vedere şi la termen, în cont cu numerar şi cu titluri, constând în atragerea
resurselor băneşti de la persoane juridice şi fizice în vederea păstrării şi fructificării lor;
- efectuarea de operaţiuni de depozitare şi păstrare a obiectelor de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice
şi juridice.
2. Funcţia de credit/de investiţii prevede:
a) acordarea de credite în moneda naţională şi în valută persoanelor fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
b) participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau nebancare în ţară ori în străinătate;
c) achiziţionarea activelor financiare în nume propriu.
3. Funcţia comercială prevede:
1) realizarea de încasări şi plăţi în moneda naţională şi în valută, generate de activităţi de export, import, servicii
de decontări interne şi internaţionale, operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte operaţiuni legate de încasări şi
plăţi între persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
2) cumpărare şi vânzare, în ţară şi în străinătate, a valutei; efecte de comerţ exprimate în moneda naţională şi în
valută;
3) efectuarea operaţiunilor de schimb valutar şi a operaţiunilor de arbitraj pe pieţele monetare internaţionale din
cont propriu sau din contul clienţilor;
4) participarea la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheind cu bănci şi instituţii financiare străine
angajamente şi convenţii de plăţi;
5) emiterea efectelor de comerţ ca: bilete de ordin, cambii (trate), cecuri în favoarea unor beneficiari din ţară şi
din străinătate;
6) efectuarea operaţiunilor de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;
7) efectuarea operaţiunilor de brokeraj sau dealer cu valorile mobiliare corporative şi cu cele emise de stat;
8) lansarea de obligaţiuni, ce asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, garantează
emisiunea şi plasează obligaţiunile pe piaţa secundară;
9) prestarea serviciilor bancare, expertiza tehnică, economică şi financiară a diferitelor proiecte, acordarea
asistenţei în probleme de gestiune financiară şi de evaluare etc.
Activitatea bancară se întrepătrunde cu activitatea economică, penetrând mecanismul economic al acesteia, având
totodată rolul de a servi procesul decizional şi luarea măsurilor în legătură cu politica monetar-financiară a statului.
Astfel, pentru a realiza acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite forme, a apărut
sistemul bancar - ca o necesitate a societăţii, realizând funcţia de intermediar între agenţii economici.
Banca centrală este institutul bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar, care are atribuţii: emisiunea banilor,
concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea creditelor acestora, influenţarea directă şi indirectă a
volumului şi costului creditelor, acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat. În Republica Moldova
funcţiile băncii centrale le îndeplineşte Banca Naţională a Moldovei.
Banca Naţională a Moldovei (BNM) este o persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de
Parlamentul Republicii Moldova. Obiectivul principal al Băncii Naţionale este de a realiza şi a menţine stabilitatea
monedei naţionale.
În Republica Moldova, BNM are următoarele atribuţii fundamentale:
Autorizeaz
ă,
Acţioneaz
ă ca supravegh
Stabilirea ează şi
politicii bancher şi
Acordă reglemente
agent
credite monetare ază
fiscal al
şi valutare activitatea
băncilor şi statului
al ţării băncilor
statului
Conform atribuţiilor stipulate prin lege, BNM îndeplineşte următoarele funcţii:

5
 a) de emisiune monetară, adică organizează circulaţia banilor pe teritoriul RM, emite bancnote şi stabileşte cursul
monetar în raport cu valutele străine;
b) stabileşte şi conduce politica monetară şi valutară a ţării;
c) bancă a băncilor, adică eliberează autorizaţii, reglementează, supraveghează şi controlează activitatea
instituţiilor bancare;
d) organizează achitărilor între băncile comerciale prin SAPI (Sistema Automatizată de Plăţi Interbancare);
e) agent fiscal şi bancher al statului.
4. Principiile şi atribuţiile organelor de administrare a băncii
Banca activează ţinând cont de anumite principii:
 liberalism în decizii;
 toate relaţiile cu clientela bancară se formează în relaţii de piaţă;
 banca îşi autofinanţează integral activitatea;
 banca se supune integral cerinţelor de reglementare a statului.
 Banca va stabili mărimea şi componenţa organului său de conducere şi mecanismul său de guvernanţă,
considerând natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente, conform modelului de afaceri şi activităţilor
desfăşurate de bancă.
Fiecare bancă are următoarele organe de administrare:
Adunarea generală a acţionarilor este organul suprem de conducere al băncilor. Aceasta se convoacă şi se desfăşoară în
conformitatea cu Legea privind societăţile pe acţiuni, alte acte normative şi statutul băncii. Ea are următoarele atribuţii
exclusive:
a) aprobă statutul băncii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut, inclusiv cele ce ţin de
schimbarea claselor şi numărului de acţiuni, de convertirea, consolidarea sau fracţionarea acţiunilor băncii, cu excepţia
completărilor şi modificărilor ce ţin de competenţa Consiliului băncii;
b) decide modificarea capitalului social;
c) aprobă regulamentul consiliului băncii, alege membrii lui şi încetează înainte de termen împuternicirile lor, stabileşte
cuantumul retribuţiei muncii lor, remuneraţiilor anuale şi a compensaţiilor, precum şi decide cu privire la tragerea la
răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor Consiliului băncii;
d) aprobă regulamentul Comisiei de Cenzori, alege membrii ei şi retrage înainte de termen împuternicirile lor, stabileşte
cuantumul retribuţiei muncii lor şi compensaţiilor, precum şi decide cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de
răspundere a membrilor Comisiei de Cenzori;
e) confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor ei;
f) decide încheierea de către bancă a tranzacţiilor de proporţii, prevăzute de art. 83 alin. (2) al Legii privind societăţile pe
acţiuni;
g) decide cu privire la emisiunea obligaţiunilor convertibile;
h) examinează darea de seamă anuală a băncii, aprobă darea de seamă anuală a Consiliului Băncii şi pe cea a Comisiei de
Cenzori;
i) aprobă normativele de repartizare a profitului băncii potrivit propunerii Consiliului băncii;
j) decide cu privire la repartizare profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale sau acoperirea pierderilor băncii;
k)decide cu privire la reorganizarea sau lichidarea băncii;
l) aprobă bilanţurile de divizare, consolidat sau de lichidare ale băncii;
m) decide cu privire la crearea comisiei de numărare a voturilor la adunarea generală a acţionarilor sau delegarea
împuternicirilor ei registratorului bănci
Consiliul băncii îşi desfăşoară activitatea sa în conformitate cu Legea privind activitatea băncilor, Legea instituţiilor
financiare, alte acte normative, prin Statutul băncii şi Regulamentul Consiliului băncii.
Consiliul este organul de conducere al băncii cu atribuţii de supraveghere a performanţei băncii, aprobând şi monitorizând
implementarea de către organul executiv al băncii a obiectivelor strategice, cadrului de guvernare şi culturii corporative şi
poartă responsabilitatea per ansamblu privind activitatea băncii.
Consiliul băncii stabileşte modul în care banca reglementează şi organizează activitatea sa. În acest scop, consiliul
defineşte cadrul de administrare al activităţii băncii, prin asigurarea elaborării, aprobării, implementării, monitorizării
implementării permanente şi revizuirii periodice ale reglementărilor interne primare în toate domeniile de activitate ale
băncii.
Consiliul are următoarele responsabilităţi:
1) realizarea atribuţiilor prevăzute la art.41 din Legea nr.202/2017;
2) realizarea responsabilităţilor atribuite comitetului de numire şi comitetului de remunerare, dacă acestea nu au fost
constituite la nivelul băncii;
3) aprobarea unui cod de conduită care determină clar comportamentul acceptabil şi inacceptabil al personalului, inclusiv
activităţile nepermise şi asumarea de riscuri excesive pentru bancă, precum şi modul de gestionare al conflictelor de
interes la nivelul băncii;
4) supravegherea modului de implementare şi conformare cu codul de conduită al băncii, în special identificarea,
6
gestionarea şi prevenirea unor conflicte de interes potenţiale şi/sau actuale;
5) supravegherea şi asigurarea eficacităţii activităţii funcţiilor de control intern (funcţia de administrare a riscurilor,
funcţia de conformitate şi de audit intern), care raportează direct consiliului, în special menţinerea independenţei
activităţii acestora;
6) aprobarea şi monitorizarea procesului de implementare a planului de audit intern, după examinarea prealabilă de către
comitetul de administrare a riscurilor şi de comitetul de audit intern;
7) aprobarea şi supravegherea implementării politicii privind numirea organului executiv şi a personalului care deţine
funcţii-cheie;
8) aprobarea şi supravegherea implementării politicilor în domeniul administrării riscurilor şi asigurarea instruirii
personalului băncii antrenat în domeniul corespunzător.
Comitetele specializate
Consiliul băncii poate determina numărul şi structura comitetelor pentru facilitarea propriilor activităţi. Existenţa
comitetelor nu exonerează în niciun fel consiliul de la îndeplinirea colectivă a sarcinilor şi a responsabilităţilor sale
Comitetele specializate vor susţine consiliul băncii în anumite domenii specifice şi vor contribui la dezvoltarea şi
perfecţionarea cadrului de administrare al activităţii băncii.
Comitetele specializate trebuie să dispună de un regulament general sau separat pe fiecare comitet, aprobat de consiliul
băncii, cu privire la rolul, scopul şi modul de activitate a acestora, de asemenea trebuie să conţină reguli de activitate a
membrilor comitetului.
Comitetele specializate sunt formate, în exclusivitate, din membri ai consiliului băncii. La şedinţele comitetelor pot fi
invitate să participe şi alte persoane, la decizia comitetului, datorită experienţei specifice sau datorită faptului că
îndrumările oferite de acestea sunt relevante pentru un anumit aspect/domeniu.
Numărul membrilor unui comitet specializat nu poate fi mai mic de 3 persoane. Preşedintele comitetului este numit de
către consiliul băncii din cadrul membrilor aleşi ai comitetului.
Comitetele specializate trebuie:
1) să aibă acces la toate informaţiile relevante şi datele necesare pentru a-şi îndeplini rolul, inclusiv la date şi informaţii de
la funcţii relevante şi funcţii de control intern;
2) să primească rapoarte periodice şi informaţii în caz de necesitate, comunicări şi opinii de la şefii funcţiilor de control
intern în vederea realizării responsabilităţilor atribuite;
3) să revizuiască periodic şi să decidă cu privire la conţinutul, formatul şi frecvenţa informaţiilor privind riscul care va fi
raportat acestora;
4) dacă este necesar, să asigure implicarea corespunzătoare a funcţiilor de control intern şi a altor funcţii relevante în
domeniile lor specifice de expertiză şi/sau să solicite consultanţă din partea unui expert extern
Comitetul de audit
Preşedintele comitetului de audit trebuie să fie un membru independent. Preşedinte al comitetului de audit nu poate fi
preşedintele consiliului băncii, inclusiv în cazul reunirii acestui comitet cu alte comitete.
Preşedintele comitetului de audit trebuie să dispună de experienţă de specialitate în aplicarea principiilor de audit,
contabilitate şi a proceselor de control intern.
Cel puţin unul din membrii comitetului de audit trebuie să aibă experienţă relevantă domeniului financiar sau
contabilităţii sau legată de activitatea financiară şi/sau de control/audit.
Comitetul de administrare a riscurilor oferă suport consiliului cu privire la apetitul la risc şi la strategia de risc actuale
şi viitoare ale băncii şi sprijină consiliul în monitorizarea aplicării acestei strategii de către organul executiv.
Responsabilitatea generală privind riscurile îi revine în continuare consiliului băncii.
Comitetul de administrare a riscurilor acordă suport consiliului în stabilirea naturii, volumului, formatului şi frecvenţei
informaţiilor privind riscurile.
Pentru a sprijini crearea unor politici şi practici de remunerare fiabile, comitetul de administrare a riscurilor verifică, fără
a aduce atingere sarcinilor comitetului de remunerare, dacă stimulentele oferite de sistemul de remunerare ţin seama de
riscuri, capital, lichidităţi, precum şi de probabilitatea şi prognoza câştigurilor.
Comitetul de administrare a riscurilor are accesul corespunzător la informaţiile privind profilul de risc al băncii şi, după
caz, la funcţia de administrare a riscurilor şi la consultanţă de specialitate externă.
Comitetul de numire - Cel puţin unul din membrii comitetului de numire trebuie să aibă experienţă adecvată cu privire la procesul
de selecţie şi evaluare a adecvării candidaţilor pentru posturile în organul de conducere al băncii şi pentru funcţiile-cheie, după caz.
Comitetul de remunerare
- trebuie să fie format într-un mod care să-i permită realizarea responsabilităţilor cu competenţă şi independenţă cu privire la politicile
şi practicile de remunerare şi la stimulentele create în vederea gestionării riscurilor, a administrării capitalului şi a lichidităţilor.
- trebuie să colaboreze cu alte comitete specializate (comitetul de administrare a riscurilor, comitetul de audit, comitetul
de numire a consiliului) ale căror activităţi pot avea un impact asupra formulării şi bunei funcţionări a politicilor şi
practicilor de remunerare şi să furnizeze informaţii adecvate cu privire la activităţile desfăşurate consiliului şi, după caz,
adunării generale a acţionarilor.
1) să aibă acces la toate datele şi informaţiile referitoare la procesul decizional al consiliului, cu privire la formularea,

7
punerea în aplicare, supravegherea şi revizuirea politicilor şi practicilor de remunerare;
2) să aibă resurse financiare adecvate şi acces nelimitat la toate informaţiile şi datele provenite de la funcţiile de control
intern, inclusiv de la funcţia de administrare a riscurilor;
3) să asigure implicarea adecvată a funcţiilor de control intern şi a altor funcţii relevante în domeniile de expertiză
respective şi să solicite consultanţă externă atunci când este necesar.
Comitetul de Conducere al băncii este organul executiv al acestuia este care efectuează conducerea activităţii curente a băncii.
Acesta este compus din 7 membri, inclusiv Preşedintele Comitetului de Conducere al băncii fiind numiţi de către Consiliul băncii,
care aprobă Regulamentul Comitetului de Conducere. Acesta îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile legislaţiei în
vigoare a Republicii Moldova, statutului băncii şi regulamentelor interne ale băncilor şi are următoarele atribuţii:
a) implementează obiectivele strategice, strategia privind administrarea riscurilor şi cadrul de administrare a activităţii
băncii, inclusiv codul de guvernanţă corporativă, aprobate de consiliul băncii;
b) asigură o structură organizatorică adecvată şi transparentă pentru bancă, inclusiv separarea responsabilităţilor în cadrul
acesteia;
c) realizează monitorizarea adecvată a personalului din subordine;
d) asigură repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor ce revin personalului băncii şi stabileşte o structură de gestionare
care promovează în cadrul băncii o activitate responsabilă şi transparentă;
f) aprobă recomandaţiile Comitetului ALCO pe perioade;
g) aprobă acordarea creditelor în limitele competenţei sale;
h) dirijează executarea politicii de administrare a riscurilor şi poziţiei de platibilitate a băncii;
f) îndeplineşte orice alte atribuţii ce decurg din prezenta lege sau din actele normative emise în aplicarea acesteia
Comisia de cenzori are următoarele împuterniciri:
 stabileşte pentru bancă proceduri de evidenţă şi de control contabil în temeiul regulamentului BNM, supraveghează
respectarea lor şi controlează conturile şi alte documente ale băncii;
 controlează respectarea legilor şi a regulamentelor aplicabile băncii şi prezintă consiliului băncii rapoarte respective;
 prezintă avize în problemele solicitate de consiliul băncii şi în alte probleme pe care le consideră necesare.

Banca

Departament
e

Coordonare/ Contabilitate/ Sisteme

Marketing
Strategie Control informaţionale

Decontări/
Valori
Instrumente de Creditare Juridic
mobiliare
plată

Operaţiuni
Casierie/ Investiţii Organizare/
valutare/
Trezorerie financiare Resurse umane
externe
Figura 1.8. Elementele componente ale structurii organizatorice a băncii
Principalele departamente/direcţii ale băncii comerciale sînt:
1) departamentul de coordonare şi strategie este responsabil de activitatea în ansamblu privind
elaborarea bazelor de funcţionare a băncii, gestionarea activelor şi pasivelor, elaborarea strategiilor de activitate
pe viitor, înfiinţarea altor unităţi subordonate băncii etc.;
2) departamentul de decontări şi instrumente de plată se ocupă de efectuarea plăţilor prin virament, prin
diferite documente de plată; organizarea plăţilor prin carduri, cecuri; emiterea diferitelor instrumente de credit;
cambii, certificate de depozit etc.;
3) departamentul de casierie şi trezorerie efectuează operaţiunile cu numerar şi cu alte valori, coordonate
cu clienţii. Astfel, acest compartiment al băncii se ocupă de încasările şi plăţile în numerar, de efectuarea
plăţilor prin bancomate, încasarea şi transportarea numerarului de la clienţi la bancă, de la filiale, agenţii la
sediul central al băncii, de la băncile comerciale la BNM, ţine evidenţa numerarului băncii şi asigură păstrarea
acestuia etc.;
4) departamentul de contabilitate şi control asigură organizarea şi conducerea activităţii contabile,
exercitarea controlului asupra operaţiunilor contabile, finanţarea şi plăţile efectuate de unităţile operative ale
băncilor pentru clienţii lor, organizarea şi exercitarea controlului asupra plăţilor reciproce între unităţile
teritoriale ale băncii, elabrorarea proiectelor bugetelor de venituri şi cheltuieli, efectuarea periodică a
8
controlului patrimonial asupra valorilor materiale ale băncii, întocmirea bilanţurilor şi rapoartelor lunare şi
anuale ale băncii;
5) departamentul de relaţii externe şi operaţiuni valutare efectuează transferuri rapide de numerar şi
decontări internaţionale prin anumite modalităţi de plată în favoarea persoanelor fizice sau juridice, efectuează
decontări interbancare internaţionale, angajează linii de credit bancare externe, evaluează cererile de credite
bancare în valută, deschid şi gestionează conturi în valută pentru persoanele fizice şi juridice, efectuează
operaţiuni de schimb valutar şi alte operaţiuni în valută străină;
6) departamentul de creditare poate fi specializat în funcţie de valoarea creditelor, tipul de clienţi şi
termenul de creditare şi asigură efectuarea operaţiunilor de creditare. Acest departament are următoarele
atribuţii – stabilirea politicii de credit a băncii, analiza cererilor de credit şi evaluarea performanţelor finanţiare
şi nefinanciare ale solicitanţilor de credit, monitoringul creditelor, urmărirea creditelor nerambursate la
scadenţă, lichidarea şi prevenirea acestora etc.;
7) departamentul de sisteme informaţionale vizează informatizarea activităţii decizionale, de analiză,
proiectarea, implimentarea şi întreţinerea subsistemelor informatice în legătură cu toate operaţiunile derulate de
bănci, exploatarea aplicaţiilor respective, asigurarea telecomunicaţiilor interbancare etc.;
8) departamentul operaţiuni cu valorile mobiliare desfăşoară activităţi operaţionale cu valorile mobiliare
corporative şi cele de stat din cont propriu, din ordinul şi contul clienţilor pe piaţa valorilor mobiliare, participă
pe piaţa secundară a valorilor mobiliare de stat organizată de BNM, emite acţiuni, obligaţiuni şi alte valori
mobiliare;
9) departamentul de investiţii financiare are ca obiectiv efectuarea operaţiunilor de investiţii în valorile
mobiliare de stat şi corporative, gestiunea portofoliilor investiţionale, acordarea consultaţiilor privind
investiţiile, administrarea şi păstrarea valorilor mobiliare şi a altor valori etc.;
10) departamentul de marketing desfăşoară cercetarea pieţei bancare naţionale şi străine, stabilirea
strategiilor de preţuri la operaţiunile şi serviciile bancare prestate, segmentarea clienţilor bancari, promovarea şi
gestionarea produselor etc.;
11) departamentul juridic asigură legalitatea în desfăşurarea activităţii băncii şi în apărarea intereselor
patrimoniale şi nepatrimoniale proprii activităţii bancare;
12) departamentul de organizare şi resurse umane se ocupă de structura organizatorică a băncii,
organizarea, normarea şi asigurarea condiţiilor de muncă ale salariaţilor, selecţionarea, încadrarea şi utilizarea
forţei de muncă, elaborarea împreună cu celelalte departamente a proiectelor şi prognozelor trimestriale şi
anuale privind activitatea băncii în vederea executării lor, recalificarea funcţionarilor bancari.

1.5.
În vederea desfăşurării activităţii în Republica Moldova, fiecare bancă trebuie să dispună de o licenţă eliberată de
Banca Naţională a Moldovei. Banca Naţională a Moldovei este învestită cu dreptul exclusiv de a elibera licenţe băncilor.
Banca Naţională a Moldovei acordă licenţă unei bănci numai dacă este pe deplin convinsă că banca respectivă poate
asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii de siguranţă şi de respectare a cerinţelor unei administrări prudente şi
sănătoase, care să asigure protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna funcţionare a sistemului bancar,
sens în care trebuie să fie respectate dispoziţiile Legii cu privire la activitatea băncilor şi ale actelor normative emise în
aplicarea acesteia.
Banca Naţională a Moldovei acordă licenţă unei bănci numai dacă cel puţin trei persoane fizice conduc activitatea curentă
a băncii solicitante. Persoanele fizice cărora le sînt încredinţate responsabilităţi, în calitate de membri ai organului de
conducere al băncii pentru care se solicită licenţierea, trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute la art.43 din legea
privind activitatea băncilor.
Băncile pot desfăşura, în limita licenţei acordate, următoarele activităţi:
a) atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordarea de credite, printre altele: credite de consum, contracte de credit legate de bunuri imobile, factoring cu sau
fără recurs, finanţarea tranzacţiilor comerciale (inclusiv forfetare);
c) leasing financiar;
d) prestarea serviciilor de plată în conformitate cu Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică;
e) emiterea şi administrarea cecurilor de călătorie, cambiilor şi altor instrumente de plată în măsura în care o astfel de
activitate nu se încadrează la lit.d);
f) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
g) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu oricare dintre următoarele: instrumente ale pieţei monetare (cecuri,
efecte de comerţ, certificate de depozit etc.); valută străină; contracte futures şi contracte cu opţiuni pe instrumente
financiare; instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

9
h) participarea la emisiunile de valori mobiliare şi alte instrumente financiare şi prestarea de servicii legate de aceste
emisiuni;
i) consultanţa acordată persoanelor juridice cu privire la structura capitalului social, strategia de afaceri şi alte aspecte
legate de afaceri comerciale, precum şi consultanţă şi servicii referitoare la fuziuni şi achiziţii de persoane juridice;
j) brokeraj monetar (intermediere pe pieţele interbancare);
k) administrarea de portofolii şi consultanţa legată de aceasta;
l) custodia şi administrarea de instrumente financiare;
m) servicii de informaţii privind creditele;
n) servicii de păstrare în casete de siguranţă;
o) emiterea de monedă electronică în conformitate cu Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică;
p) orice alte activităţi sau servicii, permise de Banca Naţională a Moldovei, în măsura în care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi.
Banca Naţională a Moldovei ţine registrul băncilor persoane juridice din Republica Moldova şi al sucursalelor băncilor
din alte state, în care se înscrie seria, numărul şi data acordării licenţei, denumirea, adresele sediului acestora şi ale
sucursalelor şi reprezentanţelor băncii, informaţia privind reperfectarea licenţei, eliberarea copiilor şi duplicatelor de pe
aceasta. Banca Naţională a Moldovei publică pe pagina web oficială şi actualizează în mod regulat o listă cu denumirile
tuturor băncilor care au primit licenţă, inclusiv ale sucursalelor băncilor din alte state.
Băncile persoane juridice din Republica Moldova sau sucursalele băncilor din alte state ale căror licenţe au fost retrase
sînt radiate din registru prin înserarea unei note speciale care include data şi numărul deciziei privind retragerea licenţei.
Radierea nu reprezintă excluderea fizică a datelor despre bancă din registru.

1.6. Extinderea activităţii băncii în teritoriu

Există două tipuri de gestiune a băncii comerciale cu multe sedii: gestiunea centralizată şi decentralizată.
Gestiunea centralizată presupune limitarea absolută în drepturi de decizie a filialelor cu stabilirea setului de
probleme asupra căruia filiala poate acţiona independent.
Gestiunea decentralizată presupune înzestrarea filialelor cu drepturi decizionale asupra unui spectru larg de
probleme, lăsând în competenţa centralei doar deciziile ce prevăd strategia de dezvoltare precum şi cele implică riscuri
financiare majore. Tot ce este pozitiv la sistemul centralizat este negativ la sistemul decentralizat.

Dezavantaje
Avantaje - excluderea dublării funcţiei; - posibilitatea de
pierdere a clientului
- posibilitatea de a utiliza un personal mult datorită scăderii
mai competent şi calificat pentru luarea operativităţii
deciziilor la nivel de centrală; deservirii lui;
- micşorarea riscului datorită controlului
permanent asupra filialei; - îngreunează
- economia cheltuielilor pentru prelucrarea transferul informaţiei
documentelor; de la filială la
centrală în unele
- posibilitatea de a verifica în permanenţă cazuri generând
activitatea filialelor şi de a planifica viitorul riscuri operaţionale
ei; (posibilităţi de erori);
- posibilitatea de a transfera excesul de - monopolizarea
mijloace băneşti de la o filială cu excedent deciziilor de centrală
de resurse la alta care are necesităţi (deficit nu dau posibilitatea
de resurse) financiare. de formare a
personalului
competent la nivel de
filială.
Figura 1.7. Avantaje şi dezavantaje ale gestiunii centralizate

Băncile au dreptul de a înfiinţa filiale în următoarele condiţii:

- banca care intenţionează să creeze o filială trebuie să deţină capitalul minim necesar conform autorizaţiei
eliberate şi coeficientului capitalului normativ total, corelat cu activele ponderate la risc;
- banca trebuie să activeze minimum un an de zile după acordarea autorizaţiei şi cel puţin o dată să fie supusă
controlului de la BNM;
- banca trebuie să îndeplinească prevederile legilor Republicii Moldova şi ale actelor normative bancare ale
BNM;
- banca nu trebuie să fie obiectul aplicării măsurilor de sancţionare şi remediere din partea BNM.
Banca poate deschide filiale, reprezentante numai cu aprobarea prealabilă a BNM.
10
 • persoană juridică aflată în relaţie cu o întreprindere-mamă, în una
dintre situaţiile prevăzute la noţiunea “întreprindere-mamă”.
filială Filialele unei filiale se consideră filiale ale întreprinderii care este
întreprinderea-mamă iniţială;

• subdiviziune separată a băncii, care este o parte dependentă din

punct de vedere juridic de banca respectivă şi care desfăşoară direct
sucursală toate sau unele dintre tranzacţiile specifice activităţii băncilor;

• subdiviziune separată, situată în afara sediului băncii, juridic

reprezentanţă dependentă de bancă, care reprezintă şi apără interesele ei;

Figura 1.8. Definiţii

Modul de organizare şi funcţionare a filialei, reprezentanţei se stabileşte în regulamentul filialei, reprezentanţei,

iar pentru oficiul secundar - în regulamentul filialei în cadrul căreia a fost deschis oficiul secundar, în regulamentul
oficiului secundar respectiv sau în regulamentul-tip al oficiului secundar, ce reglementează activitatea tuturor oficiilor
secundare aprobat de Consiliul băncii.
Denumirea filialei, reprezentanţei trebuie să includă indicarea faptului că este filială, respectiv, reprezentanţa
băncii care a deschis-o.
Denumirea oficiului secundar trebuie să conţină indicarea tipului acestuia (agenţie, punct de schimb valutar) şi
apartenenţa la filiala concretă în cadrul căreia a fost deschis.
Banca prezintă la BNM, pe suport hîrtie, anual, cel tîrziu pînă la data de 15 ianuarie după anul gestionar
informaţia privind filialele, reprezentanţele şi oficiile secundare.

Tema 3.
3.1.
Instrumentele de fonduri proprii reprezintă instrumentele de capital emise de bancă care se califică drept instrumente de
fonduri proprii de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau instrumente de fonduri
proprii de nivel 2.
Astfel structura capitalului bancar include:
 Fonduri proprii (resurse proprii)
 Capital împrumutat (resurse atrase)
Diferenţele dintre aceste două componente sunt

Fonduri proprii Capital împrumutat

• aparţine băncii cu drept de proprietate • nu aparţine băncii cu drept de proprietate, se află doar în
• nu necesită rambursare custodia ei
• nu are termeni de scadenţă • are termeni de scadenţă
• se utilizează pentru finanţarea proiectelor de lunga durată • necesită rambursare în funcţie de termenul de scadenţă
şi necesităţi proprii ale băncii • finanţează proiecte de scurtă durată
• nu generează costuri sub formă de dobânzi • este plătibil cu dobânzi
• este plătibil prin dividende • este relativ mai puţin costisitor
Instrumentele de capital se califică drept instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază numai dacă sunt îndeplinite
cumulativ, următoarele condiţii:
 instrumentele sunt emise direct de bancă cu acordul prealabil al acţionarilor băncii sau al organului de conducere
a acesteia;
 instrumentele sunt achitate integral cu mijloace băneşti, iar achiziţionarea lor nu este finanţată în mod direct sau
indirect de bancă;
 instrumentele îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii referitoare la clasificarea lor:
 se califică drept capital propriu subscris de acţionari;
 sunt clasificate drept capitaluri proprii în sensul cadrului contabil;
 sunt clasificate drept capitaluri proprii în scopul stabilirii activului net negativ;
 instrumentele sunt prezentate în mod clar şi distinct în bilanţ în situaţiile financiare ale băncii;
Elementele de fonduri proprii de nivel 1 de bază ale băncii constau din:
11
 • instrumente de capital, inclusiv acţiuni ordinare emise de bancă sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legislaţie;
1
• conturi de prime de emisiune aferente instrumentelor menţionate la subpunctul 1);
2
• rezultatul reportat;
3
• alte elemente ale rezultatului global acumulate;
4
• alte rezerve.
5

Elementele de fonduri proprii de nivel 2 constau în:

• instrumente de capital, inclusiv acţiuni preferenţiale, care nu au clauza de convertire în instrumente de fonduri proprii de
1 nivel 1 de bază şi împrumuturi subordonate;

• conturile de prime de emisiune aferente instrumentelor menţionate la subpunctul 1);

2

• ajustările generale pentru riscul de credit, înainte de impozite, de până la 1,0% din cuantumurile ponderate la risc ale
3 expunerilor calculate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului
de credit pentru bănci potrivit abordării standardizate.

