Convorbiri cu Eugen Simion000

de Gabriel Dimisianu

Mi-am luat ca subiect pentru rubrica din acest număr volumul masiv de
convorbiri purtate de Andrei Grigor cu Eugen Simion, În ariergarda
avangardei, publicat recent de „Curtea Veche“. Editura menţionează că este
vorba de o ediţie nouă a acestei cărţi, sporită mult în proporţii, o ediţie a doua
(din 2012) care aproape o dublează pe prima (din 2004). Cele două „cărţi
vorbite” alcătuiesc acum una singură, un tom care impresionează prin
dimensiuni şi prin bogăţia problematicii.

Aşadar o nouă „carte vorbită” , rodul transcrierii unor convorbiri care au avut
loc între profesorul Eugen Simion şi fostul său student Andrei Grigor, acum şi
el profesor de literatură la Universitatea „Dunărea de jos” din Galaţi. O carte
de factură asemănătoare cu aceea pe care o întocmise, la începutul anilor ’90,
Eugen Simion însuşi, plasat atunci în postura celui care întreabă. Cel care da
răspunsuri era Petru Dumitriu, importantul prozator român postbelic
redescoperit.

Ce vrea să însemne În ariergarda avangardei, un „titlu aşa de puţin comercial

şi atât de livresc”, o formulare pe care Eugen Simion a întâlnit-o, cum ne şi
spune, în eseurile lui Roland Barthes? Vrea să însemne, cum suntem avertizaţi,
că „locul criticului de întâmpinare nu este în avangarda unei mişcări literare,
ci cu doi-trei paşi în urma ei”. Aşadar, nu în primele rânduri, dar nici prea în
spate, ci undeva în apropierea liniei de atac, „loc privilegiat” de unde să poată
distinge bine ce se întâmplă în literatura la zi, spre a cântări repede şi în
cunoştinţă de cauză.

În punctul de pornire al convorbirilor cu Eugen Simion se află deci critica şi,

prin extindere, literatura, mişcarea literară de la noi şi din alte părţi, din trecut
şi de azi. Dar nu doar atât. Convorbirile îşi lărgesc necontenit perspectiva, de
la literatură la alte arte, la diferite concepte, la religios, la etic, la istoric, la
politic, la social, la chestiunea generaţiilor, la felul în care au trăit românii în
comunism, iar acum au parte de insalubrul, moralmente vorbind, „capitalism
mahalagesc “. Mediile universitare, academice, scriitoriceşti, ale redacţiilor de
gazete culturale, ale editurilor, atât de bine cunoscute de Eugen Simion din
experienţa proprie, sunt evocate în aspectele lor diverse şi divergente,
câteodată pitoreşti, deseori văzute critic, supuse examinării lucide (şi acide),
cu ironie, dar şi cu simpatie, cu înţelegerea pe care i-o conferă faptul că a făcut
parte din ele, că a fost, şi încă este, de acolo. Eu unul m-am văzut cu emoţie
proiectat, citind cartea, în atmosfera lumii literare prin care şi eu am trecut, a
redacţiilor din anii ’60-’70, a editurilor, a adunărilor de la Uniune. Confraţi şi
prieteni de odinioară sunt portretizaţi memorabil de Eugen Simion, şi nu
pentru prima oară. Marin Preda, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Valeriu Cristea,
Lucian Raicu, Nichita Stănescu, prietenul ploieştean din adolescenţă, reînvie
cu gesturile lor caracteristice, cu replici, cu deprinderi. La fel mi-i amintesc şi
eu, la fel îi „văd” sau, în fine, acesta e sentimentul pe care îl am citind
convorbirile de faţă.

În alt plan, Eugen Simion este pentru ceea ce el numeşte „toleranţa activă”,
adică pentru acceptarea diversităţii de păreri şi înţelegerea calmă a poziţiei
celorlalţi, respinsă, când este cazul, dar numai aducând argumente. Admite că
şi alţii pot avea dreptate, dar pretinde ca şi ei să admită că el poate avea. E
drept că uneori se crispează , îşi pierde seninătatea, să zicem, mai ales când
vine vorba de revizuiri şi de situaţia câtorva mari scriitori postbelici supusă
azi, cum i se pare, contestărilor injuste. Mă refer la Marin Preda, la Marin
Sorescu, la Nichita Stănescu despre care Eugen Simion are sentimentul că sunt
judecaţi nedrept. Eu nu văd totuşi motive mari de îngrijorare în legătură cu
aceşti scriitori. Cu atâta sunt mai vii, cu cât sunt mai disputaţi. Uitarea ar fi mai
rea.

Multe ar fi de spus despre evocările de lumi apuse din cartea aceasta de

convorbiri, ale lumii părinţilor şi bunicilor, ale lumii ţărăneşti clasice expuse
acum degradării şi pieirii, un proces care pare de neoprit. Paginile despre
experienţe omeneşti decisive, cum a fost moartea bunicului chiar sub ochii de
copil ai lui Eugen Simion, reflecţiile despre trecerea timpului şi a vieţii
introduc nota dramatică într-o relatare despre sine în fond vitală, plină de
forţă. O carte de mărturisiri pasionantă.