ASIGURĂRI COMERCIALE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN ASIGURĂRI

1.1. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru

viaţa şi integritatea corporală şi bunurile omului

Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii,
de folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali – economici. Aceste pericole
sunt generatoare de pagube şi de aceea omul trebuie să le cunoască pentru a se pune la
adăpost de efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor.
Forţele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care
se numără: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, grindina, uraganele, inundaţiile, cutremurele
de pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi alunecările de teren, avalanşele de zăpadă,
etc. O serie (multitudine) de cauze naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni,
afectează evoluţia plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea
muncii, progresul social, dar în anumite împrejurări, ea poate provoca accidente care sa
avarieze sau sa distrugă complet anumite mijloace de producţie şi bunuri de consum ori sa
afecteze capacitatea de muncă şi chiar viaţa oamenilor.
Astfel, defecţiunile ivite în funcţionarea maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor pot
provoca explozii, incendii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.; dezvoltarea traficului rutier,
feroviar aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei, etc.
Omul, prin modul necorespunzător (neglijenţă, nepricepere) în care îşi îndeplineşte
uneori atribuţiile de serviciu sau prin comportarea sa reprobabilă în societate (acţiuni
delictuale: jaf, furt, crimă) poate sa provoace pierderi semenilor săi.
Anumiţi factori sociali-economici pot, de asemenea provoca fenomene cu efecte
negative asupra desfăşurării normale neîntrerupte a activităţii economice. Din aceste
categorii fac parte: crizele economice, şomajul şi inflaţia, conjunctura economică
nefavorabilă, etc.
Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole rezultă că unele sunt
independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de
comportarea omului, poartă un caracter subiectiv.
Cauze obiective: poziţia terenului faţă de sursa de apă, ceea ce îl face să fie supus
inundaţiilor sau să fie ferit de acestea; sensibilitatea unor culturi agricole la grindină,
caracteristicile unor materiale de construcţii de a fi inflamabile sau neinflamabile, etc.
Cauze subiective: atitudinea iresponsabilă şi inconştientă a unor oameni, poate să
provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente cu efecte grave umane şi materiale.
Cunoaşterea împrejurărilor în care se pot produce diverse fenomene perturbatoare
şi păgubitoare, permite omului să ia măsurile de rigoare pentru a evita şi preveni asemenea
fenomene sau pentru a limita acţiunea lor distructivă.
Calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi cele mai de temut, dar şi cu arie largă
de răspândire pe glob sunt: seceta, cicloanele (uraganele), inundaţiile cutremurele de
pământ, incendiile şi accidentele.
Seceta, indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din
atmosferă, uscarea progresivă a pământului, imposibilitatea plantelor de a-şi asigura apa
necesară, chiar dacă aceasta există în sol – afectează puternic activitatea economică şi,
prin aceasta, periclitează însăşi viaţa oamenilor, pe întinse zone geografice. Pe un plan mai

2
general, seceta influenţează negativ produsul intern brut, balanţa comercială şi balanţa de
plăţi a ţării.
Pe glob există întinse zone frecvent bântuite de secetă: nordul continentului african,
S.U.A. – centrul şi vestul, Asia – China, Mongolia, India, Europa – sudul continentului. În
ţara noastră: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.
Cicloanele (denumite în unele regiuni uragane, iar în altele taifunuri) sunt deplasări
de mase de aer având un diametru de la câteva zeci de km până la 1500-2000 km, care se
mişcă în spirale, după caz în direcţia acelor de ceasornic sau în direcţia opusă acestora,
timp de 4-7 zile şi chiar mai mult.
Cicloanele se formează atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, în zona
tropicală, ca şi în cea temperată. Cicloanele tropicale sunt însoţite de mari căderi de
precipitaţii provocând inundaţii catastrofale.
Inundaţiile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca
urmare a topirii bruşte a zăpezii ori a gheţii, şi vara in regiunile cu climat tropical ori
musonic. Şi acestea au provocat de-a lungul anilor, în anumite zone ale globului,
importante pagube materiale şi victime.
Cutremurele de pământ constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale
naturii, deoarece ele pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului,
precum şi modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a
apelor. Anual, se produc, pe glob, 100.000 de cutremure, dintre care puţine la număr sunt
percepute de oameni, şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi umane (sub 100).
Cutremurele pot fi: de prăbuşire – sunt cele mai violente, dar nu afectează decât zone
restrânse; vulcanice - însoţesc erupţiile vulcanice şi se simt pe arii relativ limitate;
tectonice – cele mai importante.
În general, cutremurele de mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai
violente decât cele la mare adâncime (300-600 km hipocentrul).
Forţa de distrugere a cutremurelor este catastrofală. În România, cele două mari
cutremure cu epicentrul în munţii Vrancei au fost cele din noiembrie 1940 şi 4 martie
1977.
În afara forţelor oarbe ale naturii, vieţile oamenilor, integritatea lor corporala,
agoniseala lor, inclusiv bunurile aparţinând colectivităţii, sunt primejduite şi de felurite alte
fenomene neprevăzute, denumite generic accidente.
În această categorie de fenomene aleatorii intră pericolele la care sunt expuşi
oamenii: acasă, la serviciu, pe ogoare, pe stradă, în timpul deplasării cu diverse mijloace,
etc. Un loc important între acestea îl ocupă accidentele de muncă, cât şi cele rutiere sau de
circulaţie, acestea din urmă netrebuind să crească odată cu extinderea parcului de
autovehicule.
Incendiile au provocat şi continuă să provoace importante pagube materiale.
Declanşate de trăsnete, creşterea temperaturii peste anumite limite, explozii, scurtcircuite,
neglijenţă sau acţiuni criminale, incendiile constituie un factor perturbant al vieţii
economice, al vieţii oamenilor, al echilibrului ecologic.
Rezultă deci, că pericolele la care sunt supuşi oamenii şi bunurile sunt multiple şi
variate iar oamenii apar în postura de “victime” ale forţelor naturii, de “actori” conştienţi
sau inconştienţi ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant.

1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau

îi prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în

3
permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele
evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura
efectele lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de
pagube, omul a rămas fără apărare.
Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente
de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.
Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei
categorii1, şi anume:
- măsuri de prevenire;
- măsuri de asistenţă;
- măsuri de prevedere.
Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând parţial suprimarea
riscurilor, dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrofă sau
de forţă majoră.
Asistenţa este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect
repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea
parţiale şi de scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.
Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a
unor resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de
protecţie şi poate fi realizată în mai multe variante.
Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la
nivel individual. Acesta asigură o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă
este suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la
nevoie (riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate
ridicat, pe care i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere.
Impedimentul care apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care
este asociat constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare.
Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental
sau la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de
stat sau în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama
resurselor bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei
protecţii reale împotriva riscurilor.
O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care
afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi
de posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie de
frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor
fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi
în vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel
se constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigurători, au un cost dat tocmai
de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea
fondurilor respective, asigură un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi
reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se
face dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi
a vieţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de răspunderea
pe care persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii,
inte4grităţii corporale sau bunurilor altor persoane.

1
Şeulean V., Barna F., Chiş C., Asigurări comerciale, Editura Mirton, Timişoara, 2007

4
 Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc
comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în
egală măsură de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor
acestora.

1.3. Conceptul de asigurare

Asigurarea este o activitate economico-socială care constă în protecţia persoanelor

fizice şi juridice în calitate de asiguraţi împotriva diverselor riscuri şi este realizată de
societăţi specializate, în calitate de asigurători.
Asigurarea:
 exprimă în principal o protecţie financiară pentru pierderile suferite de
persoanele fizice sau juridice datorită unor diverse riscuri;
 transferă riscurile şi totodată daunele unei persoane către o societate de
asigurări oferind securitate financiară;
 compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.
Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui
contract între asigurat şi asigurător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie pentru
riscurile pe care şi le-a asumat asigurătorul. Asigurătorul prin contractul de asigurare se
obligă să plătească contravaloarea daunelor în cazul producerii unuia dintre riscurile
asumate.
Un alt principiu care stă la baza asigurării este principiul mutualităţii prin care
fiecare asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la crearea
fondului de asigurare, din care asigurătorul acoperă daunele suferite de asiguraţi.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător, denumit contract de asigurare sau
poliţă de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract.
Problemele asigurării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic şi
financiar.
Asigurarea sub aspect juridic
Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi
operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O
asemenea formă i-o conferă „contractul”, care constituie “legea părţilor” precum şi legea
propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare şi legea cu
privire la activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de
asigurări, se completează reciproc.
În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri
succesive. Astfel, în conformitate cu reglementarea adoptată în 1930, „prin contractul de
asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă, ca în schimbul unei prime să ia asupra sa
un risc”.
Potrivit reglementării adoptate în 1971 (Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971
cu privire la asigurările de stat), prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul
producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului să
plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar o indemnizaţie,
respectiv despăgubire sau sumă asigurată, în limitele convenite.
În prezent, prin renunţarea la monopolul statului şi în domeniul asigurărilor,
contractele de asigurare pot fi încheiate de către toate societăţile de asigurare, constituite în
conformitate cu legislaţia română în materie. (Legea nr. 136/1995 – privind asigurările şi

5
reasigurările în România; Legea nr. 32/2000 – privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor).
Potrivit legii din 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc să
plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limita şi la termenele convenite”.
Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel contractul
de asigurare este:
- un contract consensual;
- un contract sinalagmatic;
- un contract aleatoriu;
- un contract cu titlu oneros;
- un contract de adeziune;
- un contract succesiv;
- un contract de bună credinţă.
Contractul de asigurare este un contract consensual, adică se încheie valabil prin
simplu consimţământ al părţilor. Legea prevede în mod expres obligativitatea încheieri în
scris a contractului şi cuprinderea anumitor elemente , insă acest fapt nu înseamnă o
abdicare de la principiul consensualismului. Contractul este valabil din momentul în care
asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut, iar forma
scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi ale terţilor.
Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, adică părţile contractante îşi
asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii
de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea
evenimentului; totodată, asiguratul se obligă să achite primele de asigurare datorate. La
rândul său asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia,
acordând indemnizaţia cuvenită. Trebuie menţionat faptul, că asigurătorul este ţinut să-şi
respecte obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile
sale contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi.
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu adică la încheierea acestuia
părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta
pentru ele din contract, aceasta deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător
depind de un eveniment viitor şi incert.
Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru
care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut
de părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu
certitudine de către asigurător.
Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte
urmăreşte să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă.
Astfel, asiguratul, beneficiază de protecţia pe care i-o oferă asigurătorul, când preia asupra
sa riscul asigurat, în schimbul unei plăţi sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei,
după caz.
Contractul de asigurare este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi
imprimat de asigurător, la el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, asigurătorul
întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care toate condiţiile contractuale sunt standard, iar
solicitanţilor (potenţiali asiguraţi), nu le rămâne decât să le accepte sau să le refuze.
Evident însă, la asigurările care prezintă o importanţă deosebită (mai ales la asigurările de
bunuri de valori mari), asigurătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care o
negociază cu viitorul asigurat.

6
 Contractul de asigurare este un contract succesiv adică se eşalonează în timp.
Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri), o
perioadă foarte lungă de timp, cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte
scurtă (zbor aerian, călătorie pe o navă fluvială, maritimă, etc.) cu plata integrală a primei
la încheierea contractului.
Contractul de asigurare este un contract de bună credinţă, adică presupune ca
executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă
preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau
determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza
informaţiilor provenite de la acesta, fără putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când
se constată că informaţiile puse la dispoziţia asigurătorului nu au fost corecte, reaua
credinţă a asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă.
Asigurarea sub aspect economic
Fondul de asigurare constituit la dispoziţia unei organizaţii speciale, prin metode
adecvate şi care este destinat acoperirii pagubelor produse de anumite fenomene
(evenimente), îmbracă în mod necesar forma bănească.
Constituirea în natură a fondului de asigurare nu este de conceput, deoarece ar
ridica probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia corespunzător
nevoilor refacerii bunurilor asigurate, distruse sau avariate, de crearea unor depozite pentru
păstrarea materialelor, de evitarea pierderilor inerente şi conservării îndelungate a acestora.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani
(prime de asigurare sau contribuţii) pe care le achită persoanele fizice şi juridice interesate
în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene
(evenimente). Cei interesaţi apelează la asigurare, numai dacă prima de asigurare pe care
ar trebui să o achite este îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar
urma să o suporte dacă s-ar produce fenomenul (evenimentul) respectiv. În caz contrar,
asigurarea nu este convenabilă pentru potenţialul asigurat.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de
fenomene (evenimente) viitoare şi nesigure. Aşadar, în principiu, din acest fond nu se
suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora
în procesul de producţie, de diminuarea valorii lor din diverse motive.
Asigurarea presupune existenta unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele fizice
sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor
comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea
fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate (societate comercială de
asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală).
Membrii comunităţii de risc (asiguraţii) consimt să contribuie la suportarea în
comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor (evenimentelor)
respective. Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că
posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acestuia.
Asigurarea oferă aşadar avantajul că, membrii comunităţii afectaţi de producerea
riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţii (despăgubire)
de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul
respectiv.
Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea
riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după “principiul mutualităţii”,
adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceste se
repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului
asigurat.
Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:

7
 - acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) asigurate la
asigurările de bunuri, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a
organizaţiei mutuale de asigurare etc.
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii
economice între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma
primelor de asigurare pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc
comunitatea de risc) către organizaţia de asigurare.
În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare
(despăgubiri sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia
organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea
fenomenului (evenimentului) asigurat.
Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii brute,
relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea
desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate,
protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa,
integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de răspundere civilă ce revin
persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.
Fondul de asigurare se formează pe seama contribuţiei membrilor comunităţii de
risc iar utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor se face în conformitate cu principiul
mutualităţii. Din fondurile de asigurare constituite prin consimţământul tuturor membrilor
comunităţii de risc la nivelul asigurătorului urmează a fi indemnizaţi sau despăgubiţi numai
acei membrii care au fost afectaţi de riscul care s-a produs.
Asigurarea sub aspect financiar
Asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice
asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au
nevoie de resurse financiare suplimentare.
În concluzie: Asigurarea reprezintă modalitatea de protecţie contra riscurilor care
afectează bunurile, activitatea şi răspunderea civilă a persoanelor fizice şi juridice precum
şi viaţa şi sănătatea oamenilor, prin trecerea contra cost a acestor riscuri asupra unei
persoane juridice specializate, denumită asigurător; din costul plătit de fiecare din membrii
asiguraţi sau în numele lor, la nivelul asigurătorului se formează fondurile de asigurare
necesare indemnizării pagubelor sau prejudiciilor suferite de către acei asiguraţi care au
avut de suferit în urma producerii evenimentelor asigurate.

1.4. Funcţiile asigurării

De-a lungul timpului, funcţiile asigurării au cunoscut o evoluţia aparte. Putem

identifica următoarele funcţii ale asigurării:
 Funcţia de compensare financiară a pierderilor cauzate de producerea riscului
asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de
asigurare care se formează din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite
de asiguraţi. Prin intermediul acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea
bunurilor distruse sau avariate, la plata unor sume de bani în cazul producerii unor
evenimente ce afectează viaţa sau integritatea corporală a persoanelor, precum şi la
repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund potrivit legii.
 Funcţia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului de
asigurare din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. De

8
 asemenea practicarea franşizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina
asiguratului) are un dublu scop: pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste
o grijă sporită pentru întreţinerea bunurilor în vederea prevenirea pagubelor
(aceasta întrucât o parte dintre ele le va suporta singur); pe de altă parte pentru
pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei pot fi superioare nivelului
despăgubirii şi atunci nu se justifică.
 Funcţia financiară, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca
rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între
momentul încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor – ceea
ce face posibilă investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub
forma primelor, sporind disponibilităţile existente.
 Funcţia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigurările de viaţă,
întrucât există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă, asiguraţii, la
expirarea contractului de asigurare să beneficieze, pe lângă protecţie, şi de suma
asigurată şi participarea la profitul obţinut din sumele investite.
 Funcţia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de asigurare sprijină
statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru
accidente de muncă, etc.
 Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cum
se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare,
cum se efectuează: plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de
prevenire a riscurilor, cheltuielile administativ-gospodăreşti, determinarea corectă
a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.
 Funcţia de repartiţie, ca funcţie complementară a asigurărilor, este explicată prin
procesul de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut. Această funcţie se
manifestă în două cazuri:
- în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de
asigurare;
- în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale:
plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv,
acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiilor de asigurare şi
constituirea unor fonduri de rezervă;

1.5. Elementele tehnice ale asigurărilor

În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea se

impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest
domeniu şi anume: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării,
contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma
asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata
asigurării.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele
produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti o
despăgubire pentru prejudiciul de care răspunde în baza legii - faţă de terţe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în

9
viaţa sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl
poate produce unor terţe persoane (cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă).
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător
în cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de
asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite,
asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în
contractul de asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante,
precum şi data începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul
de asigurare sunt menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat, suma
asigurată şi prima de asigurare.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze
despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare.
Uneori terţa persoana care devine beneficiarul asigurării este indicată în mod expres, de
către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, desemnarea beneficiarului
asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, prin
testament, prin condiţiile de asigurare (soţ, soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai
mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu
condiţia ca asiguratul să nu fi dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.
Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru
salariaţii săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând
acestuia. În acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic este contractantul
asigurării).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o
delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul
acesteia.
Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită efectelor
sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării,
despăgubirea sau suma asigurată.
Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie
posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea acestuia e
inutilă;
- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile un
caracter întâmplător; există o singură excepţie şi anume riscul de deces, care deşi se ştie că
se va produce în mod cert, face parte din categoria riscurilor probabile din considerentul că
nu se cunoaşte dinainte momentul producerii lui, nici de asigurat, nici de asigurător;
- acţiunea fenomenului este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică.
Datele înregistrate în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea
pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;
- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre părţile
participante la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării influenţează în mod
direct sau indirect producerea riscului asigurat, el va pierde toate drepturile conferite de
asigurare şi va suporta rigorile legii.
Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în
vederea asigurării. Operaţiunea este necesară întrucât în funcţie de valoarea bunurilor
asigurate se stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigurătorul în cazul producerii
riscului asigurat.

10
 Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
respectiv înregistrată în evidenţele contabile sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-
cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Acest
element se întâlneşte numai în cadrul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane,
această noţiune nu se întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse
evaluării, iar în cazul asigurărilor de răspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu
este susceptibil de evaluare.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi
asumă răspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a
încheiat asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna e limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi stă la baza calculării primei de asigurare. La asigurările de bunuri, suma
asigurată poate fi egală sau mai mica decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz
mai mare decât aceasta. La asigurările de persoane şi de răspundere civilă, neexistând
valoare de asigurare, suma asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin
lege (cazul asigurării obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita
prevederilor din actele normative (cazul asigurării facultative).
Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de
obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o
plăteşte asigurătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării de către
acesta din urmă a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza primelor de
asigurare încasate de la asiguraţi, asigurătorii îşi constituie fondul de asigurare necesar
achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, îşi constituie alte fonduri prevăzute prin
dispoziţiile legale şi îşi acoperă cheltuielile de administrare.
În strânsă legătură cu prima de asigurare se găsesc câteva noţiuni utilizate în
domeniul asigurărilor şi anume:
a) cota tarifară;
b)tariful de asigurare;
c) prima brută;
d)prima netă;
e) adaosul de primă

Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza formulei:

Pa  S a  Ct , unde: Pa  prima de asigurare;
S a  suma asigurată;
C t  cota tarifară (cota de primă).
Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetară sumă
asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade anuale (trimestrial,
semestrial, lunar). Uneori cota tarifară poate fi exprimată în sumă fixă pe o unitate de bun
aigurat.
Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în
cazul asigurărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul asigurărilor de
bunuri faţă de cele de persoane sau răspundere civilă.
Prima brută reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de asigurător,
costul protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente: prima netă şi adaosul de
primă.
Prima netă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc
despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul asigurat. Constituie
baza plăţii despăgubirilor.