Instrumente de fonduri proprii de nivel 2

 Instrumentele de capital şi datoriile subordonate se califică drept instrumente de fonduri proprii de nivel 2 dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. instrumentele sunt emise sau, după caz, datoriile subordonate sunt obţinute şi plătite integral;
2. instrumentele nu sunt achiziţionate sau, după caz, datoriile subordonate nu sunt acordate de niciuna dintre
următoarele:
 bancă sau filialele sale;
 o întreprindere în care banca deţine o participaţie ce constă în deţinerea, directă sau prin control, a cel puţin 20%
din drepturile de vot sau din capitalul întreprinderii respective;
3. achiziţionarea instrumentelor sau, după caz, acordarea împrumuturilor subordonate nu este finanţată în mod direct sau
indirect de bancă;
4. creanţa asupra principalului instrumentelor, în temeiul dispoziţiilor care reglementează instrumentele sau, după caz,
creanţa asupra principalului împrumuturilor subordonate, în temeiul dispoziţiilor care reglementează datoriile
subordonate, este în întregime subordonată creanţelor tuturor creditorilor nesubordonaţi;
 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu sunt garantate şi nici nu fac obiectul unei garanţii care
creşte rangul de prioritate la plată al creanţelor, de niciuna dintre următoarele:
a) bancă sau filialele sale;
b) întreprinderea-mamă a băncii sau filialele sale;
c) societatea financiară holding-mamă sau filialele sale;
d) societatea holding cu activitate mixtă sau filialele sale;
e) societatea financiară holding mixtă sau filialele sale;
f) orice întreprindere care are legături strânse cu entităţile menţionate la litera a) – e);
 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu fac obiectul nici unei dispoziţii care creşte rangul de
prioritate la plată al creanţelor înregistrate în temeiul instrumentelor sau, respectiv, al împrumuturilor subordonate;
 instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate au o scadenţă iniţială de cel puţin cinci ani;
 dispoziţiile care reglementează instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate nu includ niciun stimulent
pentru rambursarea sau, după caz, răscumpărarea cuantumului principalului acestora de către bancă înainte de scadenţă;
 în cazul în care instrumentele sau, după caz, datoriile subordonate includ una sau mai multe opţiuni de cumpărare
sau de restituire anticipată, după caz, opţiunile se exercită la discreţia exclusivă a emitentului sau a debitorului, după caz;
Băncile nu includ în elementele de fonduri proprii următoarele:
• rezervele rezultate din evaluarea la valoarea justă, reprezentând câştiguri sau pierderi generate de acoperirile
fluxurilor de trezorerie ale instrumentelor financiare care nu sunt evaluate la valoarea justă, inclusiv fluxurile de
trezorerie previzionate;
• câştigurile sau pierderile înregistrate de bancă din evaluarea la valoarea justă a datoriilor şi care rezultă din
modificarea riscului de credit al acesteia;
• câştigurile şi pierderile din evaluarea la valoarea justă a datoriilor care provin din instrumente financiare derivate
ale băncii care rezultă din modificarea riscului de credit al acesteia.
12
 Stabilirea valorii capitalului bancar se poate face în trei modalităţi:
1) la valoarea contabilă, ca diferenţă între totalul activelor şi pasive, ca o mărime folosită pentru raportare;
2) la valoarea de piaţă, folosind cursul acţiunilor aflate în circulaţie, multiplicat cu numărul acestora;
3) la valoarea nominală a acţiunilor.
Scopurile cheie ale capitalului sunt acelea de a oferi stabilitate şi de a absorbi pierderile, furnizând astfel o
măsură de protecţie pentru deponenţi şi alţi creditori în cazul lichidării. Astfel, capitalul unei bănci trebuie să posede 3
caracteristici importante:
- trebuie să fie permanent;
- nu trebuie să genereze cheltuieli fixe obligatorii;
- trebuie să permită subordonarea legală faţă de drepturile deponenţilor şi ale altor creditori.
3.2.
Resursele băncii comerciale sunt constituite din resurse proprii, resurse atrase şi resurse împrumutate. Resursele proprii
ale băncii comerciale sunt constituite din capital subscris de acţionari şi din beneficiile distribuite şi înglobate în diferite
fonduri de rezervă sau de risc, plus profitul anului în curs, şi anilor precedenţi şi fondurile constituite de bancă. Deţinerea
capitalului propriu contribuie în mare măsură la asigurarea stabilităţii băncii şi a eficienţei activităţii ei.
Capital intern fondurile proprii ale băncii necesare pentru acoperirea pierderilor viitoare neaşteptate, la un nivel de
încredere selectat pentru un anumit orizont de timp. Acesta reprezintă o formă de cuantificare a riscului şi leagă capitalul
de riscurile specifice băncii, indiferent de existenţa activelor;
Din punct de vedere al gradului de stabilitate resursele pot fi:
- resurse stabile – care pot fi plasate pe termen lung, constituite din capital social, fondul de rezervă, primele
legate de capital social;
- resurse temporare – care pot fi plasate pe termen scurt, constituite din rezervele pentru pierderi la credite,
dividende de plată, fonduri şi rezerve constituite temporar.
Din cauza că băncile utilizează în afacerile sale mijloacele băneşti ale depunătorilor, este important ca ele să aibă
un grad înalt de lichiditate, adică să poată acoperi în orice moment cererea solicitanţilor care au depus banii la prima
cerinţă. În acest scop băncile trebuie să deţină fonduri proprii.
La rîndul său fondurile proprii îndeplinesc trei funcţii importante:
1) funcţia de protecţie înseamnă protecţia deponenţilor şi a creditelor băncii. În acest caz de falimentare a băncii,
din acest fond sunt achitate toate obligaţiile faţă de clienţii băncii. Aceasta este funcţia primordială a capitalului propriu.
2) funcţia operativă constă în asigurarea mijloacelor financiare pentru desfăşurarea activităţii băncii în mod
normal. În cadrul acestei funcţii se asigură caracteristica operaţiunilor bancare în dependenţă de sarcinile băncii.
3) funcţia de reglementare se referă la interesul tuturor categorii de clienţi ai băncii pentru a asigura o funcţionare
cu succes a băncii, la respectarea legislaţiei în vigoare.
Din toate cele expuse rezultă că funcţia primordială a fondurilor proprii constă în asigurarea stabilităţii
băncii.
Raportarea lunară a nivelului fondurilor proprii de către societăţile bancare se face pe baza datelor înscrise în
balanţa contabilă a fiecărei luni la Direcţia Supraveghere din cadrul BNM, luându-se în considerare următoarele principii:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în condiţiile înregistrării unui
nivel pozitiv al fondurilor proprii ;
b) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporţie de maximum 50% din capitalul
propriu şi va trebui să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:
- să fie în întregime angajată;
- în cazul datoriei subordonate - la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel puţin 5 ani, cunoscut fiind faptul
că aceasta este ultima care se plăteşte de către bancă; o scadenţă nedeterminată ar putea duce la concluzia de afectare a
nivelului fondurilor proprii;
- la calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20% pe an, în ultimii
5 ani anterior scadenţei;
- contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei subordonate în alte circumstanţe decât
lichidarea băncii;
- cazul lichidării băncii, datoria subordonată este ultima plătită.
Pe măsura dezvoltării băncii, au loc modificări ale capitalului ce se efectuează atât din nevoia de menţinere a
imaginii de bancă solidă, fie din necesităţi strategice ale băncii ce vizează o creştere a prezenţei sale pe diverse pieţe, fie
în vederea încadrării în limitele unor reglementări în domeniu.
3.3.
Capitalul bancar este un element bilanţier, regăsit în partea de pasiv al bilanţului bancar, structura-i fiind
determinată de sursele de provenienţă a elementelor lui. Astfel, putem desemna două elemente majore ale capitalului
propriu – aportul acţionarilor băncii, element parvenit din exterior, şi capital realizat prin redimensionarea profiturilor
anilor precedenţi şi a celui din anul în curs de gestiune, fiind un element de creaţie internă a băncii.

13
 Sursa externă –aportul Sursa internă-
acţionarilor: profiuri realizate
Acţiuni simple; Fondurile
Acţiuni priveligiate; Obligatorii Capital propriu
Surplus de capital, realizat Neobligatorii
din emisiunea acţiunilor
simple şi a celor Beneficiul
priveligiate nerepartizat

Figura 3.1. Părţile componente ale capitalului propriu

Elementele capitalului propriu, formate prin atragerea mijloacelor financiare din exterior sunt:
1. Acţiuni simple sau ordinare sînt acţiunile ce dau dreptul participării acţionarilor la formarea capitalului, aduc
venit în formă de dividend, dau dreptul la vot la adunarea acţionarilor. Mărimea dividendului nu se fixează şi depinde de
beneficiul realizat de bancă în anul curent. În conformitate cu Articolul 14 al Legii privind Societăţile pe Acţiuni,
acţiunea ordinară conferă proprietarului ei:
- dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor;
- dreptul de a primi o cota-parte din dividende;
- o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.
Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai după satisfacerea tuturor
drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Nu există nici o obligaţiune de a achita dividende
aferente acţiunilor ordinare;
2. Acţiunile privilegiate sau preferenţiale se caracterizează prin faptul că dividendul este stabilit şi nu depinde de
beneficiu. Posesorii acţiunilor date au facilităţi în caz de faliment, au dreptul la înaintarea reclamaţiilor faţă de bancă. Ele
pot fi:
- nelimitate, ce nu au termen de stingere;
- convertibile, ce conţin menţiuni despre schimbarea lor contra unui anumit număr de acţiuni simple pe o
perioadă determinată;
- cu termen nelimitat, ce se cumpără după o dată determinată avizată preliminar.
Ele, ca obiect de investigaţie, beneficiază de un risc mai mic şi un nivel mediu a dividendelor, de aceia, în
conformitate cu Legea privind Societăţile pe Acţiuni, o acţiune preferenţiala nu da drept de vot proprietarului ei, însă,
conferă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii
dividendelor şi la cuantumul dividendelor; şi (2) la ordinea primirii unei părţi din bunurile societăţii care se distribuie în
cazul lichidării ei.
În conformitate cu Articolul 15 al Legii privind Societăţile pe Acţiuni, acţiunile preferenţiale pot fi cu dividende
fixate sau nefixate. În cazul acţiunilor cu dividende fixate, dividendele se stabilesc într-o suma fixată pe o acţiune sau în
procent fixat faţă de valoarea nominală a acţiunii. Acţiunile preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial
cumulative şi necumulative. Acţiunile cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur vărsămînt
toate dividendele acumulate într-o anumită perioadă de timp, sau dreptul de a primi dividende în următoarea perioadă de
timp dacă societatea nu le-a plătit în perioada precedentă. Acţiunile parţial cumulative dau dreptul de a primi o parte din
dividendele acumulate, dar acţiunile necumulative nu dau un asemenea drept.
Surplusul de capital se formează în proces de plasament atât al acţiunilor simple, cât şi a celor privelegiate ca
diferenţa dintre preţul de emisiune a lor şi valoare nominală, indicată în prospectul de emisiune.
Elementele capitalului propriu, formate pe parcursul activităţii băncii în urma realizării unei activităţi profitabile
sunt:
A. Fondurile, care reprezintă părţi de profit net, stocate la decizia acţionarilor băncii sau prin urmare a acţiunii
unor acte de reglementare, fiind condiţionate spre utilizare de anumite scopuri. Astfel de fonduri pot fi obligatorii,
formate la cerinţa unor acte normative sau neobligatorii, lăsate la discreţia acţionarilor.
Printre fondurile obligatorii menţionăm:
1. Fondul de rezervă, format de către bancă ca societate pe acţiuni sub incidenţa legii „Cu privire la societăţile pe
acţiuni” prin defalcarea anuală a 5% din profit net până la constituirea a 15% din capitalul social, dacă statutul băncii nu
prevede altceva. Acest fond poate fi utilizat numai în cazul insuficienţei de profit şi este destinat acoperirii pierderilor
băncii şi/sau plata dobânzilor la obligaţiunile plasate de bancă. Mijloacele acestui fond sunt plasate doar în active cu
lichiditate înaltă.
2. Fondul de risc, destinat acoperirii pierderilor, survenite ca urmare a implicării băncii în unele activităţi
specifice cu un grad înalt de risc.
3. Fondul de amortizare sau fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, destinat compensării uzurii mijloacelor fixe,

14
fiind utilizat pentru renovarea sau înlocuirea lor.

Fonduri

fondurile fondurile
obligatorii neobligatorii

Fondul Fondul de stimulare şi

Fondul de Fondul de
(capitalul) remunerare a
risc amortizare
de rezervă personalului

Fonduri cu
destinaţie
specială
Figura 3.2. Tipurile de fonduri bancare
Fondurile neobligatorii sunt:
1. Fondul de stimulare şi remunerare a personalului, destinat achitării primelor şi altor suplimente ce sunt în
afara salariilor angajaţilor băncii;
2. Fonduri cu destinaţie specială, formate de bancă la decizia Adunării Generale a Acţionarilor.
B. Beneficiul nerepartizat reprezintă suma beneficiului acumulat ce rămîne în posesia băncii după repartizarea
profitului realizat în cadrul exerciţiului de gestiune. Volumul beneficiului nerepartizat depinde de mărimea dividendelor,
achitate acţionarilor din profitul net, rămas după impozitare şi de cotele defalcate în diverse fonduri. Utilizarea
beneficiului nerepatrizat este necondiţionată de anumite scopuri, ca în cazul fondurilor, rămînînd la discreţia
managementului bancar. El poate fi destribuit în cadrul expansiunei activităţii bancare la deschiderea de noi filiale şi
reprezentanţe, pentru implimeentarea unor produse şi servicii noi sau a unor tehnologii performante.
Capitalul social al băncii se formează în dependenţă de forma organizatorico – juridică a acesteia. În cazul când
banca este o S.A. acestea se formează prin emiterea acţiunilor ordinare şi preferenţiale. Toate acţiunile oferă drepturi şi
obligaţiile acţionarului în funcţie de tipul acţiunilor deţinute. Dacă banca este o societate cu răspundere limitată atunci
capitalul social se formează din cotele de participare a membrilor fondatori.
Capitalul sau fondul de rezervă trebuie să constituie nu mai puţin de 15% din valoarea capitalului social al
băncii, fiind format din defalcările anuale din profitul net pînă la atingerea mărimii prevăzute în statutul băncii. Volumul
defalcărilor este stabilit de Adunarea Generală a Acţionarilor şi trebuie să constituie nu mai puţin de 5% din profitul net
al băncii.
Capitalul de rezervă este plasat la bancă în active cu o lichiditate înaltă, care asigură utilizarea lor în orice
moment. El este folosit numai în cazul insuficienţei de profit şi se repartizează pentru acoperirea pierderilor băncii şi /
sau plata dobînzii sau a altor venituri aferente obligaţiunilor plasate de ea.
Pe lîngă fondul de rezervă bancă poate să-şi creeze o diversitate de fonduri: fondul de risc, fondul de reevaluare
a mijloacelor fixe, fondul de stimulare economico – materială şi alte fonduri cu destinaţie specială.
Profitul nerepartizat reprezintă profitul acumulat pe parcursul perioadei de gestiune după impozitare şi plata
dividendelor. La sfirşitul anului de gestiune repartizarea profitului se va aproba prin majoritatea voturilor la Adunarea
Generală a Acţionarilor. Profitul poate fi distribuit în diverse scopuri, însă unul principal îl constituie repartizarea
mijloacelor băneşti în fondul de rezervă.
Asupra volumului şi structurii de fonduri proprii a băncii influenţează o serie de factori:
Factori exogeni
 Reglementările BNM privind nivelul minim al capitalului necesar pentru autorizarea şi funcţionarea societăţilor
bancare (în prezent nivelul minim este stabilit la 200 milioane lei).
 Reglementările BNM privind rata fondurilor proprii totale prin care se stabileşte la minimum 16,25% a raportului
dintre fondurile proprii şi cuantumul total al expunerii la risc
 Gradul de dezvoltare a pieţii financiare, de care depinde diversitatea instrumentelor financiare, pe care le poate
utiliza banca pentru a-şi majora capitalul
 Situaţia economică în arealul de funcţionare a băncii. Relaţia dintre volumul capitalului şi situaţia economică este
directă: cu cât este mai evidentă evoluţia pozitivă a indicatorii macroeconomici, cu atât este mai productivă activitatea
băncii, generând capital propriu intern şi stimulând interesul acţionarilor băncii de a investi în ea.
Factori endogeni
• Profiturile perioadei curente ce se repartizează în fonduri prin decizia proprietarilor băncii în cadrul Adunării
Generale a Acţionarilor. Astfel, volumul profiturilor anuale, rămase la dispoziţia băncii este în relaţie indirectă cu vorinţa
15
acţionarilor de a incasa dividendele;
• Pierderile perioadei curente ce se suportă din fondurile proprii ( în special din cel de rezervă) determinate din
repartizările profitului perioadelor anterioare;
• Decizia proprietarilor băncii de a majora capitalul în vederea realizării unor obiective strategice, ce se fructifică
prin noi emisiuni de acţiuni.
3.4.
Băncile îşi calculează ratele capitalului după cum urmează:
 rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază reprezintă fondurile proprii de nivel 1 de bază ale băncii exprimate ca
procent din cuantumul total al expunerii la risc;
 rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii de nivel 1 ale băncii exprimate ca procent din
cuantumul total al expunerii la risc;
 rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al
expunerii la risc.
Amortizorul anticiclic de capital are ca scop creşterea rezilienţei sectorului bancar la pierderile potenţiale induse de o
creştere excesivă a creditării. Amortizorul se constituie în perioada de creştere excesivă a creditării, ca supliment la
amortizorul de conservare a capitalului, şi poate fi eliberat în faza de contracţie cu scopul absorbţiei pierderilor.
 amortizor de conservare a capitalului - fondurile proprii pe care o bancă este obligată să le menţină
 rata amortizorului anticiclic - rata procentuală pe care băncile trebuie să o aplice pentru a calcula amortizorul
anticiclic de capital specific băncii şi care este stabilită conform Regulamentului cu privire la amortizoarele de
capital ale băncilor
Cerința de capital pentru băncile din Republica Moldova va varia între 13,5% și 16,25%, în funcție de structura
acționariatului și de importanța sistemică a băncii. Anterior se aplica cerința de capital de 16% pentru toate băncile.
Cuantmul Total al Expunerii la Risc sunt activele băncii şi unele conturi condiţionale (ce reprezintă un risc pentru
bancă) care se clasifică în categorii cu anumite ponderi ale riscului. Ponderea riscului atribuită unui anumit activ sau unui
cont condiţional determină procentul activului dat care se sumează cu toate celelalte active ponderate la risc pentru a
determina suma totală a activelor ponderate la risc ale băncii.
Asupra conturilor extrabilanţiere (care reprezintă un risc pentru bancă), anterior aplicării ponderii riscului se
aplică factorul de transformare creditară şi apoi fiecare categorie transformată este atribuită unei categorii de ponderare la
risc în conformitate cu tipul activelor sau cu tipul partenerului cu care se efectuează tranzacţia.
Astfel, pentru determinarea Cuantmului Total al Expunerii la Risc, toate activele bancare se clasifică în 4 categorii mari,
pornind de la posibilitatea de a le pierde în urma factorilor de risc de credit (de nerambursare) şi se ponderează cu
coeficienţii de risc 0%, 20%, 50% şi 100%, după cum urmează:
1. Categoria 0%:
 Numerar
 Conturile la BNM, inclusiv rezervele minime obligatorii;
 Cambii de trezorerie;
 Partea creditelor asigurate cu depozite băneşti consemnate la banca care a acordat creditul.
2. Categoria 20%:
 Numerar – instrumente în proces de încasare
 Hârtii de valoare de stat;
 Creditele garantate de către Guvernul RM sau asigurate prin Hârtii de valoare de stat;
 Depozitele în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale OCDE;
 Plasamentele la termen mai mare de un an în băncile Moldovei şi ale ţărilor membre ale OCDE.
3. Categoria 50%:
 Activele asigurate prin prima ipotecă rezidenţială, în stare de acumulare a dobânzii;
 Depozitele şi plasările pe termen scurt în băncile altor ţări (cu excepţia OCDE şi Republicii Moldova);
 Acreditivele pentru care banca poartă răspundere materială în cazul neexecutării.
4. Categoria 100%:
 Teren, clădiri, utilaje;
 Credite curente şi fără dobândă;
 Altele, nereflectate în alte categorii.
Trebuie să ţinem cont de faptul că băncile sunt din ce în ce mai implicate în operaţiuni extrabilanţiere, care nu
presupun utilizări efective ale resurselor bancare, ci numai angajamente luate de bancă în favoarea terţilor. Aceste
angajamente, însă, determină o expunere la risc a instituţiei bancare. Astfel, pe baza unor coeficienţi de conversie, se pot
include la determinarea activelor ponderate la risc şi aceste operaţiuni. Se utilizează următoarele clase de risc:
- clasa de risc de 20% - scrisori de credit comercial;
- clasa de risc 50% - facilităţi de emitere a obligaţiunilor;
- angajamente şi linii de credite mai mari de un an;
- clasa de risc 100% - convenţii de vînzare şi răscumpărare de active;
16
 - garanţii de credit.
Factorii calitativi care influenţează la suficienţa fondurilor proprii sunt:
Sistemul fiscal, de care
Capacitatea acţionarilor de a
depinde nivelul impozitului
aduce noi aporturi în proces
pe profit, respectiv volumul
de emisiune suplimentară şi
profitului net, rămas la
subscriere la acţiuni
dispoziţia băncii

Modul de formare şi Capacitatea băncii de a

estimare a profitului satisface necesităţile
financiare actuale şi cele
viitoare

Gradul de eficienţă a Gradul de evoluţie a

managementului băncii, de care pieţii produselor
depinde volumul de beneficiu Factorii calitativi bancare, ce determină
nerepartizat, ce va rămâne la gradul de risc, implicat
dispoziţia băncii la sfârşitul activităţii bancare
exerciţiului financiar

Figura 3.3. Componenţa factorilor calitativi care influenţează asupra suficienţei capitalului bancar

Profitul care rămîne băncii va fi diferenţa dintre dobînzile încasate de bancă (di) aferente activului
valorificat şi cele plătite de bancă (dp) pentru resurse împrumutate.
P= (Cp+Ci) x di–Ci x dp (3.1)
Rata rentabilităţii capitalului propriu va fi:
P
ROE= x 100 % (3.2)
Cp
unde R – rata rentabilităţii capitalului propriu; P – profitul care rămâne băncii; Cp – capital propriu.
Rentabilitatea capitalului propriu al băncii creşte direct proporţional cu gradul de îndatorare al băncii
(Ci/Cp).
În practica sistemului bancar american sunt recomandaţi următorii indicatori de analiză a riscului de capital
prezentaţi în tabelul ce urmează.
Tabelul 3.1
Indicatori de analiză a riscului de capital
Indicator Explicaţia indicatorului

K1= Fonduri proprii/Active Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de fondurile proprii sau câte din toate activele
totale x 100% banca poate să-şi permită să le piardă; banca poate să le acopere cu fonduri proprii mai mult de 5;
10% din active totale;
K2= Fonduri proprii/Active Demonstrează procesul de utilizare a fondurilor proprii, adică raportul în care activele profitabile
profitabile x 100% au fost acoperite din sursele fondurilor proprii (limitele se stabilesc de bancă independent).
K3= Fonduri Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinând raportul dintre fondurile proprii şi
proprii/Depozite totale x depozitate, adică indică dependenţa solvabilităţii băncii de fondurile proprii. K3 cu cât este mai
100% mic cu atât riscul de insolvabilitate este mai mare.
EM= Active totale/Fonduri Determină gradul de îndatorare a băncii deoarece conform egalităţii bilanţiere A=Fp+Datorii totale.
Proprii În literatura de specialitate se mai numeşte multiplicatorul capitalului sau efect de pârghie

Tema 4. Resursele atrase ale băncii comerciale

4.1.
Evoluţia de ansamblu a resurselor băncii de la înfiinţare şi pînă în prezent poate fi susţinută printr-o serie de
factori caracteristici, dintre care vom evidenţia:
a) creşterea continuă a resurselor şi plasamentelor, începînd din 1993, creştere evaluată în echivalent U.S.D.
pentru eliminarea deprecierii monedei naţionale şi posibilitatea comparării datelor din finalul fiecărui an;
b) încheierea cu profit a fiecărui exerciţiu financiar ce a permis asigurarea unei baze solide a programelor proprii
de dezvoltare şi strategie;
c) susţinerea economiei naţionale prin intermediul procesului de creditare la costuri acceptabile pentru agenţii
17
economici aflaţi în plin proces de restructurare şi modernizare;
d) asigurarea derulării activităţilor de comerţ exterior pentru clienţii băncii, prin utilizarea unor produse şi servicii
bancare specializate;
e) extinderea bazei de clienţi şi consolidarea resurselor băncii atrase de la persoanele fizice şi juridice,
eliminîndu-se dependenţa de resursele clienţilor bancari;
f) consolidarea permanentă a imaginii deţinute în piaţa bancară internă şi internaţională prin activitatea
desfăşurată pînă în prezent, întărirea poziţiei dominante în piaţa financiară
Legea privind activitatea băncilor defineşte că pe teritoriul Republicii Moldova un depozit este sumă de bani
depusă, care satisface cumulativ următoarele cerinţe:
a) urmează să fie rambursată fie la vedere, fie la termen, cu sau fără dobândă ori cu orice alt beneficiu, fie în
condiţiile convenite în comun de către deponent (persoana care depune banii) sau de împuternicitul acestuia şi de banca
ce acceptă banii;
b) nu se raportă la datorii subordonate, la dreptul de proprietate ori la servicii, inclusiv la serviciile de asigurare;
c) este atestată de orice evidentă scrisă ori de orice chitanţă, certificat, notă sau de un alt document al băncii care
acceptă banii.
Resursele atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, practic, pe seama acestora banca îşi poate
îndeplini funcţia de investiţii în economie, resursele proprii având o pondere neînsemnată în investiţiile făcute de bancă.
După Berdilă A. resursele atrase reprezintă partea cea mai activă a resurselor băncii deoarece pe seama lor banca
poate face investiţii în economie, resursele proprii deţinând o pondere neînsemnată în investiţiile băncii.
Resursele atrase reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti, ce necesită rambursare, utilizate de către bancă pentru
realizarea operaţiunilor sale active. Operaţiunile bancare se bazează, în principiu, pe resursele atrase, fapt pentru care
băncile oferă clienţilor lor o gamă largă de instrumente de economisire în funcţie de:
- perioada de constituire a depozitelor;
- concurenţa existentă pe piaţa interbancară;
- structura şi veniturile populaţiei;
- factorii economici.
În accepţinea lui Nicolescu O. resursele atrase reprezintă disponibilităţi în lei şi în valută, aflate în conturile
curente sau în conturile de depozit ale clienţilor, astfel, toate disponibilităţile clienţilor aflate în aceste conturi la bănci
intră în categoria depozitelor. Totodată, banca se poate împrumuta pe piaţa interbancară, la Banca Centrală sau pe piaţa de
capital sub formă de plasamente de obligaţiuni, cambii bancare sau certificate de deposit. Şi acestea sunt resurse atrase,
idem depozitelor, mobilizate de către bancă pentru a finanţa plasamentele sale sub formă de credite sau investiţii în valori
mobiliare, emise de terţi.
În practica bancară internaţională toate resursele atrase după sursa de provinienţă sunt grupate după cum este
reflectat în figura 4.1.

Depozitare Nondepozit

Figura 4.1. Clasificarea resurselor atrase după sursa de provinienţă

1. Resurse depozit, pe care banca le poate avea în portofoliul ei. Dintre acestea fac parte: conturile de
disponibilităţi ale agenţilor economici, ale persoanelor fizice, ale instituţiilor financiare şi publice, ale băncilor şi
Trezoreriei statului; Depozitele la vedere şi la termen ale persoanelor fizice şi juridice; certificatele de depozit; depozitele
instituţiilor financiare internaţionale; depozitele corespondente ale altor bănci; sumele în tranzit între unităţile băncii;
2. Resurse nondepozit, pe care banca le poate procura în situaţii dificile, cum ar fi lipsa de lichidităţi. Dintre
acestea fac parte: împrumuturi de la Banca Naţională a Moldovei; împrumuturile de pe piaţa interbancară de la alte bănci;
vînzarea temporară a bonurilor de trezorerie şi altor titluri de stat sau valorilor mobiliare corporative pe care le are în
portofoliul ei; emiterea obligaţiunilor, cambiilor bancare.
Cota principală a resurselor atrase o constituie depozitele, resursele monetare depuse la bancă de clienţi- persoane
fizice şi juridice în diferite tipuri de conturi şi utilizate de către aceştia în conformitate cu regimul contului şi
reglementările bancare.
Rolul resurselor atrase este reflectat în figura 4.2.

18
 Formează
imaginea
băncii

Finanţează
activitatea
băncii Stau la baza
exercitării funcţiei
principale a băncii
şi anume de
depozitare

Figura 4.2. Rolul resurselor atrase

Ponderea esenţială în totalul resurselor bancare o deţin cele atrase, care variază mult de la bancă la bancă. Odată
cu evoluţia relaţiilor de piaţă structura resurselor atrase s-a modificat considerabil, lucru determinat de apariţia unor
metode noi, netradiţionale de acumulare a resurselor monetare temporar libere de la persoanele fizice şi juridice.

