Sunteți pe pagina 1din 5

Revelația supranaturală – confirmare și completare a credinței naturale

Credința naturală (izvor: revelația lui Dumnezeu în natură) este supusă îndoielii, oricât de
evidentă ar părea. Asta pentru că noi suntem supuși tentației de a lua drept singura realitate
fenomenele cunoscute prin simțuri, precum și faptul că setei noastre după eternitate i se opune
moartea. Deci, credința naturală licărește în întuneric, astfel avem nevoie de revelația
supranaturală: Persoana infinită intră din proprie inițiativă în comunicarea cu omul.
Moartea dă impresia că nu există nimic dincolo de plăcerile oferite de natură, așa că
sufletul omului slăbește, fiind preocupat de plăcerile în trup. Revelația supranaturală întărește și
completează credința naturală, conștientizându-l pe om de natura decăzută, readucându-l la
starea lui adevărată, dându-i și putere spre ținta finală spre care aspiră în mod firesc. Credința
naturală este refăcută prin revelația supranaturală. Oricum revelația naturală nu ni se luminează
în sensul ei deplin decât prin cea supranaturală. Nu există siguranță în credina naturală fără de
descoperirea supranaturală.
Maxim Mărturisitorul: Revelația naturală are aceeași valoare ca cea supranaturală – asta
pentru sfinții care s-au ridicat la o vedere a lui Dumnezeu asemenea celei din revelația
supranaturală. Dar, după slăbirea omului prin păcat, revelația supranaturală e necesară pentru
punerea în lumină deplină a revelației naturale. Unde revelația naturală nu a fost însoțită de cea
supranaturală s-a născut păgânismul care face confuzie între Dumnezeu și natură. Deci revelația
supranaturală a apărat credința naturală de alterare.
Prin revelația naturală, unii au avut o percepție mai fină a lucrurilor dumnezeiești, așa că
unii filosofi greci au ajuns la cunoștința monoteistă. Totuși, dumnezeul lor nu era atât de
personal precum Dumnezeul revelat supranatural în VT.
Atitudinea subiectivă a individului nu poate anula revelația obiectivă a lui Dumnezeu, de
aceea, când nu trăiește conform sensului vieții înscris în ființa lui, se simte vinovat. Apostolul
Pavel scrie că păgânii fac din fire cele poruncite, fără să aibă legea, întrucât legea este înscrisă în
conștiința omului. (Romani 2:14-15)
Revelația supranaturală nu a fost oferită doar prin adresarea Sa directă, ci și prin acte
supranaturale, dovedind existența Sa și sensibilizând perceperea subiectivă a omului, oferind în
același timp nădejdea omului de a se ridica deasupra naturii. Revelația supranaturală nu doar că a
dat claritate credinței naturale, ci a și lărgit cunoașterea lui Dumnezeu și a sensului etern al
existenței noastre și a lumii.

1
Prin cuvintele Revelației supranaturale, omul a învățat și ce se poate înțelege din revelația
naturală. De exemplu, noartea în perspectiva revelației naturale, învață pe om că acesta nu
trebuie să se lipească de lumii acesteia, și sugerează cumva să suntem făcuți pentru existența
eternă. Multe dintre cuvintele revelației supranaturale ne învață același lucru.

Convergența și deosebirea celor două revelații: naturală și supranaturală


1. Cele două sunt de nesepărțit.
Credinciosul simte legătură cu Dumnezeu și prin revelația naturală. De fapt Dumnezeu
lucrează și se descoperă prin lucrurile create. De exemplu, David, exclamă măreția lui Dumnezeu
prin splendoarea naturii: „Cerurile pun slava lui Dumnezeu și facerea mâinii Lui vestește tăria.”
Dumnezeu se descoperă și prin circumstanțe: boli, suferință, „când într-un fel, cât în altul”,
numai ca omul să ia aminte.

2. Revelația supranaturală preciează scopul celei naturale – amândouă duc spre Dumnezeu
În lumina revelației supranaturale, creștinii pot vedea modul în care Dumnezeu conduce
omul prin împrejurări, prin conștiință, prin cugetare la mai multă comuniune cu El, comuniune
ce e realizează deplin în Hristos. Revelația naturală este precizată și completată prin cea
supranaturală care culminează în Hritos.
Prin revelația naturală, Dumnezeu conduce pe credincios la unirea cu El, prin vorbire
indirectă, și prin lucruri, folosind-se de împrejurări, probleme, greutăți, dureri... Prin revelația
supranaturală, Dumnezeu face să se ivească în conștiința credinciosului, prin vorbire directă,
cuvintele Sale, care pune în evidență persoana Sa. Finalul e același: unirea cu El.

3. Prin revelația supranaturală Dumnezeu este evidențiat mai direct, mai clar
Această ieșire mai directă se arată prin faptul că Dumnezeu trimite organe conștiente
cărora se revelează vorbind, ca aceștia să comunice altora gândurile și planurile Sale cu ei. În
cazul revelației naturale, fiecare cunoaște pe Dumnezeu prin lucruri și împrejurări, deci nu destul
de evident, întrucât lucrurile se interpun prea mult între om și Creator.
Deci descoperirea supranaturală nu se face prin lucruri interpretate de om, ci prin un
trimis către o mulțime cu un mesaj primit direct de la Dumnezeu.

2
4. Revelația supranaturală se arată și în actele extraodinare
Dumnezeu se descoperă deasupra naturii prin actele supranaturale care nu pot fi
considerate drept fenomene ale naturii. Ele nu se produc continuu, astfel ar fi prea asemănătoare
celor naturale care se repetă, deci ele sunt extraordinare. Scopul: înțelegerea omului că el poate fi
ridicat în planul comuniunii cu El, în nesupunere față de moarte.