11
 Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,
constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului asigurătorului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de
asigurare. În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi de 1 an sau chiar mai
puţin (3 –6 luni), în schimb la asigurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai
îndelungată, contractul încheindu-se pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este
importantă, ea influenţând mărimea primei de asigurare ce cade in sarcina asiguratului.
Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un bun
asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea. În
cazul în care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim noţiunea de pagubă totală,
iar dacă pierderea intervenită este inferioară valorii bunului, întâlnim noţiunea de pagubă
parţială.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către asigurător
asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii pagubei.
Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei. În practica
asigurărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:
- cazul pagubei totale;
- cazul pagubei parţiale.
În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător nu
poate să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului
asigurat. Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea bunului din
momentul producerii evenimentului.
Aceasta poate fi exprimată cu relaţia: D = P ≤ Sa ≤ Vb , unde:
D – despăgubirea; P – paguba; Sa – suma asigurată, Vb – valoarea bunului în
momentul producerii evenimentului asigurat.
În caz de paguba parţială despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul de
acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se aplică în
calculul despăgubirii şi anume:
a) principiul acoperirii (răspunderii) proporţionale;
b) principiul primului risc;
c) principiul acoperirii (răspunderii) limitate
Principiul acoperirii proporţionale, conform căruia despăgubirea de asigurare faţă
de pagubă se stabileşte în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea
bunului asigurat, adică:
D Sa S
  D  P a
P Vb Vb
Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu cât
mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat. Conform acestui
sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai dacă suma asigurată este
egală cu valoarea bunului asigurat.
Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu
paguba, fără a putea însă depăşi suma asigurată, adică: D = P = Sa
Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează
mărimea despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă
numai dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte un anumit nivel
prestabilit, denumit franşiză.
Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind
stipulată în contractul de asigurare.

12
 Franşiza poate fi de două feluri:
- franşiză atinsă (simplă)
- franşiză deductibilă (absolută)
În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă în întregime paguba până la nivelul
sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică D = P cu condiţia P >
F.
În cazul franşizei deductibile, asigurătorul suportă acea parte din pagubă care
depăşeşte franşiza : D = P – F
Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci paguba produsă
în limita franşizei e suportată de asigurat).
Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la
care se aplică principiul răspunderii limitate, şi cota tarifară este mai mică. De asemenea,
existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru prevenirea
pagubelor, întrucât o parte din ele le va suporta singur.

1.6. Clasificarea asigurărilor

Asigurările reprezintă un domeniu vast, acestea de la începuturi şi până în prezent

cunoscând o mare diversitate şi dezvoltare, fapt ce face necesară şi posibilă cunoaşterea şi
clasificarea lor.
În literatura de specialitate se întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigurări,
determinate de utilizarea unor diverse criterii, cele mai des întâlnite fiind:
a) regimul juridic;
b) domeniul sau ramura la care se referă;
c) tipul şi natura riscurilor asigurate;
d) riscul asigurat;
e) natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător;
f) sfera de cuprindere în profil teritorial
a) După regimul juridic se disting două grupe de asigurări:
- asigurări prin efectul legii (obligatorii);
- asigurări facultative (contractuale);
Asigurările prin efectul legii sau obligatorii se caracterizează prin faptul că
relaţiile dintre părţi, drepturile şi obligaţiile lor sunt reglementate prin lege şi nu necesită
acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În ţara noastră, asigurările prin
efectul legii au avut o sferă largă de cuprindere până în 1996 când a intrat în vigoare noua
lege a asigurărilor. Acestea cuprindeau: asigurarea de răspundere civilă auto; asigurarea
clădirilor şi construcţiilor aparţinând persoanelor fizice; asigurarea animalelor şi culturilor
agricole aparţinând sectoarelor cooperatiste; asigurarea pentru accidente a călătorilor din
traficul interurban cu mijloace de transport ale firmelor de profil.
În prezent, în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de
răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În alte ţări întâlnim
şi alte tipuri de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurările de răspundere profesională.
Asigurările facultative sau contractuale se caracterizează prin faptul că au la bază
un contract între asigurat şi asigurător, stabilit pe baza acordului de voinţă al părţilor.
Principalele trăsături se referă la faptul că nu pot îngloba cvasitotalitatea bunurilor sau
persoanelor asigurabile, favorizează selecţia riscurilor, primele de asigurare sunt mai mari,
iar realizarea acestor asigurări implică eforturi şi cheltuieli mai mari.

13
 b) După domeniul sau ramura la care se referă distingem următoarele categorii:
- asigurări de bunuri;
- asigurări de persoane;
- asigurări de răspundere civilă;
- asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale, bunuri de tot felul,
aparţinând persoanelor fizice sau juridice, susceptibile de a fi distruse sau avariate de
calamităţi naturale sau accidente. Astfel, principalele forme de asigurare în cadrul acestei
ramuri sunt: asigurările de clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, aparatură
electronică; asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor,
culturilor agricole; asigurarea mărfurilor, banilor sau altor valori.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, urmărind protecţia
economică a acestora pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accidente, boală
sau atingerea unei anumite vârste de către asigurat. În cadrul acestora se disting două
drupe: asigurări de viaţă, care sunt în egală măsură asigurări de risc şi forme de
economisire pe perioade îndelungate cu diverse variante de asigurare şi asigurări de
persoane altele decât cele de viaţă (pentru accidente, călătorie, sănătate), care sunt numai
asigurări de risc.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau
juridice, pentru pagubele cauzate şi/sau vătămarea corporală produsă unor terţe persoane.
Se disting în cadrul acestora: asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse din
accidente de autovehicule; asigurarea de răspundere profesională; asigurarea de răspundere
a transportatorului pentru pasageri, bagajele acestora sau mărfurile transportate; asigurarea
de răspundere a constructorului; asigurarea de răspundere a chiriaşului, etc.
Asigurările de interes financiar au ca scop protecţia pentru asigurarea de pierdere
a profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de
fidelitate, etc.
c) După tipul şi natura riscurilor asigurate distingem două tipuri principale:
- asigurări de viaţă;
- asigurări non-viaţă:
Deosebirile între acestea rezidă din natura relaţiilor contractuale, durata şi tipul de
risc. În principal, în cazul asigurărilor de viaţă riscul care se asigură este decesul, iar în
cazul celor non-viaţă, se asigură alte riscuri cu excepţia riscului de deces. În ceea ce
priveşte durata contractului, asigurarea de3 viaţă este un contract pe o durată mare
(minimum 5 ani), iar contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe terme scurt (de
regulă 1 an).
d) după riscul asigurat, asigurările sunt:
- asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, trăsnete, cutremure de
pământ, ploi torenţiale, furtuni, grindină, alunecări sau prăbuşiri de teren, explozii, etc.
- asigurări pentru secetă, grindină şi inundaţii la culturile agricole;
- asigurări pentru boli, epizotii şi accidente la animale;
- asigurări contra accidentelor şi avariilor la mijloacele de transport (derapări,
răsturnări, coliziuni, prăbuşiri de poduri şi tunele);
- asigurări de deces;
- asigurări de răspundere civilă.
e) După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,
asigurările pot fi grupate în:
- asigurări directe;
- asigurări indirecte.

14
 Asigurările directe se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, fie prin
intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. O formă de asigurare directă este
coasigurarea, în care asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de
asigurare concomitent, dar în cotă parte, deoarece riscurile vizate sunt greu de asumat de
către o singură societate de asigurare.
Asigurările indirecte sau reasigurările apar ca formă de asigurare a asigurătorului.
Prin reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi
le-a asumat prin contractul de asigurare, inclusiv primele de asigurare aferente. La
producerea riscului asigurat, reasigurătorul participă la plata despăgubirii cu cota parte
corespunzătoare riscului asumat.
f) După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în:
- asigurări interne;
- asigurări externe (internaţionale).
Asigurările interne operează pe plan naţional, promovate de societăţi de asigurare
ce acţionează pe piaţa internă şi protejează bunuri, persoane şi răspunderea împotriva unor
riscuri produse în interiorul ţării.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, bunuri şi răspundere care ies din
afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor
asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară,
sau, obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce pe teritoriul
altei ţări.

1.7. Contractul de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător
în cazul asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de
asigurare, iar asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite,
asiguratului sau beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în
contractul de asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante,
precum şi data începerii şi încetării răspunderii asigurătorului. De asemenea în contractul
de asigurare sunt menţionate de fiecare dată: interesul asigurării, riscul asigurat, suma
asigurată şi prima de asigurare.
Conform prevederilor actelor normative legale, contractul de asigurare trebuie să
se întocmească în formă scrisă şi să cuprindă următoarele elemente:
 numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor;
 obiectul asigurării;
 riscurile care se acoperă prin operaţia de asigurare;
 suma asigurată;
 primele de asigurare calculate în sarcina asiguratului şi modul de plată a
acestora;
 momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
 obligaţiile părţilor;
 alte clauze speciale.
Etapele ce trebuie parcurse pentru încheierea unui contract de asigurare:
 Întocmirea declaraţiei de asigurare;
 Analiza declaraţiei de asigurare şi inspecţia de risc;
 Încheierea contractului de asigurare;
 Stabilirea momentului începerii răspunderii, respectiv al încetării acesteia din partea
asigurătorului

15
 Întocmirea declaraţiei de asigurare
Etapa constă în completarea de către asigurat a unui formular tipizat al
asigurătorului prin care asiguratul îşi exprimă voinţa de a încheia o asigurare. Aceasta
conţine informaţii cu privire la părţile care se asigură, la bunurile, persoanele ori
răspunderea care fac obiectul asigurării, la incidenţa de risc, la suma asigurată, la franşiza
aplicată (dacă este cazul), la beneficiarul asigurării, la durata asigurării.
Declaraţia de asigurare ţine loc de ofertă din partea asigurătorului dar poate fi
înlocuită în unele cazuri şi cu trimiterea unui document de asigurare, cererea de plată a
primei de asigurare, înscris prin care se constată primirea primei, ori alte înscrisuri din care
se degajă voinţa societăţii de asigurare de a încheia asigurarea.
Analiza declaraţiei de asigurare şi inspecţia de risc
Analiza declaraţiei de risc este relevantă pentru asigurător, întrucât în funcţie de
concluziile reieşite se apreciază dacă riscul poate fi acceptat în asigurare şi se stabileşte
mărimea primei de asigurare aferente.
În situaţii în care prin contractul de asigurare se urmăreşte protejarea bunurilor de
mare complexitate şi valoare se impune efectuarea inspecţiei de risc din partea
asigurătorului. Acesta va verifica la faţa locului existenţa şi starea bunurilor, măsurile
generale şi specifice de prevenire a evenimentului asigurat. Cu ocazia verificării,
inspectorul de risc întocmeşte un referat care conţine concluziile cu privire la verificarea
efectuată asupra stării obiectului solicitat a fi cuprins în asigurare.
Inspecţia de risc este o etapă necesară şi în cazul contractelor de asigurare de
răspundere civilă, având drept scop evaluarea corectă a incidenţei de risc ataşată
asiguratului.
Uneori evaluarea riscului se face exclusiv pe baza declaraţiei de risc a asiguratului,
nefiind posibilă examinarea la faţa locului a bunului asigurat (ex. asigurarea navelor
maritime sau aeriene, ori a bunurilor aflate în trafic internaţional).
Inspecţia de risc nu este necesară în cazul asigurărilor de persoane, cu excepţia
poliţelor de viaţă de valori mari şi în care asiguraţii au o anumită vârstă, caz în care se
poate solicita un certificat de sănătate care să ofere o imagine clară în legătură cu
probabilitatea de risc ataşată asiguratului respectiv.
Încheierea contractului de asigurare
Contractul de asigurare se consideră încheiat, potrivit condiţiilor şi regulamentelor
interne ale asigurătorilor, odată cu plata primelor de asigurare şi emiterea documentului de
asigurare. În general, acest înscris poartă denumirea de „poliţă de asigurare” – la
asigurările de persoane şi „contract de asigurare” – la asigurările de bunuri.
Există cazuri când contractul se încheie prin intermediul brokerilor de asigurare,
astfel, contractul se perfectează în baza sistemului recepţiei, el fiind considerat acceptat
dacă în două zile lucrătoare de la înmânare, asiguratul nu ridică obiecţiuni.
Momentul începerii răspunderii şi al încetării acesteia din partea asigurătorului
Intrarea în vigoare a contractului de asigurare poate sau nu să coincidă cu
momentul începerii răspunderii asigurătorului.
Momentul încetării răspunderii asigurătorului este, de obicei, ora 24 a ultimei zile
din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
O altă modalitate de încheiere a contractului este la momentul producerii riscului
asigurat în caz de daună totală, întrucât contractul a rămas fără obiect.
Răspunderea asigurătorului poate să înceteze înaintea perioadei pentru care s-a
încheiat iniţial datorită unor operaţii ce pot interveni în legătură cu raporturile juridice
dintre asigurat şi asigurător.
Operaţii ce duc la încheierea contractului şi încetarea răspunderii
asigurătorului

16
o modificarea duratei contractului de asigurare este posibilă în cazul schimbării
împrejurărilor iniţiale cu privire la risc, potrivit regulilor precizate prin condiţiile de
asigurare;
o denunţarea contractului de asigurare de către una din părţi poate avea loc în cazuri
prevăzute expres de normele în materie de asigurări (ex. se constată declaraţii de risc
inexacte făcute de asigurat)
o rezilierea contractului de asigurare poate avea loc:
- dacă se constată că scopul său nu mai prezintă oportunitate pentru părţi sau pentru
una din acestea;
- dacă asiguratul nu a achitat primele la scadenţă;
- bunul asigurat a fost instrăinat;
o nulitatea contractului de asigurare reprezintă o sancţiune de drept civil, care constă
în desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului; sancţiunea este îndreptată împotriva
efectelor din contract care contravin scopului asigurării;
o reactivarea contractului de asigurare reprezintă de fapt reluarea asigurării la care
asiguratul a întrerupt un anumit timp plata primelor de asigurare
o reînnoirea contractului de asigurare este operaţia de prelungire a unei asigurări
încheiate pe o perioadă determinată de timp, la expirarea acelei perioade, dacă asiguratul
doreşte continuarea raporturilor de asigurare şi în perioada următoare, cu aceleaşi condiţii.

17
 CAPITOLUL II

PIAŢA ASIGURĂRILOR

2.1. Evoluţia asigurărilor în România

În România, piaţa asigurărilor s-a format treptat, pe măsură ce cadrul legislativ şi

nivelul de dezvoltare economică au cerut existenţa acestei pieţe.
De la început, cadrul legislativ românesc a cunoscut puternice influenţe din partea
legislaţiei francofone, acest fenomen menţinându-se până în secolul XXI, când s-au produs
modificări majore în toată economia ţării noastre.
În perioada 1990-2000, pe fundalul deteriorării situaţiei economiei naţionale, piaţa
asigurărilor a cunoscut dezvoltare rapidă, în paralel cu completarea cadrului legislativ şi
creşterea concurenţei.
Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă
desfăşurată în ţara noastră, se întinde pe o perioada de peste 130 de ani, care poate fi
împărţită, după unii autori, în trei etape distincte:
1. Asigurările în perioada 1871-1948
2. Asigurările în condiţiile economiei planificate 1949-1990
3. Asigurările după 1990
1. Asigurările în perioada 1871-1948.
În această perioadă de timp putem puncta următoarele momente:
- martie 1871 - a fost constituită prima societate de asigurare „Dacia" cu un capital
social de 3 milioane de lei şi având ca membrii fondatori personalităţi marcante ale vieţii
politice, sociale şi economice: B. Boerescu, T.F. Negroponte, G. Gh. Cantacuzino,
Menelas Ghermani, Th. Mehedinţeanu, St. Ioanide, C. Deroussi, V.C. Porumbaru şi
Alexandru Zissu.
- 1873 - a fost înfiinţată societatea de asigurări „România", cu un capital social de 2
milioane lei. Aceasta s-a bucurat de sprijinul unor personalităţi de prim rang: Beizadea D.,
Grigore Ghica, principele Al. B. Ştirbei, Mihail Kogălniceanu.
- 1881 - cele două societăţi "Dacia" şi "România" au fuzionat şi au creat societatea
„Dacia-România" care a devenit una din cele mai puternice societăţi de asigu rare din ţara
noastră din acea perioadă.
- 1882 - a fost înfiinţată societatea de asigurări „Naţionala" cu un capital de 3
milioane lei. Printre fondatorii societăţii se pot enumera: I. Marghiloman, D. Sturza, P.
Gradisteanu, Gh. C. Filipescu, J. M. Elias, Emil Constantinescu, Menelas Ghermani,
Teodor Rosetti, N. I. Crissoveloni, Ioan S. Bratianu şi alţii.
- 1897 - a fost înfiinţată la Brăila, societatea „Generala", de cercurile comerciale
din Brăila şi Galaţi, cu colaborarea băncii Marmorosch, Blank & Co.
- 1907 - a fost înfiinţată societatea „Agricola", care practica asigurări legate de
agricultură şi alte tipuri de asigurări; în 1930 a fuzionat cu „Fonciera" - Cluj, devenind
astfel „Agricola -Fonciera".
În perioada Primului Război Mondial societăţile de asigurări româneşti ca şi cele
străine de altfel, au avut mult de suferit, procesul de refacere de după anul 1918 fiind
uşurat de reformele economice şi financiare întreprinse de Guvernul Marghiloman, multe
dintre ele cu caracter radical (reforma monetară, reforma funciară etc).
- 1920 - s-a constituit societatea „Steaua României", cu un capital de 2 milioane de
lei, care în 1932 a fuzionat cu „Ancora", ajungând la 12 milioane de lei capital; în 1936 a

18
preluat portofoliul romanesc al societăţii „Phoenix" din Viena, aflată în lichidare, majorând
capitalul la 20 de milioane.
- 1923 - a fost înfiinţată societatea „Asigurarea Românească", cu un capital de 4
milioane de lei; extinderea activităţii sale în asigurările de viaţă fără examinare medicală
(asigurări populare) i-a adus bune rezultate. Conform datelor din acea perioadă, societatea
se afla în anul 1937 în topul societăţilor de asigurări.
2. Asigurările în condiţiile economiei planificate 1949-1990
În cel de-al Doilea Război Mondial, trupele străine de ocupaţie şi-au pus amprenta
în mod negativ asupra economiei României. Multe societăţi de asigurări şi-au întrerupt
activitatea, iar momentul naţionalizării a constituit piatra de cotitură în dezvoltarea viitoare
a economiei naţionale.
- în iunie 1948 activitatea de asigurare a fost organizată pe baze noi, socialiste.
Societăţile de asigurări au trecut în proprietatea statului cu toate activele şi pasivele lor.
Instituţiile publice de asigurări au fost încorporate şi ele în noile structuri organizatorice ale
economiei naţionale planificate. în domeniul asigurărilor a fost creată societatea „Sovrom-
Asigurare", cu capital mixt sovieto-român, care funcţiona foarte simplu, chiar empiric:
toate veniturile obţinute din activitatea de asigurare se scurgeau către Moscova, iar toate
cheltuielile necesare a fi efectuate erau suportate de Bucureşti.
- în anul 1952 a fost organizata Administraţia Asigurărilor de Stat - A.D.A.S., cu
capital integral român, instituţie specializată în operaţiuni de asigurări, reasigurări şi
comisariat de avarie. Crearea A.D.A.S. marchează instituirea monopolului de stat în
domeniul asigurărilor. Pe teritoriul României a funcţionat un singur asigurător, în locul
multiplelor societăţi private de asigurări, câte fiinţaseră în deceniile anterioare. A.D.A.S.-ul
a practicat numeroase produse de asigurări obligatorii, după deceniul al şaptelea
dezvoltând şi asigurări facultative; rolul acestei societăţi poate fi apreciat ca unul pozitiv
prin acoperirea pagubelor provocate economiei naţionale de inundaţiile catastrofale din
anii 1970 şi 1974, cutremurul de pământ din 4 martie 1977, perioadele lungi de secetă din
deceniul opt etc.
3. Asigurările după 1990
- în locul Administraţiei Asigurărilor de Stat, care şi-a încetat activitatea pe data de
31 decembrie 1990, au luat fiinţă trei societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul
asigurărilor:
- Societatea „Asigurarea Românească S.A.", care a preluat activele aferente
asigurărilor facultative de viaţă, cele aferente asigurărilor obligatorii, asigurărilor
facultative de autoturisme şi altor asigurări în suma de 1.000 milioane şi, în limitele
acestora, pasivele corespunzătoare, precum şi bunurile imobile aparţinând A.D.A.S.,
incluse în capital;
- Societatea "Astra S.A." a preluat activele societăţilor mixte, cu participarea
A.D.A.S. din străinătate, cele aferente asigurărilor şi operaţiilor de reasigurare în relaţiile
cu străinătatea, în sumă de 3.000 milioane de lei şi, în limitele acestora, pasivele
corespunzătoare;
- Agenţia „Carom S.A." a preluat activitatea privind constatarea daunelor,
stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când
răspunderea revine unor asiguraţi la societăţi de asigurări din străinătate. În anul 1991 a
fost adoptată Legea nr. 47 privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor iar în anul 1995 Legea nr. 136 privind asigu rările şi reasigurările. În
luna septembrie 1990 a fost înfiinţată prima societate cu capital integral privat din
România, UNITA, cu sediul la Timişoara..