-2-
Una din principalele funcţii ale băncilor moderne constă în constituirea şi utilizarea depozitelor bancare.
Depozitele bancare au un caracter dublu. Pe de o parte depozitele constituie obligaţii ale unor bănci faţă de depunători,
rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, căi importante de constituire a resurselor creditare ale băncii.
Pe de altă parte, depozitele bancare prezintă pentru depunător, creanţa creditoare faţă de bancă, mijloacele de plată pe
care aceştia le pot utiliza în orice moment la efectuarea plăţilor de către persoanele terţe, prin operarea în cont.
Depozitul este forma de exprimare a relaţiilor dintre bancă şi client în vederea oferirii băncii comerciale de către
cei din urmă a mijloacelor băneşti în folosire temporară. Depozitul în traducere din latină înseamnă un lucru dat spre
păstrare şi, respectiv, depozit poate fi orice cont deschis de client la bancă pe care se păstrează mijloacele băneşti.
Depozitele bancare reprezintă forma principală de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile
în economie, o formă de existenţă a banilor, respective a banilor de cont sau scripturali. Depozitele bancare constituie pe
de o parte obligaţii ale băncilor faţă de deponenţi, rezultate din mobilizarea capitalurilor disponibile, căi importante de
constituire a resurselor de creditare ale băncii, iar pe de altă parte, creanţe faţă de bancă, mijloace de plată pe care
depunătorii le pot utiliza pentru efectuarea plăţilor prin operarea în cont.
Legea instituţiilor financiare defineşte depozitul drept suma de bani depusă care:
- urmează să fie rambursată fie la vedere, fie la termen, cu sau fără dobândă ori cu orice alt beneficiu, fie în
condiţiile convenite în comun de către deponent (persoana care depune banii) sau de împuternicitul acestuia şi de banca
ce acceptă banii;
- nu se raportă la datorii subordonate la dreptul de proprietate ori la servicii, inclusiv la serviciile de asigurare;
- este atestată sau nu de orice evidenţă scrisă ori de orice chitanţă, certificat, notă sau de un alt document al băncii
care acceptă banii.
Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale băncii. Păstrarea
disponibilităţilor băneşti ale clienţilor reprezintă funcţia primordială a băncilor, caracterizată printr-o relaţie specială
dintre persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi bănci, pe de altă parte.
Depozitele reprezintă cuantumul major al resurselor atrase ale băncii care sunt atrase de ea cu obligaţia de ale
rambursa în anumite condiţii de termen şi plată. Depozitele au caracteristici specifice indicate în figura 4.3

Reprezintă capacitatea de
Formează gradul de În caz de faliment al Stau la baza formării
exercitare a băncii, a
încredere a populaţiei în băncii, deponenţii sunt relaţiei dintre bancă şi
funcţiei sale, funcţia de
bancă rambursaţi primii client
depozitare

Se consideră cea mai

ieftină resursă

Figura 4.3. Caracteristici specifice ale depozitelor

În majoritatea ţărilor conturile de depozit sunt clasificate după următoarele criterii:

19
 - timpul depozitării pînă la momentul retragerii resurselor;
- categoria deponenţilor;
- categoria valutei în care se deschide contul de depozit;
- modul de calculare şi de achitare a dobînzii.
În dependenţă de modul de retragere şi a scopului plasării mijloacelor depozitate se deosebesc:
1. Depozitele la vedere se caracterizează prin stare de flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricînd
utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont. Datorită acestui aspect, depozitele la vedere, cel puţin formal,
dau impresia unei incertitudini în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. Cu toate acestea, practica bancară ne arată că în
mod normal, o parte a plăţilor efectuate de către unii titulari de conturi se evidenţiază ca încasări în conturile altor clienţi,
la aceeaşi bancă, iar plăţilor făcute în conturi deschise la alte bănci le corespund, în general, încasări de la alte bănci,
astfel că suma din conturile de depozite la vedere înregistrează dimensiuni relativ constante.
Se poate aprecia că evoluţia disponibilităţilor constituite pe seama depozitelor la vedere se caracterizează printr-o
anumită marjă de variaţie a sumei soldurilor, delimitîndu-se un sold minim permanent care, de fapt, exprimă o resursă
certă de creditare. Cu toate acestea, utilizarea disponibilităţilor provenite din depozitele la vedere necesită din partea
băncilor o anumită prudenţă, deoarece antrenarea acestor sume în proporţii exagerate ar putea genera dificultăţi privind
starea de lichiditate, mai ales atunci cînd clienţii ar suprasolicita retragerile;
2. Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între deponent şi bancăprivind durata şi
condiţiile de depunere, în special, privind nivelul dobînzilor bonificate, constituind o modalitate sigură de justificare în
procesul de creditare. Depozitele se clasifică în următoarele categorii:
- depozite pe termen scurt (scadenţa pînă la 1 an);
- depozite pe termen mediu (scadenţa de la 1 an pînă la 5 ani);
- depozite pe termen lung (cu o scadenţă de la 5 ani şi mai mult).
Depozite de economii sunt mijloacele depuse de către populaţie în scopul păstrării şi economisirii. Aceste
depozite pot fi atît la vedere, cît şi la termen ca ulterior să fie utilizate de posesor conform necesităţilor sale.
În funcţie de categoria de depunători se deosebesc:
1. Depozitele persoanelor fizice, care se mai numesc şi depozite personale. Persoanele fizice pot să depoziteze
mijloacele băneşti atît în conturi de depozit în monedă naţională, cît şi în valută, la vedere, cît şi la termen
2. Depozitele persoanelor juridice, adică ale agenţilor economici şi ale organizaţiilor de stat. Ponderea cea mai
mare a depozitelor agenţilor economici o reprezintă depozitele la vedere;
3. Depozite ale băncilor şi altor instituţii financiare. Depozitele atrase de la bănci reprezintă resurse pe termen
scurt care variază, de obicei, între o zi şi un an şi apar ca obiect al reciprocităţii în relaţiile de decontare dintre bănci pe
piaţa interbancară. Ele reprezintă principala modalitate de completare a resurselor unei bănci pe termen scurt.
În dependenţă de valuta în care se depune depozitul se deosebesc:
- depozite în monedă naţională;
- depozite în valută.
Conform modului de calculare şi de achitare a dobînzii depozitele se clasifică în:
a) depozite la vedere şi conturi curente fară dobînzi;
b) depozite cu dobînzi.
Banca deschide şi închide conturi de depozit persoanelor fizice rezidente şi nerezidente. precum şi efectuează
operaţii în contul deponentului cu respectarea legislaţiei în vigoare, actelor normative ale Băncii Naţionale a Moldovei şi
prevederilor Regulamentului cu privire la ordinea efectuării operaţiunilor la conturile de depozit ale persoanelor fizice.
Informaţia despre operaţiile efectuate în cont poate fî furnizată numai la cererea deponentului sau a reprezentantului
acestuia. Banca poate prezenta o astfel de informaţie terţelor persoane numai în cazul şi în modul prevăzut de legislaţia în
vigoare.
Conturi de depozit pot fi deschise în conformitate cu condiţiile de atragere a mijloacelor băneşti la tipul respectiv
de depozit în orice subdiviziune a băncii care efectuează astfel de operaţiuni. Orice operaţiune privind conturile de
depozit se efectuează numai la prezentarea actului de identitate a ordonatorului {deponent, reprezentant sau persoana
terţă). Fiecare persoană fizică poate avea un număr nelimitat de conturi deschise în subdiviziunile băncii. Se interzice
deschiderea unui cont de depozit în cadrul unei subdiviziuni a băncii pe numele a mai multor persoane. Conform
prevederilor Legea instituţiilor financiare depozitele persoanelor fizice reprezintă depozite personale.
Avantajele oferite de contul de depozit sunt:
• obținerea unei rate mai mari a dobânzii
• Accesul la dobânda lunară, care poate fi depusă într-un cont curent
• Posibilitatea împrumutului fără garanții
Contul de economii este un produs bancar ce combină caracteristicile unui cont current cu cele ale unui depozit.
De regulă, un cont de economii are următoarele particularităţi:
- se pot depune oricând sume de bani, cu respectarea unor niveluri minime şi frecvente;
- se pot efectua retrageri oricând, dar atunci când soldul scade sub nivelul minim stabilit se obţine dobânda la
vedere;
20
 - rata dobânzii este variabilă, diferenţiată pe tranşe valorice şi se calculează lunar;
- pot să existe facilităţi de overdraft asociate.
• diverse • valuta
opțiuni depozitului

Tipul
Denumire
depozitulu
a băncii
i

Datele de
Scadența
identitate
depozitulu
ale
i
clientului
• data • tipurile
constituirii ratei
depozitului dobânzii

Figura 4.4. Părţile component ale contractului de depozit

Băncile indică în contract o multitudine de opţiuni, printre care:

Opţiunea de capitalizare (acumulare) a dobânzii:
- fără capitalizare – dobânda simplă (liniară);
- cu capitalizare – dobânda compusă (exponenţială).
Opţiunea de plată a dobânzii achitată persoanelor fizice:
- periodic, de regulă lunar;
- la început sau la scadentă.
Opţiunea de prelungire automată a depozitului:
- cu prelungire automată;
- fără prelungire automată.
Comisioane de retragere:
- la data scadentei, de regula 0;
- nu se permit retrageri.
Resursele depozitare formează cuantumul majoritar al resurselor atrase din motivele reflectate în
figura 4.5.

existenţa volumul
Formează Relaţiile prin intermediul
necesităţii unui depozitelor
funcţia depozitare stau sunt cele mai depozitelor se
depozit pentru realizează formează
principală a la baza relaţiei ieftine din toate posibilitatea de
efectuarea volumul
băncii – de între bancă şi resursele atrase economisire a
decontărilor populaţiei
încrederii în
depozitare client
bancare bancă

Figura 4.5. Atractivitatea resurselor depozitare

Cu toate acestea, toate băncile respectă câteva principii de bază în organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor de
depozit, ce constau în următoarele:
- operaţiunile de depozit trebuie să contribuie la obţinerea profitului sau să creeze condiţii pentru obţinerea
profitului în viitor;
- operaţiunile de depozit trebuie să fie diverse şi efectuate de persoane diferite;
- o atenţie sporită în procesul de organizare a operaţiunilor de depozit se va acorda depozitelor cu dobîndă;
- trebuie să se asigure legătura reciprocă între operaţiunile de depozit li cele de credit după termene şi sumele
depozitelor şi creditelor;
- organizînd operaţiunile de depozit şi de creditare banca trebuie să tindă spre reducerea mijloacelor sale temporar
libere;
21
 - banca trebuie să ia măsuri de dezvoltare a serviciilor ce vor asigura atragerea depozitelor.
Soldul contului de depozit poate să rămână nemodificat într-o anumită perioadă de timp sau poate suferi
modificări de la o zi la alta, ca urmare a plăţilor şi încasărilor, respectiv a depunerilor sau a retragerilor operate prin contul
respectiv.
Din moment ce mijloacele atrase sunt folosite ca sursă principală pentru acordarea de credite, băncile comerciale
respectă în permanenţă următoarele principii: termenul, lichiditatea, riscul nerambursării, profitabilitatea. Când resursele
sunt plasate, se studiază în profunzime: perioada de plasare, posibilul risc de nerambursare a respectivelor resurse, apărut
în urma plasării şi dacă rata profitului la credite va acoperi cheltuielile suportate de bancă în scopul atragerii acestor
mijloace.
Băncile nu fixează restricţii depunătorilor privind numărul de conturi de depozit deschise şi sumele depuse.
Depunătorii efectuează operaţiuni de primire şi restituire a depozitelor în acele bănci în care au fost deschise conturile
respective.
Retragerea depozitelor poate fi efectuată numai de depunătorii (titularii contului de depozit) de vârstă majoră.
Depunătorul poate delega dreptul său de depozit altei persoane numai prin procură autentificată, în care se menţionează
datele de identificare ale persoanei respective şi cota de primire a depozitului (parţial sau în integral), termenul de
gestionare a contului de depozit şi alte condiţii.
Depunătorii au dreptul de a face dispoziţii testamentare privind depozitele personale pentru cazuri de deces.
Suma de depozit poate fi atribuită prin dispoziţia testamentară unei sau mai multor persoane care intră sau nu în cercul de
moştenitori legitimi, precum şi persoanelor juridice sau statului. în dispoziţia testamentară se va indica numele şi
prenumele persoanei căreia i se atribuie depozitul, data întocmirii şi legalizării documentului respectiv.
Costul depozitelor bancare
Constituirea unui depozit nu este, în general, comisionată de către bănci. Operaţiunea este însă
condiţionată de deschiderea unui cont curent, ceea ce conduce în majoritatea cazurilor la apariţia unor
comisioane. Cele mai multe bănci practică la aceste produse comisioane de administrare, care se percep lunar.
Costul lor nu este întotdeauna neglijabil, deoarece poate ajunge şi peste 2 euro pe lună.
Rata dobânzii este cel mai important cost. În sens restrâns, dobânda reprezintă excedentul ce revine
proprietarului capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată
pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat.
Banca plăteşte deponentului o dobânda în mărimea şi în modul prevăzut de condiţiile depozitului.
Modul de calcul al dobânzilor poate fi simplu şi capitalizat. Dobânzile bonificate de către bănci la conturile de
depozit depuse spre fructificare se calculează după formula clasică:
D = (S x T x Rd) / 360 (365) x 100, (4.1)
unde: D este suma dobânzii; S - soldul contului de depozit; T - timpul pentru care se calculează dobânda (în
zile); Rd - rata procentuală a dobânzii.
Băncile propun clienţilor dobânzi capitalizate la depozite în cazul stimulării atragerilor de resurse
băneşti disponibile. Băncile vor calcula dobânda bonificată în mod capitalizat utilizând următoarea formulă:
D= S1 –S-S1 = S (1+Rd) x ,t (4.2)
unde: S1 - suma totală a depozitului; Rd este stabilită în funcţie de perioada supusă capitalizării; t - timpul
(numărul capitalizărilor).
Pentru a putea retrage banii mai uşor, fără sa stai la coada la ghişeu, multe produse bancare de
economisire au ataşat un card de debit. În funcţie de strategia băncii, cardul poate fi oferit fără taxă de emitere
şi administrare sau va trebui ca deponentul să plătească şi aceste comisioane. Deschiderea şi lichidarea
depozitului sau vizualizarea soldului acestuia prin internet banking presupune plata unui abonament la acest
serviciu. La unele bănci serviciul de internet banking este gratuit.
Lichidarea depozitului înainte de termen duce la pierderea dobânzii. Un aspect important este că dacă
posesorul contului apelează la fondurile din depozit înainte de expirarea termenului, el poate pierde aproape
toata dobânda în funcţie de condiţiile contractului. Pentru lichidarea depozitului înainte de termen, băncile
acordă doar dobânda la vedere (foarte scăzută comparativ cu dobânda la depozite, de circa 2% ) sau nu plătesc
nici un fel de dobândă.
Garantarea depozitelor în sistemul bancar autohton
Un sistem eficient de garantare a depozitelor trebuie să se bazeze pe un număr de elemente externe sau
precondiţii. Aceste precondiţii, deşi sunt în majoritate în afara jurisdicţiei sistemului de garantare a depozitelor,
au un impact direct asupra sistemului şi includ:

22
 regim de
comunicare
cadru legal
publică bine
dezvoltate
guvernanţa solidă a supraveghere şi
entităţilor reglementare
responsabile de prudenţială
asigurarea stabilităţii solide
financiare

evaluarea
elementele
permanentă a
sistemului eficient de regim de
economiei şi a
garantare a răspundere
sistemului
depozitelor
bancar

Figura 4.6. Părţile componente ale sistemului eficient de garantare a depozitelor

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

1. În funcţie de modul de funcţionare:
- structuri mutuale - utilizat pentru acoperirea cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor
falimentare. Sistemul mutual utilizat cu precădere în practica băncilor americane presupune răspândirea
solidară pentru toate băncile membre privind acoperirea cheltuielilor, necesitate de satisfacere a obligaţiilor
băncilor declarate în stare de faliment;
- sisteme organizate sau propriu-zise bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop. Sistemul
asigurării organizate presupune existenţa unui asigurator care să administreze fondul de asigurare constituit prin
aportul băncilor asigurate.
Şi în sistemul asigurării depozitelor se pune problema alegerii între soluţia publică şi cea privată.
Teoretic şi practic se promovează şi sisteme de asigurare mixtă.
2. În funcţie de modul de administrare:
fondurile administrate public - create şi administrat de organe publice centrale sau locale;
fondurile administrate privat – create şi administrat de persoane private.
3. În funcţie de modul de caracterul contribuţiilor:
- fondurile obligatorii presupun participarea obligatorie a tuturor băncilor din sistem;
- fondurile facultative participare la dorinţa băncii.
Sistemul asigurării organizate a depozitelor implică de asemenea opţiunea între obligatoriu şi facultativ.
Unele opinii consideră că opţiunea, respectiv gradul de angajare abăncilor în procesul de asigurare depinde de
severitatea supravegherii bancare, astfel:
- dacă reglementările bancare sunt formale ele vor determina pentru bănci atitudini agresive în
managementul bancar;
- dacă normele de supraveghere bancară sunt mia severe, băncile agresive sunt cele mai interesate în
promovarea asigurării.
În Republica Moldova, Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică.
Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Fondul de garantare a depozitelor în
sistemul bancar garantează, în condiţiile şi în limitele prevăzute de Legea nr.575-XV din 26.12.2003 privind
garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, depozitele în moneda naţională şi în valuta străină
deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi persoane fizice în băncile autorizate.
Fondul garantează depozitele ce au forma unui sold creditor care rezultă din fondurile existente în
conturile persoanelor fizice sau din situaţii tranzitorii create prin operaţiuni bancare, ce urmează a fi restituit de
către bancă în condiţii legale şi contractuale aplicabile, precum şi cele ce au forma unei datorii către o persoana
fizică, reprezentată printr-un titlu de creanţă emis de bancă. Informaţiile privind tipurile de depozite (operaţiuni
bancare) garantate se găsesc în materialele destinate informării publicului despre serviciile acordate de către
bancă.
 Mărimea actuală a sumei garantate este de 50000 lei.
Consiliul de administraţie al lui este compus din cinci membri:
- un membru propus de Asociaţia Băncilor din Moldova;
23
- un membru propus de Ministerul Justiţiei;
- un membru propus de Ministerul Finanţelor;
- un membru propus de Banca Naţională a Moldovei;
- un membru propus de Ministerul Economiei.
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar (FGDB) îndeplineşte în prezent (în afară de funcţia
de garantare a depozitelor) şi funcţii din aria stabilizării bancare.
Este vorba de patru astfel de funcţii de stabilitate bancară:
- transferul total sau parţial de active şi pasive ale unei instituţii de credit către una sau mai multe
instituţiile eligibile;
- administrator delegat şi, după caz, acţionar la o instituţie de credit în dificultate, dacă anterior s-a
dispus măsura suspendării drepturilor de vot în privinţa acţionariatului care deţine controlul asupra instituţiei de
credit respective;
- transferul de active şi pasive de la o instituţie de credit către o bancă-punte care se constituie în acest
scop;
- exercitarea calităţii de acţionar unic şi a atribuţiilor consiliului de supraveghere al unei bănci-punte.
Potrivit FGDB, „indiferent de responsabilităţile specifice schemelor de garantare a depozitelor,
modalitatea în care se realizează reglementarea şi supravegherea bancară, precum şi modul în care sunt soluţionate
situaţiile băncilor cu probleme au un impact major asupra costurilor şi a altor aspecte ale activităţii schemelor de
garantare a depozitelor.

TEMA 5. Operaţiuni bancare

Tema pentru seminar:
1. Definirea şi clasificarea operaţiunilor bancare
2. Definirea creditelor bancare
3. Tipologia creditelor bancare
4. Costurile aferente creditului bancar
-1-
Prin operaţiuni bancare se înţelege fonduri încredinţate de public, operaţiunile de credit pe care le gestionează o
bancă sau punerea la dispoziţia clientelei a mijloacelor de plată şi a altor servicii bancare.
În cadrul operaţiunilor bancare se includ două grupe mari:
1) operaţiuni bancare fundamentale ;
2) operaţiuni bancare accesorii.
Operaţiunile bancare fundamentale – sunt acelea prin care se realizează funcţionarea pro-prie a băncii, adică
funcţia de intermediar în operaţiunile de credit fie că se acţionează pentru a adu-na economiile, fie că se acţionează pentru
întrebuinţarea economiilor mobilizate. La rândul lor, operaţiunile fundamentale cuprind: operaţiuni pasive – acelea la care
banca participă calitate de debitor pentru că ea primeşte un credit, de exemplu în cazul unui depozit bancar; operaţiuni
active acelea la care banca participă în calitate de creditor, ea făcând în acest caz o creditare, de exemplu când se acordă
un credit.
Operaţiunile accesorii – sunt acelea în cursul cărora banca nu este nici debitoare nici creditoare, dar asigură o
prestare de servicii, ca de exemplu serviciul de depozit în păstrare de titluri de valori, serviciul încasări de titluri şi a altor
documente etc. În timp ce operaţiunile fundamentale sunt operaţiuni tipice ale activităţii bancare şi nu pot fi efectuate în
afara exerciţiului băncii, nu acelaşi lucru se poate spune despre operaţiunile auxiliare, chiar dacă, cel mai adesea în
practică sunt conexe exerciţiului activ al băncii.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni în care băncile îşi angajează resursele în vederea
îndepliniri funcţionalităţii lor statutare a obţinerii de profit. Activele şi pasivele băncii comerciale sunt strâns legate între
ele. Efectuând operaţiunile sale băncile permanent controlează stare a pasivelor sale, resurse libere, costul capitalului atras
şi a economiilor. Dacă fluxul mijloacelor băneşti se micşorează banca va fi obligată să modifice politica sa în domeniul
operaţiunilor active, să se dezică de propunerile rentabilităţii, să vândă o parte din subdiviziuni din portofoliul său, etc.
La rândul său operaţiunile active se grupează în patru grupe mari:
a) operaţiuni de creditare, în urma cărora se formează portofoliul de credit al băncii;
b) de investiţii, ce constituie baza formării portofoliului de investiţii;
c) de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor săi;
d) alte operaţiuni.
Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un risc potenţial. La nivelul băncilor comerciale se
desfăşoară trei mari tipuri de operaţiuni:
􀂾 operaţiuni pasive;
􀂾 operaţiuni active;
􀂾 operaţiuni desfăşurate în afara bilanţului.
24
 Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscuri de nerambursare.
Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate de către
instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii
funcţiilor specifice.
Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, aşa încât
plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.
Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte, din punct de vedere al maturităţilor, iar pe de
altă parte, din punct de vedere al dobânzilor.
-2-
În economia de piaţă contemporană un rol important îl ocupă creditul bancar care poate fi definit ca reprezentând
operaţiunea prin care împrumutatul (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse băneşti în schimbul unei
promisiuni/angajament de rambursare viitoare, însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează banca. Prin urmare, creditul
bancar presupune acordarea de credite sub formă bănească, constând în punerea la dispoziţia unui debitor a unui anumit
capital pentru un timp delimitat, cu promisiunea acestuia de a restitui capitalul la expirarea termenului şi de a plăti
dobânda aferentă.
În Republica Moldova creditul este definit drept una din următoarele situaţii:
 orice angajament de a acorda bani ca împrumut, cu condiţia rambursării lor, a plăţii dobânzii şi a altor plăţi
aferente;
 orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei;
 orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a efectua o plată
Creditul bancar joacă un rol esenţial în cadrul economiei, concretizat în figura 4.1:
mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în
economie, redistribuindu-le sporeşte puterea de acţiune productivă a
capitalului, punând în mişcare forţe economice latente şi contribuind
la creşterea avuţiei reale a societăţii;

diminuează iniţiativele nerentabile, păguboase;

asigură transformarea economiilor în investiţii, fiind un important

factor al creşterii economice;

promovează relaţiile economice internaţionale (comerţul exterior);

contribuie la stăvilirea fenomenului inflaţionist prin reglarea ratei

dobânzii şi la asigurarea stabilităţii preţurilor, reglând dimensiunile
cererii şi ofertei de mărfuri.
Figura 5.1. Rolul creditului în economie

Pentru evidenţierea principiilor creditării bancare, a funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară
prezentarea elementelor incluse în relaţiile de credit, dintre care enumerăm:
a) participanţii la raportul de credit;
b) promisiunea de rambursare;
c) scadenţa;
d) dobânda (preţul creditului).
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul. Debitorul, alt
participant la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul.
Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile ample ale
creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia;
statul, agenţii economici.
Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare
pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile
monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct,
fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare.
Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza
disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul social al altor agenţi
25
economici şi ca subscriitori la titlurile emise de stat.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul
important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anii 2006 - 2008, de exemplu, potenţialul de economisire al
populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şi valută, l-a depăşit pe cel al agenţilor economici. O asemenea tendinţă
este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţiei la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel
al întreprinderilor.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente
bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale
ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a
înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului
împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului.
Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau
poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte
măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de
credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de
îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de natura
elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de particularităţile sectorului de
activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la
24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt
sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.
Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura de specialitate,
preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul
împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii
se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de
credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra
producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea
cererii de credite [8, p. 67 - 68].
Principiile fundamentale ale activităţii de creditare tradiţională, cât şi de promovare a produselor creditare noi, în
cadrul băncilor sunt:
1. Minimizarea riscurilor bancare – de nerambursare a creditului acordat şi de neplată a dobânzii (pe întregul
sistem de administrare a creditelor, inclusiv etapa de examinare a cererilor solicitanţilor, etapa de acordare şi etapa de
monitorizare);
2. Folosirea după destinaţie a creditelor – utilizarea în strictă corespundere cu destinaţia lor, conform
contractului de credit şi documentaţiei respective;
3. Garantarea creditului sub toate formele corespunzătoare, prevăzute de Legislaţia Republicii Moldova (legea
„Cu privire la gaj”, Codul Civil al Republicii Moldova, Regulamentul B.N.M. „Cu privire la activitatea de creditare a
băncilor care operează în Republica Moldova”);
4. Creditul se acordă contra unei plăţi, determinată de destinaţia, forma de garantare, durata termenului, gradul
de risc şi valoarea resurselor atrase;
5. Solvabilitatea beneficiarului de credit (se acordă credite doar solicitanţilor care pot să asigure rambursarea lor
în termenul stabilit şi să achite dobânzile cuvenite, şi ai căror indicatori de solvabilitate se menţin în limitele normelor în
vigoare). Deci, solvabilitatea se calculă în baza a câtorva formule elaborându-se un scoring. Apoi se elaborează o
concluzie privind acordarea creditului.
6. Exigibilitatea creditării. Este acordarea diverselor tipuri de credite, inclusiv, produse şi servicii de credit
moderne, şi optimizarea modului de abordare a minimizării maxime a riscurilor de credit şi altor categorii de riscuri
financiare [30, p. 45 - 47 ].
-3-
Potrivit literaturii de specialitate se deosebesc un şir de principii de clasificare a creditelor bancare. Mai jos vom
cîteva din ele care după părerea noastră sînt cele mai importante.
a) Credite care se oferă după perioada de acordare se pot grupa în: credite la vedere şi credite la termen.
1. Creditele la vedere sînt credite care se acordă pe termene foarte scurte agenţilor economici cu o situaţie
financiară şi economică foarte bună care, din anumite motive, nu pot face temporar faţă plăţilor. Aceste credite sînt
26
eliberate la solicitarea agenţilor economici prin intermediul contului curent în limita unui plafon stabilit de bancă.
Asemenea credite se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în cadrul fluxului de lichidităţi, ca urmare a
întîrzierii încasărilor faţă de plăţi.
2. Creditele la termen se împart la rîndul lor în:
a) credite acordate pe termen scurt (acordate pe o durată de la 1 lună la 12 luni);
b) credite acordate pe termen mediu (termenul cuprins între 1 an şi 5 ani);
c) credite acordate pe termen lung (acordate pe o durată mai are de 5 ani).
Creditele pe termen scurt sînt acordate pentru finanţarea stocurilor sezoniere. Creditele pentru finanţarea
stocurilor sezoniere de materii prime şi produse se acordă agenţilor economici care constituie astfel de stocuri (produse
agricole, agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum şi orice alte stocuri care nu sînt de natura celor
curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire). În vederea
acordării creditelor, ofiţerii de credite vor analiza şi verifica la faţa locului existenţa stocurilor sezoniere, condiţiile de
păstrare, calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin contracte şi comenzi ferme.
Credite pentru export au ca destinaţie finanţarea necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor ocazionate de
activitatea de export cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii
externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea şi felul
mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată. Creditele pentru export se acordă pentru
aprovizionări cu materii prime şi materiale, combustibili, energie, etc. Din ţară şi din import, în vederea realizării de
produse cu desfacere asigurată la export, fără a depăşi 12 luni de la acordare, cu excepţia produselor cu ciclu lung de
fabricaţie.
Obiectul creditelor pentru echipament pe termen scurt îl constituie acoperirea temporară a decalajului dintre
resursele proprii şi cheltuielile pentru finanţarea investiţiilor productive (corporale şi necorporale) ale agenţilor
economici. Creditarea pe termen scurt se face pe total activitate de investiţii sau pe obiective ori acţiuni de investiţii.
Termenul maxim de creditare este de 12 luni. Principalele cauze care pot determina lipsa temporară de resurse proprii
pentru investiţii sînt: decalajul între constituirea resurselor proprii, conform bugetului de venituri şi cheltuieli şi
necesităţile de plată, rezultate din derularea contractelor cu furnizorii şi atreprenorii pentru investiţii; realizarea în avans a
unor cheltuieli de investiţii reprezentînd lucrări şi/sau achiziţii de utilaje.
Creditele pe termen mediu şi lung se acordă pentru realizarea unor obiective de investiţii, respectiv:
- achiziţionarea unor maşini şi utilaje predestinate lucrărilor din agricultură, comerţ, industrie şi transport;
- amenajarea, transformarea, reutilarea capacităţilor de producţie sau a spaţiilor comerciale; prestările de servicii,
asigurarea cu spaţii proprii ori închiriate în concesiune sau locaţie de gestiune;
- achiziţionarea animalelor de producţie, reproducţie şi tracţiune;
- procurarea acţiunilor de către asociaţiile salariaţilor şi membrii societăţilor comerciale care se privatizează;
- achiziţionarea de linii noi de fabricaţie, tehnologii noi;
- construirea fabricilor, centrelor comerciale, centrelor turistice.
Acordarea creditelor pe termen mediu şi lung pentru realizarea unor obiective de investiţii se va efectua doar
acelor agenţi economici, care prezintă garanţii materiale şi morale cu privire la posibilităţile de rambursare a obligaţiilor
faţă de bancă.
b) Credite acordate în funcţie de tipul beneficiarilor de credit sînt:
- credite acordate populaţiei;
- credite acordate agenţilor economici;
- credite interbancare;
- credite acordate statului.
1. Credite acordate populaţiei. Acestea de regulă sînt credite acordate pe termen scurt şi mediu. Ele necesită
garanţii din partea populaţiei. Ca garanţii pot servi mărfurile procurate din aceste credite cît şi garanţii suplimentare.
Băncile comerciale contribuie în mod substanţial la ridicarea nivelului de trai al populaţiei prin acordarea
creditelor de consum, creditelor pentru educaţie şi învăţămînt, pentru procurarea, reconstrucţia imobilelor.
Creditele acordate populaţiei pot avea următoarea destinaţie:
- pentru cheltuieli curente ca împrumuturi personale, se acordă pe termen de la 3 luni pînă la 2 ani. Pentru Franţa
acestea nu depăşesc veniturile titularului pe 3 luni;
- procurarea mărfurilor mai puţin preţioase ca: televizoare, mobilă, maşini de spălat, tehnică de bucătărie, etc.
Aceste credite sînt acordate pe termen scurt;
- pentru procurarea foilor turistice şi tratamentelor medicale;
- pentru procurarea automobilelor. Acestea se acordă pe termen de 1-5 ani şi se procură direct de la producător
sau de la comercianţii înregistraţi oficial;
- credite pentru studii. Aceste credite nu sînt profitabile pentru bănci, dar în schimb sînt profitabile pentru
investirea în capitalul uman. Ele asigură întreţinerea studenţilor pe parcursul anului de studiu şi acoperă total sau parţial
taxele şcolare;
- credite pentru procurarea locuinţelor sau construcţia lor. De obicei locuinţa dată serveşte ca ipotecă pentru
27
creditul acordat.
2. Credite acordate agenţilor economici. Creditarea agenţilor economici atrage după sine prosperarea economiei
naţionale a unei ţări. Se cunosc mai multe modalităţi de acordare a creditelor persoanelor juridice:
Avansurile în cont curent reprezintă creditele acordate de bancă pentru necesităţile curente privind acoperirea
cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil. Aceste credite nu impun scadenţe fixe de rambursare şi se bazează pe o
deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii. Ele de obicei, nu necesită garanţii materiale, dar sînt asigurate prin garanţii
morale. Aceste credite, de regulă, se acordă pe termen scurt. O pondere destul de mare a acestor credite o întîlnim în
Anglia şi SUA.
Linia de credit reprezintă o modalitate generală de acordare a creditelor. Creditarea se efectuează în cont curent
sau într-un cont separat de împrumut. Creditul acordat în cont curent se face în urma unei cereri aprobate de către bancă,
în limitele unui plafon stabilit de aceasta.
Se mai întîlneşte o formă a liniei de credit care funcţionează după sistemul revolving, în baza unui contract de
credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod
fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit aprobat. Utilizările din deschideri de linii de credit se pot acorda
fie pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie, desfacere, fie a unor subactivităţi,
proiecte, contracte, etc, care prin natura lor se efectuează şi se evidenţiază distinct. Aceste credite se deschid, de regulă, pe
cel mult 12 luni, termenele uzuale de acordare e acestora fiind de 90 sau de 180 zile.
Credite de scont se folosesc pentru subscrierea de titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor economici la
bursă. Băncile comerciale vor acorda astfel de credite cu următoarele condiţii:
- posesorului titlului de credit să fie client al băncii la care se solicită scontarea;
- titlul să fie acceptat legal la plată;
- intervalul de timp, din momentul prezentării la scont şi scadenţa să nu depăşească 12 luni.
Portofoliul titlurilor de credit, în vederea scontării, va fi însoţită de o cerere de scontare din care trebuie să rezulte:
datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului şi banca acestuia, data emiterii titlurilor, suma, data scadenţei,
precum şi obligaţia expresă de a achita băncii taxa de scont. Toate titlurile depuse spre scontare se înscriu într-un registru
special.
Creditele pentru activităţi de leasing şi factoring. Acestea se acordă societăţilor specializate în activităţi de leasing
şi factoring.
Creditele de factoring se acordă în baza unei cereri, însoţită de un borderou al facturilor care să cuprindă
următoarele elemente obligatorii: numărul şi data facturii, valoarea şi plătitorul, banca acestuia şi scadenţa. Se vor evalua
condiţiile de bonitate şi aspectele nefinanciare ale clienţilor în calitate de solicitanţi de credite. Se va verifica dacă
facturile date nu au fost creditate prin alte modalităţi sau nu au fost asigurate de o altă sursă de finanţare.
Societăţilor de leasing li se acordă credite pe un termen de 5 ani pentru cumpărarea de active care fac obiectul
tranzacţiilor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depăşi 85% din preţul de achiziţie a activelor ce urmează a fi
închiriate. Acordarea creditelor pentru operaţiuni de leasing presupune respectarea următoarelor condiţii:
- existenţa contractelor de leasing;
- activele care fac obiectul contractului de leasing să fie asigurate;
- termenul de acordare a creditului să nu depăşească durata contractului de leasing;
- plata chiriei să se efectueze din contul societăţilor de leasing.
Ca garanţii pentru creditul de leasing vor servi activele ce fac obiectul contractului de leasing şi cesiunea de
creanţă asupra încasărilor chiriilor.
3. Credite acordate altor bănci. Creditele împrumutate de la alte bănci sau de la Banca Naţională a Moldovei sub
formă de mijloace băneşti sau hîrtii de valoare, au ca scop menţinerea situaţiei rezervelor obligatorii şi solvabilităţii faţă
de clienţii băncii date. De obicei ele se solicită pe termen scurt, de la 1 zi pînă la maximum un an. Aceste credite sînt mai
sigure în comparaţie cu cele acordate populaţiei şi agenţilor economici şi au o dobîndă mai mică.
4. Credite acordate statului. Aceste tipuri de credite sînt acordate de banca centrală a statului cu următoarele
scopuri: finanţarea sectorului social (construcţia şcolilor, spitalelor); construcţia clădirilor de stat; construcţia şi instalarea
sistemelor energetice; cazuri de forţe majore, calamităţi naturale; construcţia şi instalarea traseelor de combustibili;
întreţinerea orfelinatelor, caselor de bătrîni; întreţinerea cheltuielilor armatei; acoperirea deficitului bugetar.
Drept asigurare pentru creditele acordate statului pot servi valorile mobiliare de stat şi garanţiile de stat.
c)În funcţie de destinaţie creditele se clasifică în:
- credite productive;
- credite consumative.
Creditele productive se împart în două categorii: pentru activitate curentă şi pentru activitate de investiţii.
Creditele pentru activitate curentă sînt creditele acordate pe termen scurt şi sînt acordate agenţilor economici
pentru desfăşurarea activităţii economice curente. Drept asigurare pentru astfel de credite poate servi ipoteca, garanţiile
bancare, cauţiunile, etc.
Creditele pentru investiţii sînt credite acordate pe termen mediu şi lung cu scopuri investiţionale. Acest tip de
28
credit implică în sine un risc mai mare de nerambursare şi de aceea băncile recurg la o analiză mai minuţioasă a situaţiei
economico-financiare actuale şi studiului de fezabilitate a solicitantului pe următorii 2-3 ani de activitate. La aceste
credite se stabileşte un grafic fix de rambursare care poate fi: trimestrial, simestrial, anual. De asemenea aceste credite se
pot acorda cu perioadă de graţie. Garanţiile la aceste credite, de obicei, este însăşi investiţia dată de rînd cu alte garanţii
suplimentare ale agenţilor economici.
Creditele consumative se acordat pe termen scurt şi mediu pentru acoperirea costurilor bunurilor şi serviciilor de
care beneficiază populaţia. Soldul creditului şi dobînzile aferente se rambursează din veniturile lunare ale populaţiei.
Garanţiile propuse în acest caz sînt obiectele procurate din acest credit cît şi obiectele materiale ale solicitantului.
d) În funcţie de calitatea lor creditele se împart în:
- credite performante;
- credite neperformante.
Creditele performante sînt acele credite care nu implică în rambursarea lor achitarea dobînzii restante.
Creditele neperformante reprezintă creditele neachitate în termenele stabilite în contractul de credit. În cazul în
care debitorul nu-şi achită la timp obligaţiile, creditul se trece pe un cont separat de credite restante, corespunzător
mărindu-se rata dobînzii şi aplicarea penalităţilor.
Creditele neperformante se împart la rîndul lor în: credit renegociat, credit prolongat, credite în stare de
acumulare, credite în stare de neacumulare.
e) După tipul de garantare creditele se împart în :
- credite garantate;
- credite negarantate.
Creditele garantate se divizează în: ipotecă, gaj, depozit bancar, cauţiune, garanţie bancară, asigurarea, mărfurile
şi bunurile acordate din credit.
Creditele negarantate sînt creditele care nu implică în sine garanţii materiale, ci garanţii morale. Sînt credite
acordate pe termen scurt, clienţilor permanenţi ai băncii cu o situaţie economico - financiară foarte bună.
- persoanelor fizice – pentru desfăşurarea activităţii economice legale, inclusiv pe bază de patent, pentru consum,
pentru procurarea bunurilor în rate
b) credite, acordate reieşind din durata creditului:
1) credite acordate pe termen scurt (acordate pe o durată de la 1 lună la 12 luni);
2) credite acordate pe termen mediu (termenul cuprins între 1 an şi 5 ani);
3) credite acordate pe termen lung (acordate pe o durată mai are de 5 ani).
c) credite, acordate în funcţie de destinaţia indicată în contractul de credit:
- pentru activităţi în agricultură/industrie alimentară – ex.: creşterea, păstrarea şi comercializarea recoltei;
creşterea, îngrăşarea şi vinderea şeptelului; pescuitul; lucrări în silvicultură etc.;
- pentru activităţi în industrie/comerţ – ex.: producerea, comercializarea cu amănuntul sau engross; prestarea
serviciilor: hoteliere, de spălătorie, medicale, consultaţii juridice şi contabile etc.;
- pentru executarea lucrărilor în industria energetică şi a combustibilului – ex.: producerea, import sau export,
transportare, distribuire, păstrare şi vînzare a resurselor energetice în orice formă: electricitate, benzină, cărbune, alt
combustibil.
- pentru procurarea imobilului/executarea lucrărilor de construcţie şi dezvoltare ex.: achiziţionare, construcţie,
reconstrucţie clădiri comerciale, industriale sau proprietăţi rezidenţiale; achiziţionare şi ameliorare de terenuri prelucrate
şi neprelucrate destinate amplasării construcţiilor sau zonelor de agrement etc;
- pentru consum – exemplu: procurarea imobilului, automobilelor personale, tehnicii de uz casnic, mobilei pentru
achitarea cheltuielilor privind studiile în instituţiile de învăţămînt etc.
d) credite acordate reieşind din tipul de valută:
- în lei moldoveneşti, destinate utilizării în RM sau, după convertire, folosite pentru executarea operaţiunilor de
import;
- în valută străină, destinate pentru executarea operaţiunilor de import, cu excepţia creditării din resursele
organizaţiilor financiare internaţionale.
e) credite acordate reieşind din modul de acordare:
- în numerar – suma creditului în lei, eliberată debitorului prin casieria băncii;
- prin virament – suma creditului în lei sau în valută, transferată în contul curent al debitorului, deschis în Bancă,
sau transferată direct în contul curent al partenerului de afaceri a debitorului.
f) credite, potrivit modalităţilor de acordare şi de rambursare a lor:
- ordinare, se acordă integral în baza unui document de plată şi se rambursează conform înţelegerii părţilor expusă
în contractul de credit şi în graficul de rambursare a creditului şi a dobînzii aferente: integral la data finală din contractul
de credit; în rate egale, periodic: lunar, trimestrial, semestrial, anual.
Creditul se consideră achitat complet în ziua, în care suma creditului devine egală cu zero, dar cu condiţia că toate
plăţile aferente creditului, calculate la această dată, sunt achitate indeferent de data finală a contractului de credit.