5. Actele supranaturale în VT și NT
La început actele supranaturale se arată în natură, tocmai pentru a arăta poporului că
Dumnezeu este mai presus de natură. Apoi, în timpul profeților, Dumnezeu lucra mai mult prin
cuvintele Sale, întru înățarea sufletelor spre El, nerenunțând la actele supranaturale asupra
naturii. În Hristos, actele supranaturale au în vedere înâlțarea sirituală a naturii umane, arătând
nivelul maxim la care este ridicată natura umană în Hristos – se deschide perspectiva pentru toți
cei ce se unesc cu El.

6. Actele supranaturale și ridicarea spirituală maximă a naturii umane în Hristos.


Actele supranaturale referitoare la Persoana lui Hristos precum nașterea Sa, învierea, nu
anulează firea luată din noi, ci o duc la culmea realizării ei, căci ea are drept componentă
superioară spiritul. Deci El mai degrabă reabilitează firea. Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se
îndumnezeiască.

7. Actele supranaturale ale lui Hristos și progresul revelației


Revelația supranaturală prin acte extraordinare (Moise, Isus Navi, Ilie) au atins apogeul
în actele lui Hristos, prin care se formează poporul lui Dumnezeu de pretutindeni.

8. Caracterul profetic al revelației


Profeția face parte din revelația supranaturală. Și creația este însuflețită de o apirație
profetică.

9. Împlinirea planului de mântuire în Hristos

3
Hristos reprezintă ultima etapă a revelației supranaturale, revelația culminând în El,
inaugurându-se astfel ultima etapă a istoriei mântuirii. Prin El se realizează unirea maximă a
noastră cu Dumnezeu.

Vederea lui Dumnezeu în gândirea biblică și la primii Părinți

Există două serii de afirmații scripturale care par să se opună: uneori ni se spune că
Dumnezeu nu poate fi văzut, iar alteori suntem îndemnați să căutăm fața lui Dumnezeu.
- Dumnezeu spune lui Moise: „Nu vei putea vedea fața Mea, că nu poate vedea omul fața Mea și
să fie viu”;
- Ilie își aceperă fața cu mantaua când Dumnezeu i se arată;
- Norul (Dumnezeu se îmbracă în întuneric) arată caracterul inaccesibil al lui Dumnezeu, dar și
semnalizează prezența Sa. În Egipt, norul descoperă prezența lui Dumnezeu, dar Îl și ascunde.
- Apostolul Pavel: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată, Cel pe Care
nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea
veşnică! Amin.” (1 Timotei 6:16) => Incogniscibilitatea lui Dumnezeu;
- „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;” (1 Ioan 4:12a)
- „Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui,
El L-a făcut cunoscut”. (Ioan 1:18)
- „Nu că L-a văzut pe Tatăl cineva în afară de Cel ce este de la Dumnezeu; Acela L-a văzut pe
Tatăl.” (Ioan 6:46)
=> Tatăl și Fiul se cunosc reciproc, iar această cunoaștere poate fi împărtășită ființelor create
doar după voia Fiului – „[...] nici pe Tatăl nu-L va cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia
va vrea Fiul să-i descopere.” (Matei 11:27)
=> Există și texte care afirmă posibilitatea omului de-a-L vedea pe Dumnezeu: avem teofaniile
VT; Iacob s-a luptat cu Dumnezeu (la Peniel); Moise a vorbit cu Dumnezeu față către față (fața
lui Moise strălucea); „Fă lumineze fața lui peste tine...”; Iov mărturisește că a văzut pe
Dumnezeu; tot Iov spune că ochii lui, și nu ochii altcuiva vor vedea pe Dumnezeu; cei cu inima
curată vor vedea pe Domnul;
+ „Dacă nu se naște un om din nou, nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:2);

4
+ Verset important: Ioan: „Când se va arăta El, vom fi ca El” – Suntem fii prin El, iar vederea lui
Dumnezeu este pusă în legătură cu eshatonul, când vom avea acea stare îndumnezeită; => Starea
îndumnezeirii e datorează vederii Sale, sau vederea Sa este originea desăvârșirii finale.
+ Verset important: „Căci acum vedem prin oglindă, ca’n ghicitură; dar atunci, faţă către faţă.
Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut.” (1
Corinteni 13:12) – plus tot imnul dragostei: lepădarea celor copilărești, anularea parțialității
cunoașterii... => Vederea nu va mai fi ca într-o oglindă, mijlocită, ci va fi directă; cunoașterea va
avea reciprocitate (reciprocitatea cunoașterii dintre peroane este determinată de agape),
cunoaștere fără finalitate;

Nygren:
Eros – Amor egoit: omul năzuiește spre Dumnezeu ca acesta, să-i împlinească dorința de
bucurie.

Autolycu, care lăuda cultul idolilor, i-a cerut lui Teofil al Antiohiei să-l facă să-L vadă pe
Dumnezeul creștinilor. Drept răspuns: „dă-mi dovada că ochii sufletului rău pot să vadă și că
urechile inimii tale pot să audă, căci pot vedea pe Dumnezeu numai cei care au ochii sufletului
deschiși. Dimpotrivă, cei ai căror ochi sunt întunecați de cataracta păcatelor nu pot să vadă pe
Dumnezeu. Poți să descrii pe Dumnezeu celor ce nu pot să vadă? ”