19
 - Guvernul României a înfiinţat Banca de Export Import a României S.A. -
EXIMBANK, având capital integral de stat. Aceasta societate practică asigurări pentru
credite la export împotriva riscului de neplată.
- În anul 1992 s-au înfiinţat societăţile AGRAS, ASIGURARE REASIGURĂRI
ARDAF, ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL.
- În anul 1993 s-au înfiinţat societăţile ASIGURAREA ANGLO - ROMÂNĂ,
GENERALA ASIGURĂRI.
- În anul 1994 cel mai mare grup de asigurări şi servicii financiare din lume, AIG -
American International Group a venit în România prin divizia de asigurări generale.
- În anul 1994 a fost înfiinţată UNS AR - Uniunea Naţionala a Societăţilor de
Asigurare şi Reasigurare din România.
- În anul 1994 s-au înfiinţat societăţile ASITRANS, ASIGURĂRI ION ŢIRIAC -
ASIT care în anul 2000 şi-a schimbat denumirea în ALLIANZ ŢIRIAC ASIGURĂRI.
- În anul 1995 s-au înfiinţat societăţile ASIGURAREA POPULARĂ ROMÂNĂ,
OMNIASIG, SARA - ASIG (care în anul 1996 şi-a schimbat numele în SARA
MERKUR).
- În anul 1996 s-au înfiinţat societăţile ASIBAN SOCIETATE DE ASIGURARE şi
REASIGURARE, ATLASSIB SOCIETATE DE ASIGURĂRI.
- În anul 1997 s-a înfiinţat societatea Naţionale Nederlaneden Asigurări de Viaţă,
care în prezent are denumirea ING Nederlanden Asigurări de Viaţă, GARANTA.
- În anul 1999 a fost înfiinţat, în Craiova, brokerul de asigurări ROM ASIG
INVEST S.R.L.
- În anul 1999 s-a înfiinţat A.I.G. Life Asigurări România S.A., divizia de asigurări
de viaţă şi pensie privată a companiei AIG
- În anul 2001 s-a înfiinţat C.S.A.- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care a
înlocuit fostul O.S.A.A.R.- Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare.
În anul 2002 au avut loc următoarele evenimente:
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a iniţiat un proiect de modificare a Legii
nr. 32/2000, act normativ care a fost adoptat de Parlamentul României la începutul anului
2003, respectiv Legea nr. 76/2003, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
193/26.03.2003.
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat autorizaţii de funcţionare unui
număr de 4 societăţi de asigurare: B.C.R. ASIGURĂRI S.A., ALPHA INSURANCE
ROMÂNIA S.A., MEDITERRANEA ASSICURAZIONI S.A., UNIROYAL INSU
RANCE S.A. (toate aceste societăţi depunând documentaţiile în vederea autorizării la
sfârşitul anului 2001). Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat, în 2002, şi două
autorizaţii de constituire ca asigurătorii societăţilor ABG INSURANCE S.A. şi
OMNIASIG ADDENDA S.A., astfel că la data de 31 decembrie 2002 în evidentele
autorităţii de supraveghere erau înregistrate 52 de societăţi de asigurare.
- Două societăţi de asigurare au fost sancţionate cu retragerea autorizaţiei de
funcţionare: ADAS ASIGURARE şi REASIGURARE S.A. şi GRUPUL DE ASIGU
RĂRI ROMÂN - GRUP AS S.A.
- În ceea ce priveşte activitatea de brokeraj în asigurare, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor a acordat 47 de autorizaţii de funcţionare şi 5 autorizaţii de constituire, astfel
că la data de 31 decembrie 2002 numărul total de brokeri de asigurare autorizaţi (atât
pentru funcţionare, cât şi pentru constituire) a fost de 150.
- 3 societăţi de asigurare şi-au schimbat denumirea, astfel: COMMERCIAL
UNION ASIGURĂRI DE VIAŢĂ S.A. în AVIVA ASIGURĂRI DE VIAŢĂ S.A.;
SOCIETATEA DE ASIGURARE şi REASIGURARE FORTUNA S.A. în CERTASIG

20
S.A. SOCIETATE DE ASIGURARE REASIGURARE; ASIGURAREA POPULARĂ
Română S.A. în ASIGURARE REASIGURARE AGI - ROMÂNIA S.A.
- A fost înregistrat un singur transfer de portofoliu, aprobat de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, de la societatea PHOENIX BEST S.A. (societate autorizată în
baza vechii legislaţii, dar care nu a mai fost autorizată în conformitate cu prevederile Legii
nr. 32/2000) la societatea OMNIASIG S.A.
În anul 2003 au avut loc următoarele evenimente:
De o importanţă deosebită a fost elaborarea de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor a proiectului de modificare a Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, în vederea realizării concordanţei cu acquis-ul comunitar, în
2003 au fost emise şi implementate norme privind controlul intern şi norme privind
managementul asigurătorilor, fiind astfel transpuse în practică încă doua recomandări ale
Comisiei Europene. Prin aceste norme s-a asigurat desfăşurarea unei activităţi de asigurare
eficiente şi prudente.
- A întrat în vigoare Legea nr. 76/2003, care modifică şi completează Legea nr.
32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor. Această lege este
deosebit de importantă, întrucât sporeşte atribuţiile autorităţii de supraveghere şi defineşte,
în concordanţă cu legislaţia comunitară, anumite noţiuni specifice asigurărilor. Prin Legea
nr. 76/2003 au fost introduse totodată prevederi care asigură protecţia juridică a
personalului Comisiei, fiind astfel îndeplinită cerinţa Comisiei Europene şi realizată în
concordanţă cu principiile de supraveghere elaborate de International Association of
Insurance Supervisors (I.A.I.S.) referitoare la organizarea unei autorităţi de supraveghere.
- S-a dispus limitarea operaţiunilor şi în cazul METROPOL, societate de asigurare
la care, urmare a cererii unui creditor, a fost declanşată procedura prevăzută de Legea nr.
64/1995 privind reorganizarea judiciară şi a falimentului. Dizolvarea societăţii a fost
dispusă de Tribunalul Bucureşti - Secţia Comercială prin încheierea din 24.04.2003,
pronunţată în dosarul nr. 850/2002.
- La 31.12.2003, autorizaţii de funcţionare ca asigurători deţineau 44 de societăţi,
din care una funcţiona cu limitarea operaţiunilor (EUROASIG) şi una se afla în procedura
de lichidare (METROPOL); alte două societăţi deţineau, la aceeaşi dată, numai autorizaţie
de constituire, respectiv ASIMED şi ABG INSURANCE.
- S-au constituit 39 de societăţi de brokeraj în asigurări, din care 26 au obţinut şi
autorizaţia de funcţionare. Totodată, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat 19
autorizaţii de funcţionare unor societăţi care au devenit brokeri de asigurare prin
schimbarea obiectului de activitate conform dispoziţiilor legale în vigoare.
- Numărul brokerilor de asigurare autorizaţi a fost de 204, din care 191 cu
autorizaţie de funcţionare şi 13 cu autorizaţie de constituire.
- Societăţile AIG ROMÂNIA, ALPHA INSURANCE, ASIRAG, CITY INSU
RANCE şi PETROAS au prezentat documentaţii în vederea aprobării subscrierii riscurilor
de catastrofe naturale, iar BCR ASIGURĂRI şi R.A.I. au solicitat aprobarea subscrierii
riscurilor de catastrofe naturale la clase noi de asigurare. Aceste societăţi au primit
aprobarea să subscrie riscuri de catastrofe naturale la clasele de asigurare solicitate.
- La 31.12.2003, din numărul total de 44 de societăţi care deţineau autorizaţie de
funcţionare ca asigurători, 29 aveau şi aprobarea de a subscrie riscuri de catastrofe
naturale.
- O activitate importantă s-a desfăşurat pentru aprobarea majorărilor de capital ale
societăţilor de asigurare care nu se încadrau în noile limite de capital impuse prin Ordinul
nr. 6/2002, cu modificările şi completările ulterioare, emis de preşedintele Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, care avea ca termen limită data de 15.05.2003. Astfel, au
prezentat documentaţii pentru majorarea capitalului social societăţile: GENERALI, SAR

21
TRANSILVANIA, PROVITAS, ALPHA INSU RANCE, ASIRAG, MEDITERRANEA
ASSICURAZZIONI, LUKOIL ASITO, CECCAR-ROMAS, CERTASIG, ATLASSIB,
SARA MERKUR, GRAWE, ABG, GERMAN ROMANIAN ASSURANCE
(GERROMA), CITY INSURANCE, IRASIG, ASIGURĂRI GLOBAL, AIG ROMÂNIA,
NAŢIONALA şi EUROASIG.
- Societatea ASIRAG, având în portofoliu atât asigurări de viaţă cât şi asigurări
generale, nu şi-a majorat capitalul social până la limita minimă prevăzută pentru a avea
dreptul de a practica cele două categorii de asigurări. În aceste condiţii, Consiliul Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor a hotărât retragerea autorizaţiei de practicare a asigurărilor
de viaţă, societatea rămânând răspunzătoare pentru obligaţiile ce decurg din contractele în
vigoare la data respectivă.
În anul 2004, au avut loc următoarele evenimente:
Cadrul legislativ aplicabil autorizării societăţilor de asigurare şi brokerii lor de
asigurare a fost completat şi modificat prin:
• Legea nr. 172/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România;
• Legea nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
• Ordinul nr. 3110/2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind infor
maţiile şi documentele cerute pentru autorizarea brokerilor de asigurare.
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat autorizaţii de funcţionare
societăţilor Asigurare Reasigurare ASIMED S.A. şi ABG INSURANCE S.A. (acestea
având autorizaţia de constituire din anul 2003, respectiv 2002);
- La 31.12.2004 erau autorizate să funcţioneze 44 societăţi de asigurare, din care:
ABG INSURANCE nu îşi începuse încă activitatea, ASIGURĂRI GLOBAL avea
activitatea suspendată pentru o perioadă de 12 luni (conform Deciziei nr.
3238/18.02.2004), iar EUROASIG funcţiona cu limitarea operaţiunilor de subscriere a
riscurilor de catastrofe naturale.
- S-au constituit 52 de societăţi de brokeraj în asigurări, din care 38 au obţinut şi
autorizaţia de funcţionare. De asemenea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a acordat
19 autorizaţii de funcţionare unor societăţi care au devenit brokeri de asigurare prin
schimbarea obiectului de activitate, conform dispoziţiilor legale în vigoare. La data de
31.12.2004 numărul brokerilor de asigurare autorizaţi era de 266, din care 253 cu
autorizaţie de funcţionare şi 13 cu autorizaţie de constituire.
- Societăţile AIG ROMÂNIA, AGRAS - Grupul Vienna Insurance Group, BCR
ASIGURĂRI şi UNITA au prezentat documentaţii în vederea aprobării subscrierii
riscurilor de catastrofe naturale. Aceste societăţi au primit aprobarea să subscrie riscuri de
catastrofe naturale la clasele de asigurare solicitate. La 31.12.2004, aveau aprobare să
subscrie riscuri de catastrofe naturale 29 de societăţi de asigurare.
- Pachetele majoritare de acţiuni la societăţile ASIRAG şi AGI au fost cumpărate
de societatea de asigurare OMNIASIG.
- Pachetul majoritar de acţiuni al societăţii ASIGURĂRI şi REASIGURĂRI
EUROASIG a fost achiziţionat de societatea VGB IMPEX S.R.L., iar aportul în natură la
capitalul social a fost transformat în aport în numerar.
- Documentaţii pentru aprobarea majorărilor de capital au prezentat următoarele
societăţi de asigurare: ASIBAN, ABC ASIGURĂRI REASIGURĂRI, AGRAS -Grupul
Wiener Stădtische, ALPHA INSURANCE, AVIVA, ALLIANZ - ŢIRIAC, BCR
ASIGURĂRI, BT ASIGURĂRI TRANSILVANIA, CERTASIG, UNITA, GARANTA,
NATIONALA, OMNIASIG - AGI, ING ASIGURĂRI DE VIAŢĂ.

22
 În anul 2005
- Cel mai cunoscut broker de asigurări din Oltenia, ROMASIG INVEST SRL şi-a
schimbat denumirea, devenind astfel ROMASIG BROKER DE ASIGURĂRI SRL.
- Grupul Austriac Grawe a cumpărat 99,7% din capitalul Sara Merkur.
- Consiliul CSA a aprobat un prim pachet de norme de bază în aplicarea Legii
249/2004 prin care se reglementează procedurile şi condiţiile de autorizare a schemelor şi
fondurilor de pensii ocupaţionale, precum şi a operatorilor din această piaţă.
- Acţionarii Generali au hotărât majorarea capitalului de la 5,93 milioane lei la 30
milioane lei.
- Acţionarii Omniasig AGI au aprobat acordul de principiu privind fuziunea prin
absorbţie cu Omniasig.
- Asirom a încheiat un acord cu Avus Italia pentru a deveni reprezentantul acestei
companii în România.
- Acţionarii BCR Asigurări au aprobat participarea la înfiinţarea BCR Asigurări de
Viaţă.
- Acţionarii Interamerican au aprobat majorarea capitalului de la 27,59 milioane lei
la 38,88 milioane lei.
- Asiban şi Generali au devenit membrii BAAR şi au primit mandat de eliberare a
asigurărilor de tip Carte Verde.
Principalele evenimente ale anului 2006 au fost:
- Au loc schimbări spectaculoase în topul principalelor companii de asigurări din
România, un grup mic de societăţi deţinând mai mult din jumătatea pieţei naţionale.
- Cartea verde va fi inclusă în RCA
- Elaborarea unor seturi de norme ale CSA care reglementează cadrul legal al pieţei
asigurărilor.

2.2. Cererea şi oferta pe piaţa asigurărilor

Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfăşoară într-un cadru

pe care-l numim piaţă a asigurărilor. Aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din
partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de
asigurări şi oferta de asigurare, susţinută de organizaţii specializate, autorizate să
funcţioneze în acest domeniu şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de
activitate.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea
ei cu oferta. Cererea de asigurări de persoane, bunuri şi răspundere civilă vine din partea
persoanelor fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a
familiilor lor, precum şi din partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate
salariaţilor lor în caz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurări de bunuri şi
răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice (întreprinderi de tot felul, instituţii
publice, organizaţii fără scop lucrativ), interesate în protejarea activelor de care dispun
împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile faţă de terţi.
Oferta de asigurare este prezentată de societăţile comerciale de asigurare cu capital
privat, de stat sau mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate îşi
desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt
obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social
minim subscris şi vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime
şi/sau de daune pe care trebuie să le constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii

23
desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi
publicate. Societăţile de asigurare în cauză trebuie să respecte, avizele şi normele
instituţiilor de stat însărcinate cu supravegherea asigurărilor.
Organizaţiile de asigurare de tip mutual efectuează operaţiuni de asigurare pentru
membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualităţii, Ele nu
urmăresc obţinerea de profit ci întrajutorarea membrilor lor. Fiecare membru al unei
organizaţii mutuale are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător. În calitate de asigurat
fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu
contribuţia ce i-a fost stabilită. Din acest fond se acoperă daunele suferite la asigurările de
bunuri şi răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La
finele anului, se procedează la regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a
daunelor şi, respectiv a sumelor asigurate, achitate ori rămase de plată, majorându-se sau
diminuându-se, după caz.
Sindicatele Lloyd's se comportă ca o piaţă; toate acţiunile sunt subscrise în numele
său de către anumiţi membri, fiind garantată cu întreaga avere personală a acestora; piaţa
reasigurărilor reprezintă o mare piaţă a pieţei Lloyd's; fondul special este alcătuit din
venituri din prime ale fiecărui membru; contractele pe piaţă se încheie prin intermediul
brokerilor Lloyd's2;
Bursele de asigurări - adevărate pieţe, fiecare asigurare sau reasigurare
achiziţionată la bursă este subscrisă de membri ei indivizi, asociaţii, corporaţii).
Tontinele sunt asociaţiile constituite pentru o perioadă determinată de timp, în
decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în
funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma
rezultată din capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii
supravieţuitori. Asociaţii asemănătoare se organizează şi în cazurile de deces.
Alături de acestea pe piaţa asigurărilor mai întâlnim: societăţi cooperatiste,
organizaţii frăţeşti, pool-uri şi asociaţii sau alte tipuri de societăţi de asigurare care nu se
pot încadra în nici una din categoriile amintite.
Uneori asigurătorii sunt puşi în situaţia de a accepta expuneri pe care nu pot să le
asigure, deoarece daunele au o frecvenţă prea mare sau sunt prea mari. Pool-urile şi
asociaţiile sunt constituite pentru a soluţiona astfel de situaţii, preluând aceste expuneri fie
facultativ, fie pentru a satisface anumite cerinţe statutare. Acestea sunt constituite din
câţiva asigurători independenţi, care cooperează astfel pentru a asigura riscuri pe care
membrii nu sunt dispuşi să le acopere singuri. Pool-urile pot funcţiona ca sindicat sau prin
intermediul reasigurării. Un pool sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii
pool-ului şi specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru
(asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală cu fiecare membru al pool-ului). În cazul
în care pool-ul funcţionează pe baza reasigurării, un membru al pool-ului emite poliţa, iar
ceilalţi membrii reasigură o anumită parte din riscul asigurat (asiguratul are, în acest caz, o
relaţie contractuală directă numai cu societatea care a emis poliţa).
Pe piaţa asigurărilor, legătura dintre asigurători şi asiguraţi se realizează fie direct
prin personalul de specialitate al societăţii de asigurare, fie prin mijlocirea unor
intermediari, respectiv: agenţii de asigurări, brokerii de asigurări şi consultanţii.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării
unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte
de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să
aibă calitatea de asigurător sau broker de asigurare. Agenţii reprezintă interesele societăţii
de asigurare primind în schimb un comision sau salariu. Sunt anumite cazuri când aceştia

2
Tănăsescu, P., Asigurări și reasigurări, Editura ASE, București, 2004

24
sunt plătiţi în funcţie de un plan de realizări dinainte stabilit de către societatea de
asigurări.
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină ori societatea
mutuală autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie
contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau
cu regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigurări cu un client al său
este o relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţii
de asigurări.
Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigurări pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program special adaptat
analizei de management al riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui
asigurător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile contractuale şi prima de
asigurare pe care o plăteşte clientul său.
Consultanţii de asigurare reprezintă un mod de distribuţie al societăţilor de
asigurare şi al brokerilor de asigurări pentru atragerea de noi clienţii. Consultanţii de
asigurare efectuează o analiză financiară a fiecărui potenţial client în funcţie de necesitatea
acestuia. Aceştia pot intermedia poliţe de asigurare ale unui asigurător sau, în anumite
situaţii, pot să vândă poliţe ale mai multor asigurători dar numai pentru un singur tip de
asigurare de la fiecare asigurător.
Există şi consultanţi care lucrează în cadrul unui broker de asigurări, fapt ce
exprimă mult mai adevărat termenul de consultant. Consultanţii angajaţi ai unor societăţi
de asigurări reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în schimb un comision sau
salariu.
O altă formă de organizare a consultanţilor de asigurare este ca persoană fizică
autorizată care poate lucra pentru societatea de asigurări sau brokerul de asigurări pe care îi
reprezintă. În ultimii ani, denumirea de consultant de asigurări este destul de des folosită şi
în varianta de consultant financiar sau inspector de asigurări.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază
şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate
pentru societăţile menţionate mai sus.
Întâlnirea ofertei de asigurare cu cererea venită dinpartea potenţialilor asiguraţi se
concretizează în contracte de asigurare încheiate între cele două părţi.