29
 - linia de credit se acordă în rate (de mărime egală sau arbitrare), pînă la concurenţa sumei, indicată în contractul
de credit (suma disbursărilor nu trebuie să depăşească suma conform contractului de credit) şi fiecare rată se eliberează în
baza unui document de plată şi se rambursează, conform înţelegerii părţilor stipulată în contractul de credit, în rate (de
mărime egală sau diferită) la discreţia debitorului, dar cu prevenirea Băncii sau conform graficului de rambursare.
Linia de credit se consideră rambursată complet în ziua, în care suma liniei de credit devine egală cu zero, cu
condiţia că toate plăţile aferente creditului, calculate la această dată, sunt achitate indeferent de data finală din contractul
de credit.
Linia de credit revolving este asemănătoare cu linia de credit. Diferenţa constă în posibilitatea utilizării sumei
creditului pînă la data finală din contractul de credit, efectuînd mai multe operaţiuni de debursare şi rambursare a
creditului în limita sumei conform contractului de credit.
La data finală din contractul de credit debitorul este obligat să ramburseze complet linia de credit revolving şi
toate plăţile aferente, calculate la această dată. Avantajul liniei de credit revolving constă în posibilitatea oferită
debitorului pe parcursul întregii perioade de validitate a contractului de credit de a întoarce o parte sau integral suma
creditului şi de a o lua iar parţial sau integral, ori de cîte ori consideră necesar. Suma (soldul) creditului egală cu zero în
cazul liniei de credit revolving nu este semnal de rambursare definitivă a creditului, precum este în cazul liniei de credit
obişnuite.
Linia de credit şi linia de credit revolving se acordă în funcţie de specificul activităţii, durata ciclurilor
tehnologice de producere, a proceselor biologice, modalitatea de vînzare şi plată, care determină situaţia economico-
financiară, şi, respectiv, capacitatea de rambursare a fiecărui împrumutat. De exemplu, în construcţii şi investiţii, mai
frecvent, este utilizată linia de credit, pe cînd în comerţ şi unele tipuri de procese industriale – linia de credit revolving.
Credite standard (A) reprezintă tipul de credite ce nu implică riscuri în privinţa rambursării ratelor scadente şi
achitării dobînzii la termen. Acestea se acordă clienţilor solvabili, care desfăşoară o activitate rentabilă.
Credite supravegheate (B) se acordă agenţilor economici cu o stare economico – financiară bună, în prezent, dar
pentru care, în perspectivă se prevăd unele greutăţi în menţinerea performanţelor financiare la acelaş nivel , ca urmare a
unor posibile probleme de natură organizatorică, de personal, legate de obiectul sau ramura de activitate. Riscul este
minim.
Credite substandarde (C) sînt credite acordate unor clienţi care, deşi în prezent au o situaţie economico-financiară
satisfăcătoare, tendinţa de înrăutăţire a activităţii lor este evidentă, existînd riscul imposibilităţii de a-şi onora obligaţiunile
integral faţă de bancă. Asemenea credite necesită o atenţie deosebită din partea conducerii băncii, deoarece există
probabilitatea ca banca să suporte pierderi dacă nu vor fi înlăturate neajunsurile.
Credite dubioase (D) sînt împrumuturi incerte din punct de vedere al rambursării creditelor şi plăţii dobînzilor.
Activitatea împrumutaţilor este nerentabilă, neasigurînd fondurile necesare onorării datoriilor. Probabilitatea pierderilor
este extrem de mare, dar există factori importanţi, concreţi şi bine argumentaţi care în timpul apropiat se vor realiza şi vor
contribui la ameliorarea situaţiei de rambursare a creditului.
Credite compromise (E) sînt împrumuturile care prezintă un risc pentru bancă. Activitatea nerentabilă a
împrumutaţilor determină incapacitatea acestora de a-şi onora obligaţiile faţă de bancă şi, în consecinţă, acumulările de
debite eronează garanţiile, banca neavînd posibilitate de a se proteja împotriva riscului de neplată.
Băncile clasifică activele şi angajamentele condiţionale cel puţin trimestrial, în corespundere cu prezentul
Regulament şi cu politica şi procedurile proprii, elaborate de fiecare bancă în corespundere cu acesta. Activele şi
angajamentele condiţionale noi trebuie clasificate la momentul apariţiei activelor în bilanţul băncii, iar angajamentele
condiţionale la momentul luării în evidenţă la conturile extrabilanţiere. În baza clasificării, mărimea necesară a
mijloacelor rezervate în conturile reduceri/provizioane pentru pierderi la active/angajamente condiţionale se determină în
conformitate cu prezentul Regulament.
Mijloacele rezervate în contul reduceri pentru pierderi la active se utilizează pentru acoperirea activelor
clasificate compromise (pierderi). Aceste active se trec la scăderi din contul reducerilor pentru pierderi la active, în
corespondenţă cu conturile activelor în decursul următorului trimestru după data gestionară la care au fost clasificate în
acest mod. Concomitent, aceste active sunt înregistrate la contul memorandum.
Activele clasificate compromise (pierderi) la data gestionară nu trebuie reflectate în bilanţul băncii la următoarea
dată gestionară.
Suma necesară a mijloacelor pentru rezervarea în conturile reduceri/provizioane pentru pierderi la
active/angajamente condiţionale se formează în următoarele mărimi de la suma activelor /angajamentelor condiţionale din
fiecare categorie de clasificare:
1. Standard 2 %;
2. Supravegheate 5 %;
3. Substandard 30 %;
4. Dubioase (îndoielnice) 60 %,
5. Compromise (pierderi) 100 % [14].
Completarea conturilor reduceri/provizioane pentru pierderi la active/angajamente condiţionale până la nivelul
necesar se efectuează în volum integral din contul cheltuielilor (conturile „Defalcări pentru reduceri pentru pierderi la
30
active” şi „Cheltuieli cu provizioane la angajamente condiţionale”) şi se reflectă în bilanţul contabil şi în raportul privind
rezultatele financiare ale băncii.
-4-
Când o persoană doreşte să contracteze un credit, primul lucru la care se gândeşte este valoarea dobânzii
percepute de bancă. Însă, de cele mai multe ori comisioanele sunt cele care fac un credit ieftin sau scump.
În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe care părţile, în principiu, sunt libere
să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care pentru client
reprezintă costul creditului, cuprinde două componente principale (comisionul si dobânda), la care se poate adăugă
penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor.
Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:
a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia clientului a fondurilor,
calculat procentual la valoarea creditului;
b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin contract dreptul de a fi
remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma
respectivă, banca a fost în imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se
exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la perioada de neutilizare, fie într-o
sumă forfetară;
c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării condiţiilor contractuale, perceput pentru operaţiunile băncii în
legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul său, mai multe ipostaze: comisionul de mişcare (calculat pe baza
valorii totale a remiterilor) şi comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială (în cazul contractului
de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor de credit scontate; comisionul pentru
serviciile de casierie pe care le implică utilizarea creditului etc..
Există mai multe tipuri de comisioane practicate de bănci ce ţin de derularea unui credit, acestea putându-se
structura în comisioane percepute la acordarea creditului şi comisioane de administrare a creditului.
Tabelul 5.1
Tipologia comisioanelor percepute de bănci de la beneficiarii de credite
Tipul comisionului Caracteristica comisionului
Comisioane la acordarea creditului
Comision de analiză dosar Poate fi un procent din suma acordată sau poate avea o valoare minimă. În cazul existenţei unei
sume fixe minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru clienţii care contractează un
credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui tip de comision ar fi fost mai avantajos
pentru creditele mici). Poate fi un procent din suma acordată sau poate avea o valoare minimă.
În cazul existenţei unei sume fixe minime, acest lucru poate constitui un dezavantaj pentru
clienţii care contractează un credit de o valoare mică (un nivel procentual al acestui tip de
comision ar fi fost mai avantajos pentru creditele mici).
Comision de deschidere cont Orice operaţiune a unui client prin intermediul băncii se derulează prin intermediul contului
curent. Astfel, pentru acordarea unui credit este necesara în prealabil deschiderea unui cont
curent. Pentru acest lucru, băncile percep un comision specific.
Comision consultare a Ca documentaţie a dosarului de credit, clienţii băncilor trebuie sa completeze acordurile de
Biroului de Credit consultare a bazelor de date ale Biroului de Credit.
Pentru interogarea acestor baze de date, banca percepe aceste comisioane de consultare, de
obicei stabilite în sumă fixă (flat).
Comision emitere card Beneficiarii de carduri de debit şi credit plătesc pentru eliberarea unei cârti de debit şi credit
acest tip de comision.
Comisioane de gestiune a creditului
Comision de administrare În general, acest tip de comision se plăteşte lunar, este inclus în rata lunară a creditului şi se
credit calculează ca procent din soldul curent al creditului.
Comision de administrare a Similar cu costul deschiderii contului curent, banca poate percepe şi un comision de
contului curent administrare a contului curent (lunar sau anual).
Comision de risc financiar Băncile încheie convenţii de asigurare a riscului de neplată pentru creditele acordate persoanelor
fizice. În baza acestor convenţii, banca plăteşte societăţii de asigurare o primă de asigurare
pentru creditele care fac obiectul contractului. Suma asigurată (baza de calcul a acestei prime)
este reprezentată de valoarea creditului (sau soldul creditului), şi poate include şi un anumit
număr de dobânzi din planul de rambursare. La suma asigurată se aplică procentul de primă,
stabilit în convenţiile de asigurare. În funcţie de modul de plată a acestei prime, se
reglementează prin normele interne ale băncii modul de percepere de la client a acestui comision
de risc financiar. Astfel, acesta poate fi încasat la acordarea creditului (ca procent din valoarea
creditului – plafonul acordat) sau poate fi inclus în rata lunară a împrumutului, ca procent din
soldul curent al creditului.
Prime de plata aferentă Primele de plată aferente asigurărilor solicitate de bancă pot fi aferente: asigurărilor de viaţa,
asigurărilor asigurării imobilului ipotecat, asigurării autovehiculului gajat în cazul persoanelor fizice.

31
 Comision de neutilizare
Comision de rambursare
anticipată
Comision de reeşalonare,
rescadenţare, reactivare
Comision emitere SGB
Comision refacere grafic de
rambursare
Comision administrare cont
de card
Comision retragere bani de
pe card
Comision eliberare extras de
cont
Pentru neutilizarea plafonului de credit, dincolo de perioada de angajare a creditului, băncile
percep comision de neutilizare, calculat ca procent din soldul neutilizat (înregistrat în
extrabilanţ).
În cazul în care se doreşte achitarea creditului în avans faţă de perioada din contractul de credit,
se percepe un comision de rambursare anticipată.
Reeşalonarea, rescadenţarea, reactivarea reprezintă metode de restructurare a unui credit la care
banca poate recurge atunci când clientul întâmpină dificultăţi în rambursarea debitelor scadente.
Pentru aceste facilităţi acordate de bancă se percep comisioane specifice.
Costul emiterii unei scrisori de garanţie bancară constă în comisionul perceput de bancă pentru
emitere. Asociat acestui produs de creditare sunt şi comisioanele pentru modificarea scrisorii de
garanţie bancară.
În cazul în care clientul doreşte mutarea scadenţelor intermediare ale creditului în alte zile decât
cele stabilite în planul iniţial de rambursare, se reface scadenţarul, cu perceperea unui comision
pentru aceasta operaţiune.
Similar comisionului de administrare a contului curent este şi acest comision de administrare a
contului de card, pentru beneficiarii de cărţi de debit şi credit.
Retragerile banilor de pe card reprezintă o alta sursă de venit pentru bănci. Astfel, la fiecare
extragere este perceput un comision din suma retrasă. Daca banii sunt scoşi de la bancomatul
unei alte bănci, atunci comisionul perceput este mai mare.
La cererea clientului, pentru vizualizarea operaţiunilor efectuate într-o anumită perioadă prin
contul bancar, se poate elibera un extras de cont, pentru care se percepe comision.

Comisionul de analiză dosar nu are un impact prea mare asupra costului total al creditului, chiar şi atunci când
nivelul sau este ridicat. În schimb, comisioanele lunare, chiar dacă pot părea nesemnificative au impact mult mai mare. În
plus, baza de calcul la care se aplică are o foarte mare importanţă.
Aşa dar, nu trebuie ignorate nici comisioanele. Acestea au început să deţină o pondere tot mai importantă în
costul total al creditului, în special comisioanele lunare.
Exemplu: Să luam cazul unui credit de 50.000 euro pe 25 ani cu o rată a dobânzii de 8%. Plata unui comision de
200 euro la acordare face ca DAE să urce la aproximativ 8,4%, fără alte costuri suplimentare. Acum să consideram un
credit care are doar un comision lunar de 0,2%, calculat la sold. DAE urcă în acest caz la 10,9%. Pe lângă costurile clasice
asociate unui credit, dobânzi şi comisioane, în relaţia de creditare intervin şi alte tipuri de costuri.
• În cazul creditelor în valuta care sunt utilizate şi rambursate în monedă naţională intervin aceste costuri de
schimb valutar. Fluctuaţiile cursurilor de schimb EUR/MDL, USD/MDL pot provoca creşteri şi scăderi
semnificative ale ratelor şi datoriei totale la creditele în valută, prin raportare la moneda naţională. De
Costurile de aceea, o importanţă deosebită o are corelarea veniturilor folosite pentru rambursarea ratelor (moneda la
schimb valutar care se raportează ele) cu ratele creditului şi cursul de schimb valutar la care se face conversia fiecărei
rate.

• Evaluarea garanţiilor se efectuează de către bancă, corespunzător prevederilor cuprinse în reglementările

Costuri de interne de evaluare ale băncii, privind evaluarea bunurilor de natura activelor imobilizate corporale şi
evaluare a necorporale. Costurile de evaluare sunt suportate de beneficiarul creditului.
garanţiilor
imobiliare

• Onorariile notariale se plătesc de către clientul beneficiar de credit, a cărui garanţii sunt de tip imobiliar
sau de tipul cesiunilor de creanţă.
Onorarii notar

Figura 5.2. Tipologia costurilor aferente creditului bancar

Pachetul de asigurări solicitat de bancă este un alt element de care trebuie minut cont. În timp ce asigurarea
imobilului este întotdeauna obligatorie, asigurarea de viaţă este impusă doar de unele bănci, în funcţie de politica proprie
de gestionare a riscurilor. Primele plătite pentru cele două poliţe se adăugă la costul total al creditului. Trebuie semnalat
ca există instituţii de credit care acorda gratuit fie una, fie ambele tipuri de asigurări.
Rata dobânzii este cel este cel mai important cost. În sens restrâns, dobânda reprezintă excedentul ce revine
proprietarului capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată pentru
cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat. Dobânda este aşadar venitul adus creditorului, încasat
de la debitor şi plătit de acesta din urmă pentru utilizarea unei sume de bani pe o perioadă determinată.
Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante:
a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;
32
 b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobânda variabilă;
c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul sursei de creditare;
dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a BNM etc.;
d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţa exprese ale ambelor părţi
sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată clientului, care achiesează tăcut (spre exemplu, în cazul în care
banca aduce la cunoştinţa clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tăcut noua dobândă dacă nu
rambursează restul creditului şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în contract, calculat de la data luării la
cunoştinţă).
Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura operaţiunilor de creditare, de durata împrumutului, de aspectele
cantitative şi calitative ale creditului.
Se disting astfel următoarele forme ale dobânzii la creditul bancar:
• Dobânda curentă. Serviciul datoriei asociat creditului este zero, toate ratele sunt
rambursate la timp, nu există obligaţii restante. Dobânda se păstrează la nivelul
iniţial stabilit în contractul de credit;
• Dobânda majorată. Clientul înregistrează întârzieri la plata obligaţiilor scadente.
În funcţie de starea curentă a Această dobândă se percepe la soldul curent al creditului din momentul (sau
creditului după o anumita perioadă reglementată intern) trecerii în conturile de restanţă a
datoriilor neachitate.;
• Dobânda restantă. Creditele neperformante sunt scoase din bilanţul băncii şi
înregistrate în evidenţa extrabilanţieră. Dobânda calculată la soldul acestor
credite reprezintă dobânda extrabilanţieră.

• Dobânda standard, reprezintă dobânda stabilită conform reglementarilor

În funcţie de modalitatea de interne ale fiecărei bănci;
stabilire • Dobânda negociată de volumul plăţilor efectuate de acesta prin bancă, de
eventualele dificultăţi.

• Dobânda variabilă. Se modifică în funcţie de indicii monetari interni şi

În funcţie de modificarea sau internaţionali şi de politica de pe piaţa bancară;
nu a nivelului acesteia pe • Dobânda fixă Rămâne neschimbată până la lichidarea creditului. Cel mai
mare avantaj al dobânzii fixe este posibilitatea eşalonării plăţilor în timp
parcursul perioadei de şi a modelării bugetului propriu;
rambursare a creditului • Dobânda mixtă. Rata dobânzii este fixă pentru o perioadă iniţială, iar
ulterior aceasta se transformă într-una variabilă.
Figura 5.3. Tipologia dobânzii asociate creditului bancar

În cazul unei evoluţii descendente a dobânzilor pe piaţă, când clientul optează pentru o dobândă variabilă, pe
parcursul perioadei de rambursare poate beneficia de reducerea nivelului acesteia. Este însă posibil ca în intervalul de
creditare, dobânzile de pe piaţa bancară să crească, fapt pentru care clientul poate plăti mai mult.
Creditele cu dobândă fixă oferă clientului posibilitatea de a cunoaşte încă de la început toate costurile pe care le
are un credit pe toată durata sa de viaţă. La capitolul dezavantaje se înscrie menţinerea unor costuri ridicate în condiţiile
scăderii pe piaţă a dobânzilor. Singura soluţie pentru a-şi reduce costul împrumutului va fi refinanţarea.
De regulă, dobânda stabilită la începutul perioadei de creditare este situată sub media pieţei, însă ulterior este
posibil ca banca să-şi recupereze discountul oferit iniţial prin practicarea unor dobânzi mai ridicate după expirarea
perioadei în care dobânda este fixă.
Băncile din ţările membre UE sunt obligate potrivit legii să afişeze dobânda anuală efectivă (DAE) pentru
creditele acordate persoanelor fizice. Dobânda anuală efectivă exprimă în forma procentuală costul total al unui credit.
Acesta este un concept implementat pentru a permite consumatorilor să compare uşor costul creditelor. Pentru a înţelege
rolul DAE în compararea costurilor creditelor, vom analiza un caz concret.
Exemplu: Dacă întregul cost al creditului ar fi format doar din dobândă, atunci DAE ar fi egală cu rata dobânzii.
În realitate, băncile percep o serie întreagă de comisioane, care fac dificilă compararea creditelor. Dacă o bancă acordă un
credit, care are o rată a dobânzii de 10% şi un comision iniţial de 3%, în timp ce alta practică o dobândă de 11%, cu un
comision lunar de 0,1%, aplicat la soldul curent al creditului, costurile celor doua credite nu sunt comparabile.
Rolul DAE este tocmai de a aduce la acelaşi numitor comun toate costurile unui credit. Mai precis, DAE
transformă şi comisioanele aferente unui împrumut sub forma unei dobânzi. Cu cat DAE este mai scăzută, cu atât creditul
este mai ieftin. Însă, pentru a utiliza corect DAE în compararea creditelor este extrem de important ca acest indicator sa
fie calculat pentru aceeaşi suma împrumutată şi termen de rambursare la nivelul tuturor ofertelor comparate. Cea mai
mare influenţă asupra DAE o are durata de rambursare. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât DAE scade. Acest lucru se

33
întâmplă în special în cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare.
Suma împrumutată influenţează la rândul său valoarea DAE, însă impactul este relativ limitat. În acest caz, DAE
se modifică dacă banca percepe comisioane în sumă fixă, indiferent de valoarea creditului. Cele mai frecvente costuri de
acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea au însă valori mici comparativ cu costul total al creditului,
astfel că impactul nu este la fel de mare ca în cazul duratei de rambursare.
Prin definiţie, dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală
exprimată în procente, adică:
𝐷
i = 𝐶 x 100%, (5.1)
unde i - rata dobânzii; D – valoarea dobânzii (dobânda în valoare absolută); C - capitalul.
Prin aplicarea formulei următoare se determină dobânda simplă. Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda
cuvenită se calculează după formula:
𝐶𝑥𝑖𝑥𝑡
D = 360 𝑥 100 x 100%, (5.2)

Neînţelegerile cu privire la preţurile produselor bancare, în special cu privire la ratele de dobândă la credite, au
fost rezultatul unei rupturi de comunicare între bănci şi clienţi. Stabilirea ratelor de dobândă la credite este un exerciţiu
complex în cadrul băncii, care, conform reglementărilor şi bunelor practici de prudenţă bancară, trebuie să ia în calcul
toate costurile: costul finanţării, costurile operaţionale, costul riscului etc. Clientul, în schimb, vede o singură rată de
dobândă fixă, sau o rată de referinţă plus o marjă; este datoria băncilor să explice clienţilor cum se calculează dobânda şi
care sunt costurile unui credit, precum şi opţiunile pecare aceştia le au.

