Tonalitatea epistolelor oscilează permanent între patetism și revoltă, între divinizarea femeii

iubite și reproșul cel mai aspru: „Îmi vine […] să-ți întorc spatele pentru totdeauna, îmi vine
să-ți strig în față toate sudălmile pământului, Lucia, copila mea, Dumnezeul meu, iubita mea.
Singura mea durere.” Sau, în altă parte: „Îți sărut cu nețărmurită cucernicie picioarele,
singurele părți din ființa ta la care m-am învrednicit să ajung.” Este o iubire adolescentină cea
care insuflă aceste scrisori, o iubire în care fiecare (dar în mod declarat poetul) îl iubește pe
celălalt nu pentru ceea ce este, cât pentru felul cum și-l imaginează sau cum și-l proiectează,
neîmpărtășirea așteptărilor și a setului de valori ale partenerului echivalând cu trădarea. Lucia
și-ar fi dorit, se pare, un Leonid pragmatic, prosper financiar, nu „un jidan pârlit care nu-mi
poate cumpăra nici măcar o fundă”, Dimov – o Lucie serafică, aproape imaterială: „Eu am
uitat să visez. Eu văd. Văd un iatac alb, înalt, cu perdele albe, cu ferestre lungi, cu icoane
așezate în colțuri. Cu un pat alb. Cu totul alb. Și în mijlocul patului tu, cu trupul și sufletul
tău, amândouă albe.”

Regăsim însă în scrisori mai mult decât atât. Ruptura interioară produsă în copilărie este
dezvăluită de Dimov încă din prima scrisoare. Este ca și cum i-ar spune Luciei dintru început:
„iată, privește-mă, acesta sunt, pe jumătate evreu, stigmatizat de societate, crescut fără tată,
luptând mereu cu mine însumi”. Pentru că revolta împotriva jumătății sale evreiești va fi
permanentă, cu atât mai mult cu cât propria bunică îi mărturisește originea lui ca pe o vină
grea: „Odată însă – eram de vreo nouă ani – când rămăsei acasă numai cu bunica, dânsa mă
luă în brațe și […] mă întrebă: Știi de ce neam este acela căruia tu îi trimiți scrisori? –
Franțuz, îi răspunsei zâmbind. Nu este franțuz, îmi răspunse bunica, este […] jidov! N-am
înțeles, atunci, de ce am plâns și-am plecat să mă joc.” Toate evenimentele legate de tatăl său
și de originea pe linie paternă (povestirile bunicilor despre fuga Nadiei cu Naum Mordcovici,
tatăl, întâmplare care a făcut-o pe bunică să albească într-o singură noapte, traiul modest
alături de mamă în casa bunicilor, plecarea mamei cu tatăl întors din Franța, lăsând copilul în
grija bătrânilor, sentimentul acestuia de dublu abandon, schimbarea numelui din Mordcovici
în Dimov la vârsta adolescenței, adâncind astfel criza interioară – „de câte ori mă striga
profesorul, trebuia să stau câteva secunde până să-mi aduc aminte că eu eram acela”, șicanele
colegilor, care-l băteau cu cărțile în cap, strigându-i „jidove!”) își vor pune amprenta pentru
totdeauna pe psihicul lui Dimov, care încă din prima tinerețe diferențiază net între lumea
reală, diurnă, și cea interioară, nocturnă, a visului: „Vezi, există lumea noastră, reală, comună,
plictisitoare. Și există lumea din noi, ireală, frumoasă, diversă. Există – vreau să spun –
lucrurile care se întâmplă aievea și lucrurile care se întâmplă în vis. Dacă primele te plictisesc
și te supără, celelalte, dimpotrivă, te atrag și te înfricoșează.” Visul e evadare dintre „lucrurile
inutile și stupide” care alcătuiesc lumea materială: „Lucia. Am visat un cer de culoarea
ametistului. Și în fiecare colț al lui câte o lume lunguiață și verde. Și de la un capăt la altul sta
scris cu litere roșii: Lucia. […]E târziu. Mă voi culca. Abia aștept să dorm și să visez. Sunt
sigur că te voi visa pe tine. Și după fiecare vis sunt atât de trist și te iubesc atât de tare că-mi
vine să mă sfâșiu.”

Scrisul (concretizat mai întâi prin aceste scrisori, iar mai târziu prin operă) are rolul ca, pe
fundamentul visului, să construiască o „realitate paralelă și compensatorie, ce se substituie
lumii agresive și nefericite din afară” (Corin Braga). Conștiința artistică este gândul mereu
prezent, care iluminează discret, parcă „din spate”, toate fantasmele care-l bântuie pe poet.
Imposibilitatea de a crea, de a găsi expresia cea mai fericită (echivalentul „cuvântului ce
exprimă adevărul”) este, de la un moment încolo, frământarea permanentă a poetului: „Cât de
palide sunt scremăturile mele poetice pe lângă poezia ce stă în mine. Din această pricină, din
pricină că viziunile mele nu pot trăi în vorbe, am căutat să fac altceva. Am vrut să fac
biologie. Apoi pictură. Acum fac matematica. Și pe deasupra caut să-mi încheg imaginile în
idei și judecăți filosofice. Dar îmi vine să urlu: Nu asta este adevărata mea menire. Sunt un
zeu, dar n-am puterea de a crea. Sunt un Rafael fără mâini. Adică nu sunt nimic. Mă voi
sinucide? Nu cred. Cei care se gândesc prea mult la moarte ajung să se teamă de ea.”

Scrisul este, evident, și mijloc de seducție, poetul considerând că astfel oferă iubitei ce are el
mai bun – și de o valoare net superioară tuturor darurilor pe care i l-ar fi facut alți bărbați
(situație socială, bijuterii, strălucire…) Este încercarea de a-i demonstra Luciei că el are un
destin aparte, dar mai ales de a-și demonstra sieși, căci în înfruntatea sa cu gândul sinuciderii
(„Nu merită nimeni nimic. Mijlocul cel mai elegant de a ieși din impas este sinuciderea.”)
nimic nu i-a fost ajutor mai de preț decât credința în destinul său artistic.

Întâlnim în aceste scrisori, in nuce, elemente ale viitorului univers poetic („Lumea s-a năruit
ca prin farmec. Palatele de basm, cu turle scânteietoare aurind în amiezi albastre, mașinile
inteligente și complicate, duduind uniform și vesel, oamenii înțelepți și bizari, peste care
veacurile puseseră pecetea însingurării și tristeții, totul a dispărut.”), precum și cauzele prime
ale extravaganțelor de mai târziu (excesele bahice, echilibristica pe balustrada balconului aflat
la etajul al optulea de care povestea D. Țepeneag.) și portretul unui suflet zbuciumat, care nu
și-a putut împlini destinul artistic decât într-o relație de maturitate – aceea cu Marina, cu care
va rămâne căsătorit până la moarte – cu prețul scump al renunțării la tot ce a fost înainte.
Document literar prețios, epistolarul premerge operei (atât cronologic, cât și cauzal) ajutându-
ne să navigăm mai sigur prin lumea gotică a imaginarului dimovian.