Mărimea pieţei a asigurărilor se exprimă printr-o serie de indicatori definitorii ,

între care se pot menţiona:
 numărul contractelor de asigurare încheiate într-o perioadă de gestiune;
 numărul contractelor active;
 valoarea totală a răspunderii subscrise de asigurător;
 valoarea totală a primelor de asigurare subscrise, respectiv încasate;

2.3. Trăsăturile pieţei asigurărilor

Trăsăturile pieţei asigurărilor pot fi particularizate plecând de la caracteristicile

generale ale oricăreipieţe concurenţiale, respectiv:
 omogenitatea produsului;
 transparenţa şi atomizarea pieţei;
 libertatea de intrare – ieşire a participaţiilor pe şi de pe piaţă;
 descentralizarea deciziilor;

25
 Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă largă de
produse, dar fiecare sau aproape fiecare dintre ele are unul sau mai mulţi înlocuitori.
Astfel, ţesăturile, confecţiile şi tricotajele din bumbac, lână şi mătase au înlocuitori
realizaţi din alte fibre naturale sau sintetice, încălţămintea din piele naturală are înlocuitori
produşi din piele artificială, cauciuc sau textile, metalele, lemnul, petrolul şi alte produse
primare au şi ele înlocuitorii lor.
Nici pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs, “asigurarea“, ci o
altă paletă largă de produse (servicii), constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri.
Aici, elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi
înlocuit cu un altul (alt tip de asigurare). Spre exemplu, produsul “asigurarea
autovehiculelor împotriva avariilor” nu poate fi înlocuit cu produsul “asigurarea de
răspundere civilă auto“ şi cu atât mai puţin cu “asigurarea bunurilor gospodăreşti“ ori cu
“asigurarea de viaţă“.
Această constatare conduce la concluzia că pe piaţa asigurărilor nu se concurează
societăţile de asigurare în general, ci societăţile având acelaşi profil, cele care vând acelaşi
produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiaşi risc. Altfel spus, piaţa asigurărilor este
alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică. De asemenea,
nici măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse perfect omogene.
Spre exemplu, asigurarea de accidente individuală se deosebeşte de cea de grup, asigurarea
locuinţelor se deosebeşte de asigurarea bunurilor imobile şi mobile împotriva incendiului si
altor riscuri.
În concluzie, se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care asigurarea
autovehiculelor si asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Transparenţa pieţei. Persoanele fizice si juridice, nefamiliarizate cu problemele
asigurării, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există
între prima datorată si indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru.
Pe piaţa de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu preţul de vânzare; în
domeniul asigurărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă, nu ar fi suficientă
pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea si oportunitatea contractării unei
asigurări. Pentru a obţine informaţiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele
interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a asigurărilor este
aproape opacă pentru cei neavizaţi.
Atomizarea pieţei. O piaţă este considerată atomizată, atunci când reuneşte un
număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi în astfel de condiţii încât nici unul dintre
participanţi nu poate influenţa de o manieră sensibilă funcţionarea acesteia.
În majoritatea ţărilor care ocupă locuri importante în domeniul asigurărilor pe plan
mondial, există un număr însemnat de organizaţii de asigurare, dar acestea sunt eterogene
ca mărime, importanţă şi potenţial. Alături de marile societăţi pe acţiuni, fiinţează societăţi
cu răspundere limitată, de dimensiuni mai mici, precum şi organizaţii de tip mutual, care
reunesc grupuri mici de asociaţii. Această stare de lucruri, denotă că piaţa asigurărilor este
încă departe de a fi atomizată.
Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Piaţa este locul unde
poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere şi să rămână acolo atât timp cât are
interes să o facă. Această interpretare este confirmată si de faptul că în orice ţară cu
economie de piaţă, numărul ofertanţilor si cel al solicitanţilor este în continuă modificare.
La fel se petrec lucrurile şi pe piaţa asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului
organizaţiilor de asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale
ori a altor tipuri de organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora.
Aceste fluctuaţii demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în
continuă mişcare.

26
 Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii
în limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terţilor,
organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie,
pentru a nu-şi prejudicia nici propriile lor interese şi nici pe cele ale terţilor.
Deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte
prevederile legale în materie si avizele organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile
respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile
de administraţie ale societăţilor respective, la cererea Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor.
Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate societăţile comerciale
de asigurare sunt mult mai încorsetate de control public, datorită faptului că fac parte din
categoria instituţiilor financiare, care îşi întemeiază relaţiile cu terţii pe încredere. De
aceea, societăţile de asigurare trebuie să manifeste o prudenţă deosebită în tot ceea ce
întreprind pentru a nu ajunge în stare de încetare de plăţi. O asemenea stare ar crea
dificultăţi serioase, nu numai societăţii în cauză, ci şi clienţilor acesteia - asiguraţii.

27
 CAPITOLUL III

ASIGURĂRI DE BUNURI

3.1. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri

În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea

riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării, o despăgubire.
Astfel, contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire, având deci la
bază principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigurării.
Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă din:
- emiterea şi transmiterea unui document de asigurare (poliţă);
- emiterea şi transmiterea unei cereri de plată a primei de asigurare;
- înscrisul prin care se manifestă voinţa asigurătorului de a încheia contractul.
Asigurătorul este persoana juridică care se obligă să plătească asiguratului o
anumită sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul
de asigurare.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de
bunul asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează riscul
asigurătorului.
Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de
asigurare. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea
pecuniară a bunului expusă pierderii sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru
asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunurile menţionate în contractul de asigurare, fie
prin determinarea lor individuală, fie prin indicarea unui grup de bunuri (este cazul
asigurării complexe a gospodăriilor populaţiei). Astfel pot fi asigurate:
- bunurile care aparţin persoanelor fizice sau juridice;
- bunurile primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, vânzare sau expuse
în muzee şi expoziţii;
- bunurile sau activele ce fac obiectul unor contracte de cesionare, închiriere sau
locaţie de gestiune, leasing.
Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă
despăgubiri sunt prevăzute în condiţii speciale stabilite de asigurător pe categorii de
asigurări.
Perioada asigurată este perioada pentru care asigurătorul este obligat să acopere
daunele în baza poliţei. Asigurările de bunuri se încheie pe o perioadă de 1 an, dar la
cererea asiguratului se pot încheia şi pe perioade mai scurte.
Suma asigurată. La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe
baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului,
fără însă a depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigurării, sau pentru unele
bunuri, sumele stabilite de asigurător.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
a) la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau
achiziţionării construcţiilor/clădirilor respective), din care se scade uzura în raport cu
vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii;

28
 b) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din a acestora (valoarea de
înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de
întreţinere;
c) la materii prime, materiale, produsele finite, mărfuri, - preţul de cost sau preţul
de achiziţie al acestora;
d) pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală;
e) pentru hârtii de valoare – preţul pieţei;
f) pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre
preţioase – preţul pieţei;
g) pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe
bază de cataloage sau expertize.
Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se
plăteşte anticipat, integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată pe categorii de
riscuri, în funcţie de felul bunului asigurat, precum şi de frecvenţa şi intensitatea producerii
riscurilor asigurate. Societăţile de asigurare diferenţiază bunurile pe clase de risc, iar pentru
fiecare clasă stabileşte cota de primă tarifară specifică.
Răspunderea asigurătorului începe de regulă după 24 de ore de la expirarea zilei în
care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la
ora 24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.
Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să
îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire
poate conduce la rezilierea contractului. Există obligaţii corespunzătoare perioadei
anterioare producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de
asigurat la producerea unei daune.
Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despăgubirii. Mecanismul despăgubirii
se declanşează automat la producerea riscului asigurat. Despăgubirea se face în raport cu
starea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu
poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunurilor în momentul
producerii evenimentului asigurat.
La asigurarea de bunuri se aplică unul din cele trei principii de acoperire a
pagubelor:
S
- principiul răspunderii proporţionale D  P  (cu cât suma asigurată este mai
V
apropiată de valoarea bunului asigurat, cu atât nivelul despăgubirii este mai apropiat de
cuantumul pagubei);
- principiul primului risc D=P, în limita sumei asigurate (se aplică atunci când
pagubele totale se produc mai greu)
- principiul răspunderii limitate – despăgubirea se acordă numai dacă paguba
depăşeşte o anumită limită, stabilită în contract şi numită franşiză, ce poate fi deductibilă şi
atinsă.
În limita sumei asigurate: societatea de asigurări acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuieli făcute în scopul limitării daunei;
- cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului
asigurat;
- daunelor provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin
distrugeri sau avarii datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea
şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului.
Sunt situaţii în care asigurătorul poate refuza plata despăgubirii şi anume:
- dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de către una din părţi (asigurat,
beneficiar, un membru din conducere, persoane juridice asigurate, persoane fizice majore

29
care locuiesc şi gospodăresc (în mod statornic) cu asiguratul, persoana asiguratului sau
beneficiarului;
- dacă persoanele specificate mai sus nu au luat măsuri necesare împiedicării
sinistrului sau limitării acestuia, deşi puteau face acest lucru.
După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii
acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei
de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la suma asigurată iniţial
se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei
de primă corespunzătoare.

3.2. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse de

incendii şi alte calamităţi.

Prin acest tip de asigurare, asigurătorul asigură facultativ, următoarele:

- clădiri şi alte construcţii (inclusiv instalaţiile aferente acestora – sanitare,
electrice, ascensoare) care servesc pentru: locuinţe, birouri, magazine, restaurante,
depozite, ateliere, cluburi, cinematografe, teatre, muzee, dependinţe, clădiri în curs de
construcţie;
- maşini, utilaje, instalaţii, unelte, motoare, inventar gospodăresc şi alte mijloace
fixe;
- obiecte de inventar;
- mărfuri, materii prime, materiale, produse finite, semifabricate şi alte mijloace
circulante materiale.
Excepţie de la cuprinderea în această asigurare fac următoarele categorii de
bunuri:
- bunuri degradate, barăci, porturi, diguri,
- bunuri din gospodăriile persoanelor fizice, autovehicule cu tracţiune mecanică,
navele şi animalele – care se asigură în alte condiţii speciale de asigurare.
- bani, hârtii de valoare, documente, obiecte preţioase (cu excepţia bunurilor de
acest fel care constituie obiecte de muzeu sau expoziţii, sau a celor care se asigură conform
altor condiţii speciale de asigurare).
Bunurile cuprinse în asigurare trebuie nominalizate în poliţă, şi să se găsească la
locul şi adresa menţionate în aceasta.
Suma asigurată se stabileşte pa baza declaraţiei asiguratului referitoare la valoarea
clădirilor în momentul încheierii contractului de asigurare, iar aceasta nu trebuie să
depăşească valoarea lor la data asigurării.
Sumele la care se face asigurarea se pot stabili conform cererii asiguratului, astfel:
a) separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie, precum şi pentru fiecare
obiect de muzeu sau expoziţie, etc.
b) pentru conţinut (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale):
- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime
anexat, care se află în clădire sau în alte construcţii.
- separat pentru fiecare bun sau pentru unele bunuri, din aceeaşi grupă prevăzută
în tariful de prime anexat, care se află în clădire sau în alte construcţii.
Bunurile se asigură la valori declarate de asigurat astfel:
o pentru mijloace fixe – valoarea de înlocuire;
o pentru mijloace circulante – costul ori preţul de achiziţie;
o pentru obiectele de artă – valoarea de catalog (valoarea de circulaţie);
o pentru alte valori – valoarea nominală sau preţul pieţei;

30
 o pentru bunurile casnice – costul procurării din nou a acestora.
După fiecare pagubă, asigurarea continuă pentru suma rămasă (calculată ca
diferenţă între suma asigurată şi suma cuvenită drept despăgubire), fără modificarea
primei. Pentru reîntregirea sumei asigurate, asiguratul trebuie să plătească o primă
adiţională corespunzătoare.
În general, societăţile de asigurare iau în asigurare bunurile de natura construcţiilor
şi a conţinutului acestora, în cadrul a trei categorii de poliţe (poliţa „standard”, poliţa
„standard extinsă”, poliţa „toate riscurile”), prin care realizează o anumită selecţie a
riscurilor, tarifele crescând în funcţie de complexitatea şi creşterea incidenţei de risc.
Astfel:
 În cazul poliţei standard, cu tarife mai mici, se despăgubesc pagubele
produse bunurilor de următoarele riscuri: incendiu, inclusiv pagube materiale directe
produse bunurilor asigurate, prin carbonizare totală sau parţială şi topire cu şi fără flacără,
avarii accidentale produse de incendiu instalaţiilor de gaze, apă, canal sau încălzire
centrală; trăznet; explozie urmată sau nu de incendiu, chiar dacă a avut loc în afara clădirii
(fără a fi cauzată de dispozitive explozive); căderea pe clădire sau construcţie , inclusiv pe
cele în care se află bunurile asigurate a unor corpuri cu excepţia dispozitivelor explozive.
 Poliţa standard extinsă, cu tarife mai ridicate, comparativ cu prima
categorie, cuprinde riscurile prevăzute la poliţa anterioară la care se adaugă riscul de
cutremur şi/sau, inundaţie şi/sau, furtună şi grindină şi/sau, riscuri politice (grevă, tulburări
civile, acţiuni ale unor grupuri răuvoitoare), vandalism, terorism.
 Poliţa toate riscurile, cu cele mai mari tarife, cuprinde toate riscurile cu
excepţia cazurilor de riscuri grave cum sunt: războiul civil, revoluţia, conspiraţia, explozia
atomică, radiaţiile, poluarea din orice cauză. De asemenea fac excepţie cazurile de uzură,
fermentaţie, pătare din surse normale de căldură, pagube provocate bunurilor mobile aflate
sub cerul liber, pagube produse intenţionat de asigurat sau de prepuşii acestuia.
Răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au
plătit primele de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile, din perioada pentru care s-a
încheiat asigurarea.
La asigurarea construcţiilor şi a conţinutului acestora primele de asigurare se
stabilesc în mod diferenţiat pe grupe de bunuri, destinaţia acestora, mediul în care se află
(urban sau rural), şi separat pentru construcţie şi pentru conţinutul acesteia. La asigurătorii
care practică cele trei tipuri de asigurări amintite anterior, tarifele sunt diferenţiate în
general după aceleaşi criterii, dar pentru riscurile asigurate în plus peste poliţa standard se
stabilesc prime adiţionale, pe categorii de riscuri, astfel încât pentru o asigurare tariful total
poate să difere de la un asigurat la altul în funcţie de întinderea protecţiei.
În cazul în care se solicită încheierea unei asigurări cu franşiză, se aplică coeficienţi
de ajustare a primelor de asigurare.
De asemenea, unii asigurători acordă bonusuri de primă dacă poliţele se reînnoiesc
de la un an la altul, aceasta în scopul de a-şi menţine în portofoliu clienţii fideli.
Pentru plata integrală a primei de asigurare la data încheierii contractului de
asigurare se aplică o reducere a primei datorate, de regulă de 10%.
Constatarea şi evaluarea pagubelor ca urmare a producerii riscurilor asigurate se
face de către asigurător şi experţii acestuia împreună cu asiguratul. În limita sumei
asigurate, în cuantumul despăgubirii se includ şi cheltuieli de natura celor făcute în scopul
limitării daunelor, precum şi cele legate de curăţirea locului.
În cazul producerii riscului asigurat, societatea de asigurări acordă despăgubiri
astfel:

31
 a) pentru dauna totală:
- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar, sumele asigurate menţionate în
poliţă;
- la celelalte bunuri, valoarea la data producerii riscurilor asigurate a cantităţii
distruse în întregime, determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat asigurarea,
respectiv costul reparaţiilor sau restaurărilor în cazul obiectelor de artă, ori preţul pieţei
pentru hârtii de valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.
b) pentru dauna parţială:
- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar asigurate la valoarea din nou:
costul refacerii, reparaţiei, reconstrucţiei, restaurării sau înlocuirii părţilor avariate ori
distruse; iar pentru cele asigurate la valoarea rămasă, costurile de mai sus diminuate cu
coeficientul de uzură;
- la celelalte bunuri, valoarea pierderii de calitate la data producerii riscului
asigurat determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat asigurarea, respectiv costul
reparaţiilor, restaurărilor în cazul colecţiilor de artă, ori preţul pieţei pentru hârtii de
valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.
Din cuantumul despăgubirilor se scad:
- franşiza prevăzută în poliţă;
- valoarea resturilor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;
- orice prime datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
În cazul furtului, dacă bunurile nu au fost găsite, despăgubirile se acordă numai
dacă la data înştiinţării făcute la asigurător, au trecut 30 de zile calendaristice, iar plata
despăgubirilor se face numai dacă există confirmarea scrisă de la poliţie că bunul a fost
găsit. Dacă după plata despăgubirii bunurile sunt găsite, asiguratul este obligat să restituie
suma încasată cu titlu de despăgubire, sau partea din aceasta, reprezentând valoarea
bunurilor găsite.

3.3. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Pentru protecţia bunurilor aflate în gospodăria persoanelor fizice, societăţile de

asigurare propun încheierea unei poliţe complexe care include trei asigurări distincte: de
bunuri, de accidente şi răspundere civilă.
a) Asigurarea bunurilor
Prin poliţa complexă sunt asigurate bunuri, precum: mobilier şi obiecte casnice,
obiecte de bucătărie, veselă, frigidere, congelatoare, aparate de uz casnic, aparate audio-
video, cărţi, îmbrăcăminte, covoare, tablouri, obiecte de artă, unelte, etc. Bunurile care fac
obiectul asigurării pot fi proprietatea asiguratului sau a altor persoane fizice care locuiesc
în mod statornic cu asiguratul.
Despăgubirile sunt acordate pentru cazurile de distrugere parţială sau totală a
bunurilor, cauzate de: incendiu, explozie, trăsnet, căderi de corpuri, grindină, furtună,
inundaţie, cutremur, infiltrarea apei provenite de la un apartament învecinat.
Asigurarea oferă şi posibilitatea despăgubirii în cazul furtului prin efracţie sau a
tâlhăriei. De asemenea, despăgubiri se acordă şi pentru pagubele cauzate bunurilor cu
ocazia măsurilor de salvare în timpul producerii daunelor sau pentru cheltuielile făcute cu
măsurile de salvare a bunurilor asigurate.
b) Asigurarea de accidente
În asigurare este cuprins asiguratul precum şi persoanele care locuiesc în mod
statornic cu asiguratul, fiind acoperite consecinţele unor evenimente cu caracter

32
întâmplător, fără voinţa asiguratului, cum sunt: explozia, arsurile, acţiunea curentului
electric, lovirea, căderea, intoxicaţia, asfixierea, atacul din partea altei persoane.
Despăgubirile se acordă pentru cazurile în care, în urma producerii riscului asigurat
se constată decesul ori invaliditatea permanentă totală sau parţială.
c) Asigurarea de răspundere civilă
În baza acesteia se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul sau
persoanele aflate în întreţinerea acestuia, sunt obligate să le plătească pentru prejudiciile de
care răspund în faţa legii, faţă de terţe persoane aflate la domiciliul asiguratului.
Asigurarea complexă se încheie în baza declaraţiei de asigurare completată de către
solicitant, pentru o perioadă de un an (la cerere se poate încheia şi pe perioade mai scurte,
de cel puţin 3 luni). Asigurarea este considerată încheiată odată cu perfectarea contractului
de asigurare şi plata primelor.
Bunurile se asigură pentru sumele declarate de asigurat, acestea neputând depăşi
valoarea lor, apreciată pe baza preţului de vânzare practicat de societăţile comerciale din
care se scade uzura.
Pentru încheierea asigurării complexe, se întâlnesc două posibilităţi:
1. global, pentru toate bunurile din aceeaşi locuinţă la o sumă asigurată propusă de
asigurat şi agreată de asigurător;
2. separat pentru unele bunuri, caz în care pentru acestea se întocmeşte un inventar
care se anexează declaraţiei de asigurare.
Sumele asigurate pentru asigurările de accidente şi răspundere civilă se stabilesc în
limitele maxime stabilite pe eveniment asigurat prin normativele fiecărei societăţi care
practică asigurarea complexă, sau în unele cazuri poate fi egală cu suma asigurată la
bunuri.
Prima de asigurare este unică pentru toate felurile de bunuri aflate în locuinţă şi în
funcţie de cotaţiile de primă practicate de societăţile de asigurare, aceasta putând fi achitată
anticipat şi integral sau se poate conveni ca plata să se facă în rate.
Răspunderea asigurătorului începe după 5 zile de la ora 24 a zilei în care s-a
încheiat asigurarea, respectiv în care s-au plătit primele de asigurare şi încetează la orele 24
ale ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. În caz de daună produsă
după încheierea asigurării, însă înaintea trecerii a 5 zile, primele de asigurare se restituie.
Pentru o ai bună protecţie unele societăţi de asigurare oferă posibilitatea încheierii
odată cu asigurarea complexă a bunurilor şi o asigurare a clădirii în care se află bunurile
asigurate, percepându-se o primă suplimentară în acest scop, dar eliberându-se o poliţă
unică.
În această situaţie se poate vorbi de o poliţă globală de asigurare a clădirilor şi
bunurilor persoanelor fizice. Includerea clădirilor în asigurarea complexă îşi demonstrează
necesitate în practică, întrucât evenimentele asigurate care produc pagube bunurilor din
locuinţă, au ca şi consecinţă şi avarierea clădirii provocând prejudicii importante.