Tema 9. Eficienţa activităţii bancare

-1-
Veniturile bancare reprezintă valorile sau sumele încasate sau care urmează a fi încasate din dobînzile aferente
creditelor acordate şi altor investiţii, livrările de bunuri, executările de lucrări, prestările de servicii şi din avantajele pe
care banca a consimţit să le primească, executarea unei obligaţii legale sau contractuale din partea tertilor, sumele sub
forma veniturilor excepţionale şi a altor sume, obţinerea cărora reprezintă scopul activităţii băncii.
Procesul de creare a veniturilor băncilor constă din patru etape deosebit de importante şi anume crearea,
facturarea, încasarea şi incorporarea.
Crearea veniturilor este momentul în care se constituie rezultatul ca produs al activităţii consumative de resurse,
cum ar fi: stabilirea dobânzilor de încasat de la debitori sau hotărârea de a vinde active.
Facturarea constă în transferarea dreptului de proprietate de la unitatea bancară către client, de exemplu,
momentul acordării creditului.
Încasarea constituie o etapă în care rezultatul vândut se transformă în bani, de exemplu, încasarea efectivă a
dobînzii pentru creditul acordat, sau încasarea activului vândut.
Incorporarea este o etapă strict contabilă prin care veniturile sunt înglobate în rezultatele necesare absorbirii
cheltuielilor corespondente.
După natura lor, veniturile bancare se divizează în următoarele categorii de venituri:
1. Venituri din dobânzi – se acumulează din activitatea de bază a băncii, mai sunt numite şi venituri din activitatea
operaţională sau venituri procentuale. Aceste venituri includ:
 veniturile aferente dobînzii de la creditele acordate bancilor, persoanelor fizice şi juridice, guvernului;
 veniturile aferente dobînzii de la contul NOSTRO în BNM;
 veniturile de la plasările la termen în alte bănci;
 veniturile de la plasările OVERNIGHT;
 venituri în urma încasării dobînzilor aferente investiţiilor în valori mobiliare de stat şi corporative;
 veniturile aferente operaţiunilor de factoring, leasing financiar, cambii bancare, etc. Aceste venituri se
reflectă în evidenţa contabilă a băncii conform principiului specializării exerciţiului, adică în momentul calculării lor, fără
a lua în consideraţie momentul achitării efective a acestora.
2. Venituri neaferente dobânzii – sunt veniturile formate în rezultatul desfăşurării activitaţii neoperationale a băncii, din
această cauză mai sunt numite şi venituri neoperaţionale sau venituri neprocentuale. Aceste venituri includ veniturile
formate în urma încasării comisioanelor de la următoarele tipuri de activităţi şi servicii prestate:
 operaţiunile de creditare;
 investiţiile în valori mobiliare;
 operaţiuni cu valutele străine etc.
3. Venituri extraordinare – sunt veniturile care apar foarte rar în activitatea bancară, ele includ veniturile de la creditele
care au fost anulate înainte şi la moment achitate. Ele mai încorporează sumele primite de la organele de stat, companiile
de asigurari sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări politice, accidente şi alte evenimente
excepţionale.
Indicatorii de analiză a veniturilor bancare
34
 Randamentul economic, exprimat ca raport între cheltuielile totale şi veniturile totale, calculate conform
modelului de profitabilitate al băncii:
Cheltuieli totale
Randamentul economic =  100
Venituri totale
Se consideră că eficienţa centrului de profit este mai ridicată în situaţia în care indicatorul înregistrează valori
reduse, un factor de influenţă reprezentându-l cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase, care trebuie
permanent diminuate în scopul îmbunătăţirii performanţelor bancare.
Ponderea veniturilor din dobânzi în total active:
Venituri din dobânzi
 100
Total active
Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile în total active:
Venituri din alte surse decât dobânzile
 100
Total active
1. Venit aferent dobînzilor/Active generatoare de dobîndă - arată rata medie a dobînzii la activele generatoare de
dobîndă. Cu cît valoarea indicatorului este mai înaltă, cu atît este mai bine pentru perspectiva financiară a băncii.
Totodată, valoarea indicatorului, trebuie comparată cu rata medie înregistrată de grupul respectiv de active pentru a
determina poziţia băncii privind dobînda;
2. Venit neaferent dobînzilor/Active totale - ajută la înţelegerea şi analiza surselor de venituri ale băncii;
3. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare investiţionale/Total valori mobiliare investiţionale - este
recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active;
4. Venituri aferente dobînzilor la valorile mobiliare cumpărate pentru vînzare/Total valori mobiliare cumpărate
pentru vînzare este recomandat a fi folosit la determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active;
5. Venituri aferente dobînzilor la credite/Total credite generatoare de dobîndă este recomandat a fi folosit la
determinarea şi analiza ratei dobînzii la aceste active.
Rata profitului se calculează şi în domeniul bancar ca expresie a raportului procentual dintre profitul net şi
veniturile totale, cu relaţia:
Pr ofit net
Rata profitului =
Venituri totale
Acest indicator reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente gestionării
resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii. Mărimea acestui indicator depinde, în primul rînd,
de raportul între veniturile şi cheltuielile bancare şi în al doilea rînd de structura veniturilor şi costurilor bancare.
Rata utilizării activelor reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc cîştig. Mărimea
acestui indicator depinde de mărimea dobînzii pe piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se
realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobînzii pe piaţă prin creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari
venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt, însă, şi cele mai riscante, creşterea nu poate fi nelimitată pentru că şi
posturile de active nevalorificate sunt necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii bancare.
Venituri totale
Rata utilizării activelor =
Active totale
Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare (generale şi administrative) din comisioane– reflectă măsura în
care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii cu funcţionarea băncii:
Venituri din comisioane
Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane = x100
Cheltuieli cu functionarea
Interpretarea economică - dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se efectuează în strictă corelare cu
volumul de activitate, numărul optim de personal şi gradul de funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în care se desfăşoară
activitatea bancară.
Cheltuielile cu funcţionarea băncii trebuie să asigure operativitatea serviciilor bancare prestate în condiţii
moderne şi ergonomice pentru personalul angajat. O rată înaltă a acestui criteriu reflectă o bună organizare a activităţii şi
a fluxurilor bancare precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi
diversităţii serviciilor oferite clienţilor.
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane– reflectă eficienţa utilizării timpului de lucru de
către personalul angajat al băncii, ca urmare a operaţiunilor efectuate atît pentru clienţii săi, cît şi pentru activitatea
proprie:
Venituri din comisioane
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane= x100
Cheltuieli cu salariile
Interpretarea economică - având în vedere că operaţiunile ce se comisionează sunt producătoare de venituri pentru
35
bancă, iar cele efectuate în nume propriu nu produc venituri, dar sunt necesare în activitatea bancară, prin informatizarea
băncii se creează premisele pentru reducerea celei de-a doua categorii, cu efect direct asupra evaluării reale a aportului
angajaţilor băncii la obţinerea profitului şi determinării gradului în care personalul este corect dimensionat.
-2-
Cheltuielile bancare reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru resursele împrumutate sau atrase,
servicii primite şi lucrări prestate de terţi da care beneficiază banca, materialele consumate, remunerarea salariaţilor,
executarea unor obligaţiuni legale sau contractuale, cheltuieli excepţionale.
În funcţie de sursele de intrare, cheltuielile bancare se clasifică în:
Cheltuieli aferente dobânzilor;
Cheltuieli neaferente dobânzilor.
Cheltuielile se determină ţinîndu-se cont de patru aspecte esenţiale în activitatea băncii: angajarea, consumul,
plata ţi imputarea.
Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligaţia bănească generatoare de plăţi sau consumatoare
de resurse. În cazul contractării unui depozit, angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a creat obligaţia
bănească de a rambursa depozitul, inclusiv dobînda aferentă.
Consumul este specific utilizării efective sau „sacrificării” resurselor în scopul satisfacerii cerinţelor activităţii
bancare. De exemplu, utilizarea depozitelor primite în scopul plasării sub formă de credite în economie.
Plata constă în achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relaţiilor financiare. Achitarea obligaţiei băncii
faţă de creditor reprezintă o plată ca echivalent. În schimb, plata mpozitului pe profit reprezintă un transfer fără
echivalent.
Imputarea reprezintă momentul cînd cheltuielile sunt decontate sau repartizate asupra rezultatelor obţinute.
Contabilitatea cheltuielilor bancare se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor:
•Cheltuieli aferente dobînzilor;
•Cheltuieli neaferente dobînzilor;
•Alte cheltuieli.
La cheltuielile aferente dobînzilor se referă:
 sume de bani plătite clienţilor sub formă de dobînzi fixate sau variabile;
 plasamentele bancare;
 dobînzi achitate la certificatele de depozit etc.
La cheltuielile neaferente dobînzii, se referă:
☺cheltuieli privind remunerarea muncii;
☺cheltuieli legate de prime;
☺cheltuieli legate de achitarea impozitelor şi taxelor;
☺cheltuieli privind plata serviciilor de consulting şi auditing etc.
Alte cheltuieli:
☻amenzi, penalităţi, sancţiuni plătite de bancă;
☻cheltuieli extraordinare;
☻plata impozitelor şi taxelor;
☻pierderi din vînzarea valorilor mobiliare, a activelor fixe şi a altor materiale etc.
Rata cheltuielilor cu dobânzile faţă de total active
Cheltuieli cu dobinda
Total active
Indicatorii cheltuielilor sunt folosiţi pentru determinarea eficienţei folosirii resurselor de către bancă, precum şi
costului acestor resurse. Menţionăm următorii indicatori:
1. Cheltuieli aferente dobînzilor/Total obligaţiuni pe care se plătesc dobînzi - este aplicabil la determinarea şi
analiza ratei dobînzii la toate obligaţiunile pe care se plătesc dobînzi. Cu cît este mai joasă rata dobînzii, cu atît este mai
bine pentru perspectiva financiară a băncii. Totodată, valoarea indicatorului trebuie comparată cu rata dobînzii la venitul
aferent dobînzilor. Dacă este mult mai mare decît ratele de pe piaţă, urmează să fie identificată cauza. Dacă este mult mai
joasă decît ratele de pe piaţă, banca se confruntă cu riscul ca depozitele să fie posibil transferate la o altă bancă, care oferă
o rată a dobînzii mai avantajoasă;
2. Cheltuielile neaferente dobînzilor/Total active - este folosit pentru determinarea nivelului acestor cheltuieli şi
compararea lor cu alte bănci. La determinarea acestui indicator sînt considerate salariile şi primele funcţionarilor,
cheltuielile privind mijloacele fixe şi alte cheltuieli neaferente dobînzilor raportate la Total active;
3. Cheltuieli aferente dobînzilor la mijloace băneşti datorate băncilor/Total mijloace băneşti cu dobîndă datorate
băncilor - este folosit pentru a determina cheltuielile băncii pentru acest tip de finanţare;
4. Cheltuieli aferente dobînzilor la depozite/Total depozite cu dobîndă - este folosit pentru a indica cheltuielile
băncii pentru acest tip de depozite;
5. Cheltuielile aferente dobînzilor la împrumuturi/Total împrumuturi. Scopul calculării indicatorului: este folosit

36
pentru a indica costul pentru bancă a împrumuturilor acordate.
6. Cheltuieli aferente funcţionarilor/Total active. - este folosit pentru a analiza cheltuielile aferente funcţionarilor
în relaţie cu venitul, alte cheltuieli şi media înregistrată pe sectorul bancar. La determinarea acestui indicator este
considerată suma cheltuielilor pentru remunerarea muncii, primelor, defalcărilor privind fondul de pensii, asigurarea
socială, alte plăţi raportate la Total active.
7. Cheltuieli privind mijloace fixe/Total active. Aceste cheltuieli sînt cele asociate cu clădirile şi alte cheltuieli
similare. Scopul calculării indicatorului: este folosit pentru a indica costul suportat de bancă la utilizarea oficiilor ei.
8. Alte cheltuieli operaţionale/Total active – se utilizează pentru a obţine o înţelegere mai reuşită a cheltuielilor
suportate de bancă şi a eficienţei gestiunii cheltuielilor respective;
9. Total cheltuieli operaţionale/Total active.
La determinarea acestui indicator este considerată suma cheltuielilor aferente funcţionarilor, mijloacelor fixe, şi
alte cheltuieli operaţionale (impozite şi taxe, plata serviciilor de consulting şi auditing şi alte cheltuieli neaferente
dobînzilor) raportată la total active. Dacă suma cheltuielilor generale pare să fie mare, trebuie efectuate analize mai
detaliate pentru a determina cauzele specifice. Salariile şi primele excesive şi cheltuielile mari aferente mijloacelor fixe,
cauzate de procurarea sau construcţia unei clădiri bancare, sînt exemple de tipuri de costuri, care pot conduce la un nivel
neobişnuit de înalt al cheltuielilor generale.
10. Cheltuieli de funcţionare pe salariat – sînt o componentă a cheltuielilor totale ale băncii, determinându-se
astfel:
Cheltuieli generale si ad min istrative
(2.3.5)
Nr.mediu de personal
Interpretarea economică: dacă cheltuielile cu operaţiunile bancare depind de politica de atragere a clienţilor cu
bune performanţe economico-financiare prin nivelul de comisioane şi dobânzi practicate, cheltuielile cu funcţionarea
băncii au caracter normativ atât pentru cele de interes general, cît şi pentru cele administrativ-gospodăreşti. Cheltuielile cu
funcţionarea băncii depind, pe de o parte, de dimensionarea corespunzătoare a personalului în funcţie de volumul de
activitate, şi de dimensionarea şi funcţionalitatea spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară.
Rdp  Cheltuieli cu dobinda
x100 %
Total resurse atrase
incasari din dobinda
rdAc= x100%
active profitabile
-3-
Profitul constituie obiectivul fundamental al oricărei entităţi economice, inclusiv al societăţilor bancare, întrucât
reprezintă sursa câştigurilor de capital prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor băncii şi implicit a valorii acţiunilor
deţinute şi a câştigurilor imediate acordate acţionarilor sub forma dividendelor. De asemenea, profitul reprezintă
principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de rezervă, contribuind astfel la îmbunătăţirea capitalizării băncii,
protejându-le faţă de eventualele pierderi înregistrate in unele exerciţii financiare.
Băncile sunt interesate să furnizeze produse si servicii bancare care să corespundă cât mai mult cerinţelor clienţilor
atât din punct de vedere al conţinutului cât şi din punct de vedere al calităţii, precum şi să creeze noi oportunităţi de
afaceri pentru aceştia, cu condiţia păstrării avantajului bilateral, profitul reprezentând rezultatul final care reflectă efectele
nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un exerciţiu financiar.
Profitul este în final scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale
activităţi de management, cumpănind cu grijă angajările pe linia procurării surselor şi utilizarea acestora prin acordarea de
credite şi ţinând seama de riscurile posibile. Pentru a se evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi
pentru a evidenţia principalele modalităţi de acţiune pentru îmbunătăţirea acestora, profitul, ca sumă în expresie absolută,
trebuie raportat la principalele lui determinante, rezultând astfel un set de indicatori asemănători cu cei utilizaţi şi în alte
sfere de activitate, dar cărora specificul activităţii bancare le imprimă o individualitate proprie.
Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, care se
calculează astfel:
PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE
PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT
Profitul brut reprezintă diferenţa dintre veniturile brute (formate din veniturile din dobânzi şi alte venituri) şi
cheltuielile totale ( cheltuielile cu dobânzile pentru resursele atrase, cheltuieli operaţionale şi cu funcţionarea băncii), iar
profitul net se determină ca diferenţă dintre profitul impozabil şi impozitul pe profit, cu menţiunea că, potrivit
reglementărilor fiscale din România, nu întotdeauna profitul brut contabil este identic cu profitul impozabil, existând
anumite categorii de cheltuieli nedeductibile fiscal, profitul net astfel determinat putând fi repartizat sub forma
dividendelor cuvenite acţionarilor sau pentru alimentarea fondurilor băncii (profit reinvestit). Veniturile şi cheltuielile
bancare reprezintă o sursă cheie de informaţii în ceea ce priveşte câştigurile unei bănci, cuantumul şi calitatea acestora,
calitatea portofoliului de credite al băncii şi concentrarea cheltuielilor sale, precum şi orientarea afacerilor unei bănci. În
37
mod tradiţional, sursa majoră de venituri bancare au constituit-o dobânzile, însă rezultatele băncilor moderne reflectă o
pondere din ce în ce mai mare a veniturilor din operaţiunile de tranzacţionare, investiţii, şi a veniturilor bazate pe
comisioane, presupunând totodată şi un profil de risc diferit faţă de cel al unei bănci tradiţionale, tendinţă ce implică o
volatilitate mai mare a rezultatelor şi profitabilităţii băncii.
Profitul din dobândă derivă din credite, şi toate celelalte forme de împrumuturi acordate de o bancă, cum ar fi: creditele
pentru capital circulant, investiţii, locuinţe, credite pentru descoperit de cont, cărţile de credit, şi de asemenea, cuprinde
dobânda încasată la depozitele băncii de la alţi intermediari financiari.
Profitabilitatea este capacitatea unei activităţi de a aduce profit, fiind un instrument managerial de cuantificare a
rentabilităţii activităţilor, atât în previzionarea, cât şi în realizarea acestora. Ca factor determinant al evoluţiei şi
consolidării poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar, profitabilitatea poate fi analizată cu ajutorul bugetului de venituri
şi cheltuieli, ca instrument de implementare a strategiei băncii şi ca instrument al contabilităţii de gestiune ce contribuie la
urmărirea evoluţiei costurilor şi corelarea acestora cu veniturile la nivelul băncii.
Din punct de vedere managerial se poate determina o profitabilitate a unităţilor teritoriale ale băncii, o profitabilitate
a clienţilor băncii, fiecare din aceste segmente fiind considerate centre de profit, caz în care profitabilitatea băncii este o
rezultantă a însumării profitabilităţii clienţilor sau profitabilităţii produselor şi serviciilor promovate de bancă.
Un sistem al indicatorilor de eficienţă aplicabil unităţilor bancare cuprinde:
1. Rentabilitatea activelor la nivelul unităţilor, furnizează o informaţie globală asupra profitabilităţii acestora..
Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi activele producătoare de venit (definite ca fiind plasamentele
băncii în credite la care se adaugă excedentul de resurse considerat plasament interbancar şi cota rezervei minime
obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai bună măsură a eficienţei bancare. Tendinţa descrescătoare a
acestui indicator arată că centrul de profit are dificultăţi în realizarea veniturilor. O rată de creştere reflectă un efect
pozitiv ca urmare a creşterii veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de
risc mai mare).
2. Rentabilitatea resurselor atrase comensurează rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează informaţii privind
profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rată ridicată a indicatorului arată
că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limitează posibilitatea acesteia de a acorda credite în continuare.
3. Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale şi veniturile totale calculate conform
modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori mai reduse, cu atât eficienţa activităţii
centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influenţă asupra acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele decât
cele bonificate la resursele atrase şi care trebuie în mod riguros diminuate, astfel încât performanţele activităţii centrului
de profit să se îmbunătăţească de la o perioadă la alta.
4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care plasamentele în activele
producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor atrase sub formă de depozite
la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latură cantitativă fiind un raport între resurse proprii şi plasamente, dar şi
una cantitativă care constă în principal în structura elementelor de activ şi de pasiv ce influenţează nivelurile veniturilor şi
respectiv cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de profit pentru atragerea
resurselor necesare acoperirii plasamentelor în credite.
5. Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de timp
analizată. Analiza nivelului şi tendinţelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului potenţial al portofoliului
de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o rată înaltă reflectă un risc ridicat. De asemenea, o rată înaltă indică
creşterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în relaţia
bancă client, cu consecinţe directe asupra cheltuielilor şi profitului calculat. Indicatorul se determină ca raport între
creditele restante şi totalul creditelor acordate de centrul de profit.
6. Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienţilor băncii de a achita dobânzile aferente
împrumuturilor contractate cu banca, în funcţie de fluxul de lichidităţi (cash-flow) care reflectă situaţia intrărilor de
lichidităţi (încasări) şi a ieşirilor de lichidităţi (cheltuieli) în perioada raportată. Totodată indicatorul reflectă modul în
care sunt utilizate resursele existente la dispoziţia centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile
corespunzătoare, dar nu încasează veniturile cuvenite la împrumuturile acordate. O consecinţă directă a înregistrării de
către centrul de profit a unei rate situate sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile neîncasate,
cu afectarea cheltuielilor şi respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile din dobânzi
minus veniturile neîncasate, pe de o parte, şi respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.
7. Profitul pe salariat caracterizează volumul şi eficienţa activităţii centrului de profit, dimensionarea
personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea serviciilor oferite clienţilor, precum şi capacitatea managerială de
utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi informatizare al băncii. Valoarea indicatorului este cu atât mai
mare, cu cât volumul de operaţiuni şi calitatea acestora sunt efectuate în numele clienţilor băncii, astfel încât veniturile
obţinute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de către salariaţii băncii. Menţinerea unui
număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu şi lung, prin
efectuarea unor cheltuieli suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate şi cu consecinţe directe asupra

38
 profitului realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi numărul mediu de personal angajat în cadrul
centrului de profit la data analizei.
8. Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea şi siguranţa serviciilor oferite de bancă astfel încât clienţii,
persoane fizice şi juridice, să devină interesaţi în derularea operaţiunilor prin bancă. Prin îmbunătăţirea continuă a relaţiei
bancă-client, apropierea îndeosebi faţă de clienţii mari care realizează atât activitate internă cât şi de export, precum şi ca
urmare a diversificării produselor bancare oferite întreprinderilor mici şi mijlocii se creează posibilitatea atragerii de
resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea eficientă a timpului de
lucru creează posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a personalului. Indicatorul reflectă, în
plus, poziţia băncii în mediul concurenţial în funcţie de zona de interes economic ca şi operativitatea prestării serviciilor
şi siguranţa resurselor atrase de la clienţii băncii. Indicatorul se calculează ca raport între volumul resurselor atrase de
centrul de profit şi numărul mediu de personal.
9. Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obţinute pentru realizarea unei unităţi de profit şi prezintă gradul
în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condiţiile minimizării cheltuielilor. Indicatorul
se calculează ca raport între veniturile totale şi profitul calculat.
10. Rata rentabilităţii reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar, de optimizare a
fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor atrase. Optimizarea raportului între venituri
şi costuri reprezintă o latură esenţială a managementului bancar, fiind sursa principală a creşterii pe criterii calitative a
profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit se manifestă în tendinţa de reducere a cheltuielilor, în special a celor cu
funcţionarea băncii (salarii şi cheltuieli aferente acestora, impozite şi taxe, amortizări de mijloace fixe, cheltuieli
materiale, cu energia, combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informaţilor, cheltuieli
cu paza şi protecţia băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut şi valoarea cheltuielilor înregistrate
de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate de profit se obţine cu un
volum minim de cheltuieli.
11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe reflectă măsura în care veniturile
obţinute din operaţiunile efectuate de bancă în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii ale centrului de profit cu
funcţionarea băncii (ce includ cheltuieli generale şi cheltuieli administrativ-gospodăreşti). Dimensionarea cheltuielilor cu
funcţionarea băncii se efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal şi gradul de
funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în care se desfăşoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca raport între
comisioanele şi taxele de servicii încasate şi cheltuielile cu funcţionarea băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a
cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe încasate indică o bună organizare a activităţii şi fluxurilor bancare
precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi diversităţii serviciilor
oferite clienţilor băncii.
Criterii de evaluare a performanţelor bancare. Evaluarea activităţii unităţilor bancare pe baza criteriilor de
performanţă poate contribui la analiza calitativă a rezultatelor activităţii fiecărui centru de profit, privind veniturile,
cheltuielile şi rezultatele obţinute comparativ cu activitatea celorlalte centre de profit, ca şi cu rezultatele obţinute în
perioadele anterioare ale acestuia.
Evaluarea se efectuează pornindu-se de la indicatorii modelului de profitabilitate al băncii şi are drept scop
controlul şi coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea şi modernizarea reţelei de bănci, în funcţie de
contribuţia efectivă la realizarea profitului calculat şi a celui încasat, înregistrat pentru o perioadă determinată.
Analiza performanţelor şi determinarea măsurilor ce trebuie avte în vedere pentru îmbunătăţirea performanţelor
unităţilor subordonate se poate efectua la nivelul centrului de profit, unde se pot aplica soluţiile corespunzătoare de
eficientizare a activităţii.
Analiza indicatorilor de profitabilitate specifici activităţii bancare
În cadrul strategiilor şi politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant care condiţionează evoluţia
viitoare, dezvoltarea şi consolidarea poziţiei băncii în cadrul sistemului bancar. Profitul brut este indicatorul ce reflectă
eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţa tuturor factorilor cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect
asupra veniturilor şi cheltuielilor.
Profitabilitatea este un concept managerial ce are ca obiect evaluarea rezultatelor activităţii băncii din punct de
vedere al eficienţei atât pe ansamblu, cât şi pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitatea
reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii băncii, de maximizare a profiturilor în condiţiile
de minimizare a riscurilor.
Profitabilitatea băncii este în fond o rezultantă a însumării non-algebrice a profitabilităţii subunităţilor sale
teritoriale ori a profitabilităţii clienţilor sau a profitabilităţii produselor şi serviciilor promovate de bancă.
În cazul băncilor - similar cu întreprinderile, acestea îşi constituie capital fix din aporturile acţionarilor, atrag
resurse de la depunători, pe care le fructifică făcând plasamente în diverse tipuri de investiţii, în urma cărora obţin venituri
din care suportă salarii, taxe, impozite, amortizarea capitalului, bonifică dobânzi, rămânându-le un profit a cărui mărime
depinde de eficienţa investiţiilor făcute.
Radiografia performanţei bancare poate fi pusă în evidenţă de modelul clasic de analiză – sistemul Du Pont, care
compară profitul obţinut de bancă cu riscul, prin echilibrarea câştigurilor cu pierderile rezultate în urma producerii
39
riscului
Obiectivul fundamental urmărit de managementul bancii este maximizarea valorii investiţiei proprietăţilor, adică:
Profit
 maxim
Fonduri proprii
În cazul băncilor indicatorul este denumit ROE (Return Of Equity), care este indicatorul randamentului
capitalului sau a fondurilor proprii şi se exprimă prin:
Venit net
ROE   100
Fonduri proprii totale
Calculat ca procent, acest indicator măsoară randamentul procentual al fiecărei unităţi monetare de fonduri
proprii. Maximizarea ROE-ului este consecinţa utilizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii şi atrase) prin
realizarea unor investiţii de calitate.
Spre deosebire de întreprinderi, băncile nu fac investiţii mari în active fixe, iar factorul de producţie principal este
constituit cu precădere din resursele atrase şi o parte din capitalul acţionarilor, cash şi alte fonduri.
ROA (Return Of Assets) - indicatorul randamentului activelor se exprimă prin:
Venit net
ROA   100
Active totale
Acest indicator măsoară venitul net generat de fiecare unitate monetară de active.
Dacă aceşti indicatori sunt mai mari decât cei ai unor bănci similare, banca respectivă este o bancă performantă.
Randamentul fondurilor proprii este legat de randamentul activelor prin multiplicatorul fondurilor proprii (EM –
Equity Multiplier)
Active totale
EM   100
Total fonduri proprii
Multiplicatorul fondurilor EM compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a acestui indicator
arată un grad mare de îndatorare financiară. El reprezintă atât o măsură a profitului, cât şi a riscului [10, 198].
Analiza eficienţei şi deci şi a rentabilităţii presupune evaluarea performanţelor actuale ale băncii, contituind
primul pas necesar în planificarea pe termen scurt, mediu şi lung.
Calculul indicatorilor de rentabilitate este necesar şi din următoarele motive [12, 172]:
 permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv-planificate de către managerul
băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
 ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor între risc şi profit la care
banca poate fi rentabilă;
 comparând rezultatele obţinute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la stabilirea punctelor tari şi punctelor
slabe ale băncii. Prin bănci asemănătoare se înţelege acele bănci care au aceeaşi mărime (active) şi care activează pe
pieţe comparabile, deşi este un criteriu greu de aplicat.
Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include, în principal:
1. rata veniturilor din dobânzi;
2. rata profitului net;
3. rata utilizării activelor;
4. rata rentabilităţii economice;
5. rata rentabilităţii financiare;
6. efectul de pârghie etc [15, p.359].
1. Rata rentabilităţii financiare (RRf) sau profitul la capital, este cea mai semnificativă expresie a profitului, care
măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi, arată pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea
bancară.
Profit net
RRf   100
Capital propriu
Capital propriu = Capitalul social + Fondul de rezervă + Alte fonduri + Profit nerepartizat
Rata rentabilităţii financiare informează conducerea administrativă a băncii despre suma care a fost câştigată pe
unitate de valoare contabilă a investiţiei acţionarilor în bancă. Această măsură reflectă de asemenea gradul de generare a
profitului, eficienţa operaţională, gradul de îndatorare financiară sau previziunea obligaţiilor fiscale. Astfel, rentabilitatea
financiară a unei bănci rezultă din rentabilitatea economică şi efectul de levier (sau multiplicatorul capitalului), conform
următoarei relaţii matematice:
Rata rentabilităţii activelor x Multiplicatorul capitalului = Rata rentabilităţii capitalului
sau
Profit net Active Profit net
 
Active Capital Capital
40
 2. Rata rentabilităţii economice (RRe) sau profitul la active, reflectă efortul capacităţii manageriale de a utiliza
resursele financiare ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună
măsură a eficienţei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, în funcţie de managementul specific intermedierii bancare,
de optimizare a operaţiunilor active, în funcţie de un volum de resurse date.
Profit net
RRe   100
Active totale
3. Efectul de pârghie (Ep) sau multiplicatorul capitalului, acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este
avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu rentabilitatea economică şi arată gradul în
care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (al rentabilităţii financiare).
Active totale
Ep 
Capital
Acest indicator variază proporţional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului
este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea.
Pentru creşterea valorii acestui indicator se vor lua măsuri ca:
 campanie de publicitate puternică pentru atragerea unui număr mare de clienţi;
 mărirea numărului de sucursale.
4. Rata profitului (Rpr). Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul dintre veniturile şi
cheltuielile bancare şi în al doilea rând de structura veniturilor şi costurilor bancare. Acesta reprezintă principalul
indicator de analiză, în cazul în care se urmăreşte reducerea costurilor bancare.
Profit net
Rpr   100
Venituri totale
5. Gradul de utilizare al activelor (GUA). Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe piaţă
şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al dobânzii pe piaţă prin
creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt şi cele mai riscante:
creşterea ponderii lor implică şi o creştere a nivelului de risc bancar.
Venituri totale
GUA   100
Active totale
După cum se observă, rentabilitatea economică a unei bănci exprimă rentabilitatea utilizării activelor, după cum
rezultă şi din relaţia matematică [6, 289]:
Gradul de utilizare al activelor x Rata profitului = Rata rentabilităţii activelor
sau
Profit net Venituri Profit net
 
Venituri Active totale Active totale
1. Rata veniturilor din dobânzi exprimă raportul dintre venitul net din dobânzi şi activele valorificate. Activele
valorificate reprezintă activele băncii care aduc venit.
O valoare mare a acestui indicator, adică un venit net din dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al activelor,
exprimă o activitate profitabilă, dar o marjă netă de dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării în activităţi
riscante. Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuielile mari ale dobânzilor. Formula de calcul al acestui indicator
este următoarea:
Db  Dp
Rvd= x 100
Av
Rentabilitatea capitalului (ROE) oferă o imagine a rentabilităţii băncii comparativ cu baza sa de capital. Gama
tipică de variaţie a acestui indicator este de 10-20%. Băncile care se bazează foarte mult pe împrumuturi spre a-şi
constitui activele vor avea un ROE mai mare. Un indicator ROE care este prea mare poate indica faptul că baza de capital
a băncii este prea mică şi capacitatea sa de a se împrumuta este limitată.
Rata profitului reprezintă efortul depus pentru maximizarea veniturilor în strictă corelare cu minimizarea
cheltuielilor. La un nivel obţinut al veniturilor de plasamente efectuate, rata profitului va fi cu atât mai mare cu cât
cheltuielile sunt corespunzător dimensionate atât în ce priveşte cheltuielile cu operaţiunile bancare, cât mai ales a celor cu
funcţionarea băncii.
Rentabilitatea activelor (ROA) oferă o imagine generală asupra profitabilităţii băncii. Indicatorul tipic se situează
între 0,5-1,6%. Băncile mari se situează în mod normal către valoarea minimă a acestui indicator, pe când cele mici către
valore maximă. O tendinţă de scădere a acestui indicator arată faptul că banca are probleme cu veniturile. O tendinţă de
creştere este în general un semn pozitiv, dar poate indica şi o asumare excesivă de risc.
Indicatorii activităţii financiare:
Rata activelor generatoare de dobândă exprimă cota activelor în urma cărora banca acumulează venituri aferente
dobânzilor din total active, în cazul când băncile plasează resursele în principal în credite, rata acestui indicator va fi
41
mare, iar în cazul când băncile promovează o politică de efectuare a serviciilor bancare bazate pe comisioane, rata
indicatorului va fi minimă.
Agd
RAgd= x 100
At
unde RAgd- rata activelor generatoare de dobîndă, Agd – active generatoare de dobîndă, At - total active.
Marja netă a dobînzii, %
Indicele eficienţei
Indicatorii de calitate a activelor
1. Raportul total credite/total active, %
2. Raportul credite nefavorabile/total active, %
3. Raportul credite nefavorabile/total credite acordate, %
4. Reduceri pentru pierderi la credite /total credite acordate, %
5. Rata de corelare a depozitelor cu activele

Tema 10. Riscurile în activitatea bancară

1
În literatura de specialitate întâlnim numeroase abordări ale conceptului de risc bancar. Potrivit dicţionarului
explicativ al limbii române, prin oportunitatea de risc se înţelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere
a unui eveniment cu consecinţe neplăcute pentru subiect.
Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine; este păgubitor,
efectele lui o dată produse nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activităţii umane, sociale, economice, politice şi în
raportul dintre om şi natură.
Riscul bancar este generat de o multitudine de operaţii şi proceduri, domeniul financiar necesitând abordarea ca un
complex de riscuri, de multe ori interdependente, putând avea cauze comune sau putând provoca în lanţ şi alte riscuri. El
este în continuă schimbare şi evoluează în complexitate, pe lângă riscurile tradiţionale adăugând astăzi riscuri financiare,
riscuri operaţionale, riscuri strategice, riscuri de ţară, riscuri umane, riscuri de fraudă.
Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de factori care depind de:
evoluţia generală a economiei,
modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare,
condiţiile politice şi economice,
iar producerea riscurilor bancare are ca rezultat diminuarea profiturilor şi a veniturilor acţionarilor sau, în ultimă
instanţă, ieşirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei
bancare tipologia riscurilor diferenţiindu-se prin intensitatea de acţiune şi consecinţele pe care acestea le generează.
Riscul bancar are două componente:
􀂾 incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;
􀂾 expunerea la pierdere.
Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este
confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă, chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii valorii
acesteia în timp şi/sau a mărimii costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la
incertitudine.
factorii care se iau în calculul riscului de bancă, pot fi:
a) specifici sistemului bancar:
 situaţia prezentă a sistemului bancar;
 obiective strategice viitoare;
 vulnerabilitatea civică;
 concurenţa;
 vulnerabilitatea în faţa schimbărilor tehnologice în domeniu;
 structura cursurilor de schimb.
b) specifice băncii partenere:
 calitatea managementului;
 puterea financiară;
 stabilitatea băncii partenere;
 perspectivele;
 relaţiile băncii analizate cu o bancă parteneră;
 interesul faţă de banca parteneră;
 riscul şi avantajul relaţiei respective pe baza tranzacţiei anterioare;
 reglementări interne;
 cum şi cine a angajat creditul;
 structura activelor;
42
  poziţia de piaţă;
 calitatea activelor;
 rentabilitatea;
 cum este elaborat bilanţul.
2
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul „Principii de bază pentru supravegherea bancară
efectivă”, opt categorii de riscuri:
1) riscul de credit,
2) riscul de ţară şi de transfer,
3) riscul de piaţă,
4) riscul ratei dobânzii,
5) riscul de lichiditate,
6) riscul operaţional,
7) riscul legislativ,
8) riscul de reputaţie.
Definiţii caracteristice sistemului bancar al Republicii Moldova
 apetit la risc - nivelul absolut al riscurilor şi tipurile acestora, pe care o bancă este dispusă să şi le asume în limita
capacităţii sale de risc, conform modelului de afaceri în vederea realizării obiectivelor sale strategice;
 capacitatea de risc – gradul maxim al riscurilor pe care o bancă este capabilă să şi-l asume, ţinând cont de
capitalul propriu al acesteia, de capacităţile de a gestiona şi controla riscurile, precum şi de constrângerile de
reglementare;
 profil de risc – evaluarea la un anumit moment în timp a expunerilor la risc brute şi, după caz, nete (după luarea
în considerare a diminuatorilor de risc), agregate în cadrul şi între fiecare categorie de risc relevante, pe baza unor
estimări anticipative;
 toleranţă la risc - nivelul maxim al riscului acceptat de către bancă care se încadrează în limitele reale din cadrul
apetitului la risc asumat de o bancă;
Unele riscuri sunt noi şi se datorează formei perfecţionate de operare prin sisteme electronice. Astfel:
- riscul operaţional – decurge din posibile deficienţe ale funcţionării sau integrităţii circuitelor prin care se
efectuează operaţiile, fiind cu atât mai periculoase şi greu de controlat când se produc nu în instalaţiile proprii ale
băncilor, ci în conectările aparţinând clienţilor;
- riscul securităţii operaţiilor – apare când extinderea geografică şi posibilităţile deschise de acces creează
oportunităţi fără precedent de fraude în defavoarea băncilor şi a clientelei;
- riscul de reputaţie – reprezintă pierderea de credibilitate a băncilor afectate de o serie de evenimente: defecţiunile
produse în instalaţii sau sustragerile electronice substanţiale din conturi.
Alţi specialişti grupează riscurile bancare în următoarele categorii:
- riscul întârzierii;
- riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);
- riscul ratei dobânzii sau riscul de piaţă, la care se mai adaugă şi riscul portofoliului.
A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există două categorii:
Riscuri determinate de piaţa produsului, care cuprind:
- riscul de creditare, considerat cel mai important risc de pe piaţa produsului, datorându-se deprecierii valorii, ca o
consecinţă a falimentului sau a nerambursării împrumutului;
- riscul de strategie (de afaceri) este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiţiei sau uzurii
morale;
- riscul datorat reglementărilor bancare constă în posibilitatea pierderii unor importante investiţii prin revocarea
licenţelor instituţiilor financiare ce funcţionează ca centre de profit;
- riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze corect, fiind un risc semnificativ pe
piaţa produsului şi care nu poate fi ignorat de nici o instituţie financiară;
- riscul de marfă datorat preţurilor mărfurilor ce pot afecta uneori imprevizibil băncile şi creditorii, cu impact
asupra economiilor şi debitorilor;
- riscul resurselor umane reprezintă cea mai subtilă formă de risc, dificil de măsurat, care rezultă din politica de
personal: recrutarea, pregătirea, motivarea şi menţinerea specialiştilor;
- riscul legal se poate manifesta sub forma responsabilităţii creditorilor atunci când debitorii au pretenţia că
falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;
- riscul de produse se referă la riscul ca produsele oferite de o instituţie financiară să se uzeze şi să devină
necompetitive;
43
 Riscuri determinate de piaţa de capital:
- riscul ratei dobânzii, reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la variaţiile ratei dobânzii. Se urmăreşte
minimizarea riscului ratei dobânzii în funcţie de raportul dintre activele şi pasivele purtătoare de dobânzi, care trebuie să
fie cât mai aproape de unu;
- riscul de lichiditate constă în faptul că o bancă nu dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi
obligaţiile financiare la un moment dat, fiind cel mai important risc al pieţei de capital;
- riscul valutar sau riscul ratei de curs afectează atât piaţa produselor, cât şi piaţa de capital şi apare la orice
cumpărare şi vânzare de monedă, alta decât cea în care se evidenţiază în contabilitate;
- riscul de decontare, ca formă particulară a riscului de eroare, se referă la transferul de sume între băncile locale şi
cele internaţionale şi presupune implicarea competitorilor băncii, fiind administrat prin intermediul unor tehnologii
sofisticate de urmărire a plăţilor.
B. După criteriul activităţii bancare riscurile bancare se clasifică în:
- riscuri pure care apar ca urmare a activităţii curente, putând îmbrăca forma riscurilor fizice, financiare, criminale
şi frauduloase şi de răspundere;
- riscuri lucrative sau speculative, sunt cele care apar ca urmare a operaţiunilor prin care se încearcă obţinerea unui
profit suplimentar.
O altă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaţionale astfel:
- riscuri financiare, care cuprind riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb, riscul de lichiditate, riscul de
plasament, riscul de lichiditate, riscul de plasament;
- riscuri generate de parteneri, unde se includ: riscul clientelei, riscul apărut pe piaţa interbancară, riscul de ţară;
- riscuri comerciale, în categoria cărora avem: riscul de produse, riscul serviciilor, riscul de piaţă, riscul de imagine;
- riscuri operaţionale şi tehnice, generate de nivelul de informatizare a băncii şi de calitatea operaţiunilor;
- riscuri ale gestiunii bancare interne, incluzând riscul de reglementare, riscul de comunicare, riscul de strategie,
riscul controlului intern, riscul resurselor umane.
Un studiu al Băncii Mondiale arată că, în general, riscurile bancare se încadrează în patru mari categorii:
- riscuri financiare, ce cuprind riscuri pure (riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de solvabilitate) şi riscuri
speculative (riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul preţului sau poziţiei de piaţă;
- riscuri operaţionale, asociate organizării şi funcţionării sistemelor interne ale băncii, incluzând sistemele
computerizate şi alte tehnologii, ce privesc stabilirea de către autorităţile de reglementare a unor norme pe care băncile
trebuie să le respecte;
- riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă, inclusiv preocupărilor macroeconomice şi de
politici, factorilor legali şi de reglementare, precum şi infrastructurii şi sistemului de plăţi la nivelul întregului sector
financiar. Această grupă de riscuri este adesea cunoscută sub denumirea de risc de ţară;
- riscurile apariţiei de evenimente cuprind toate tipurile de riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar pune în
pericol operaţiunile unei bănci sau ar putea dăuna condiţiei financiare şi gradului de adecvare a capitalului respectivei
bănci. Astfel de riscuri includ evenimente politice (căderea unui guvern), crize bancare, dezastre naturale şi războaie
civile, băncile neputându-le face faţă decât prin menţinerea unui anumit nivel adecvat de protecţie a capitalului. Referitor
la riscurile apariţiei de evenimente, autorităţile de supraveghere au un rol critic şi important în evaluarea impactului unor
astfel de evenimente asupra statului şi condiţiei sistemului bancar şi ale pieţelor şi servesc la garantarea faptului că sunt
stabilite acorduri corespunzătoare în vederea minimizării impactului şi dimensiunii întreruperii activităţii şi mobilizării
altor autorităţi care să se ocupe, în mod eficient de consecinţele anumitor evenimente şi, în final, supraveghează ieşirea
sistematică de pe piaţă a instituţiilor falimentare.

Definirea tipurilor de risc bancar în sistemul bancar autohton

risc aferent tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (risc TIC) - subcategorie a riscului operaţional care se referă
la riscul de pierdere/impact negativ, din cauza compromiterii confidenţialităţii informaţiilor, integrităţii datelor, aferent
sistemelor informaţionale, indisponibilităţii sistemelor informaţionale şi/sau a datelor, precum şi incapacitatea de a
schimba TIC într-o anumită perioadă şi la un cost rezonabil. Aceste pierderi/impact negativ pot rezulta din factori externi
sau interni, cum ar fi: organizare inadecvată, sisteme informaţionale şi infrastructuri de reţele şi comunicaţii defectuoase
sau insuficient de securizate, precum şi un număr insuficient de angajaţi sau angajaţi calificaţi necorespunzător, în a căror
responsabilitate intră administrarea sistemelor informaţionale ale băncii;
risc de concentrare - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului rezultat din expunerile faţă de fiecare
contraparte şi/sau grupuri de persoane aflate în legătură, şi/sau grupuri de persoane care activează în acelaşi sector
economic, desfăşoară aceeaşi activitate sau deţin o asociere în participaţie;
risc de conformitate - subcategorie a riscului operaţional ce se referă la riscul actual sau viitor de afectare a
profiturilor şi a capitalului, care poate conduce la amenzi, daune şi/sau la rezilierea de contracte sau care poate afecta
reputaţia unei bănci ca urmare a încălcărilor sau neconformării cu actele normative, acordurile, practicile recomandate sau
standardele etice;
risc de credit - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului ca urmare a neîndeplinirii de către
44
debitor sau contraparte a obligaţiilor contractuale sau a eşecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite în contract;
risc de credit al contrapărţii – subcategorie a riscului de credit care reprezintă riscul de afectare a profiturilor şi a
capitalului în situaţia când o contraparte la o tranzacţie intră în stare de nerambursare (default) înainte de decontarea
finală a fluxurilor de mijloace băneşti aferente tranzacţiei;
risc de decontare – riscul de pierdere cauzat de diferenţa între preţul de decontare convenit şi valoarea de piaţă
curentă pentru tranzacţiile în care instrumentul de datorie, titlul de capital sau valuta rămân nedecontate după data de
livrare scadentă;
risc de lichiditate - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului, determinat de incapacitatea
băncii de a-şi îndeplini obligaţiile la scadenţa acestora;
risc operaţional – riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului care rezultă din procese sau
sisteme interne inadecvate sau eşuate şi/sau în urma acţiunii unor persoane sau evenimente externe;
risc de piaţă - riscul de a înregistra pierderi aferente poziţiilor din bilanţ şi din afara bilanţului din cauza
fluctuaţiilor nefavorabile pe piaţă ale preţurilor instrumentelor financiare deţinute pentru tranzacţionare, ale ratelor
dobânzii şi ale cursului de schimb valutar;
risc de poziţie - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului care poate apărea din cauza neconcordanţei preţului
în timp, între momentul încheierii contractului şi momentul în care se face plata şi încasarea sumei prevăzute în contract;
risc rezidual - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului care poate sa apăra din cauza că tehnicile utilizate de
diminuare a riscurilor sunt mai puţin eficiente decât se aştepta, pe motiv că aceste tehnici generează noi riscuri (cum ar fi
riscul de lichiditate, de conformitate) care ar putea afecta eficienţa tehnicilor de diminuare;
risc de rată al dobânzii - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului ca urmare a unor
modificări adverse ale ratelor dobânzii;
risc reputaţional - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului sau a lichidităţii, determinat de
percepţia nefavorabilă asupra imaginii unei bănci de către contrapărţi, acţionari, investitori sau autorităţi de supraveghere;
risc strategic - riscul actual sau viitor de afectare a profiturilor şi a capitalului determinat de schimbări în mediul de
afaceri sau de decizii de afaceri defavorabile, de implementarea inadecvată a deciziilor sau de lipsa de reacţie la
schimbările din mediul de afaceri;
risc de transfer - riscul de afectare a profiturilor şi a capitalului rezultat din imposibilitatea convertirii de către o
contraparte a monedei naţionale în valuta necesară la plata unor obligaţii financiare, din cauza lipsei sau indisponibilităţii
acestei monede ca urmare a unor restricţii impuse de către ţara contrapărţii respective;
risc de ţară - riscul expunerii la pierderi ca urmare a condiţiilor şi evenimentelor economice, sociale şi/sau politice
dintr-o ţară străină care afectează activitatea băncii;
risc valutar - riscul expunerii la pierderi rezultate din contractele comerciale sau din alte raporturi economice ca
urmare a fluctuaţiilor pe piaţă ale ratei de schimb valutar în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia;
10.4. Simularea de criză - tehnică de administrare a riscurilor bancare
 simulare de criză (stress-test) - tehnică de administrare a riscurilor utilizată pentru evaluarea potenţialelor efecte
ale unor evenimente sau modificări viitoare ale condiţiilor economice, care ar putea avea impact asupra situaţiei
financiare a băncii;
Banca este obligată să dispună de politici şi proceduri documentate aferente programului de simulări de criză care
va include, cel puţin, următoarele aspecte:
1) tipurile de simulări de criză şi scopul principal al fiecărei componente a programului;
2) frecvenţa exerciţiilor de simulări de criză şi criteriile în funcţie de care acestea variază;
3) detaliile metodologice ale fiecărei componente, inclusiv definirea scenariilor relevante şi rolul raţionamentelor
profesionale ale personalului implicat la toate etapele de desfăşurare;
4) totalitatea ipotezelor de aplicare a şocurilor şi acţiunilor de remediere prevăzute, bazate pe scop, tip şi rezultat al
simulărilor de criză, inclusiv o evaluare a fezabilităţii acţiunilor de remediere în situaţii de stres.
Banca va utiliza simulările de criză în calitate de instrument de diagnostic pentru înţelegerea profilului său de risc şi de
instrument anticipativ în cadrul procesului intern de evaluare a corespunderii nivelului fondurilor proprii şi lichidităţilor la
riscuri (evaluarea modului în care profiturile şi/sau fondurile proprii sunt afectate de situaţii de criză, evaluarea riscurilor
într-o manieră anticipativă).
Simulările de criză vor fi folosite în combinaţie cu alte instrumente de administrare şi control al riscurilor, iar rezultatele
trebuie să fie considerate în procesul de luare a deciziilor la nivelul corespunzător de management, inclusiv deciziile
strategice de afaceri ale consiliului şi ale organului executiv.
Metodologia simulărilor de criză trebuie să acopere toate domeniile de activitate supuse riscurilor şi riscurile aferente
acestor domenii şi să includă un spectru larg de scenarii, inclusiv scenarii anticipative (ale evenimentelor ce ar putea avea
loc), cu scopul de a lua în considerare interacţiunile la nivel de bancă şi sistem. În acest context, simulările de criză
urmează a fi elaborate în vederea identificării riscurilor la nivel de sistem, inclusiv refluxul masiv al depozitelor,
expunerile faţă de anumite grupuri de persoane aflate în legătură, sectoare economice, expuneri interbancare etc.
45
 programul simulărilor de criză va conţine cel puţin următoarele:
1) analiza domeniilor de afaceri, tipurile de risc, precum şi componentele separate ale portofoliilor şi liniilor de
afaceri;
2) interdependenţa dintre riscuri;
3) un mecanism flexibil care va permite modelarea unei varietăţi de simulări de criză pe orice domeniu de
activitate, tip de risc, eveniment posibil sau client important;
4) date care reflectă activităţile băncii în vederea obţinerii unei imagini complexe referitor la rezistenţa băncii la
potenţialele şocuri.
La alegerea simulărilor de criză, banca trebuie să ţină cont de următoarele:
1) simulările de criză trebuie să se efectueze pe portofolii şi tipuri de risc în funcţie de schimbările şi corelaţia
dintre riscurile identificate pentru un anumit portofoliu;
2) simulările de criză trebuie să se efectueze la diferite niveluri de severitate şi probabilitate de materializare;
3) scenariile de stres trebuie să fie dinamice şi să includă apariţia simultană a evenimentelor în întreaga bancă.
Dezvoltarea unui portofoliu de scenarii ipotetice, care va include şi un scenariu bazat pe evoluţiile istorice relevante ale
parametrilor de risc;
4) în cazul scenariilor istorice, simulările de criză trebuie să fie bazate pe scenarii excepţionale, dar plauzibile pe
parcursul unei anumite perioade, utilizând, dacă este posibil, date înregistrate pe parcursul unui întreg ciclu economic;
5) banca trebuie să înţeleagă cât de sever pot fi afectate fondurile proprii de profitabilitatea viitoare sau lipsa
acesteia şi cum va face faţă unei situaţii de criză precum cea simulată.
Simulările de criză trebuie efectuate cu o periodicitate stabilită de bancă, dar nu mai rar decât o dată pe an.
Simulările de criză pot fi efectuate şi ad hoc pentru scopuri specifice. La determinarea frecvenţei efectuării simulărilor de
criză, banca va ţine cont, cel puţin, de următoarele:
1) obiectivele şi scopul programului privind simulările de criză;
2) scopul simulărilor de criză;
3) complexitatea băncii şi a sectorului bancar;
4) schimbările semnificative în mediul în care banca îşi desfăşoară activitatea sau în profilul de risc al acesteia;
5) disponibilitatea datelor externe necesare pentru a efectua simulările de criză.
Banca trebuie să determine orizontul de timp pentru efectuarea simulărilor de criză în conformitate cu scadenţa şi
lichiditatea poziţiilor supuse simulării, acolo unde este cazul.

Tema 11. Lichiditatea băncii comerciale

11.1. Definirea şi modul de reglementare a lichidităţii bancare
11.2. Necesitatea în resurse lichide: metoda de apreciere, surse, structura.
11.3. Strategia dirijări lichidităţii (prin active, pasive, mixte).

-1-
Lichiditatea este capacitatea băncii de a plasa în active şi de a asigura în orice moment onorarea la scadenţă a
obligaţiilor sale de plată. În scopul asigurării unei lichidităţi şi al prevenirii crizelor în sectorul bancar, de către BNM a
fost adoptat Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii.
Acest Regulament introduce 3 principii de bază:
 Principiul I al lichidității prevede, ca suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani să nu
depășească suma resurselor ei financiare.
 Principiul II al lichidității prevede, ca lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al activelor
lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decît rata procentuală stabilită de prezentul Regulament.
 Principiul III al lichidității prevede ca lichiditatea pe benzi de scadență pînă la o lună; 1-3 luni; 3-6 luni; 6-12
luni și peste 12 luni, exprimată ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară pe fiecare bandă de
scadență, nu trebuie să fie mai mică decît coeficientul stabilit de regulament.
Indicatorul lichidităţii pe termen lung a unei bănci care reprezintă raportul dintre:
Suma activelor băncii în formă de:
1) credite și plasări acordate băncilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
2) credite şi plăţi cu avans acordate clienţilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
3) leasing financiar cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
4) cote de participare în capitalul agenţilor economici (inclusiv a băncilor);
5) active financiare păstrate pînă la scadență cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult;
6) imobilizări corporale;
minus (-)
mărimea reducerilor pentru pierderi la aceste active, calculată conform Regulamentului cu privire la clasificarea activelor
şi angajamentelor condiționale; amortizarea imobilizărilor corporale şi diferențe din reevaluarea activelor menţionate,
46
şi suma următoarelor resurse financiare:
1) Rata fondurilor proprii, determinată în conformitate cu Regulamentul cu privire la fondurile proprii;
2) pasivele obţinute de la bănci şi pasivele obţinute de la clienţi cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
3) 50% din pasivele obţinute de la bănci şi ale pasivelor obţinute de la clienţi (excluzînd depozitele de economii ale
persoanelor fizice) cu termenul rămas pînă la rambursare de la 1 pînă la 2 ani;
4) 10% din pasivele la vedere obţinute de la clienţi;
5) depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul pînă la rambursare 2 ani şi mai mult;
6) 60 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas pînă la rambursare de la 1 pînă la 2 ani;
7) 30 % din depozitele de economii ale persoanelor fizice la vedere şi cu termenul rămas pînă la rambursare de pînă la 1
an;
8) obligaţiuni în circulaţie şi alte hîrtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas pînă la scadenţă 2 ani şi mai mult;
9) 50% din obligaţiunile în circulaţie şi altor hîrtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas pînă la scadenţă de pînă
la 2 ani;
10) 60 % din rezervele pentru pensiile lucrătorilor băncii.
nu trebuie să fie mai mare decît 1.
Indicatorul lichidității curente a unei bănci care reprezintă raportul dintre:
1) suma activelor unei bănci, în formă de:
a. numerar (numerar în casă și alte valori monetare),
b. depozite la Banca Națională a Moldovei,
c. valori mobiliare lichide,
d. mijloace interbancare nete curente plasate la băncile din Republica Moldova, precum şi la cele din străinătate cu
ratingul nu mai mic de BBB-/Baa3 atribuit de către cel puţin una din agenţiile Standard&Poor′s, Moody′s şi Fitch-IBCA,
cu condiţia că băncile în cauză sînt concomitent rezidente ale ţărilor cu ratingurile menţionate (plasările în alte bănci se
includ în calculul activelor lichide numai în cazul în care aceste mijloace nu sînt grevate cu sarcini şi sînt libere de
interdicţii)
2) şi suma activelor totale ale bilanţului (rîndul 160 din FIN 1-BILANŢUL, Instrucţiunea privind situaţiile financiare
FINREP la nivel individual, aplicabile băncilor) nu trebuie să fie mai mic de 20%.
Principiul III urmează să fie calculat ca raportul dintre lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară pe fiecare bandă de
scadență și nu trebuie să fie mai mic de 1 pe fiecare bandă de scadență. În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate
în oricare dintre benzile de scadenţă, cu excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent
benzii de scadenţă următoare. Indicatorul lichidității pe benzile de scadență: pînă la o lună; 1-3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni şi
peste 12 luni reprezintă raportul dintre lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară.
 Lichiditatea efectivă - active și angajamente condiționale cu atribuirea coeficientului respectiv de ajustare (la
determinarea lichidităţii efective nu vor fi luate în calcul activele și angajamentele condiționale, scadența cărora a
fost prolongată de 2 ori și mai mult, iar pentru activele garantate cu depozite - garanții, nu va fi luată în calcul
partea astfel garantată)
 Lichiditatea necesară - datorii financiare și angajamente condiționale cu atribuirea coeficientului respectiv de
ajustare (la determinarea lichidităţii necesare nu se includ depozitele - garanții care sunt gaj pentru expunerile
asumate de bancă, pentru angajamentele condiționale asigurate cu gaj în formă de depozite băneşti, consemnate la
bancă nu va fi luată în calcul partea astfel garantată
Poziţia lichidă a băncii (necesarul de lichidităţi) poate fi analizată sub 2 aspecte:
1. Sub aspectul cererii
 Retragerea de către clienţi a banilor de pe conturile sale
 Avalanşa cu cereri de credite pe care bancă ar dori să le onoreze.
 Rambursarea de către bancă a creditelor interbancare sau de refinanţare luate de la BN
 Achitarea impozitelor şi plata dividendelor(nccesităţi temporale, previzibile)
2. Sub aspectul ofertei.
 Primirea depozitelor de la clienţi
 Achitarea creditelor acordate anterior
 încasări de la vînzarea serviciilor bancare
 Vînzarea activelor bancare
 împrumuturi pe piaţa monetară
Astfel, poziţia lichidă a băncii se calculează ca:
PL = Oferta de Mijloace Lichide - Cererea de Mijloace Lichide
Rezultatul poate fi:
1. PL< 0, banca se va înfrunta cu un deficit de lichidităţi şi va fi nevoită să găsească resurse de finanţare ale
deficitului, inclusiv ţinînd cont de termenul, în care ea va avea nevoie de ele;
2. PL > 0, banca se va înfrunta cu un excedent de lichidităţi şi va fi nevoită să caute plasamente noi pentru a nu
pierde profitabilitatea resurselor. O importanţă primordială în gestiunea lichidităţii o au factorii temporali. Astfel cererea
47
de lichidităţi în funcţie de termen poate fi: sezonieră, ciclică, pe termen lung.
Esenţa gestionării lichidităţilor într-o bancă se reduce la:
1. Foarte rar cererea de lichidităţi este egală cu oferta lor, adică banca se confruntă permanent sau cu deficitul, sau
cu excedentul de lichidităţi.
2. Există o dilemă între lichiditatea băncii şi profitabilitatea ei.
Este necesar de menţionat că riscul lichidităţii este foarte strîns legat şi de riscul ratei dobinzii, care va influenţa
costul atragerii lichidităţilor necesare. Cu cît banca se confrunta cu probleme mari în vederea lichidităţii, cu atît mai
scump va procura banca resursele pe piaţa monetară.
Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate la fel, rezidă din funcţiile acesteia, prezentate n figura
11.1.

asigură o capacitate contribuie la

rezonabilă de rambursare a
depozitelor către clienţi,
independent de modul în
care sunt returnate băncii
plasamentele în credite şi în
alte active
protejează
interesele
clienţilor
evitarea
împrumuturilor de
ultimă instanţă, de
la Banca Centrală
asigură independenţa
băncii faţă de sursele de
împrumut marginale de pe
piaţă, care au costuri
ridicate

contribuie la evitarea
asigură desfăşurarea lichidităţii forţate a anumitor
normală a activităţii funcții plasamente neajunse la
bancare prin fluidizarea scadenţă, pentru procurarea
procesului de resurselor necesare unor
intermediere bancară; retrageri programate sau nu
c
Figura 11.1

Deci, indicatorii de lichiditate pot fi grupaţi în două grupe:

a) indicatori specifici privind lichiditatea stocată – poziţia monetară, lichiditatea generală de titluri de valoare,
poziţia netă în raport cu banca centrală;
b) indicatori specifici privid lichiditatea cumpărată – indicele pasivelor foarte lichide, indicele privind
componenţa depozitelor etc.
Principalii indicatori pe active sînt:
1. Poziţia monetară, care reprezintă valoarea la un moment dat a activelor lichide ale unei bănci. Se determină ca
raportul dintre valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat şi activele totale.
Numerar  Conturi int erbancare  Numerar BNM
PM = x 100%
Total Active
Gestiunea acestei poziţii este elementul principal al gestiunii lichidităţii, avînd în vedere caracterul imediat al
obligaţiilor care exprimă nevoile de lichiditate bancară.
Activele care compun poziţia monetară sunt următoarele:
- numerarul, care reprezintă monedele metalice şi bancnotele, aflate în posesia băncii la ghişee şi în tezaur;
- disponibilul în conturi curente la alte bănci, care reprezintă depozitele la vedere la băncile corespondente;
- sume de încasat de la alte bănci, care reprezintă sume în tranzit în sistemul bancar, respectiv, valoarea
instrumentelor de plată;
- disponibilul în contul de rezervă la banca centrală – rezerva minimă obligatorie, care reprezintă disponibilităţile
în lei şi în valută, păstrate în conturile deschise la BNM.
Toate aceste elemente fie nu aduc deloc, fie aduc foarte puţine venituri băncii.
2. Ponderea hîrtiilor de valoare lichide reprezintă raportul dintre valoarea hîrtiilor de valoare, cu un grad înalt de
lichiditate şi activele totale.
Hirtii de valoare de Stat
HVl = x100%
Total Active
Ponderea înaltă a acestui indicator presupune o lichiditate înaltă corelată cu profitabilitatea.
Hîrtiile de valoare de stat sînt calculate în baza rapoartelor financiare anuale.
3. Poziţia fondurilor de rezervă reprezintă raportul dintre suma mijloacelor băneşti, datorate de banca centrală,
diminuată cu valoarea creditelor contractate de la aceasta şi activele totale ale băncii.
48
 Total fond de rezerva  Credite centraliza te
Pfr = x100%
Total Active
Dinamica pozitivă a acestui indicator este favorabilă pentru bancă şi desemnează o poziţie puternică a lichidităţii.
În scopul asigurării lichidităţii Banca Naţională a Moldovei (BNM) cere băncilor comerciale să menţină o rezervă
minimă calculată ca procent din fondurile medii atrase în conturile de depozit şi alte pasive similare. Fondurile atrase în
lei moldoveneşti (MDL) şi în moneda neconvertibilă sunt rezervate în MDL. Fondurile atrase în valută străină sunt
rezervate în dolari SUA de la mijloacele atrase în USD; în EURO – de la mijloacele atrase în EUR şi în EUR de la
mijloacele atrase în alte valute liber convertibile.
4. Coeficientul fondurilor imobilizate, care presupune aprecierea ponderii fondurilor imobilizate în total active.
Credite  Alte imobilizar i
Kfi = x100%
Total Active
Diminuarea indicatorului dat va determina creşterea lichidităţii, creşterea indicatorului – are influenţă inversă,
adică majorarea profitabilităţii în detrimentul lichidităţii [20, p.18].
Principalii indicatori pe pasive sînt:
- poziţia lichidităţii curente;
- ponderea depozitelor de bază;
- componenţa depozitelor;
- poziţia investiţiilor (investiţii sensibile la rata dobînzii).
Poziţia lichidităţii curente (PLC) (indicele pasivelor foarte lichide) evoluează lichiditatea curentă a băncii, şi
anume capacitatea băncii de a-şi onora obligaţiile curente. Se calculează astfel:
Active curente
Poziţia lichidităţii curente =
Pasive curente
Active curente = Mijloace băneşti în numerar + Mijloace băneşti datorate de Bănci+ Mijloace băneşti datorate de BNM
+ debitorii cu scadenţă pînă la o lună
Pasive curente = Depozite fără dobîndă + depozite la termen + hîrtii de valoare vîndute + împrumuturi overnight
Se caracterizează două situaţii:
1. Cînd PLC >1 – banca înregistrează un exces de mijloace lichide, poziţia lichidităţii fiind una favorabilă;
2. Cînd PLC <1 – banca va înregistra insuficienţă de mijloace lichide, respectiv, se confruntă cu problema
lichidităţii.
Ponderea depozitelor de bază se calculează în modul următor:
Depozit de baza
Ponderea depozitelor de bază = x100%
Total Active
Depozitele de bază sînt constituite din suma tuturor depozitelor oferite de bancă şi se calculează în modul
următor:
Cu cît este mai mare valoarea acestui indicator, cu atît este mai bine pentru lichiditatea băncii, deoarece scade
nivelul minim necesar al băncii în lichidităţi.
Componenţa depozitelor exprimă expunerea băncii, în funcţie de depozitele la vedere şi depozitele la termen, se
determină astfel:
Depozite curente
Componenţa depozitelor = x100%
Depozite la termen
Raportul în cauză arată stabilitatea resurselor financiare ale băncii. Micşorarea valorii acestui indicator reprezintă
o stabilitate înaltă a depozitelor şi, deci, va genera micşorarea nevoii băncii comerciale în mijloace lichide.
Poziţia investiţiilor (investiţii sensibile la rata dobînzii) se determină în modul următor:
ASRD
GAP =
PSRD
unde:
Active sensibile la rata dobînzii (ASRD) = Credite + Hîrtii de valoare de stat + Hîrtii de valoare investiţionale
Pasive sensibile la rata dobînzii (PSRD) = Depozite la termen+Împrumuturi interbancare+Cambii bancare
Creşterea acestui indicator presupune că banca are acoperiri din lichidităţi, inclusiv şi în cazul cînd rata dobînzii
este în creştere. Situaţia favorabilă presupune ca GAP-ul să depăşească unitatea sau, cel puţin, să fie egal cu unu.
-2-
Metoda resurselor (metoda utilizării mijloacelor lichidei). Această metodă se bazează pe 2 factori:
1. Lichiditatea bancară creste cînd cresc depozitele şi scad creditele.
2. Lichiditatea bancară scade cînd creşte necesitatea în credite şi scad depozitele.
Elementele principale ale acestei metode:

49
 1. Prognozarea fluxurilor de credite şi depozite pentru o anumită perioadă.
2. Se calculează dinamica creditelor şi depozitelor pentru această perioadă, care se va lua în
considerare pentru evaluarea fluxurilor de credite şi depozite.
3. Se calculează excedentul sau deficitul de lichidităţi pentru perioada analizată.
Fiecare bancă îşi stabileşte separat fluxurile de credite şi depozite ţinînd cont de următorii factori:
 Aşteptările comportamentului creditelor - sunt în funcţie de următorii indicatori: PIB, situaţia economică a
ramurii, venitul firmelor, rata inflaţiei, diferenţa dintre rata dobînzii pe piaţa de capital şi piaţa bancară.
 Aşteptările comportamentului depozitelor este în funcţie de: venitul familiilor, creşterea ofertei de bani, rata
inflaţiei,
Fluxul de lichidităţi = aşteptarea comportamentului depozitelor - aşteptarea comportamentului creditelor.
Respectiv, dacă valoarea aşteptărilor depozitelor > valoarea aşteptărilor de credite , atunci banca se va confrunta cu
un excedent de lichidităţi. Dacă valoarea aşteptărilor depozitelor va fi < valoarea aşteptărilor creditelor, atunci banca se va
confrunta cu deficitul de lichidităţi. Aşteptările comportamentului depozitelor şi a creditelor se formulează în baza
următoarelor date:
- construirea unui trend în baza datelor experienţei anterioare pe un termen semnificativ de lung pentru activitatea
bancară. Din acest trend se concluzionează ritmul de creştere sau scădere a volumului depozitelor sau creditelor.
- se iau în consideraţie abaterile sezoniere, care se formulează în baza experienţei anterioare.
- se calculează abaterile ciclice care ţin de modificările situaţiei economice ale ţării.
AD = Σ D corelate +( -) abaterile sezoniere + (-) abaterile ciclice + ΣD
unde:
AD — aşteptări de depozite;
ΣD - suma depozitelor
ΣD corelate = Σ D * ritmul de creştere(scădere)
Metoda structurării mijloacelor.
Această metodă presupune structurarea pasivelor în 3 părţi:
1. Pasivele urgente(scadente) - se compun din Σ
totală a depozitelor scadente la zi - se ia in
consideraţie perioada de 7 zile + conturile
interbancarc.
2. Pasive nesigure care se compun din conturile de
decontare ale firmelor, depozitele curente.
3. Pasivele stabile — depozite la termen, la care scadenţa
este mai mare de 3 luni, certificatele de depozite şi alte
pasive cu o scadenţă mare.
Fiecare bancă, din experienţa anterioară îşi prognozeuză ce volum din aceste pasive structurate trebuie să fie
acoperit prin lichidităţi curente pe care banca trebuie să le ţină sau în conturi sau active tangibile (numerar şi conturile
corespondente).
Ex. banca acordă 95 % din pasivele scadente, 30% - pasive nesigure, 15% - pasive stabile. Fiecare din aceste sume
sunt corectate cu rezervele minime obligatorii, pa care banca le are conform cerinţelor autorităţilor monetare.
Deci Σ necesarului de lichidităţi = 95%PS + 30%P'N + 15%Pstabile - RezMinObl.
După aceasta banca stabileşte prognoza creditelor ce vor fi cerute (necesarul de credite)
Σ necesarului de credite = Potenţialul ereditar al băncii + Ritmul de creştere a creditelor – Σ creditelor acordate.
Volumul lichidităţii totale = Σ necesarului de credite + Σ necesarului de lichidităţi
În urma acestor calcule banca poale să-şi prognozeze 3 poziţii:
1. Poziţia favorabilă - presupune că depozitele vor creşte la nivelul prognozat, iar necesităţile de credit vor rămîne
la acelaşi nivel sau vor scădea. Această situaţie va aduce la excedentul de lichidităţi, cînd banca va fi nevoită să
programcze nişte plasamente pentru excedent.
2. Poziţia nefavorabilă - presupune creşterea necesarului de credite la nivel prognozat sau cel puţin rămânerea la
acelaşi nivel al depozitelor. In acest caz banca se va confrunta cu deficitul de lichidităţi şi va trebui să aibă un
program de acoperire a lui.
3. Situaţia aşteptărilor normale — presupune creşterea corelată atît a depozitelor cit şi a creditelor.

50
 Tema: Politica de investiţii
Investiţiile – reprezintă ansamblul de cheltuieli antrenate în construirea de noi mijloace fixe, în dezvoltarea sau modernizarea
celor existente cu scopul obţinerii unor venituri superioare în viitor. Investiţia totodată reprezintă o cheltuială certă pentru un vitor ce
conţine elemente de incertitudine.
Decizia de investire este considerată cea mai importantă şi mai riscantă decizie adoptată de întreprindere., pentru că aceasta
antrenează cheltuieli esenţiale în prezent pentru a obţine profituri în viitor, care sunt incerte.
Clasificarea investiţiilor
Investiţiile sunt totalitatea de cheltuieli care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital şi obţinerea unui profit. În raport cu
modul de folosire a bunurilor de capital investiţiile se împart în:
a) investiţii de înlocuire destinate înlocuirii bunurilor de capital scoase din funcţie ca urmare a uzurii lor fizice avînd ca sursă
de finanţare amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete sunt destinate sporirii volumului capitalului, adică formării capitalului a cărui sursă de
finanţare este venitul.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete formează investiţii brute de capital ce contribuie la formarea brută a
capitalului tehnic. Investiţiile brute se compun din bunuri de capital şi investiţii în stocuri.
Multitudinea formelor şi tipurilor de investiţii efectuate de întreprindere impune o clasificare a investiţiilor:
1. Din punct de vedere a proprietarului:
a) private
b) publice
2. Din punct de vedere a apartinenţei regionale:
a) interne, care se efectuează în cadrul graniţelor naţionale a unei ţări
b) externe, care se efectuează în alte sau de alte ţări
3. Din punct de vedere al plasării capitalului
a) reale, ce caracterizează investirea capitalului în reproducerea mijloacelor fixe şi în creşterea stocurilor
b) financiare, care caracterizează investirea capitalului în instrumente financiare
4. După caracterul participării în procesul investiţional:
a) directe, ce presupun participarea investitorului în alegerea obiectului de investire
b) indirecte, ce presupun efectuarea investiţiilor de către intermediari
5. După perioada de investire:
a) pe TL
b) pe TS
6. După nivelul riscului investiţional
a) fără risc, adică investirea în aşa obiecte unde lipseşte riscul real de pierdere a capitalului investit sau a venitului aşteptat
b) cu risc minim, caracterizează investirea capitalului în obiecte unde riscul este cel mai mic faţă de riscul pe piaţa
investiţională
c) cu risc mediu, unde nivelul riscului investirii corespunde nivelului riscului mediu de pe piaţa investiţională
d) cu risc înalt, unde nivelul riscului investirii este mai mare decît nivelul riscului de investire pe piaţa investiţională
e) speculative, care caracterizează investirea capitalului în cele mai riscante proiecte sau instrumente de investire în urma
cărora se aşteaptă cel mai înalt nivel al venitului investiţional
Procedura de alegere a investiţiei presupune evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor precum şi greutăţile în obţinerea
surselor de finanţare. Sub aspect financiar investiţiile provoacă mari cheltuieli iniţiale care trebuie să fie urmate de intrări de fonduri,
de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea loc pentru întreaga perioadă de viaţă economică.
1. din punct de vedere al locului în care se fac, investiţiile se împart:
- investiţii interne, reprezintă alocarea capitalului pentru achiziţionarea de active materiale şi nemateriale, având drept scop
dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuire a bunurilor, instruirea şi perfecţionarea personalului.
- Investiţii externe,reprezintă plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul obţinerii de venituri sub formă de
dividende
2. din punct de vedere al formei:
- materiale(utilaje, construcţii, unităţi de transport)
- financiare se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiţii
3. din punct de vedere al naturii activităţii sectoarelor în care se efectuează:
- productive, (cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare)
- neproductive , cu destinaţia social culturală ca: locuinţe, cantine.
4. din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere distingem următoarele tipuri de investiţii:
- investiţii tehnice: achiziţii de maşini, utilaje, mijloace de transport ;
- investiţii umane: perfecţionarea, specializarea personalului
- investiţii sociale: construcţia în întreprindere, a unei cantine, a unei baze de odihnă.
- Investiţii comerciale: pentru publicitate şi reclamă.
5. în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile se împart în:
- investiţii de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, deoarece nu presupune cheltuieli suplimentare
de modificare a tehnologiilor, de formarea a personalului, de cercetări de noi pieţe.
- Investiţii de modernizare a echipamentului existent în funcţie şi care implică un risc redus, ca urmare a unor corecţii
neînsemnate în tehnologii de fabricaţie

51
 - Investiţie de dezvoltare presupun extinderea unor secţii ori a întreprinderii în ansamblul. Riscul creşte în legătură cu creşterea
nevoii de forţă de muncă, cu lărgirea pieţii de aprovizionarea, de desfacere.
- Investiţii strategice, privind crearea unor filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă întreprindere.
Dimensiunea contabilă: conform acestei accepţiuni , investiţia este definită ca ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale
şi necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constante sub aceeaşi formă.
Dimensiunea economică: conform acestei accepţiuni investiţiile reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în
speranţa obţinerii în viitor a unor efecte economice eşalonate în timp şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuieli iniţiale de
resurse. Conform acestei accepţiuni se consideră investiţie: achiziţionarea de bunuri, echipamente de lucru, care vor avea ca urmare
încasări suplimentare, economii de costuri.
Dimensiunea financiară: constituie investiţii toate cheltuielile de resurse care generează venituri şi /sau economii pe o lungă
perioadă de timp în viitor , şi amortizarea lor se face pe mai mulţi ani. Din punct de vedere financiar investiţia poate fi definită şi ca
plasarea unei sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri superioare în viitor, dar probabile.
Elementele investiţiei
Se disting patru elemente definitorii ale investiţiei :
1. efortul investiţional, consideră investiţia o structură individualizată de resurse de volum şi natură diferite, care sunt antrenate
în realizarea unui proiect.
2. factorul timp, relevă faptul că orice proiect de investiţie are o perioadă de viaţă proprie.
Perioada de viaţă a investiţii poate fi văzută sub mai multe aspecte:
- durata fiscală, este durata de serviciu a mijloacelor fixe indicată prin legea privind uzura mijloacelor fixe, în funcţie de norma
de uzură
- durata tehnică, determinată de caracteristicele tehnice funcţionale ale mijloacelor fixe;
- durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu această investiţie;
- durata juridică, durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări, asupra unor licenţe, mărci de
fabrică.
3. eficienţa, investitorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în
sumă totală, să fie superioare cheltuieli iniţiale.
4. riscul, decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate, aceste efecte viitoare sunt însă speranţe şi nu
certitudini.
Criterii şi metode de selectare a proiectelor investiţionale
Pentru a decide asupra variantei optime de investire, este necesară realizarea unui studiu asupra fiecărui proiect investiţional din
punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi eficienţei.
Necesitatea. Investiţiile se concentrează asupra înlocuirii echipamentului de producţie complet uzat, sau procurarea de noi
echipamente pentru lărgirea capacităţii de producţie existente.
Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, şi timpul cel mai potrivit de creare şi dare în funcţiune a capacităţii
de producţie, care vor permite obţinerea unei rentabilităţii optime. Cele mai importante categorii de investiţii sunt cele ce vizează
consolidarea şi lărgirea pieţelor, dezvoltarea resurselor umane, susţinerea activităţilor inovaţionale.
Eficienţa – este criteriul de bază ce stă la baza implementării unui sau altui proiect investiţional. Respectarea rigorilor financiare
asociate investiţiilor implică estimare realistă a principalilor factori ce determină eficienţa investiţiei:
- volumul total al cheltuielilor pentru investiţii
- durata de viaţă
- profitul sau venitul net
- valoarea reziduală a investiţiei, este preţul la care poate fi vândută investiţia după încheierea duratei ei de viaţă.
Criteriile financiare angrenate de Banca Mondială în vederea alegerii unui proiect de investiţii sunt:
1. termenul re recuperare, exprimă numărul de ani necesari recuperării, prin cash-flow-urile actualizate medii (CFact med), a
capitalului investit.
TR=CI0/CFact. medii
Se optează pentru varianta de investire care asigură cea mai rapidă recuperare a capitalului investit. Aspectul critic al acestei
metode este că pot fi respinse proiecte investiţionale durabile în timp, rentabile, dar cu termene de recuperare mai lungi.
2. metoda valorii actualizate nete (VAN)
VAN exprimă surplusul de valoare care revine investitorului la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.
VAN= - CI0+∑CFn/(1+i)n+ VR/(1+i)t
CI0- costul investiţie
CFn- cash –flow-urile actualizate
3) rata de actualizare
VR- valoarea reziduală
3. rata internă de rentabilitate (RIR)- trebuie să fie mai mare decît rata de actualizare , cu cît este mai mare RIR în raport cu
rata dobânzii, cu atît mai rentabil este proiectul.
RIR= Rmin+(Rmax- Rmin)*VANmax/VANmax+ |VANmin|
4. rata de rentabilitate contabilă: raportând profitul mediu realizat de investiţii la suma investiţiei medii.
5. indicele de profitabilitate(IP), indică mărimea profitului actualizat ce revine la un leu capital investit de către investitor.
Alegerea proiectului pe baza acestui indicator presupune reţinerea variantei care asigură cel mai înalt IP.
IP= ∑CFactualizate/CI0
6. Criteriul riscului, orice investiţie comportă un risc. Cu cît riscul este mai mare, cu atît creşte pretenţia asupra rentabilităţi
capitalurilor investite. Riscul este generat de nesiguranţa încasărilor viitoare.
Selectarea variantei optime de investiţii
52
 Selectarea proiectului de investiţii presupune studierea proiectelor sub aspect comercial, financiar, tehnic, fiscal şi de personal.
În urma studiului efectuat şi evaluării principalelor caracteristici este posibilă utilizarea criteriilor financiare pentru adoptarea deciziei
de investire. Pot fi selectate 3 criterii financiare de aprobare a variantei optime a investiţiei şi anume:
- criteriul rentabilităţii
- criteriul lichidităţii
- criteriul riscului
1. Criteriul rentabilităţii – în economia de piaţă mai importantă este problema selectării celui mai bun proiect de investiţii
utilizîndu-se cît mai favorabil fondurile disponibile. Acest criteriu este cel mai important pentru adoptarea proiectelor.
În acest context rata rentabilităţii trebuie să fie mai mare decît costurile surselor de finanţare proprii sau împrumutate.
Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare,
atunci valoarea actuareală netă se calculează.
n
1 1
VAN = - I0 +  CF * (1  r)
i 1
i i
+ VR
(1  r) n
unde:
I0 – costul iniţial al proiectului de investire
Cfi – profituri anuale actualizate prevăzute a se realiza în viitor
VR – valoarea reziduală
r – rata actuareală a dobînzii
n – numărul de ani
1
Factorul actuareal cu care se ponderează fiecare venit actual se dă în tabelele financiare. El este totdeauna mai mic
(1  r) i
ca 1 şi descreşte treptat pe măsura ce creşte timpul de exploatare (durata de viaţă economică) a proiectului care aduce venituri.
Profitul actualizat poate fi: pozitiv, negativ, zero.
În cazul în care profitul actualizat este pozitiv atunci rentabilitatea proiectului este mai mare decît rata actualizată a dobânzii
utilizate, adică decît costul capitalului şi-n acest caz proiectul este acceptabil.
În cazul în care profitul actualizat este negativ atunci rata rentabilităţii proiectului finanţat este mai mică decît costul capitalului
şi-n acest caz nu este acceptabil.
Cînd el este egal cu zero, atunci suma veniturilor actualizate permite recuperarea capitalurilor investite şi remuneraţia acestuia
la nivelul dobînzii ce s-ar fi obţinut dacă capitalul ar fi fost plasat la o bancă pentru o perioadă de timp = cu o durată de viaţă
economică a proiectului.
În acest caz avem de afacere cu limita acceptabilă minimală a proiectului de investiţii.
În cazul în care raportăm fluxurile financiare pozitive şi cele negative vom obţine indicele de profitabilitate care se calculă:
Ip = VAN / I0
Folosind acest indice investiţia poate fi acceptată cînd valoarea raportului menţionat este mai mare de 0 şi arată un randament
favorabil pe unitatea monetară.
Rata internă de rentabilitate (RIR) – aceată metodă se mai numeşte metoda încercărilor şi erorilor, deoarece presupune
determinarea mai multor indicatori ai VAN pînă se găseşte unul poziti şi unul negativ, astfel încît să se respecte regula de bază:
distanţa maximă între rmin şi rmax nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte procentuale.
VAN rmin
RIR = rmin + (rmax-rmin);
VAN rmin - VAN rmax
unde:
rmin – rata de actualizare pentru care VAN este pozitiv;
rmax – rata de actualizare pentru care VAN este negativ.

Un alt indicator de reevaluare a rentabilităţii proiectelor investiţionale prin metoda financiară este:
Valoarea actualizată netă – reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi venituri viitoare, atunci
valoarea actuareală netă se calculează.
2. Criteriul lichidităţii
Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care dispune. Criteriul lichidităţii
de selectare a proiectelor de investire urmăreşte ca investiţia să recupereze cît mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia
capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate într-un termen cît mai scurt pentru a-l putea folosi pentru iniţierea altor proiecte. De
regulă, lichiditatea se stabileşte în nr. De ani de recuperare a capitalului avansat, raportînd valoarea iniţială a proiectului la suma
fluxurilor financiare anuale pozitive sau de intrare generate de exploatarea proiectului. Dacă fluxurile financiar pozitive anuale sunt
inegale, atunci se procedează la însumarea an cu an a fluxurilor pînă se ajunge la valoarea iniţială sau se apropie foarte mult de ea,
fără a o depăşi şi rezultă nr. De ani întregi de recuperare.
3. Criteriul riscului. Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Cu cît riscul este mai mare, cu atât creşte pretenţia
remuneraţiei capitalului investit. De obicei riscul de investire poate fi:
- economic
- financiar
Riscul economic este riscul de nerealizare la scadenţele prevăzute fluxurile pozitive aşteptate. Investiţia nu generează încasările
scontate, iar debitorii nu rambursează către creanţieri sau rambursează mai tîrziu şi-n cuantumul mai redus. Ca metodă de protecţie
53
asupra acestui risc s-ar putea lua în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată.
Riscul financiar se poate defini ca fiind indisolubil legat de lichiditatea investiţiei, adică de capacitatea de a transforma în bani
activele într-un termen cît mai scurt şi fără pierderi din valoarea capitalului investit. Riscul financiar se poate prezenta în costuri de
oportunitate în măsura în care orice investitor se poate afla în faţa unei eventualităţi în care valoarea investiţiei să scadă ca urmare a
ivirii altor oportunităţi sau în valoarea de piaţă cînd gradul de risc care este ridicat cu cît piaţa secundară este mai slabă.
Riscul financiar este strîns legat de durata de viaţă a proiectului de investire, în sensul că aducătorul de fonduri îşi imobilizează
capital pentru o perioadă de timp determinată. În cazul creditorilor, dacă rata dobînzii nu este indexată, riscul financiar este cu atît mai
mare cu cît scadenţele sunt mai îndepărtate, deoarece în acest interval ea îşi pierde anumite oportunităţi. Cu cît durata investiţiei este
mai lungă, cu atît mai sensibile sunt fluxurile pozitive viitoare.
Sursele de finanţare a investiţiilor
Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei este o necesitate de prim ordin şi un obiectiv al
finanţelor întreprinderii. Investitorii nu trebuie să dispună neapărat încă la început de întreaga sumă ce urmează să acopere cheltuielile
investiţiei, dimpotrivă este oportun ca resursele financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor. Aceasta
reprezintă o folosire eficientă a resurselor.
Orice întîrziere a formării resurselor poate conduce la întreruperea realizării investiţiei, la prelungirea termenului de dare în
folosinţă la pierderi efective, concretizate în imobilizări de capital prin investiţii începute şi neterminate.
Pentru finanţarea investiţiilor la nivelul societăţilor comerciale cu capital de stat şi a regiilor autonome participă următoarele
surse:
1) fondul de amortizare – care este menit înlocuirii activelor imobilizate a obiectivelor de investiţii. Mărimea lui se stabileşte
anual prin planul de amortizare şi se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate investiţiilor.
2) profitul – rolul profitului în finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în ansamblul resurselor de finanţare şi
din faptul că folosirea profitului acţionează ca o pîrghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.
3) alte surse ce cuprind:
- sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate
- din vînzările active
- din valorificarea unor materiale ce rezultă din pregătirea terenului pentru construcţii, din săparea fundaţiilor, din lichidarea
construcţiilor provizorii de pe şantier.
4) mobilizarea resurselor interne – reprezintă o sursă pentru finanţarea investiţiei nu se poate concretiza într-un cont la bancă.
5) creditele bancare - care pot fi: pe TS, TM, TL
Pentru finanţarea sectorului privat se utilizează următoarele resurse prin 2 căi de finanţare:
a) finanţarea prin fonduri proprii:
- autofinanţarea
- creşteri de capital
b) finanţarea prin angajamente la termen:
- împrumuturi obligatare
- împrumuturi de la instituţii specializate
- credite bancare pe TM ş.a
Riscuri investiţionale
Pentru un manager financiar riscul este posibilitatea unui sfîrşit nefavorabil sau neatingerea scopurilor puse în faţă parţial sau
total. Uneori proiectul pare a fi foarte efectiv, însă poate fi atât de riscant încât efectuarea lui duce la un risc bine determinat. Din
aceste motive este necesar de calculat toate criteriile de investiţie optimă. În cazul cînd variantele sunt limitate şi proiectul este foarte
complicat şi voluminos e necesar de efectuat aprecierea riscului pe trepte.
Aprecierea riscului pe trepte constă în faptul că se apreciază riscul la fiecare treaptă, iar apoi se calculează cel total. Fiecare
proiect de investiţii evidenţiază aşa trepte:
1) de pregătire, ce cuprinde îndeplinirea complexului de lucrări necesare pentru realizarea proiectului;
2) de montare, ce include montarea clădirilor, instalaţiilor, utilajelor;
3) de funcţionare, cînd este pus în funcţiune utilajul şi se primeşte profit.
Apoi toate aceste rezultate se însumează şi se verifică de 2 ori, la momentul creării proiectului şi după depistarea lor în limite
de risc.
Rolul statului în politica investițională
Orice proiect investițional trebuie analizat atît prinprisma investitorului, la nivel microeconomic, cît și prin prisma economiei
naționale, la nivel macroeconomic. La nivelul întreprinderii, scopul principal îl constituie obținerea unei rentabilități cît mai mari, iat
la nivel macroeconomic, alături de criteriile economice, apar și cele sociale. Prioritară, totuși, trebuie să rămînă analiza la nivel
microeconomic, deoarece întreprinzătorul este cel ce face efortul investițional. În plus, o serie de elemente, precum taxele, impozitele,
care, pentru economia națională, reprezintă venituri, pentru întreprindere se constituie în cheltuieli. Tocmai de aceea, o variantă de
investiții are o eficiență mai scăzută la nivel microeconomic, ea putînd fi chiar și ineficientă prin prisma investitorului, dar eficientă
prin prisma economiei naționale. În acest caz, statul trebuie să aibă un rol activ, să intervină, prin intermediul pîrghiilor economice, la
eficientizarea proiectului și la nivelul agenților economici.
Implicarea statului în economie se face, de regulă, de către organele puterii publice, prin instrumente și pîrghii de politică
financiară.
Avînd în vedere natura instrumentelor folosite, politica statului se concretizează în:
- Politica monetară și de credit;
- Politica fiscală;
- Politica cheltuielilor publice.
Mijloacele pe care le poate utiliza statul în direcția susținerii întreprinderii sunt:
54
 - Subvențiile, reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic cu scopul de
menținere a capacității de producție. De obicei, subvențiile sunt îndreptate către agenții economici care nu pot
recupera integral costurile prin prețurile de vînzare practicate;
- Subvențiile rambursabile, sunt un mijloc intermediar între subvenție și credit: se rambursează în cazul în care
proiectul finanțat, nu se rambursează, dacă proiectul eșuează;
- Participația statului cu capital la o anumită operațiune economică, statul participă la completarea fondurilor
necesare finalizării unui proiect, urmărind și obținerea unui profit;
- Garanția statului acordată băncilor, pentru ca agenții economici să poată contracta credite;
- Exonerări fiscale, acordarea reducerilor, amînări sau scutiri ale plăților în contul impozitelor și taxelor datorate
de către agenții privați, ori reeșalonarea acestora în timp.
Direcțiile de manifestare a politicii financiare aplicate de către stat sunt:
- Stimularea investițiilor productive;
- Încurajarea economiilor populației;
- Dezvoltarea pieței titlurilor finnaciare, care trebuie să devină o alternativă atractivă de investire a capitalurilor
disponibile;
- Stimularea activității de creditare a sectoarelor de producție;
Stimularea creării noilor locuri de m

55
 Тема 2: Subiectii sistemului de achizitii publice
Субъекты системы государственных закупок

1. Rolul autoritatii contractante

Роль организации-заказчика
2. Componenta grupului de lucru la nivelul autoritatii.Modul de creare si de activitate al grupului de lucru
pentu achizitii publice
Компонент рабочей группы на уровне полномочий.Создание и деятельность Рабочей группы по
государственным закупкам
3. Reprezentantii societatii civile
Представители гражданского общества
4. Operatorul economic participant la procedurile de achiziţii publice
Экономический оператор, участвующий в процедурах государственных закупок
5. Atributiile Agentiei Achizitii Publice in domeniul achizitiilor publice
Атрибуты (задачи) Агентства государственных закупок в сфере государственных закупок

-1-
Autoritatea contractantă își exercită atribuţiile prin intermediul unui grup de lucru, creat în acest
scop din funcţionari și specialiști cu experienţă profesională în domeniul achiziţiilor publice, din cadrul
autorităţii contractante, în limitele personalului scriptic.
Grupul de lucru iniţiază și desfășoară proceduri de achiziţie publică pentru satisfacerea necesităţilor
autorităţii contractante sau asociaţiei de autorităţi contractante.
Modul de creare și de activitate al grupului de lucru este prevăzut în Regulamentul cu privire la
activitatea grupului de lucru pentru achiziții aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 667 din 27.05.2016.
În funcţie de obiectul achiziţiei, autoritatea contractantă poate crea unul sau mai multe grupuri de
lucru.
Grupul de lucru se creează printr-o decizie specială (ordin) sau dispoziţie, din cel puţin 5 membri, iar
în cazuri temeinic justificate, din cel puţin 3 membri.
Заказчик выполняет свои задачи через рабочую группу, созданную для этой цели
государственными служащими и специалистами, имеющими профессиональный опыт в области
государственных закупок в рамках организации-заказчика, в рамках кадрового контроля.
Рабочая группа должна инициировать и осуществлять процедуры государственных закупок для
удовлетворения потребностей организации-заказчика или ассоциации организаций-заказчиков.
Порядок создания и работы рабочей группы предусмотрен Положением о деятельности рабочей
группы по закупкам, утвержденным Постановлением Правительства №. 667 от 27.05.2016.
В зависимости от предмета закупки закупающий орган может создать одну или несколько
рабочих групп.
Рабочая группа создается специальным решением (приказом) или положением не менее чем из 5
членов, а в должным образом обоснованных случаях - не менее чем из 3 членов.

Functiile achizitiilor publice in domeniul achizitiilor:

- de provizionare
- de organizare
- de decizie: motivare sau administrare
- de control: evaluare
Функции государственных закупок:
- обеспечение
- организация
- решение: мотивация или администрация
- контроль: оценка

Autoritatile contractante sunt autoritati regionale sau locale organisme de drept public si
asociatiile acestor autoritati sau persoane.

56
 Autoritatea contractuala inseamna statul, autoritati regionale sau locale organisme drept public si
asociatii formate din una sau mai multe autoritati de acest gen.
Заказчиками являются региональные или местные органы власти и ассоциации этих органов или
отдельных лиц.
Заказчик означает государство, региональные или местные органы власти как общественные
органы и ассоциации, образованные одним или несколькими такими органами.