3.4. Asigurarea autocasco a autovehiculelor

Obiectul asigurării în cazul poliţei autocasco îl reprezintă autovehiculele

înmatriculate în România, aparţinând persoanelor fizice sau juridice, inclusiv remorcile
tractate de acestea. În asigurare pot fi cuprinse şi unele părţi componente ale acestora
(accesorii suplimentare, echipamente auxiliare, dotări ulterioare) în condiţiile plăţii unor
prime suplimentare faţă de prima de bază.
Asigurarea se poate încheia cu valabilitate atât pe teritoriul României cât şi în
străinătate, împotriva următoarelor riscuri: incendiu, calamităţi naturale, cutremur,

33
alunecări de teren, inundaţii, coliziuni cu animale, furt, pagube produse în timpul
staţionării, precum şi pagube cauzate de implicarea autovehiculului asigurat în accidente de
circulaţie.
Se mai acordă despăgubiri şi pentru:
- cheltuielile de transport ale autovehiculului la atelierul de reparaţii;
- cheltuieli efectuate legate de măsurile de reducere şi limitare a pagubelor;
- pagube produse autovehiculului cu ocazia unor măsuri de salvare a bunului
asigurat sau a construcţiei în care se află în timpul producerii riscului asigurat;
În general sunt exceptate de la despăgubire următoarele pagube şi cheltuieli:
- pagube cauzate de întrebuinţare, uzare, trepidaţii, defecte de fabricaţie a
materialelor;
- pagube produse autovehiculului prin influenţa temperaturii motorului;
- pagube provocate cu intenţie de asigurat;
- neluarea măsurilor de limitare a pagubelor;
- săvârşirea accidentului de către o persoană fără permis de conducere;
- conducerea autovehiculului în stare de ebrietate;
- producerea unor pagube obiectului asigurat în timpul comiterii unei infracţiuni;
- pagube produse de operaţiuni militare în timp de război, revoluţie, acte de
terorism, greve, tulburări civile;
Autovehiculele se asigură la sumele declarate de asigurat, dar să nu depăşească
valoarea reală la data încheierii asigurării: S a  Vr , unde Sa – suma asigurată, iar Vr –
valoarea reală.
Valoarea reală se stabileşte ca diferenţă între valoarea din nou a autovehiculului şi
uzura autovehiculului: Vr = Vn – Uz, unde: Vn – valoarea din nou; Uz – uzura
autovehiculului;
Uzura autovehiculului se stabileşte conform procentului de uzură stabilit în funcţie
de anumite criterii (starea de întreţinere, capacitatea cilindrică, vechimea în ani, kilometrii
parcurşi, etc) şi care, diferă de la o societate de asigurări la alta. Astfel, U z  Vn  cuz %,
unde: cuz% - procentul de uzură.
Asigurarea autocasco se încheie pe o perioadă de 1 an sau 6 luni pe baza unei cereri
tip completate de solicitant şi în concordanţă cu caracteristicile tehnice reieşite din
certificatul de înmatriculare al autovehiculului.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de suma asigurată şi cota tarifară de
primă şi poate fi plătită integral sau în rate. Cota procentuală de primă este stabilită
conform anexelor la condiţiile generale ale societăţii de asigurări respective. Majoritatea
asigurătorilor, în momentul încheierii poliţei procedează la selecţia subiecţilor asigurării şi
a riscurilor cuprinse în asigurare, acordând diferite avantaje sau dimpotrivă, penalizându-i
pe acei asiguraţi care, prin comportamentul lor generează o probabilitate de risc mai
ridicată decât media avută în vedere la determinarea primei de bază.
Procedura este preluată din practica internaţională şi este cunoscută sub denumirea
de clauza „bonus – mallus” şi constă în următoarele:
a) clauza „bonus” se referă la reducerea primei de asigurare pentru contractele de
asigurări cu durata de 1 an, care se reînnoiesc consecutiv în următorii ani. Reducerea este
aplicată începând cu cel de-al doilea an consecutiv de asigurare şi continuă până în cel de-
al şaselea an şi următorii. Aceasta va duce până la o reducere de 40%sau 45%, după care,
din al cincilea an şi următorii, se păstrează la acest nivel, dacă asiguraţii nu au produs
avarii şi nu solicită despăgubiri.
b) partea „mallus” a clauzei constă în majorarea primei de bază începând cu anul
următor de asigurare (de regulă cu 10%) celui în care se constată că asiguraţii au produs
avarii şi au solicitat despăgubiri.

34
 Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către inspectorii de daune. Cuantumul
pagubei se consemnează în devizul de reparaţii, şi este egal cu costul reparaţiilor părţilor
avariate (piese înlocuite, materiale şi manopera aferentă), la care se calculează şi TVA-ul
aferent.
Despăgubirea trebuie să acopere paguba astfel determinată, dar să nu depăşească
suma asigurată şi valoarea reală: D < Sa < Vr sau D = Sa = Vr
Din despăgubire se scade franşiza (dacă asigurarea fost încheiată cu franşiză),
precum şi ratele restante de primă şi scadente la termenul de plată următor datei la care se
face plata despăgubirii. Dacă asigurarea s-a încheiat la o sumă asigurată mai mică decât
valoarea reală, atunci despăgubirea se reduce corespunzător raportului în care se află suma
asigurată faţă de valoarea reală. După plata daunei, suma asigurată se micşorează cu
valoarea despăgubirii şi poate fi reîntregită pentru perioada rămasă până la expirarea
asigurării, printr-o primă suplimentară.
Asiguraţii au obligaţia să acţioneze în scopul întreţinerii în bune condiţii a
obiectului asigurat şi să comunice în scris asigurătorului orice modificare a circumstanţelor
de risc iniţiale, imediat ce acestea apar. Toate aceste elemente prezentate sunt parte
integrantă a condiţiilor generale de asigurare şi pot să difere sensibil de la un asigurător la
altul.

3.5. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo)

Contractele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului terestru cuprind doar

mărfurile obişnuite care sunt transportate pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă. În
condiţii speciale pot fi acceptate şi mărfuri perisabile, periculoase (uşor combustibile,
inflamabile sau explozive, lichide acide), bunurile de valoare mare (bani, hârtii de valoare,
documente, obiecte preţioase, colecţii, tablouri), precum şi animalele vii.
În cadrul asigurării bunurilor pe timpul transportului terestru sunt acoperite
următoarele riscuri:
- incendiu, trăsnet, explozie, furtună, ploaie, grindină, inundaţie, cutremur,
prăbuşire sau alunecare de teren, contaminare, avalanşă de zăpadă;
- accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi, derapări,
răsturnări, împotmoliri.
- acte de tâlhărie;
- spargere, scurgere, risipire, dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca urmare a
unui accident al mijlocului de transport;
- accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.
Nu se acordă despăgubiri pentru:
- pagubele produse din cauza unor însuşiri proprii naturii bunurilor transportate;
- pagubele produse ca urmare a relei conservări de către asigurat a bunurilor
transportate, a ambalării şi a transportării bunurilor în stare deteriorată;
- pagubele produse bunurilor transportate, provocate de viermi, rozătoare, insecte,
ger sau căldură atmosferică;
- pagubele produse bunurilor transportate, ca urmare a predării spre expediere a
unor bunuri excluse de la transport, sub denumire falsă, inexactă sau incompletă.
La asigurările cargo, suma asigurată poate fi formată din:
a) valoarea bunurilor conform facturii;
b) costul transportului şi costul asigurării, dacă acestea nu sunt incluse în valoarea
facturii;
c) cheltuieli şi taxe vamale;

35
 d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă.
Cotele de primă variază în funcţie de felul transportului.
În cazul transportului pe căile ferate, răspunderea asigurătorului începe în
momentul primirii bunurilor de către transportator şi încetează în momentul eliberării
bunurilor către destinatar.
În cazul transporturilor efectuate cu autovehicule, răspunderea asigurătorului
începe în momentul încărcării bunurilor în vehicule şi încetează în momentul descărcării
bunurilor la destinaţie.

3.6. Asigurarea aeronavelor

Obiectul asigurării îl reprezintă navele aeriene aparţinând companiilor aeriene de

transport şi asociaţiilor sportive, care sunt asigurate pentru:
 pierderea sau avarierea navei;
 răspunderea faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru mărfurile
transportate;
 răspunderea civilă legală faţă de terţi.
În baza contractului de asigurare, pentru pierderea sau avarierea aeronavei se
acordă despăgubiri pentru:
- pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă, ori avarierea
aeronavei, în timpul zborului, rulării la sol şi a staţionării la sol;
- dispariţia aeronavei;
- avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
- cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavei;
- cheltuielile de judecată, arbitraj făcute de asigurat, cu acordul asigurătorului, în
scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind
imposibilă repunerea ei în stare de folosinţă.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât
cheltuielile implicate de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubei, de
transport, reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşesc 75% din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi,
asigurătorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru:
- vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării acestora la
bordul aeronavei sau în cursul operaţiunilor de îmbarcare sau de debarcare;
- pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra
pasagerilor;
- pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
- vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea
bunurilor din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de
aeronavă sau de obiecte desprinse ori căzute din aceasta.
La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite următoarele situaţii:
- pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
- pierderile provocate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de locuri
şi greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;

36
 - pierderile provocate de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a asiguratului sau
a reprezentanţilor săi;
- pierderea suferită în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este
utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de aeronavigabilitate;
- pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât transportul de
pasageri sau mărfuri;
- pierderi produse din cauza zgomotului, poluării sau altor pericole asemănătoare.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:
- dintr-un caz de forţă majoră;
- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
- din culpa exclusivă a unei terţe persoane.
Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigurător şi
care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru
mărfurile transportate, precum şi pentru terţi, în limitele prevăzute în legislaţia din
România, în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile
încheiate de asigurat cu partenerii săi externi.
Despăgubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, asiguratul este
despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
- dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul
reparaţiilor necesare din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau
valorifica;
- dacă aeronava nu mai poate fi reparată sau dacă efectuarea reparaţiei nu este
justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade valoarea
reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;
Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie pentru o
călătorie determinată.
În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurările încheiate
pentru o perioadă de timp, răspunderea asigurătorului începe şi încetează la datele
prevăzute în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o perioadă determinată, răspunderea asigurătorului
începe:
- în momentul începerii operaţiunilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de
plecare;
- în momentul pornirii motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau
mărfuri);
şi încetează:
- în momentul terminării operaţiunilor de debarcare sau descărcare pe aeroportul
de destinaţie;
- în momentul opririi motoarelor (în cazul unei călătorii fără pasageri sau
mărfuri);
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan
internaţional prin:
 Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la Haga
(1955), se aplică transporturilor internaţionale de persoane, mărfuri sau bagaje;
 Convenţia de la Chicago (1944), privind transporturile aeriene
internaţionale, prin care ţările semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite
cazuri expres menţionate

37
  Convenţia de la Roma (1953), se aplică în cazul daunelor provocate terţilor
din afara aeronavei;
 Convenţia de la Tokyo (1963), se aplică infracţiunilor penale sau actelor
care pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în
aeronavă;

3.7. Asigurarea maritimă

3.7.1. Conceptul de avarie

Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele

maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi, precum şi
încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri.
Principalele riscuri asigurate sunt:
a) riscuri provocate de forţe majore, precum:
- uragane, furtună, incendiu,
- naufragiul navei,
- eşuarea navei,
- ciocnirea dintre două nave(”abordaj”), precum şi ciocnirea navei cu un corp fix
plutitor altul decât o navă-coliziune.
b). riscuri provocate de neglijenţă sau acte ilegale, precum:
- pagubele pe care le pot suferi nava şi încărcătura din cauza neglijenţei echipajului
navei;
- pagube suferite de navă şi încărcătură din cauza actelor ilegale comise fără
încuviinţarea armatorului;
- pagubele determinate de persoane, străine de nava respectivă
Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent
de mărimea şi de cauza acestuia. Pierderea obiectului considerat poate fi:
-totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a
încărcăturii;
-parţială, ca în cazul deteriorării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor
obiecte aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a
pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe vas, etc.
În noţiunea de avarie se includ şi cheltuielile excepţionale făcute pentru salvarea
navei şi a încărcăturii. Din punct de vedere al asigurării se face distincţie între avarie
particulară şi avarie comună sau generală.
Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor
bunuri este consecinţa directă a forţei majore (furtună, incendiu, eşuare, etc), a unei greşeli
de navigaţie (abordaj, coliziune), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere,
degradare în anumite condiţii, etc). Pagubele şi cheltuielile care se încadrează în avaria
particulară privesc interesul uneia dintre părţile care participă la expediţia maritimă, adică
fie numai interesul navei, fie pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un caracter
accidental şi nu deliberat, şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.
Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul)
sau cheltuiala extraordinară a fost făcută de comandant în mod intenţionat şi raţional
pentru salvarea de la pericolul care ameninţa interesele tuturor celor care participau la
expediţia maritimă.
Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

38
 - paguba (sacrificiul) sau cheltuielile extraordinare să fie rezultatul unei acţiuni
întreprinse cu intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;
- acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a
încărcăturii acesteia, precum şi a navlului (când este cazul);
- sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte
considerate ca pierdute şi lipsite de valoare;
- acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, iar nu în condiţii normale de
navigabilitate.
Stabilirea caracterului avariei este importantă, deoarece regimul de decontare a
pagubelor diferă în funcţie de natura avariei. În cazul avariei particulare paguba se suportă
fie de navă, fie de încărcătură, în funcţie de bunul care a fost supus avariei sau pentru care
s-au efectuat cheltuieli de salvare, adică acestea privesc fie nava fie încărcătura. În cazul
avariei comune, paguba suferită în urma măsurilor luate în mod conştient şi raţional se
repartizează între cele trei interese, adică între navă, încărcătură şi navlu.
Estimarea pagubelor (sacrificiilor) şi cheltuielilor admise în avaria comună precum
şi repartizarea acestora între părţile interesate se efectuează de experţi specialişti în materie
denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare a avariei comune întocmit de aceşti experţi,
poartă denumirea de dispaşă.
În materie de asigurare maritimă, pierderea vizează atât nava cât şi încărcătura şi
poate să fie parţială sau totală. Pierderea parţială – atunci când daunele produse de un risc
asigurat la navă sau la încărcătură nu sunt atât de mari încât bunurile respective să fie
considerate pierdere totală. Pierderea totală poate să fie reală sau prezumată.
O navă este considerată pierdere totală reală, atunci când este complet distrusă sau
grav avariată, încât nu mai poate fi reparată sau costul reparaţiei ar depăşi valoarea
comercială a navei. Această pierdere totală reală poate fi provocată de scufundarea,
distrugerea prin incendiu sau dispariţia fără urmă.
Pierderea totală prezumată sau prin interpretare se caracterizează prin aceea că nava
există şi poate fi salvată şi reparată, dar ea este atât de grav avariată încât operaţiile de
salvare şi reparare, dacă s-ar efectua, ar reclama cheltuieli extrem de mari, care ar depăşi
valoarea asigurată a navei.
În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a considera
nava pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor depăşeşte trei pătrimi din
valoarea reală sau din valoarea de asigurare a navei.
Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:
a) să considere paguba drept avarie parţială şi să păstreze nava, primind de la
asigurător, cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu valoarea estimată a pagubei;
b) să abandoneze nava asigurătorului, ca şi cum ar fi o pierdere totală reală, şi să
primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.

3.7.2. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim

Acest tip de asigurare denumit „Cargo”, cuprinde bunurile care fac obiectul
transportului internaţional de mărfuri şi se încheie pentru valoarea bunurilor respective,
inclusiv cheltuieli de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli asemănătoare.
Asigurarea cargo se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare
directă a riscurilor întâmplătoare ale transportului. În practica internaţională, riscurile
transportului au fost grupate, stabilindu-se condiţii de asigurare în care se arată, în mod
diferenţiat, ce pierderi se despăgubesc şi din ce cauze. Condiţiile la care ne referim se

39
numesc A, B şi C şi se deosebesc între ele prin sfera mai largă sau mai restrânsă de
cuprindere a riscurilor în asigurare.
Sfera cea mai largă de cuprindere în asigurare o oferă condiţia „A” adică acoperă,
cu unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avariere a bunurilor asigurate, urmată de
condiţia „B” şi pe ultimul loc, condiţia „C”.
Pe lângă aceste riscuri de condiţia A, B, C, contractul de asigurare cargo poate să
prevadă şi alte condiţii speciale de risc: riscuri de depozitare, riscuri de furt, jaf şi nelivrare,
riscuri de război, riscuri de grevă, etc.
Asigurarea poate fi încheiată de organizaţii din România, societăţi mixte cu
participare românească, organizaţii străine, etc. asigurarea se încheie în lei şi sau în valută.
Suma asigurată poate fi formată din:
- valoarea bunului (conform facturii sau în lipsa acesteia valoarea de piaţă a bunului
la locul de expediere în momentul încheierii asigurării);
- costul transportului, al asigurării precum şi alte costuri legate de transportul
bunului şi necuprinse în valoarea facturii;
- cheltuieli şi taxe vamale;
- o supra-asigurare de 10% din valoarea bunului asigurat pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata asigurării. Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci
operează potrivit clauzelor internaţionale pe principiul duratei transportului de la depozit la
depozit. De aici, rezultă că răspunderea asigurătorului începe în momentul în care bunul
asigurat părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare spre a fi transportat şi
încetează când bunul transportat este livrat la depozitul destinatarului.
Locul asigurării. La asigurările de transport, locul asigurării este oriunde se află
bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului). Asiguratul are
obligaţia să anunţe pe asigurător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute de
asigurător în momentul încheierii asigurării cum ar fi: schimbarea rutei, a locului de
transbordare sau de destinaţie, întârziere în expedierea încărcăturii.
Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care asiguratul a ascuns o serie de
elemente pe care, dacă le-ar fi cunoscut, asigurătorul nu ar fi acceptat asigurarea respectivă
sau ar fi stabilit condiţii de asigurare limitative.
Despăgubirea acordată însumează atât prejudiciul direct cauzat prin distrugerea sau
avarierea bunurilor, cât şi cheltuielile judicios efectuate pentru salvarea bunurilor.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente, care, se adună:
- valoarea bunurilor distruse în întregime;
- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor avariate parţial;
- volumul cheltuielilor pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor rămase,
şi se scad:
- valoarea recuperărilor ( care mai prezintă o valoare şi pot fi valorificate);
- franşiza, potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea bunurilor în timpul transportului se încheie pe principiul
proporţionalităţii. Ca urmare între „despăgubire” şi „daune” poate să fie un raport de
egalitate sau despăgubirea poate să fie mai mică decât dauna, când încărcătura a fost
asigurată pentru o valoare mai mică decât cea reală.
Pentru acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată. Constatarea daunelor
se face prin „comisarii de avarie”, care sunt persoanele fizice sau juridice ce reprezintă
organizaţia de asigurare la locul unde se constată dauna.

40
 3.7.3. Asigurarea navelor maritime şi fluviale

Această asigurare numită „casco” cuprinde navele comerciale, navele de pescuit,

alte ambarcaţiuni, şalupe, şlepuri, etc.
Asigurarea se poate încheia în una din următoarele condiţii:
a) pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni;
b)pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni;
c) pierdere totală şi avarii;
d)pierdere totală;
e) pierdere totală şi avarie comună;
f) asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.
Despăgubirea. În baza asigurării încheiate în una din condiţiile de mai sus,
asigurătorul acordă despăgubiri pentru:
a) pagubele produse navei de următoarele riscuri:
- pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor etc.;
- incendiu, explozie;
- aruncare peste bord şi luare de valuri;
- piraterie;
- furt comis de către persoane din afara navei;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- coliziune cu diferite nave, obiecte etc.;
- eroare de navigaţie;
b) cheltuieli necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei, micşorarea
pagubei produse;
c) retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv cheltuielile cu
experţii, avocaţii de judecată etc.;
d) cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună;
e) sumele ce cad în sarcina asiguratului din diverse motive.
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului navei, ale
motoarelor etc.;
- pagubele produse de forţarea gheţii, cu excepţia navelor care au destinaţia de
spărgătoare de gheaţă;
- scoaterea sau îndepărtarea epavei;
- pagube indirecte;
- pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;
De asemenea, nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse navei de: război,
război civil, revoluţii, greve etc., decât dacă acestea au fost prevăzute expres în contract.
Nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigurător şi care nu
trebuie să fie inferioară valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave
similare la data încheierii asigurării.
Asigurarea casco se poate încheia pentru o singură călătorie bine definită sau pentru
toate călătoriile pe care urmează să le efectueze nava într-o anumită perioadă de timp. De
regulă, se foloseşte această din urmă soluţie, asigurându-se nava pentru toate călătoriile
prevăzute a se realiza în cursul unei anumite perioade, spre exemplu un an.
Constatarea daunei şi determinarea mărimii acesteia se efectuează prin comisarii de
avarie, când nava este în străinătate, şi prin organe proprii la înapoierea navei în ţară.
Răspunderea asigurătorului pentru fiecare pagubă la navă se limitează la suma
asigurată.

41
 În caz de pierdere totală reală, efectivă sau constructivă, sau de dispariţie a navei,
drept despăgubire se plăteşte suma asigurată a acesteia şi suma asigurată suplimentar. Se
consideră pierdere totală constructivă a navei atunci când costul repunerii navei în stare de
folosinţă depăşeşte mai mult de ¾ din suma asigurată a acesteia. Nava se consideră
dispărută, în situaţia în care în timp de 180 de zile de la data ultimei ştiri primite de la
aceasta, nu s-a mai reuşit a se mai obţine vreo informaţie cu privire la existenţa ei.
În caz de avarie, drept despăgubire se plăteşte cuantumul pagubei, fără scăderea
uzurii. Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei părţilor sau pieselor avariate ori cu
costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor părţi sau piese
recuperate.
La stabilirea despăgubirii datorate de asigurător, se ţine seama de franşiză, în sensul
că avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care cuantumul pagubei depăşeşte
franşiza deductibilă pe eveniment.
Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave,
instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.

3.8. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole

Asigurările din agricultură, respectiv asigurarea animalelor şi a culturilor agricole

se încheie numai pe baze contractuale cu societăţile de asigurare româneşti.

3.8.1. Asigurarea animalelor

Se pot asigura animalele aparţinând persoanelor fizice şi juridice indiferent de

forma de proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România. Asigurătorul mai
asigură animalele primite în folosinţă de persoanele juridice şi care aparţin altor persoane
juridice, precum şi animalele primite spre creştere sau îngrăşare de persoane fizice şi
juridice, pe bază de contracte încheiate cu persoane juridice.
Sunt primite în asigurare (obiectul asigurării): bovinele peste 6 luni; porcinele
peste 6 luni; porcinele aflate în îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, având o
greutate de cel puţin 40 kg. indiferent de vârstă; ovinele şi caprinele de peste 1 an;
cabalinele în vârstă de 1-15 ani.
Nu pot fi asigurate:
- animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile sanitar-veterinare de
îngrijire, hrănire, întreţinere şi folosire a animalelor;
- animalele bolnave, rahitice, schilodite, oarbe, etc;
- animalele aparţinând persoanelor fizice din localităţile situate în Delta Dunării.
Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se
ţine seama de următoarele criterii:
- la animalele aparţinând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi
valoarea de pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din despăgubire
asigurătorul deduce franşiza stabilită prin contractul de asigurare.
- la animalele de rasă comună, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată nu
poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor în cauză;
- la porcinele din îngrăşătorii, aparţinând persoanelor juridice, suma asigurată se
stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie al cărnii în viu,
practicat de către societăţile comerciale de industrializare a cărnii;

42
 - la animalele de reproducţie, procurate din import de către persoane juridice,
precum şi la cele de rasă de provenienţă indigenă, asigurarea se poate încheia la sume
corespunzătoare valorii de procurare ori celei de inventar a animalelor respective.
Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă egală de
fiecare animal din aceeaşi grupă de vârstă şi de rasă.
Despăgubirile se acordă în cazul pieiri animalelor asigurate în urma bolilor,
inclusiv sub formă de epizootii, a accidentelor, a sacrificării (în anumite condiţii), precum
şi a scoaterii acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.
Accidente pentru care se acordă despăgubiri se consideră a fi: incendiul, explozia,
trăsnetul, uraganul, cutremurul, grindina; atacul animalelor sălbatice sau al altor animale
muşcătura şerpilor veninoşi, intoxicarea cu ierburi sau substanţe toxice ori
medicamentoase precum şi insolaţia, asfixierea, înecul, castrarea făcută de organele
veterinare, căderea pe animale a unor corpuri, leziuni interne provocate de înghiţirea de
obiecte.
Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:
- animalele au pierit din cauza bătrâneţii, au fost tăiate din iniţiativa asiguratului
fără a fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de organele în drept;
- animalele au pierit din cauza lipsei de furaje sau furaje necorespunzătoare;
- când cadavrele animalelor au fost distruse sau îngropate înainte de examinarea lor
de către organele în drept;
- paguba s-a produs din culpa asiguratului, a unui membru din conducerea
persoanei juridice, a oricărei persoane fizice majore care locuieşte sistematic şi
gospodăreşte împreună cu asiguratul.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei şi
nici valoarea animalului la momentul producerii riscului asigurat.
Primele se asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în procente faţă de suma
asigurată pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale.
Răspunderea asigurătorului începe:
a) în caz de accident, dacă pieirea sau tăierea animalului a avut loc după cinci zile
de la expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de
asigurare;
b) în caz de boală, dacă pieirea, tăierea sau scoaterea animalelor din gospodărie
pentru combaterea anemiei, infecţii, a avut loc după 60 de zile de la expirarea zilei în care
s-au plătit primele şi s-a întocmit contractul.
Răspunderea asigurătorului încetează la ora 2400 a ultimei zile din perioada pentru
care s-a încheiat asigurarea.
În afara asigurării obişnuite a animalelor, la care ne-am referit mai există
asigurarea facultativă globală pentru efectivele mari de animale pe care le deţin societăţile
comerciale pentru producerea, industrializarea şi comercializarea produselor
agrozootehnice, societăţile agricole. Aceasta se încheie fără termen şi include toate
animalele din aceeaşi specie, care au împlinit vârsta de cuprindere în asigurare. Primele de
asigurare sunt fixe, pe specii şi grupe şi se achită trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de
numărul animalelor din specia asigurată, existentă la finele trimestrului precedent celui în
care se face calcularea primelor.
În cazul în care numărul animalelor existente la sfârşitul trimestrelor prezintă
modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se procedează la regularizarea primelor.
Contractul de asigurare se reziliază, fără restituirea primelor, în cazul în care, sumele
datorate de unitatea asigurată, cu titlu de primă, nu au fost achitate la scadenţă şi nici în
perioada de păsuire. Despăgubirile se acordă, în limita sumelor asigurate, ţinând seama de
rasa, sexul şi vârsta animalului la data producerii evenimentului asigurat.

43
 Pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile, în acelaşi timp, atât asigurarea
obişnuită cât şi cea globală.

3.8.2. Asigurarea culturilor agricole

Societăţile specializate în asigurări agricole încheie contracte de asigurare cu

persoane fizice, asociaţii agricole, societăţi comerciale agricole şi regii autonome, pentru
culturi agricole, precum şi pentru rodul viilor, al pomilor şi al hameilor.
Asigurarea acoperă următoarele riscuri:
- la culturile agricole – grindina, îngheţul târziu de primăvară şi/sau îngheţul
timpuriu de toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale, prăbuşirile sau alunecările de
terenuri cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum şi efectul furtunii pe
terenurile nisipoase;
- la rodul viilor, al pomilor şi al hameiului, fenomenele de mai sus precum şi
furtuna.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:
-diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor agrotehnice;
-revărsarea apelor Dunării
-operaţii militare în timp de război.
Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul
agricol în curs sau pentru anul calendaristic, după cum părţile au convenit. În ceea ce
priveşte durata asigurării, contractele pot fi încheiate pe termen de 1 an sau pe perioade de
3 ani.
În cadrul asigurării obişnuite a culturilor agricole se pot asigura toate speciile de
plante, rodul viilor, al pomilor şi hameiului, cu unele excepţii: fâneţele şi păşunile naturale,
pădurile, plantele decorative, culturile în sere şi răsadniţe, pepinierele de orice fel,
plantaţiile de căpşuni, zmeură şi arbuşti fructiferi.
În sistemul de asigurare pauşală a terenului arabil, se pot asigura culturile agricole
de pe întreaga suprafaţă arabilă a asiguratului cu unele excepţii: loturile hibridare, culturile
semincere, tutunul, via, pomii fructiferi şi hameiul. Aceste culturi pot fi însă asigurate
separat în cadrul asigurării obişnuite.
La asigurarea obişnuită a culturilor, suma asigurată se stabileşte de asigurat, în
limitele agreate de asigurător şi care sunt diferenţiate, în funcţie de grupa tarifară în care se
încadrează fiecare cultură. La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată se
stabileşte pe hectar.
Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la
o valoare mai mare decât valoarea reală a unei culturi, despăgubirea va fi stabilită la
nivelul pagubei reale, şi nu la nivelul sumei asigurate. În situaţia în care o cultură este
subasigurată, despăgubirea va acoperi numai acea parte a pagubei care se încadrează în
limita sumei asigurate.
Prima tarifară la culturile agricole, rodul viei, al pomilor şi al hameiului stabilită la
100 lei sumă asigurată este calculată de asigurător, pe grupe tarifare şi pe categorii de
judeţe, în funcţie de specificul culturii, gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc
asigurat, evoluţia daunelor provocate de respectivii factori în zona respectivă şi de tipul
asigurării.
La asigurarea pauşală a terenului arabil, prima tarifară este stabilită pe zone
(indiferent de culturile agricole), în sume fixe pe hectarul de teren arabil cuprins în
asigurare.

44
 În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obişnuită a culturilor agricole,
asigurătorul practică un sistem de stabilire a primelor bazat pe principiul „bonus-mallus”.
Astfel, o poliţă de asigurare pentru care asigurătorul nu a plătit despăgubiri o perioadă de
doi ani, beneficiază începând cu cel de-al treilea an de reduceri de primă. Invers, în cazul
în care s-au plătit sau se datorează despăgubiri, prima de asigurare pentru anul următor se
majorează.
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor şi a rodului viilor în
momentul producerii riscului asigurat, precum şi de valoarea estimată pagubei; ea nu poate
depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
Prin cuantumul pagubei se înţelege valoarea producţiei probabile corespunzătoare
gradului de distrugere din riscuri asigurate. Valoarea producţiei probabile pe hectar se
stabileşte prin înmulţirea producţiei medii, realizate la hectar în ultimii trei ani cu recolte
normale, cu suma maximă ce se poate asigura de fiecare kilogram. Constatarea şi evaluarea
pagubelor se efectuează de către inspectorii de daune, în prezenţa asiguraţilor sau a
reprezentanţilor acestora.
Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a asigurării, la date
diferite în funcţie de momentul în care riscul asigurat poate începe să producă pagube
bunului asigurat (momentul răsădirii, răsăririi, însămânţării, înfloririi, etc – în funcţie de
culturi şi de riscul asigurat).
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării (secerişului,
culesului, scoaterii rădăcinilor şi tuberculilor).
Asiguratul este obligat să-şi întreţină culturile în bune condiţii, cu respectarea
regulilor agrotehnice, şi să ia măsuri de prevenire a distrugerii ori vătămării culturilor
agricole şi a rodului viilor, a pomilor precum şi pentru limitarea pagubelor, respectiv
pentru salvarea culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară.

3.9. Fundamentarea tarifelor de prime la asigurările de bunuri

Prima de asigurare reprezintă obligaţia de plată a asiguratului. Prima de asigurare

numită primă brută sau tarifară are două componente:
 Prima netă (pură sau teoretică) din care se constituie fondul de asigurare şi
este utilizată de asigurător pentru plata despăgubirilor.
 Adaosul la primă care are următoarele destinaţii:
- acoperirea cheltuielilor de funcţionare;
- finanţarea măsurilor de prevenire a riscurilor;
- constituirea rezervelor asigurătorilor;
- remunerarea acţionarilor;
În practica asigurărilor se folosesc două metode de fundamentare a primei nete:
 metoda bazată pe un istoric din punct de vedere al daunelor şi al sumelor
asigurate;
 metoda bazată pe frecvenţa daunelor şi pe dauna medie estimată.

1. Metoda bazată pe istoricul daunelor şi al sumelor asigurate

Presupune luarea în considerare a următoarelor elemente:

1. Numărul bunurilor asigurate (N);
2. Valoarea medie a sumei asigurate (V);
3. Numărul bunurilor despăgubite (n);
4. Valoarea medie a despăgubirii acordate (v)

45
 5. Suma totală a despăgubirilor plătite de asigurător în intervalul de timp considerat
(S)

Pornind de la aceste elemente se calculează3:

a) Indicele anual de despăgubire (Ik) – reprezintă produsul dintre ponderea
bunurilor sinistrate în totalul bunurilor asigurate şi ponderea valorii medii despăgubite în
totalul valorii medii asigurate:
S nv
IK   , unde:Ik – indice de despăgubire în anul k
N V N V
b) Frecvenţa daunelor în anul k (fk) – se calculează pe baza relaţiei:
nK n
fK   mK
n1  n 2  ......  nm
 ni
i 1
c) Stabilirea indicelui mediu anual de despăgubire (I):acesta se prezintă ca o
variabilă aleatoare de forma:
I = ( I1 I2 Im )
( f1 f2 fm )
Indicele mediu anual de despăgubire este dat de relaţia:
n
M (I   IK  fK (media variabilei aleatoare I )
K 1
Dispersia lui I se calculează după relaţia:
n

n  I K  i   n K
D 2
 I   IK  i  2
 fK  K 1
n
K 1
 nK
K 1
d) Abaterea medie pătratică a variabilei aleatoare I – are semnificaţia de primă de
risc şi se calculează ca rădăcină pătrată din dispersia determinată anterior:
D( I )  D 2 ( I )
e) Stabilirea primei nete şi a primei brute
- cota de primă netă se stabileşte ca sumă între M(I) şi D(I):
c.p.n. = M(I) + D(I)
- Prima netă pentru un bun asigurat se calculează ca produs între cota de primă netă
şi suma medie asigurată pe bun.
PN/bun = c.p.n. x Sa
- Prima netă totală se determină luând în considerare şi numărul de bunuri: PN =
număr bunuri x c.p.n. x Sa
- La prima netă (PN) se mai adaugă un supliment de primă (PF), obţinându-se prima
brută (PB):
PB = PN + PF

Folosirea informaţiilor din trecutul statistic al asigurărilor este necesară şi utilă în

ipoteza păstrării tendinţei de evoluţie pentru perioada următoare. Indicele anual de
despăgubire şi indicele mediu de despăgubire constituie elemente de estimare a
probabilităţii de apariţie a pagubei.

3
Armeanu D., Metode şi tehnici de asigurare, Editura Universităţii Româno-Britanice,
Bucureşti, 2008

46
 Întrucât există abateri faţă de tendinţa manifestată în perioada de referinţă, prima
netă unitară nu poate coincide cu indicele de despăgubire al perioadei fiind necesară luarea
în calcul a unui adaos de risc. Cu cât valorile indicilor anuali de despăgubire sunt mai
dispersaţi faţă de indicele mediu de despăgubire, cu atât adaosul de risc este mai mare.

2. Metoda bazată pe frecvenţa daunelor şi pe dauna medie estimată4

a) Frecvenţa daunelor (f) se calculează astfel:

numău de daune
f 
exp unere la risc
b) Dauna medie estimată (DME) se determină astfel:
Daune totale
DME 
Numău de daune
c) Cota de primă netă (c.p.n.) se calculează ca produs între frcvenţa daunelor şi
dauna medie estimată:
Daune totale
c.p.n. = f x DME =
exp unere la risc
Cota de primă brută (c.p.b.) se determină pornind de la cota de primă netă (c.p.n.)
la care se adaugă adaosul de primă (a)
c.p.b. = c.p.n. + a

4
Armeanu D., Metode şi tehnici de asigurare, Editura Universităţii Româno-Britanice,
Bucureşti, 2008

47
 CAPITOLUL IV

ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane

Conform contractului de asigurare, la producerea riscului asigurat, asiguratul

primeşte o indemnizaţie de asigurare corespunzătoare unei sume stabilită iniţial, denumită
sumă asigurată, trebuind să plătească în schimb prima de asigurare. În schimbul unei prime
suplimentare de asigurare, la ambele tipuri de asigurare se pot adăuga clauze adiţionale
care extind acoperirea acordată prin produsul principal.
Acestea poartă denumirea de asigurări de persoane.
În funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigurările de persoane pot fi
împărţite în două categorii:
- asigurări de viaţă, care acoperă riscul de deces;
- asigurări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoperă în asigurarea
principală, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Cele mai vechi forme ale asigurării de viaţă au apărut în antichitate (în Grecia şi
Roma antică), sub forma: indemnizaţiilor de deces, care se acordau în vederea acoperirii
cheltuielilor de înmormântare şi asigurărilor de rentă viageră. Prin asigurarea de
înmormântare, asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare sau incinerare.
Aristocraţii încheiau cu supuşii lor contracte de rentă viageră, pentru ca aceştia să obţină
venituri pentru tot restul vieţii (acestea prevedeau aceeaşi sumă anuală, indiferent de vârsta
asiguratului, fapt pentru care, de multe ori oamenii declarau copii în locul adulţilor pentru a
beneficia de rente pe o perioadă mai mare)5.
În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc care reuneau meşteşugarii şi lucrătorii
din acelaşi domeniu (cunoscute sun numele de „ghilde”) constituiau fonduri speciale de
indemnizaţie pentru urmaşii membrilor lor.
În Anglia, în secolele XVI – XVII se practicau asigurări mai evoluate şi
diversificate, principalele fiind6:
- asigurările pe termen scurt, respectiv pe o perioadă determinată, numai pentru
acoperirea riscului de deces, folosite de comercianţi şi de cei care voiajau pe mare. De
asemenea, acestea mai erau folosite şi ca o garanţie pentru împrumuturi, astfel încât, dacă
asiguratul deceda, creditul putea fi rambursat de către asigurător.
- asociaţiile mutuale de asigurări, unde membrii acestora participau cu o anumită
sumă la crearea unui fond din care se plăteau anumite sume de bani familiilor membrilor
decedaţi;
- anuităţile, care reprezentau o formă de asigurare de pensie, prin care se oferea
asiguraţilor un venit pentru o anumită perioadă de timp. Acestea erau de mare ajutor în
special văduvelor după moartea soţului.

5
Ciurel V., Asigurări şi reasigurări: proceduri şi practici internaţionale, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2000
6
Ciurel V., Asigurări şi reasigurări: proceduri şi practici internaţionale, Editura All-Beck,
Bucureşti, 2000; Tănăsescu P., Şerbănescu, C., Ionescu R.., Popa M., Novac L., - Asigurări
comerciale moderne, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

48
 Cu timpul, nevoile care au determinat încheierea unei asigurări de viaţă s-au
schimbat, astfel că astăzi, în afara grijilor legate de cheltuielile de înmormântare, se
constată nevoia unor asigurări printre care:
- asigurarea unei protecţii financiare a familiei sau a celor dependenţi în caz de
deces;
- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces, în care asigurarea apare ca o
garanţie pentru credite;
- alocaţia de urmaş;
- alocaţia de bătrâneţe;
- economisirea pentru eventuale datorii viitoare (studiile copiilor, zestre);
- cheltuieli de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în caz de
boală sau invaliditate temporară;
- investiţii, etc.
Asigurarea de viaţă este „o formă de protecţie financiară a dependenţilor sau a altor
persoane desemnate în cazul decesului asiguratului.
Astfel, asigurarea de viaţă se bazează pe „încheierea unui contract de asigurare
(poliţă de asigurare), prin care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului asigurării o
anumită sumă de bani la producerea riscului asigurat (suma asigurată), în schimbul plăţii
de către contractantul asigurării a unei prime de asigurare, care reprezintă preţul protecţiei
oferite asiguratului de către asigurător”. Riscul în asigurarea de viaţă este riscul de deces,
care este un eveniment sigur, cert, însă momentul producerii acestuia este incert.
Astfel, în contractul de asigurare intervin mai multe categorii de persoane, şi
anume:
- asigurătorul – este societatea de asigurare;
- asiguratul – este persoana a cărei viaţă se asigură;
- contractantul asigurării – este persoana care încheie poliţa de asigurare şi care
plăteşte prima de asigurare (în general asiguratul este şi contractant);
- beneficiarul asigurării – este persoana care va încasa suma asigurată în cazul
decesului asiguratului.
Primele de asigurare se stabilesc pe baza unor calcule actuariale şi luîndu-se în
considerare criterii generale (statistici demografice, tabele de mortalitate) şi speciale (ce ţin
de individ). Din primele de asigurare încasate se creează rezervele matematice care se
valorifică prin investire şi care duc la sporirea fondului din care se vor plăti sumele
asigurate.
La produsul principal de asigurare pot fi adăugate clauze adiţionale funcţie de
nevoile fiecărui asigurat, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit a protecţiei prin
asigurare.
Asigurările de viaţă clasice nu sunt foarte atractive doar prin cuprinderea în
asigurare a riscului de deces, fapt pentru care societăţile de asigurare au dezvoltat noi tipuri
de produse prin care oferă pe lângă protecţie şi o serie de alte avantaje, cum ar fi:
economisire, investiţii, tratament medical, cheltuieli de înmormântare, pensie pe o perioadă
determinată sau viageră, etc. astfel asiguratul poate beneficia de sume importante pe durata
vieţii, aceste tipuri de asigurări purtând denumirea de „asigurări mixte de viaţă”. Partea de
protecţie se referă la faptul că, în caz de deces, beneficiarul poliţei va încasa suma
asigurată, iar în caz de supravieţuire asiguratul va încasa suma la expirarea contractului,
după cum este specificat în contract.
În vederea clasificării asigurărilor de persoane, se pot folosi mai multe criterii, mai
importante fiind:
a) funcţie de riscul care se asigură, asigurările de persoane pot fi împărţite în
următoarele categorii:

49
 - asigurări de supravieţuire;
- asigurări de deces;
- asigurări mixte de viaţă;
- asigurări de boală;
- asigurări de accidente.
b) după scopul asigurării, asigurările de persoane pot fi clasificate în:
- asigurări de viaţă pe termen limitat;
- asigurări de viaţă pe termen nelimitat;
- asigurări mixte de viaţă cu capitalizare;
- asigurări de pensii.
Indiferent de criteriile de clasificare, există nenumărate variante ale tipurilor de
asigurări, pe care societăţile de asigurări le oferă clienţilor, şi care pot fi adaptate scopurilor
şi nevoilor fiecărui asigurat în parte.