Atribuţiile autorităţilor contractante în domeniul achiziţiilor publice (atributiile de baza)

(1) În domeniul achiziţiilor publice, autorităţile contractante:
a) creează grupuri de lucru responsabile de realizarea achiziţiilor publice în cadrul acestor autorităţi;
b) elaborează planuri anuale şi trimestriale de efectuare a achiziţiilor publice;
c) întocmesc invitaţii în cadrul procedurilor de achiziţii publice;
d) elaborează documente de licitaţie şi alte documente aplicabile în cadrul procedurilor de achiziţii
publice;
e) iniţiază şi desfăşoară proceduri de achiziţii publice;
f) asigură participarea largă a operatorilor economici la procedurile de achiziţii publice;
g) examinează, evaluează şi compară ofertele operatorilor economici prezentate în cadrul procedurilor
de achiziţii publice;
h) încheie contracte de achiziţii publice cu operatorii economici;
i) întocmesc dări de seamă privind rezultatul procedurilor de achiziţii publice şi le prezintă Agenţiei;
j) execută şi gestionează contractele de achiziţii publice în termenele şi în condiţiile stabilite;
k) păstrează şi ţin evidenţa tuturor documentelor întocmite şi aplicate în cadrul procedurilor de
achiziţii publice.
Полномочия организации-заказчика в сфере государственных закупок(основные атрибуты)
(1) В сфере государственных закупок закупающий орган:
a) создает в своем составе рабочие группы, ответственные за осуществление государственных закупок в рамках данного
органа;
b) разрабатывает годовые и квартальные планы осуществления государственных закупок;
c) составляет приглашения для участия в процедурах государственных закупок;
d) разрабатывает документацию по торгам и другие документы, применяемые в рамках процедур государственных
закупок;
e) инициирует и осуществляет процедуры государственных закупок;
f) обеспечивает широкое участие экономических операторов в процедурах государственных закупок;
g) изучает, оценивает и сравнивает оферты экономических операторов, представленные в рамках процедур
государственных закупок;
h) заключает договоры о государственных закупках с экономическими операторами;
i) составляет отчеты о результатах процедур государственных закупок и представляет их Агентству;
j) управляет договорами о государственных закупках и выполняет их согласно установленным срокам и условиям;
k) хранит и ведет учет всех документов, составленных и примененных в рамках процедур государственных закупок.

2) Autoritatea contractantă este obligată:

a) să asigure eficienţa achiziţiilor publice;
b) să asigure obiectivitatea şi imparţialitatea în cadrul procedurilor de achiziţii publice;
c) să asigure transparenţa şi publicitatea procedurilor de achiziţii publice;
d) să transmită, la solicitarea Agenţiei, orice informaţie privind încheierea şi executarea contractelor
de achiziţii publice.
(2) Закупающий орган обязан:
a) обеспечивать эффективность государственных закупок;
b) обеспечивать объективность и беспристрастность при осуществлении процедур государственных закупок;
c) обеспечивать гласность и транспарентность процедур государственных закупок;
d) представлять, по запросу Агентства, любую информацию о заключении и выполнении договоров о государственных
закупках.

Сriteriile de atribuire
Autoritatea contractanta urmeaza sa aplice criterii proportionale de calificare si selectie raportate la
obiectul contractului referitoare numai la:
1)situatia personala a ofertantului sau a candidatului
2)capacitatea de exercitare a activitatii profesionale
57
3)capacitatea economica si financiara
4)capacitatea tehnica si/sau profesionala
5)standarde de asigurarea calitatii
6)standarde de protectia mediului
Критерии премии
Заказчик применяет пропорциональные критерии квалификации и отбора к предмету договора,
относящемуся только к:
1) личная ситуация претендента или кандидата
2) умение заниматься профессиональной деятельностью
3) экономический и финансовый потенциал
4) технические и / или профессиональные возможности
5) стандарты обеспечения качества
6) стандарты охраны окружающей среды

2 Componenta grupului de lucru la nivelul autoritatii.Modul de creare si de activitate al

grupului de lucru pentu achizitii publice
Компонент рабочей группы на уровне полномочий.Создание и деятельность Рабочей группы по
государственным закупкам

Grupul de lucru este creat de catre autoritatea contractanta in baza regulamentului cu privire la
activitatea grupului de lucru.
În funcţie de obiectul achiziţiei, autoritatea contractantă poate crea unul sau mai multe grupuri
de lucru.
Crearea grupului de lucru se face printr-o decizie specială (ordin) sau dispoziţie, si include 5
membri, iar în cazuri temeinic justificate, sa includa doar 3 membrii.
Рабочая группа создается организацией-заказчиком на основании положения о работе рабочей
группы.
В зависимости от предмета закупки закупающий орган может создать одну или несколько
рабочих групп.
Создание рабочей группы производится специальным решением (приказом) или положением и
включает 5 членов, а в должным образом обоснованных случаях - только 3 члена.
Grupul de lucru este compus din:
 Membri din cadrul autorităţii contractante, inclusiv conducătorul grupului de lucru
(persoana care deţine dreptul de prima semnătură în cadrul autorității contractante sau
persoana numită de aceasta) și secretarul grupului de lucru;
 Membri supleanți – care își vor începe activitatea doar în situația în care persoana care
urmează să fie înlocuită nu are posibilitatea, din motive obiective, de a-și îndeplini
atribuțiile în cadrul grupului de lucru;
 Membri cooptați – consultanţi/specialiști/experţi în domeniul în care se efectuează
achiziţia, antrenaţi în calitate de membri, prin scrisoare, având drept de vot doar în
cazurile expres prevăzute în decizia (ordinul) sau dispoziţia de constituire a grupului
respectiv;
 Reprezentanți ai societății civile – incluși în componența grupului de lucru la cererea
acestora, în condițiile prevăzute de legislație, cu drept de vot consultativ sau dreptul la
opinie separată.
Рабочая группа состоит из:
- члены организации-заказчика, в том числе руководитель рабочей группы (лицо, обладающее первым
правом подписи в организации-заказчике, или лицо, назначенное им) и секретарь рабочей группы;
- заместители - кто приступит к работе только в том случае, если заменяемое лицо по объективным
причинам не имеет возможности выполнять свои обязанности в рабочей группе;
- члены кооператива - консультанты / специалисты / эксперты по закупкам, прошедшие обучение в
качестве участников по почте, имеющие право голоса только в случаях, прямо предусмотренных в
58
решении (приказе) или положении, предусматривающем создание этой группы;
- представители гражданского общества - включенные в рабочую группу по их просьбе на условиях,
предусмотренных законом, с правом совещательного голоса или правом на отдельное мнение.

Autoritatea contractantă, în decizia specială (ordin) sau în dispoziţia de creare a

grupului/grupurilor de lucru, stabilește expres atribuţiile fiecărui grup de lucru (dacă sunt create două
sau mai multe) și funcţiile fiecărui membru al grupului în parte, necesare pentru a fi exercitate în cadrul
procedurilor de achiziţii publice.
În cazul în care unul din membrii grupului de lucru absentează motivat, el este înlocuit (fără
emiterea unei decizii speciale (ordin) sau dispoziţii suplimentare) cu persoana care exercită funcţiile
acestuia pentru perioada de absenţă și, respectiv, exercită funcţiile pe care membrul grupului de lucru
absent le exercită din oficiu. Efectuarea unei asemenea înlocuiri se consemnează în procesul-verbal.
Grupul de lucru își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legale în vigoare și cu
respectarea principiilor achizițiilor publice.
Fiecare membru al grupului de lucru este obligat să semneze procesulverbal de deschidere a
ofertelor și procesul-verbal de evaluare a ofertelor. În cazul în care un membru al grupului de lucru nu
este de acord cu decizia luată în cadrul ședinţei, el este obligat să și expună opinia separată în
procesulverbal, cu indicarea motivelor clare privind dezacordul cu decizia luată.
Grupul de lucru poate fi desfiinţat, iar componenţa acestuia poate fi modificată numai de către
autoritatea contractantă care l-a creat, prin emiterea unei decizii speciale (ordin) sau dispoziţii, după caz.
В специальном решении (приказе) или в порядке создания рабочей группы (групп) заказчик
однозначно определяет обязанности каждой рабочей группы (если созданы две или более) и функции
каждого члена группы, которые необходимо осуществляется в процедурах государственных закупок.
Если один из членов рабочей группы отсутствует, его заменяют (без вынесения специального
решения (приказа) или дополнительных положений) на лицо, которое выполняет свои обязанности на
период отсутствия и соответственно выполняет функции, которые член группы они работают по
должности. Такая замена фиксируется в протоколе.
Рабочая группа действует в соответствии с действующими правовыми положениями и
принципами государственных закупок.
Каждый член рабочей группы должен подписать вступительное письмо тендеров и отчет об
оценке тендеров. Если член рабочей группы не согласен с решением, принятым на слушании, он / она
должен выразить свое мнение отдельно в протоколе с указанием четких причин несогласия с принятым
решением.
Рабочая группа может быть расформирована, и ее состав может быть изменен только
организацией-заказчиком, которая создала ее путем принятия специального решения (приказа) или
положений, в зависимости от обстоятельств.

3 Reprezentantii societatii civile

Представители гражданского общества
Reprezentanții societății civile
Autoritatea contractantă include obligatoriu în componența grupului de lucru reprezentanți ai
societății civile în cazul în care a fost depusă o cerere scrisă în acest sens cu două zile până la data-limită
de depunere a ofertelor, dar aceștia nu pot constitui mai mult de o treime din componența totală a
grupului.
Reprezentanții societății civile incluși în grupul de lucru au drept de vot consultativ sau dreptul la
opinie separată, care se expune în actul deliberativ al grupului respectiv.
Представители гражданского общества
Заказчик должен включать представителей гражданского общества в рабочую группу, если
письменное заявление на этот счет подается за два дня до крайнего срока подачи заявок, но они могут
составлять не более одной трети общий состав группы.
Представители гражданского общества, входящие в состав рабочей группы, имеют право голоса
или право на отдельное мнение, что изложено в совещательном акте соответствующей группы.

59
 Evidenta
Autoritatea contractantă asigură evidența strictă a cererilor parvenite de la societatea civilă,
întocmind Registrul de evidenţă a cererilor parvenite de la societatea civilă. În cazul în care sunt depuse
mai multe cereri decât numărul admis în raport cu numărul de membri cu drept de vot deliberativ,
solicitanții pentru a fi incluși în componența grupului de lucru sunt desemnați prin tragere la sorți. La
decizia autorității contractante se admite includerea tuturor reprezentanților societății civile în
componența grupului de lucru.
Grupul de lucru va informa, în mod obligatoriu, reprezentanţii societăţii civile, de la care au
parvenit astfel de cereri, despre includerea/neincluderea acestora în componenţa grupului de lucru,
precum și despre data, locul și ora desfășurării tragerii la sorţi, cel târziu cu o zi înainte de data-limită de
depunere a ofertelor.
доказательства
Заказчик должен обеспечить строгий учет запросов, полученных от гражданского общества,
составление Реестра заявлений, представленных гражданским обществом. Если в отношении числа
членов с совещательным голосом представлено больше допустимого количества, кандидаты на
включение в рабочую группу назначаются по жребию. Решение организации-заказчика должно
включать включение всех представителей гражданского общества в состав рабочей группы.
Рабочая группа обязательно проинформирует представителей гражданского общества, от
которых были получены такие запросы, об их включении / не включении в рабочую группу, а также о
дате, месте и времени проведения жеребьевки не позднее за один день до даты окончания подачи
заявок.

Desfășurarea tragerii la sorți:

 În prezenţa reprezentanţilor societăţii civile vor fi pregătite bileţele întrun număr egal cu
numărul acestora, numerotate cu cifrele 1, 2, 3... n;
 Bilețelele vor fi puse în plicuri și introduse într-o urnă, al cărei interior este demonstrat în
prealabil tuturor reprezentanţilor pentru a se convinge că nu conţin și alte bileţele;
 Reprezentanţii societăţii civile, în prezenţa membrilor grupului de lucru, extrag pe rând
câte un plic cu bileţele din urnă;
 Tragerea la sorţi se va efectua în ordinea depunerii de către aceștia a cererilor de
participare;
 Numărul extras va contribui la întocmirea clasamentului, în ordine crescătoare, conform
căruia reprezentanţii societăţii civile vor fi înscriși în componenţa grupului de lucru,
începând de la nr. 1, 2, 3... n, cu respectarea plafonului de o treime din componența totală
a grupului respectiv;
 În cazul reprezentanţilor societăţii civile absenţi, plicul cu numărul de ordine, va fi extras
de către președintele grupului de lucru sau, după caz, de un membru al acestuia, fapt
consemnat în procesul-verbal;
 Grupul de lucru va întocmi un proces-verbal, conform anexei nr. 2 la Regulamentul cu
privire la activitatea grupului de lucru pentru achiziții, privind clasamentul
reprezentanţilor societăţii civile, inclusiv a celor care vor fi incluși în componenţa grupului
de lucru, care va fi semnat de toţi membrii acestuia;
 Fiecărui participant la tragere i se înmânează câte o copie a procesuluiverbal.
Проведение жеребьевки:
- в присутствии представителей гражданского общества билеты будут оформлены в количестве, равном
их количеству, пронумерованным номерами 1, 2, 3 ... n;
- Билеты будут помещены в конверты и помещены в урну для голосования, внутренняя часть которой
60
заранее показана всем представителям, чтобы убедиться, что они не содержат других билетов;
- представители гражданского общества в присутствии членов рабочей группы извлекают по одному
конверту с урнами для голосования;
- жеребьевка будет производиться в том порядке, в котором они подадут свои заявки на участие;
- Номер будет оказывать помощь в подготовке не извлеченной ранжирования в порядке возрастания в
соответствии с которым представители гражданского общества будут включены в состав рабочей
группы, с не. 1, 2, 3 ... n, уважая одну треть от общего числа членов этой группы;
- в случае отсутствия представителей гражданского общества конверт с серийным номером должен
быть составлен председателем рабочей группы или, в зависимости от обстоятельств, одним из членов,
записан в протоколе;
- Рабочая группа подготовит отчет в соответствии с Приложением №. 2 к Положению о работе Рабочей
группы по закупкам, касающемуся ранжирования представителей гражданского общества, включая тех,
которые будут включены в рабочую группу, которые должны быть подписаны всеми ее членами;
- Каждому участнику съемок предоставляется копия словесного процесса.

Concluzie
Reprezentanţii societăţii civile vor fi numiţi în componenţa grupului de lucru printr-o decizie specială
(ordin) sau dispoziţie emisă pentru fiecare procedură de achiziţie în parte. Decizia specială (ordinul) sau
dispoziţia va fi publicată obligatoriu pe pagina web a autorităţii contractante și/sau afișată public în
cadrul autorităţii contractante, cel târziu cu o zi înainte de datalimită de depunere a ofertelor.
заключение
Представители гражданского общества будут назначаться членами рабочей группы по специальному
решению (распоряжению) или положению, выдаваемому для каждой процедуры закупок. Специальное
решение (заказ) или положение будет опубликовано на веб-сайте организации-заказчика и / или
опубликовано в организации-заказчике не позднее, чем за один день до даты подачи предложений.

4 Operatorul economic participant la procedurile de achiziţii publice

Экономический оператор, участвующий в процедурах государственных закупок
Operatorii economici joaca, in cadrul sistemului achizitiilor publice, rolul:
 fie, al vânzatorului,
 fie, al prestatorului,
 fie, al executantului.
Operatorii economici sunt interesati sa intre în relatii contractuale cu organismele statului pentru a-si
atinge scopul pentru care s-au infiintat de a desfasura activitati în conditii de eficienta economica.
В рамках системы государственных закупок экономические операторы играют роль:
- или продавца,
он провайдера,
Да, от исполнителя.
Экономические операторы заинтересованы во вступлении в договорные отношения с
государственными органами для достижения цели, для которой они созданы, для осуществления
деятельности в условиях экономической эффективности.

 Prin operator economic se intelege orice furnizor, prestator sau executant care ofera in mod licit
pe piata produse, servicii si/sau executa lucrari
 Calitatea de operator economic o poate detine:
- fie, o persoana fizica,
- fie, o persoana juridica,
- fie, un grup de astfel de persoane de drept public sau de drept privat.
 Экономический оператор означает любого поставщика, поставщика или исполнителя, который
на законных основаниях предлагает товары, услуги и / или работы на рынке.
 Качество экономического оператора может содержать:
- либо человек,

61
- либо юридическое лицо,
- группа таких лиц согласно публичному или частному праву.

Datele de calificare ale operatorilor economici

Pentru constatarea datelor de calificare în cadrul procedurilor de achiziţii publice, operatorul economic
va prezenta documentele, eliberate de autorităţile competente stabilite de autoritatea contractantă în
cadrul procedurilor de achiziţie publică, care certifică:
a) competenţa managerială, experienţa, buna reputaţie, asigurarea cu personal calificat, dotarea
tehnică, capacitatea financiară, alte capacităţi necesare executării calitative a contractului de achiziţii
publice pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia;
b) împuternicirea de a încheia contractul de achiziţii publice;
c) bonitatea, implicit certificate care atestă că el nu se află în proces de lichidare sau de insolvabilitate,
că patrimoniul său nu este sechestrat, că activitatea sa de afaceri nu este suspendată;
d) achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii în conformitate cu legislaţia ţării în care el este
rezident;
e) neaplicarea sancţiunilor administrative sau penale, pe parcursul ultimilor 3 ani, faţă de persoanele
de conducere ale operatorului economic în legătură cu activitatea lor profesională sau cu prezentarea de
date eronate în scopul încheierii contractului de achiziţii publice;
f) componenţa fondatorilor şi a persoanelor afiliate.
Квалификационные данные экономических операторов
Для установления квалификационных данных в процедурах государственных закупок хозяйствующий
субъект должен представить документы, выданные компетентными органами, учрежденными
заказчиком в рамках процедур государственных закупок, удостоверяющие:
а) управленческая компетентность, опыт, хорошая репутация, квалифицированный персонал,
технические возможности, финансовые возможности, другие способности, необходимые для качества
контракта на весь срок действия контракта;
б) право заключения договора о государственных закупках;
в) кредитоспособность, косвенно свидетельства о том, что он не находится в процессе ликвидации
или несостоятельности, что его имущество не конфисковано, что его деловая деятельность не
приостановлена;
(d) уплата налогов и других обязательных платежей в соответствии с законодательством страны, в
которой он является резидентом;
e) неприменение административных или уголовных санкций за последние 3 года к руководству
экономического оператора в связи с его профессиональной деятельностью или представление
ошибочных данных для целей заключения договора о государственных закупках;
е) состав учредителей и аффилированных лиц.

Autoritatea contractantă poate descalifica ofertantul în orice etapă a procedurii de achiziţie în cazul cînd
va constata că datele de calificare prezentate de acesta sînt eronate sau incomplete, nu oferă informaţia
suplimentară solicitată de autoritatea contractantă
Закупающий орган может дисквалифицировать участника тендера на любом этапе процедуры закупки,
если он обнаружит, что представленные им квалификационные данные являются ошибочными или
неполными, и не предоставляет дополнительную информацию, запрашиваемую закупающим органом

(2) Autoritatea contractantă va lua în considerare dreptul operatorului economic la protecţia proprietăţii lui
intelectuale şi a secretului comercial.
(3) Autoritatea contractantă evaluează datele de calificare ale operatorului economic conform criteriilor şi
modului expuse în documentele de atragere a ofertelor.
(4) Autoritatea contractantă poate descalifica ofertantul în orice etapă a procedurii de achiziţie în cazul
cînd va constata că datele de calificare prezentate de acesta sînt eronate sau incomplete, precum şi în alte
cazuri prevăzute de prezenta lege şi de alte acte legislative şi normative.
(5) Ofertantul poate fi descalificat în cazul în care nu oferă informaţia suplimentară solicitată de
autoritatea contractantă în termenele solicitate de aceasta.
(6) Se interzice descalificarea ofertantului în temeiul faptului că datele de calificare prezentate de el sînt
62
într-o măsură neînsemnată imprecise sau incomplete.
(7) Autoritatea contractantă va solicita ofertantului, după caz, să prezinte documente doveditoare şi, în
cazul cînd apar incertitudini cu privire la situaţia personală a acestui ofertant şi operator economic, poate
solicita cooperarea şi informaţiile necesare de la autorităţile competente, inclusiv din străinătate.
(8) Organele competente şi organele de ocrotire a normelor de drept vor prezenta gratuit, în termen de cel
mult 10 zile calendaristice, la solicitarea autorităţii contractante, o informaţie sistematizată sau orice
informaţie despre statutul juridic, despre implicarea sau neimplicarea operatorului economic în organizaţii
sau grupări criminale, precum şi alte date despre ofertant şi operatorul economic respectiv, prevăzute de
prezenta lege. În cazul operatorului economic nerezident, o asemenea informaţie poate fi solicitată de la
autorităţile competente din străinătate potrivit uzanţelor (practicilor) internaţionale
(2) Заказчик рассматривает право хозяйствующего субъекта на защиту своей интеллектуальной
собственности и коммерческой тайны.
(3) Заказчик оценивает квалификационные данные экономического оператора в соответствии с
критериями и порядком, установленными в тендерной документации.
(4) Закупающий орган может дисквалифицировать участника тендера на любом этапе процедуры
закупки, если он обнаружит, что представленные им квалификационные данные являются ошибочными
или неполными, а также в других случаях, предусмотренных этим законом и другими
законодательными и нормативными актами.
(5) Участник тендера может быть дисквалифицирован, если он не предоставит дополнительную
информацию, запрошенную организацией-заказчиком, в сроки, запрошенные участником тендера.
(6) Запрещается дисквалифицировать участника торгов на том основании, что представленные им
квалификационные данные в незначительной степени являются неточными или неполными.
(7) Закупающий орган требует от участника тендера, в зависимости от обстоятельств, предоставить
подтверждающие документы и, в случае неопределенности относительно личной ситуации этого
участника тендера и экономического оператора, может потребовать сотрудничества и необходимой
информации от компетентных органов, в том числе из-за рубежа.
(8) Компетентные органы и правоохранительные органы предоставляют бесплатно в течение 10
календарных дней по запросу организации-заказчика систематизированную информацию или любую
информацию о правовом статусе, участии или непричастности экономического оператора в
организациях; преступные группировки, а также другие данные о претенденте и соответствующем
экономическом операторе, предусмотренные настоящим законом. В случае экономического оператора-
нерезидента такая информация может запрашиваться у компетентных иностранных органов в
соответствии с международными конвенциями.

Specific
 agentia intocmeste si actualizeaza Lista operatorilor economici calificaţi reprezintă un înscris
oficial care asigură accesibilitatea operatorului economic în cadrul procedurilor de achiziţie
publică.Cu toate acestea, Înscrierea în Lista operatorilor economici calificaţi nu este obligatorie,
ea se face la solicitarea operatorului economic, cu obţinerea, în urma înscrierii, a certificatului de
confirmare.
 De asemenea, agentia intocmeste conform regulamentului aprobate Guvern, cu scopul de a
limita, pe o perioadă de 3 ani, participarea operatorilor economici la procedurile de achiziţie
publică
Агентство составляет и обновляет Список квалифицированных экономических операторов
является официальным документом, обеспечивающим доступ экономического оператора к процедурам
государственных закупок, однако регистрация в списке квалифицированных экономических операторов
не является обязательной, она производится по запросу экономического оператора, после регистрации,
подтверждающего сертификата.
Агентство также устанавливает в соответствии с утвержденным постановлением правительства
цель ограничения участия экономических операторов в процедурах государственных закупок на срок 3
года.

63
 5 Atributiile Agentiei Achizitii Publice in domeniul achizitiilor publice
Атрибуты (задачи) Агентства государственных закупок в сфере государственных закупок

Conform legislatiei 7 Agentia Achizitii Publice este organul de specialitate in subordinea Ministerului
Finantelor, care asigura implementarea politicii statului in domeniul achizitiilor publice. Misiunea
Agentiei Achizitiei Publice consta in reglementarea, supravegherea, controlul si coordonarea
interramurala in domeniul achizitiilor publice.
Согласно законодательству 7 Агентство государственных закупок является специализированным
органом, подчиненным Министерству финансов, которое обеспечивает реализацию государственной
политики в области государственных закупок. Миссия Агентства по государственным закупкам состоит
в том, чтобы регулировать, контролировать, контролировать и координировать межотраслевые закупки.
Conform legii agentia are urmatoarele responsabilitati
1) elaborează şi pune în aplicare documentaţia standard privind procedurile de achiziţii publice;
2) acordă autorităţilor contractante ajutor metodologic şi consultaţii în domeniul achiziţiilor publice;
3) examineaza si solutioneaza litigiile dintre participantii la procedurile de achizitii publice
4) stabileste termenele de deschidere a ofertelor

5) ) asigură instruirea personalului din autorităţile contractante implicat în organizarea şi desfăşurarea

procedurilor de achiziţii publice, precum si a reprezentatilor operatiilor economici
6) editează „Buletinul achiziţiilor publice”;
7) examineaza si inregistreaza contractele de achizitii publice incheiate in urma procedurilor de achizitie,
cu exceptia celor incheiata in urma procedurii prin cerere a ofertelor de preturi

8) întreţine în reţeaua globală Internet pagina web „Achiziţiile publice ale Republicii
Moldova”; www.tender.gov.md
9) gestionează Registrul de stat automatizat al achiziţiilor publice;
10) examineaza si inregistreaza documentele de licitatie inainte de autoritatile contractante
11) întocmeşte, actualizează şi menţine lista operatorilor economici calificaţi şi lista de interdicţie a
operatorilor economici
12) coordonează activităţile de utilizare a asistenţei tehnice străine în domeniul achiziţiilor publice;

По закону агентство имеет следующие обязанности

1) внедрение нормативных актов в области государственных закупок и разработка предложений по
внесению изменений и дополнений в законодательство о государственных закупках;
2) участие в процессе постепенной гармонизации национального законодательства с законодательством
Сообщества;
3) рассматривает и разрешает споры между участниками процедур государственных закупок
4) устанавливает сроки открытия тендеров

5) обеспечивает обучение персонала организаций-заказчиков, участвующих в организации и

проведении закупочных процедур, а также представителей хозяйственных операций.
6) управляет Автоматизированной информационной системой государственных закупок;
7) изучает и регистрирует договоры о государственных закупках, заключенные в соответствии с
процедурами закупок, за исключением заключенных в соответствии с процедурой запроса ценовых
предложений

8) поддерживает в глобальной сети интернет веб-страницу «Государственные закупки Республики

Молдова»;
9) управляет Автоматизированным регистром государственных закупок;
10) изучить и зарегистрировать тендерную документацию перед заказчиками
11) составляет, обновляет и ведет список квалифицированных экономических операторов и список
запрещенных экономических операторов;
12) координирует деятельность по использованию иностранной технической помощи в области
государственных закупок;
64
 Aspecte generale
Agenţia Achiziţii Publice este autoritate administrativă de specialitate din subordinea
Ministerului Finanţelor, constituită în scopul efectuării supravegherii, controlului ex-post şi coordonării
interramurale în domeniul achiziţiilor publice.
Agenţia a fost creată la data de 31 decembrie 1997, în conformitate cu Hotarârea Guvernului nr.
1217 din 31 decembrie 1997 cu privire la Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice.
Efectivul-limită al Agenţiei Achiziţii Publice, stabilit prin Hotarârea Guvernului nr. 134 din
09.03.2017 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Achiziţii
Publice şi efectivul-limită al acesteia, este de 51 persoane, inclusiv personalul de deservire tehnică.
Structura managerială este formată din Director şi doi Directori adjuncți, structura de execuţie este
formată din persoane cu funcţii de răspundere care deţin grade de funcţionari publici şi personal
auxiliar.
Misiunea Agenţiei Achiziţii Publice constă în implementarea coerentă a politicii statului în
domeniul achiziţiilor publice şi procesul de armonizare treptată a legislaţiei naţionale cu legislaţia
comunitară.
Общие аспекты
Агентство по государственным закупкам - это специализированный административный орган,
подчиненный Министерству финансов, созданный с целью осуществления надзора, последующего
контроля и межведомственной координации в сфере государственных закупок.
Агентство было создано 31 декабря 1997 года в соответствии с Постановлением Правительства
№. 1217 от 31 декабря 1997 года о Национальном агентстве по государственным закупкам.
Лимитный орган Агентства по государственным закупкам, установленный Постановлением
Правительства №. 134 от 09.03.2017 г. для утверждения Положения об организации и
функционировании Агентства по государственным закупкам и его предельного органа составляет 51
человек, в том числе технический обслуживающий персонал. Управленческая структура состоит из
директора и двух заместителей директора, а исполнительная структура состоит из лиц с
ответственными постами, которые занимают должности государственных служащих и
вспомогательного персонала.
Миссия Агентства государственных закупок заключается в последовательной реализации
государственной политики в области государственных закупок и в процессе постепенной гармонизации
национального законодательства с законодательством Сообщества.

Pentru realizarea funcţiilor de bază ce îi revin, Agenţia exercită următoarele atribuţii:

implementează actele normative din domeniul achiziţiilor publice şi elaborează propuneri de
modificare şi completare a legislaţiei privind achiziţiile publice;
coordonează, monitorizează și evaluează modul în care autorităţile contractante respectă
procedurile de achiziţie publică şi de atribuire a contractelor de achiziţii publice;
întocmeşte, actualizează şi menţine Lista operatorilor economici calificaţi şi Lista de interdicţie a
operatorilor economici;
elaborează şi pune în aplicare documentaţia standard pentru procedurile de achiziţie publică;
examinează dările de seamă privind procedurile de achiziţie publică;
solicită reexaminarea rezultatelor procedurilor de achiziţie publică;
gestionează SIA „RSAP”;
acordă autorităţilor contractante ajutor metodologic şi consultaţii în domeniul achiziţiilor publice,
iniţiază şi susţine acţiunile de instruire a personalului autorităţilor contractante implicate în organizarea,
desfăşurarea procedurilor de achiziţie publică şi atribuirea contractelor de achiziţii publice;
editează Buletinul achiziţiilor publice, elaborează şi întreține pagina web „Achiziţiile publice ale
Republicii Moldova”, în care sînt publicate anunțurile şi informaţiile privind achiziţiile publice şi
atribuirea contractelor de achiziţii publice;
elaborează, trimestrial şi anual, rapoarte şi analize statistice privind achiziţiile publice;
solicită şi obţine de la organele competente informaţii despre operatorii economici participanţi la
procedurile de achiziţie publică, precum şi orice informaţie necesară exercitării atribuţiilor;
colaborează cu instituţii internaţionale şi agenţii străine analoge în domeniul achiziţiilor publice;
65
 coordonează activităţile de utilizare a asistenţei tehnice străine în domeniul achiziţiilor publice;
exercită alte funcţii prevăzute de prezenta lege şi de alte acte legislative şi normative.

Для выполнения основных функций возложенных на Агентство следующие задачи:

реализует нормативные акты по вопросам государственных закупок и разработке предложений
по внесению изменений и дополнений в закон о государственных закупках;
координирует, контролирует и оценивает, как подрядные органы должны следовать процедурам
закупок и государственных контрактов;
подготовить обновление и ведение списка квалифицированных экономических операторов и
список запрещенных поставщиков;
разработать и внедрить стандартную документацию для процедур государственных закупок;
рассматривать отчеты о процедурах государственных закупок;
испрашивает обзор результатов процедур государственных закупок;
управлять SIA "RSAP"
Договаривающиеся власти предоставляют методологическую помощь и консультации в области
государственных закупок, а также поддерживает действия, инициированные подготовки персонала
подрядных органов власти, участвующих в организации, проведении процедур государственных
закупок и государственных закупок;
Бюллетень государственных закупок публикует, разрабатывает и поддерживает веб-сайт
«закупок Республики Молдова», которые публикуются объявления и информацию о государственных
закупках и государственных закупок;
подготовки квартальных и годовых отчетов и статистический анализ государственных закупок;
запрашивать и получать от информации компетентных органов о поставщиках, участвующих в
процедурах закупок и любой информации, необходимые для обязанностей;
сотрудничает с международными организациями и иностранными агентствами аналога
государственных закупок;
координировать использование иностранной технической помощи в области государственных
закупок;
Выполнять другие функции, предусмотренные настоящим Законом и другими законами и
нормативными актами.

66