4.2. Poliţe tradiţionale de asigurări de viaţă

Datorită nevoilor variate ale clienţilor, asigurările de viaţă se practică în prezent pe

piaţa asigurărilor în forme din ce în ce mai diverse. Dintre sutele de tipuri de asigurări de
viaţă existente cele mai reprezentative şi frecvente sunt următoarele:
 asigurarea de viaţă pe termen limitat;
 asigurarea de viaţă pe termen nelimitat;
 asigurarea mixtă de viaţă;
 asigurarea mixtă redusă;
 asigurarea tip student;
 asigurarea tip zestre;
 asigurarea tip unit-linked;
 asigurarea pentru ipotecă,
 asigurarea de rentă;
Asigurarea de viaţă pe termen limitat este una dintre cele mai simple forme, ea
încheindu-se pe o anumită perioadă de timp şi acoperind doar riscul de deces. Astfel,
asiguratul va plăti periodic o sumă de bani, denumită primă de asigurare, în schimbul
căreia o a treia persoană desemnată de asigurat, şi denumită beneficiar, va încasa suma
asigurată la decesul asiguratului. De regulă beneficiarul este soţul supravieţuitor, copiii
asiguratului, părinţii, sau uneori prietenii sau persoane care nu fac parte din familie. Cel
care decide cine este beneficiarul care va încasa suma asigurată este asiguratul.
Caracteristic acestei poliţe este faptul că suma asigurată va fi plătită numai dacă
decesul asiguratului se produce în perioada de valabilitate a contractului; dacă la expirarea
poliţei asiguratul este în viaţă asigurătorul nu are nici un fel da răspundere privind plata
sumei asigurate, nici asiguratul, nici beneficiarul nu vor primi vreo sumă de bani.
Deci, această asigurare oferă protecţie doar pentru riscul de deces şi nu presupune
economisire sau capitalizare.
Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat aceasta este asigurarea care acoperă riscul
de deces, pe o perioadă mai lungă de timp a asiguratului, respectiv până la o anumită
vârstă. Aceasta presupune ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data
pensionării, riscul de deces fiind acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul
încheierii asigurării şi atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă,
el va primi suma asigurată actualizată.
Asigurarea mixtă de viaţă este o asigurare cu capitalizare, prin intermediul căreia
este acoperit nu doar riscul de deces ci şi riscul de supravieţuire. Astfel asigurătorul va

50
plăti asiguratului sau beneficiarului, în orice condiţii, suma asigurată; dacă asiguratul este
în viaţă la expirarea poliţei, el va primi personal suma asigurată, iar dacă decedează în
perioada de asigurare, suma asigurată va reveni beneficiarului.
Contractul se încheie pe un număr de ani, cu condiţia ca asiguratul să nu
depăşească o anumită vârstă (de regulă 75 ani) la expirarea acestei perioade. Primele de
asigurare se stabilesc în funcţie de suma asigurată, care în general poate fi nelimitată.
Aceasta reprezintă un produs complex, oferind o dublă protecţie, şi având avantajul
că sumele de bani plătite de asigurat sub forma primelor de asigurare reprezintă o formă de
economisire ce va fi valorificată la expirarea contractului. De asemenea, dacă contractantul
acestei asigurări doreşte retragerea banilor, el renunţă la poliţă şi va primi de la societatea
de asigurare o sumă denumită „valoare de răscumpărare”, care creşte odată cu apropierea
termenului de expirare a poliţei.
Asigurarea mixtă redusă Acest tip de poliţă oferă posibilitatea rambursării
primelor aferente riscului de supravieţuire, rămânând la dispoziţia asigurătorului doar
prima aferentă riscului de deces. Dacă la expirarea poliţei asiguratul este în viaţă el va
primi suma asigurată, iar dacă decedează, asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare
înregistrate până la momentul decesului, la care se adaugă cota corespunzătoare participării
la profit pentru partea din rezervele matematice investite de asigurător.
Asigurarea tip student are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de
studii a copiilor, chiar în condiţiile în care intervine decesul plătitorului. Astfel, asiguratul
poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul este copilul ajuns la vârsta studiilor
universitare. Primele de asigurare sunt plătite de asigurat până la începerea studiilor,
urmând ca beneficiarul să primească rentele la vârsta specificată în contract (durata de
plată a rentelor poate să fie de 4 sau 5 ani), sau suma integral la împlinirea vârstei
specificate în contract (de regulă într-o proporţie mai mică, de 90-95%).
Asigurarea tip zestre este o asigurare tip dotă, prin care părinţii pot să ofere o sumă
de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte. Este o poliţă prin care se
oferă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate (părinte sau tutore), iar
beneficiarul (copilul) va primi suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei
anumite vârste (20, 25, 28 ani, etc). este asemănătoare poliţei tip student, diferenţa fiind
aceea că suma asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. În cazul decesului
contractantului, copilul va beneficia de sumă la termenul convenit, iar în cazul în care
intervine decesul beneficiarului, poliţa devine ca şi în cazul poliţei tip student, o poliţă de
asigurare mixtă.
Asigurarea tip unit-linked este o asigurare pe bază de investiţii, care pe lângă
protecţie oferă şi posibilitate investirii. Astfel, prima plătită de asigurat este investită în
fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care asiguratul primeşte o cotă
parte (un anumit număr de „unit”-uri). Participarea la aceste fonduri de investiţii este
condiţionată de cumpărarea unei asigurări de viaţă.
Produsul unit linked a apărut ca urmare a dorinţei de investiţie a clienţilor, alături
de nevoia de protecţie. Unit-ul asigură dreptul clientului de participare la performanţa
fondurilor financiare.
Asigurarea pentru ipotecă În cazul cumpărării unei locuinţe sau a unui teren este
necesară încheierea unei asigurări de viaţă prin care creditorul se asigură că, în caz de
deces al debitorului, va încasa sumele restante neplătite. În funcţie de modul de rambursare
a creditului există mai multe forme de ipotecă:
- ipoteca liniară, prin care debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului
într-un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei sume fixe. Debitul global care
constă în rata la care se adaugă dobânda la suma împrumutată scade anual, deoarece pentru
rata deja plătită nu se mai plăteşte dobândă. În acest caz se încheie o asigurare de deces

51
care garantează achitarea restului sumei în cazul în care debitorul decedează înainte de
rambursarea integrală a creditului.
- ipoteca pe bază de anuitate se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o
sumă anuală fixă, denumită anuitate. Spre deosebire de ipoteca liniară, suma plătită
periodic nu se micşorează. Pentru acoperirea riscului de deces, şi în acest caz se încheie o
asigurare de capital în descreştere periodică pentru caz de deces, în cadrul căreia capitalul
asigurat cunoaşte o evoluţie paralele cu cea a debitului. În caz de deces, datoria este
acoperită prin plata sumei asigurate de către asigurător. Astfel, în fiecare an se plăteşte o
sumă fixă, constituită din dobândă şi rată, în primii ani cuantumul dobânzii fiind mai mare.
- ipoteca pe bază de asigurare mixtă se practică în două tipuri de contracte:
contractul de credit şi contractul de deces.
- ipoteca în combinaţie cu o asigurare de viaţă care presupune plata în fiecare an a
primei de asigurare pentru asigurarea mixtă şi a dobânzii la creditul angajat. Această
asigurare oferă protecţia pentru riscul de deces, iar suma împrumutată rămâne pe toată
perioada derulării contractului de credit la valoarea maximă şi este rambursată integral,
dintr-o dată, prin indemnizaţia plătită în baza poliţei de asigurare.
Asigurarea de rentă prin care, asigurătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În
funcţie de perioada de plată a acesteia, se disting:
- renta cu rată fixă, caz în care indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă
asiguratul mai trăieşte sau nu. Când începe plata acestei rate fixe dacă asiguratul mai
trăieşte, ea se plăteşte un anumit număr de ani, iar dacă acesta nu mai este în viaţă, atunci
se plăteşte suma asigurată beneficiarului.
- renta viageră, caz în care, pentru primirea indemnizaţiei de rentă viageră,
asiguratul trebuie să fie în viaţă. Asigurarea este deci încheiată pe „viaţa” asiguratului. O
astfel de asigurare poate fi încheiată şi în favoarea mai multor persoane, astfel, la moartea
unuia dintre asiguraţi, renta viageră se transferă asupra vieţii celuilalt.
La fiecare dintre produsele de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări oferă şi
posibilitatea unor avantaje şi protecţii suplimentare prin plata unor prime adiţionale foarte
mici. Clauzele adiţionale se adaugă contractului de bază, şi au ca scop oferirea unor
avantaje în plus asiguraţilor contra unor sume foarte mici (cele mai frecvente sunt: clauza
de scutire de plată a primelor, clauza de creştere garantată a sumei asigurate, asigurarea
suplimentară de deces prin accident, asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă
din accident, asigurarea suplimentară de invaliditate permanentă şi deces din accident).

4.3. Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă

În cadrul acestor tipuri de asigurări principalele riscuri acoperite nu se referă la

riscul de deces, ci la acelea care creează suferinţe fizice sau de altă natură.
Astfel, sunt incluse în această categorie, următoarele:
 asigurările de sănătate;
 asigurările de accidente;
 asigurările de călătorie.

Asigurarea de sănătate7 este destinată:

- acoperirii totale sau parţiale a costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea
depăşeşte un anumit număr de zile consecutive;

7
Tănăsescu P., Şerbănescu, C., Ionescu R.., Popa M., Novac L., Asigurări comerciale
moderne, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

52
 - acoperirii costului tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări
corporale în perioada asigurată;
- acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală
Riscul de deces nu este cuprins în acest tip de asigurare
Primele de asigurare ce trebuie plătite de către asiguraţi sunt diferite pentru bărbaţi
şi pentru femei şi funcţie de categoriile ocupaţionale ale acestora (întrucât riscurile sunt
diferite).
Costurile ce pot fi acoperite prin intermediul acestui tip de asigurare sunt:
- de spitalizare;
- de convalescenţă;
- de tratament la domiciliu după externare;
- consultaţii şi diagnostic;
- indemnizaţie de maternitate;
- intervenţii chirurgicale;
- servicii private de ambulanţă;
- costuri de repatriere, etc.
Sumele asigurate pot fi plătite sub următoarele forme:
 sume fixe, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare;
 sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale;
 indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical.

Principalele forme de asigurări de sănătate sunt:

- asigurarea de sănătate pentru boli incurabile;
- asigurarea de sănătate pentru intervenţii chirurgicale;
- asigurarea de sănătate permanentă.

Asigurarea de sănătate pentru boli incurabile

Este o formă de asigurare ce poate fi practicată fie ca acoperire principală, fie ca o
clauză adiţională, în scopul compensării cheltuielilor cu tratamentul medical, sau a oferi o
protecţie în cazul apariţiei unei boli incurabile
Asiguratul va primi suma asigurată la momentul diagnosticării uneia dintre bolile
incurabile incluse pe listă. Astfel, în categoria bolilor incurabile sunt incluse: cancer,
infarct miocardic, bypass arterial coronarian, insuficienţă renală cu dializă, accident
vascular cerebral, transplant de organe vitale, invaliditate totală.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de o serie de factori , respectiv:
- frecvenţa apariţiei bolilor respective, şi care diferă între bărbaţi şi femei
(bărbaţii fiind mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce
femeile sunt mai expuse la cancer între 30-60 de ani);
- vârsta maximă de intrare şi de ieşire în şi din risc;
- dacă persoana este fumătoare sau nu;
- date statistice referitoare la cauzele deceselor;
- sistemul internaţional de clasificare a bolilor şi incidenţa acestora, conform
statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
- criterii privind definirea bolilor acoperite.
Suma asigurată poate să fie:
-o sumă plătită la momentul diagnosticării bolii şi acestea pot fi egale diferenţiate
pe tip de diagnostic;
-o sumă plătită anticipat în momentul diagnosticării şi restul în momentul
decesului.

53
 Asigurarea de sănătate pentru intervenţii chirurgicale
Această formă de asigurare poate să apară ca un produs distinct sau ca o clauză
adiţională la un produs existent, şi se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată
de asigurat sau de copii acestuia, survenită în urma unei boli sau a unui accident, în
perioada de valabilitate a asigurării.
Intervenţia chirurgicală este o operaţie chirurgicală făcută de un medic pentru a
evita o îmbolnăvire sau o agravare a stării asiguratului şi realizată în concordanţă cu
reglementările medicale profesionale.
Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică care se încadrează în limitele de
vârstă stabilite de asigurător; în cele mai multe cazuri pot fi asiguraţi în baza aceleiaşi
poliţe şi copii asiguratului. Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată
de asigurat sau copii acestuia, datorită unor boli sau a unui accident intervenite în perioada
de asigurare.
Suma asigurată va fi plătită atunci când asiguratul suportă o intervenţie
chirurgicală, aceasta fiind fixă şi stabilindu-se în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale.

Asigurarea de sănătate permanentă

Aceasta urmăreşte să protejeze persoana fizică împotriva incapacităţii de muncă
provenită din accident sau boală. Are valabilitate un anumit număr de ani şi nu poate fi
reziliată de societate chiar dacă asiguratul se imbolnăveşte.
Primele de asigurare sunt fixe
Dacă asiguratul devine incapabil de muncă, el va primi o indemnizaţie pe parcursul
menţinerii incapacităţii de muncă sau până la moartea acestuia

Asigurarea de accidente :
Este mult diferită de asigurarea de viaţă şi acoperă diverse riscuri de accidente şi nu
riscul de deces, încheindu-se pe perioade mai scurte (de obicei un an sau chiar mai puţin).
Aceasta poate fi impusă prin lege pentru anumite categorii de activităţi, prin
politica de protejare a angajaţilor unei firme a cărei activitate presupune riscuri
semnificative.
Asigurarea de accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală sau colectivă
(de grup), aceasta din urmă poate fi încheiată nominal sau pentru toţi angajaţii (ca număr
total), pe profesii, pentru toţi angajaţii indiferent de profesie, sau pentru un număr mediu
de angajaţi.
Asigurătorul va plăti sumele asigurate în cazul producerii accidentului sau al
decesului din accident al asiguratului şi/sau cheltuielile medicale necesare.
Riscurile acoperite. În general sunt incluse:
- accidente de circulaţie;
- accidente din practicarea sporturilor;
- accidente provocate de funcţionarea maşinilor, aparatelor, instalaţiilor;
- asfixiere prin emanaţie de gaze sau vapori;
- înec;
- prăbuşiri de teren, fulger, trăsnet, explozii, curentare;
- lovire, tăiere, arsuri;
- accidente produse ca urmare a acţiunii armelor;
- atac al unei alte persoane.
Riscurile excluse sunt:
- accidente produse în stare de ebrietate a asiguratului;
- intoxicaţii ca urmare a abuzului de alcool, medicamente şi droguri;
- accidente produse datorită acţiunilor proprii delictuale, imprudente, neglijenţă;

54
 - accidente prilejuite de orice formă de război, explozie atomică, contaminare,
poluare;
- sinucidere, vătămări produse de acţiunile proprii ale asiguratului.
Sumele asigurate se vor plăti de către asigurător pe baza unor investigaţii pe care le
efectuează şi a unor documente, inclusiv medicale.

Asigurarea de călătorie
Acoperă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apară în perioada unei călătorii
determinate (de obicei în străinătate), iar unele societăţi de asigurare acoperă şi riscul de
deces în această perioadă.
Trebuie specificat faptul că în contractul de asigurare îmbolnăvirea este acoperită
numai dacă nu este legată de o manifestare preexistentă a unei boli cunoscute sau
malformaţii pentru care s-au făcut tratamente prescrise de medic.
De regulă, poliţa include o detaliere a tipurilor de cheltuieli medicale ce vor fi
plătite: tratamentul prescris de medic, spitalizare şi eventuale intervenţii chirurgicale,
anestezii, radiografii, consultaţii, analize de laborator, medicamente, cheltuieli de transport
până la spital.

4.4. Poliţe de asigurare de tip unit-linked

Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine companiei

de asigurari (în consecinţă asigurătorul va investi banii cu mare prudenţă, de obicei în
depozite bancare şi obligaţiuni de stat, care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la
asigurările unit-linked riscul investiţiei aparţine contractantului, beneficiile obţinute din
investiţii depinzând de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dipoziţie de
asigurător.
Poliţele unit-linked au în structura lor următoarele componente:
Componenta de protecţie - este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen
nelimitat, pentru care plata primelor eşalonate se face până la împlinirea vârstei de
pensionare, iar pe perioada protecţiei suma asigurată (aleasă de client) este garantată de
asigurător. În cazul decesului asiguratului, beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre
suma asigurată şi valoarea contului său la momentul respectiv. Suma asigurată este
stabilită de catre client între o valoare maximă şi una minimă, în funcţie de vârsta sa şi de
prima plătită, iar valoarea contului este reprezentată de echivalentul valoric al unit-urilor
deţinute în fondurile financiare ale asigurătorului
Componenta investiţională - constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în
fondurile financiare constituite de asigurător. Aceste fonduri sunt fonduri interne, închise,
reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător
exclusiv în scopul asigurării. În mod normal, asigurătorul creează mai multe fonduri din
care asiguratul are posibilitatea să aleagă. Contractantul asigurării va avea acces la aceste
fonduri doar prin intermediul asigurărilor unit-linked, iar prima de asigurare platită va fi
destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare.
Componenta rentelor - apare doar în cazul asigurărilor unit-linked la care există
posibilitatea transformării valorii contului la expirarea contractului. Ea constă în
transformarea, la sfărşitul perioadei de plată a primelor (la vârsta pensionării), a valorii
contului contractantului în rente lunare sau pensie viageră.
Un unit reprezintă o diviziune a fondurilor financiare, asigurând clientului dreptul
de a participa la performanţa acestora. Valoarea unui unit se stabileşte săptămânal, la
momentul evaluării fondurilor, regăsindu-se în preţul de vânzare. Acest preţ este folosit

55
pentru evaluarea costului asigurării de viaţă în momentul în care clientul optează pentru
retragerea de lichidităţi sau atunci cand întrerupe contractul şi doreşte să obţină
echivalentul valoric al conţinutului său.
Plata primelor se poate face anual, semestrial, trimestrial, lunar, dar şi în orice
moment atunci cand se doreşte mărirea părţii de investiţie. Contractantul poate alege
procentul în care prima se va aloca între diferitele fonduri şi poate în orice moment să
schimbe gratuit aceste procente (cote) de alocare.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în
fondurile finaciare menţionate. Cu alte cuvinte, banii platiţi de client sub forma primelor de
asigurare sunt transformaţi în unit-uri în funcţie de acest preţ.
Trăsături ale produselor Unit-linked:
- prima de asigurare nu este fixă, clientul poate modifica oricând marimea
primelor de asigurare;
- clientul poate alege suma asigurată între un minim şi un maxim stabilite în
funcţie de vârsta asiguratului şi de valoarea primei plătite şi poate fi modificată
oricând, dar suma respectivă este garantată pe toată durata contractului;
- plata primelor de asigurare este eşalonată şi există posibilitatea modificării
frecvenţei de plată la fiecare aniversare a contractului;
- clientul poate oricând să retragă o cotă din numărul unit-urilor în contul său,
cotă exprimată ca procent sau suma fixă;
- în cazul în care clientul nu mai poate plăti primele de asigurare contractul unit-
linked se transformă într-un contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă
asigurată va fi egală cu valoarea contului contractantului la momentul încetării
plăţii primelor;
- în cazul unui contract cu sumă asigurată redusă, clientul are dreptul să facă
retrageri periodice prin reducerea contului său, reducere care se poate face sub
formă de cote procentuale sau în sumă fixă, atâta timp cât contul nu este nul;
- contractantul asigurării are dreptul, de regulă o dată pe an, să transfere unit-uri
între fondurile financiare în care se afla banii săi.
Şi în cazul asigurării de tip unit-linked, ca şi în cazul celorlalte asigurări de viaţă, se
pot adăuga clauze suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzatoare clauzelor se va
deduce lunar din contul contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.

Programe de investiţii pentru asigurările de viaţă UNIT - LINKED

Programul de Principiul investiţional Nivel de risc şi Structura
investiţie de rentabilitate portofoliului
CONSERVATOR Investiţie preponderent în Risc: scăzut Obligaţiuni: 75%
obligaţiuni de stat şi Rentabilitate: Acţiuni: 25%
corporatiste, precum şi în medie
acţiuni cotate
CLASIC O combinaţie echilibrată de Risc: mediu Obligaţiuni: 50%
acţiuni şi obligaţiuni Rentabilitate: Acţiuni: 50%
corporatiste medie
DINAMIC Invesţiţii preponderent în Risc: mediu- Obligaţiuni: 25%
acţiuni cotate ridicat Acţiuni: 75%
Rentabilitate:
medie-ridicată
PROGRESIV 100% acţiuni cotate Risc: ridicat Obligaţiuni: 0%
Rentabilitate: Acţiuni: 100%
ridicată

56
 Asigurătorul pune la dispoziţia asiguratului programe de investiţii care reprezintă
portofolii de instrumente financiare administrate de manageri profesionişti.

4.5. Calculul primelor de asigurare în asigurările de viaţă

La asigurările de viaţă, ca şi la cele de bunuri ori de răspundere civilă asigurătorul

este preocupat să asigure stabilirea rezultatelor financiare ale activităţii desfăşurate.
Angajamentele asumate de acesta pot fi onorate numai dacă primele încasate de la asiguraţi
sunt pe deplin acoperitoare. În plus primele trebuie să acopere şi cheltuielile legate de
achiziţionarea asigurărilor, încheierea contractelor, încasarea primelor, plata sumelor
asigurate etc.
La stabilirea preţului asigurărilor de viaţă şi de sănătate trebuie să se ia în
considerare ca ratele de primă să fie:
- rate de primă adecvate; Aceasta înseamnă că, pentru un grup de contracte, suma
banilor colectaţi de la asiguraţi, la care se adaugă dobînda cîştigată din investirea acestora,
trebuie să fie suficientă pentru achitarea tuturor sumelor asigurate promise şi acoperirea
cheltuielilor societaţii de asigurări.
- rate echitabile; Trebuie să se aibă în vedere riscul fiecărei persoane asigurate.
Aprecierea riscului reprezintă sarcina principală a departamentului de subscriere
(underwriting). Astfel, riscul este apreciat ca fiind standard sau sub-standard, în funcţie de
probabilitatea medie de viaţă a persoanei în cauză. Pentru risc sporit se solicită platirea
unui supliment la primă.
- ratele să nu fie excesive în comparaţie cu suma asigurată promisă.
Cel care calculează primele de asigurare într-o societate de asigurări de viaţă este
actuarul. Pe lânga această sarcină, acesta determină şi: rezervele matematice, valoarea de
răscumparare pentru produsele cu capitalizare şi valoarea intrinsecă. Tot el dezvoltă
produse noi.
Pentru stabilirea tarifelor de prime se porneşte de la datele cuprinse în tabelele de
primă. Tabelele de primă se calculează pe baza statisticilor demografice, în principal a
tabelelor de mortalitate. Matematica asigurărilor de viaţă operează cu probabilităţile de
supravieţuire şi de deces. În cazul asigurărilor de persoane, altele decît cele de viaţă, se
folosesc şi alte date statistice, precum: morbiditatea, frecvenţa accidentelor, tipul de
activitate etc.
Deoarece durata medie de viaţă diferă destul de mult între barbaţi şi femei, în multe
ţări se aplică prime de asigurare diferite pentru persoane de sex opus avînd aceeaşi vârstă.
Pornind tot de la gradul diferit de risc pe care îl prezintă fumătorii şi nefumătorii la boli şi
la deces, şi pentru ei se poate aplica o discriminare la calcularea primelor.
Tabelele de mortalitate indică numărul de persoane încă în viaţă şi probabilitatea
de deces. Punctul de plecare îl constituie un grup determinat de persoane (100,000) născute
într-un an anume. În continuare, pe baza datelor statistice, se înregistrează numarul de
decese pe fiecare vîrstă în parte.
Tabelele de mortalitate nu ţin cont de catastrofe naturale, razboaie etc., care nu
influenţează mortalitatea naturală.
Principalii indicatori ai tabelelor de mortalitate:
 Numărul supravieţuitorilor de vârstă x arată câte personae dintr-o generaţie
ipotetică de 100000 născuţi-vii mai sunt în viaţă la împlinirea vârstei x ani şi se notează cu
I(x).

57
  Numărul decedaţilor între vârstele x şi x+1 ani arată câţi din supravieţuitori vârstei
x mor înainte de a împlini vârsta x+1 ani, adică în cursul anului considerat, şi se notează cu
d(x).
 Probabilitatea de moarte între vârstele x şi x+1 ani arată riscul la care este supusă
o persoană, care a împlinit vârsta de x ani, să înceteze din viaţă înainte de a împlini x+1 ani
şi se notează cu q(x).
 Probabilitatea de supravieţuire între vârstele de x şi x+1 ani arată şansele pe care
le are o persoană, care a împlinit x ani, să fie în viaţă la împlinirea vârstei de x+1 ani şi se
notează cu p(x).
 Numărul mediu al supravieţuitorilor în intervalul de vârstă x la x+1 şi se notează
cu Im(x).
 Speranţa de viaţă la vârsta x indică numărul mediu de ani rămaşi de trăit pentru o
persoană care supravieţuieşte vârstei x şi se determină prin însumarea numărului mediu de
supravieţuitori Im(x) de vârsta x până la vârsta maximă din tabelă şi împărţirea rezultatului
acestei adunări la numărul supravieţuitorilor vârstei x, se notează cu E(x).
Im ( X )  Im ( X 1)  ........  Im
E ( x)  ,
IX
în care ϖ- vârsta la care moare ultimul reprezentant al generaţiei iniţiale de 100000
de născuţi-vii.
 Speranţa de viaţă la naştere, denumită şi „durata medie de viaţă”, indică numărul
mediu de ani pe care poate să-i trăiască un nou născut în condiţiile intensităţii mortalităţii
pe vârste din perioada de referinţă a tabelei de mortalitate şi se notează cu E0(x).
O particularitate a asigurării de viaţă o constituie perioada îndelungată – de 5-15
ani sau mai mulţi ani – pentru care se încheie. În perioada respectivă, asiguratul plăteşte
prime de asigurare, iar asigurătorul se angajează să achite suma asigurată în caz de deces al
asiguratului sau la expirarea asigurării, în caz de supravieţuire a acestuia. Pentru a-şi putea
onora obligaţiile asumate, asigurătorul îşi creează pe seama primelor încasate, un anumit
fond care, menţinut în circuitul economic, produce venit.
Venitul produs de fondul astfel constituit se ia în calcul atunci când se stabileşte
mărimea primei de asigurare. Venitul realizat de asigurător depinde de mărimea sumelor
vărsate în fond, de durata păstrării acestora în circuitul economic şi de modul de
fructificare.
Astfel, venitul depus spre fructificare la o instituţie de credit se calculează cu
dobândă compusă. Dacă notăm cu „i” rata dobânzii acordată de instituţia de credit, atunci
depunerea iniţială a asigurătorului în sumă de 1 leu, la sfârşitul primului an devine 1+i, la
sfârşitul celui de-al doilea an devine (1+i )2, etc. prin urmare dacă avem o sumă de bani
depusă spre fructificare pe care o notăm cu S0, după n ani, se determină cu ajutorul
formulei S0×i şi devine: Sn = S0(1+i)n, dacă notăm 1+i=u, obţinem: Sn= S0×un care se mai
numeşte şi formulă de fructificare. Factorul un se găseşte calculat în tabele financiare
pentru diferite procente.
Ce sumă ar trebui depusă astăzi spre fructificare cu o anumită rată a dobânzii,
pentru ca peste un număr de ani, aceasta să atingă nivelul dorit de noi? În acest scop se
aplică formula de mai jos, dedusă din formula fructificării banilor cu dobândă compusă:
1
S0=Sn(1+i)n, dacă notăm: v  , formula de fructificare devine: S0=Sn×vn, în care vn –
1 i
valoarea actuală a unei funcţii monetare optenabile după n ani, în condiţiile unei rate
determinabile a dobânzii.
Pentru orice persoană care a încheiat o asigurare pe termen mediu sau lung, riscul
de deces creşte pe măsura avansării în vârstă, de aceea, societatea trebuie să perceapă în

58
fiecare an o primă de asigurare mai mare. Aceasta se numeşte primă de risc şi reflectă
riscul asumat de-a lungul fiecarui an de asigurare.
Acest lucru nu este convenabil pentru asigurat şi este dificil pentru asigurător. De
aceea, actuarul calculează o primă anuală nivelată, care se situează între valorile extreme
ale primei de risc. Astfel, într-un contract pe termen mediu sau lung, asigurătorul încasează
în primii ani o primă mai mare decât cea de risc, ajungând ca în ultimii ani de încasări să
primească o primă inferioară celei de risc.
Primele nete iau în calcul:
 probabilitatea de producere a evenimentului asigurat;
 vârsta şi sexul persoanei asigurate (eventual dacă persoana fumează sau nu);
 valoarea actuală a primelor;
 valoarea actuală a sumei asigurate;
 dobanda tehnică;
 profitabilitatea societaţii de asigurări.
Pentru a lua în calcul şi cheltuielile asigurătorului, la prima netă se adaugă un
supliment (adaos) de primă. Prima astfel obţinută, pe care o plateşte contractantul, se
numeşte primă brută.
Prima brută = Prima netă + Suplimentul de primă (adios de primă)
Suplimentul de primă cuprinde urmatoarele elemente:
- cheltuielile de achiziţie, care se fac la încheierea contractului (salariile şi/sau
comisioanele agenţilor de vânzări, examinarea medicală a clienţilor, alte cheltuieli de
evaluare a riscului etc.)
- cheltuieli de reclamă, publicitate, tiparituri, calculate ca procent din primele de
asigurare;
- cheltuieli de automatizare;
- cheltuieli de încasare a primei de asigurare şi gestionare, care se stabilesc ca
procent din prima netă, cheltuielile cu comisioanele de reânnoire a poliţelor;
- cheltuielile administrative şi gospodareşti ale asigurătorului (chirie, întreţinere,
telefon, cheltuieli de reprezentare etc), care se eşalonează pe toată perioada de valabilitate
a asigurării.
În anumite situaţii, asigurătorul poate aplica reduceri asupra primelor brute de
asigurare (la care se adaugă şi primele suplimentare pentru clauzele adiţionale). Se pot
acorda reduceri:
 de frecvenţă- atunci când plata primelor se face la intervale mai mari de
timp. Aceste reduceri se justifică prin faptul ca asigurătorul încasează în avans şi investeşte
o sumă mai mare şi prin acela că înregistrează cheltuieli mai mici legate de colectarea
ratelor de primă.
 de mărime- care se acordă la poliţe ale căror prime anuale depăşesc un
anumit nivel stabilit de asigurător.
Rezerva matematică
Este specifică asigurărilor de viaţă şi reprezintă o parte din primele de
asigurare, pe care societatea o constituie ca rezervă pentru a putea plăti sumele asigurate
indiferent de momentul în care se produce evenimentul asigurat.
Scopul acesteia este acoperirea tuturor solicitărilor privind plata sumelor asigurate
ce trebuie plătite beneficiarilor pentru persoanele care decedează într-un an.
Pentru calcularea rezervei matematice, metoda cea mai frecvent folosită este
metoda Zillmer.
Rezerva Zillmer= valoarea actualizată a sumelor asigurate viitoare – valoarea
actualizată a primelor viitoare

59
 Dacă asiguratul doreşte întreruperea contractului înainte de expirare, atunci are
dreptul să i se ramburseze o anumită sumă- valoarea de răscumpărare. Aceasta se
calculează ca procent aplicat la rezerva matematică.
În primii ani de valabilitate a poliţei, valoarea de răscumpărare este redusă sau
egală cu zero, datorită faptului ca cea mai mare parte a primei este destinată cheltuielilor
societăţii de asigurări.
Pentru a-şi putea onora obligaţiile asumate, asigurătorul creează un fond din
primele încasate, care va fi investit mai departe creând un venit suplimentar, sub formă de
dobândă.
Dobânda reprezintă preţul plătit de societatea de asigurări asiguratului pentru
utilizarea banilor din primele de asigurare. Ea este sinonimă cu veniturile provenite din
investiţii financiare.
Deoarece societatea de asigurări nu poate cunoaşte cu exactitate dobânda ce se va
obţine din banii investiţi de-a lungul timpului, este necesar să anticipeze o rată pe baza
situaţiei economice şi a posibilitaţilor de investire. Aceasta poarta denumirea de rată
tehnică a dobânzii.
Rata tehnică a dobânzii este minimum garantat de asigurători, nivelul ei putând fi
depăşit. Chiar dacă rata reală a dobânzii scade sub rata tehnică, asigurătorul va trebui totuşi
să îşi onoreze promisiunea.
Valoarea poliţei creşte în fiecare an cu cota de participare la profit corespunzatoare
dobânzii obţinute de asigurător din investirea rezervelor matematice.

60
 CAPITOLUL V

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă

Asigurările de răspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de un

asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asigurătorul este răspunzător din punct de
vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă domeniul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau o organizaţie, care se presupune că este vinovată de
producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare.
Răspunderea civilă legală presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
- dovada existenţei unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul
adus terţei persoane;
- constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de „răspundere civilă legală” este foarte important, pentru că societăţile
care încheie asigurări de răspundere civilă sunt obligate să despăgubească în numele
asiguratului numai dacă acesta este răspunzător legal să plătească daune unei terţe părţi.
Răspunderea civilă legală apare doar în urma producerii unor prejudicii sancţionate prin
lege.
Astfel, asigurarea de răspundere civilă este „acea asigurare prin intermediul căreia
se acoperă toate sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să le plătească pentru
pagubele materiale sau vătămările corporale produse de el unui terţ”.
Termenii esenţiali ce apar în cadrul asigurării de răspundere civilă sunt:
- asigurat – orice persoană fizică sau juridică;
- terţ – orice persoană fizică sau juridică alta decât asiguratul;
- eveniment asigurat –prin care se înţelege: avarierea sau distrugerea unor bunuri
care nu aparţin asiguratului sau care nu sunt în sarcina ori sub controlul asiguratului,
produse în perioada de valabilitate a poliţei; precum şi vătămarea corporală sau decesul
oricărei persoane, produse în perioada de valabilitate a poliţei.
Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de
societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la bunuri.
În cazul persoanelor juridice cuantumul acestei sume se determină în funcţie de
cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice se
poate aplica una din următoarele metode:
- metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;
- metoda evaluării averii personale prezente;
- metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare corporală
sau pentru deces.
Soluţionarea daunelor care decurg din răspunderea civilă depinde mai mult de lege
decât de termenii contractuali ai poliţei de asigurare, întrucât legile privind răspunderea
civilă există separat de termenii poliţei de asigurare. Contractele de asigurare de
răspundere civilă îl protejează pe deţinătorul de poliţă împotriva consecinţelor financiare
ale legilor care reglementează răspunderea civilă.

61
 În orice daună apărută la asigurările de răspundere civilă, inspectorul de daune
trebuie să stabilească:
- acoperirea;
- răspunderea;
- prejudiciul suferit;
- valoarea despăgubirii;
Prin asigurarea de răspundere civilă, va fi acoperit orice tip de vătămare corporală
sau pagubă materială pentru care asiguratul este răspunzător, cu excepţia situaţiilor
prezentate ca excluderi. După stabilirea acoperirii, inspectorul de daună trebuie să evalueze
răspunderea legală şi mărimea pagubelor, astfel este esenţial un proces de investigare în
vederea răspunderii legale.
Înainte de a stabili valoarea despăgubirilor, inspectorii de daună trebuie să
determine mărimea pagubelor produse, acesta bazându-se pe informaţiile furnizate de
experţi , cu privire la mărimea daunelor produse, respectiv de medici, pentru vătămările
corporale, de evaluatori, antreprenori, sau de unităţi de reparaţii pentru pagube la bunuri,
sau de contabili şi economişti pentru pierderile financiare.
Pentru cazurile de vătămări corporale, elementele de daună pentru care legea
impune plata unei despăgubiri se referă la cheltuielile medicale deja efectuate precum şi de
cele estimate pentru perioada următoare; de asemenea la pierderile de venit pe perioada în
care reclamantul a fost în incapacitate de muncă.
Despăgubirile pentru cheltuieli medicale şi pentru pierderi de venit sunt denumite
despăgubiri de ordin special. În plus faţă de aceste despăgubiri de ordin special,
reclamanţii pot solicita anumite despăgubiri de ordin general. Acestea sunt practic,
compensaţii care se acordă pentru suferinţa fizică şi pentru consecinţele producerii unui
eveniment. Toate daunele de ordin special şi general sunt denumite daune compensatorii.
Contractul de asigurare de răspundere civilă este format, în general, din: condiţiile
generale privind asigurarea de răspundere civilă, condiţiile specifice fiecărui tip de poliţă,
cererea de asigurare, dovada efectuării plăţii primei de asigurare, poliţa de asigurare şi alte
documente semnate de asigurat şi asigurător.

5.2. Tipuri de asigurări de răspundere civilă

Asigurările de răspundere civilă cuprind o gamă diversă de acoperiri, în continuă

extindere, datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor umane şi datorită
răspunderilor tot mai mari pe care le au faţă de terţi atât persoanele juridice cât şi
persoanele fizice.
Cele mai frecvente tipuri de asigurări de răspundere sunt:
 răspunderea angajatorului;
 răspunderea producătorului şi a contractanţilor;
 răspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale;
 răspunderea proprietarului;
 răspunderea chiriaşului;
 răspunderea proprietarilor de magazine;
 răspunderea autorităţii publice;
 asigurarea de răspundere a proprietarilor unor bunuri;
 răspunderea unor categorii de sportivi;
 răspunderea pentru poluarea mediului înconjurător;
 răspunderea civilă auto, răspunderea bicicliştilor;
 răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie;

62
  răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă;
 răspunderea persoanelor fizice (asigurare de răspundere personală);
 asigurarea pentru cheltuieli de judecată;
 răspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori –
care acoperă răspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale angajaţilor lor, precum şi
pentru medici, chirurgi, stomatologi – care acoperă daunele provocate pacienţilor din
aceleaşi motive;
 asigurarea de răspundere a directorilor şi funcţionarilor;
Asigurarea de răspundere a angajatorului oferă protecţie pentru asiguraţi în
legătură cu pierderile, cheltuielile de stabilire a despăgubirilor legate de răniri, îmbolnăviri
determinate de neglijenţa angajatorului. Terţa parte este angajatul sau un fost angajat care
suferă o vătămare corporală sau o îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor
sau omisiunilor angajatorului. În multe ţări, asigurarea de răspundere a angajatorului este
obligatorie.
Asigurarea de răspundere a producătorului este practică datorită faptului că toţi cei
care vând o marfă au o răspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea
ei se pot produce vătămări corporale, îmbolnăvire, deces sau rănire, pierderi sau prejudicii
materiale. În ţările dezvoltate reglementările sunt puternic protective pentru consumatori,
iar limitele răspunderilor sunt ridicate. În Marea Britanie această răspundere există chiar
dacă mărfurile se vând în altă ţară, iar în Statele Unite ale Americii răspunderile se ridică la
sume uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor.
Asigurarea de răspundere a directorilor este o formă de protecţie specializată care
acoperă răspunderea directorilor şi membrilor consiliilor de administraţie pentru erori şi
neglijenţă în conducerea unei companii. De asemenea, poate fi acoperită, printr-o poliţă
asemănătoare, şi răspunderea altor categorii de personal. Asigurătorii elaborează condiţii
specifice fiecărui client, funcţie de nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de
răspundere, şi altele. Poliţa oferă acoperire şi pentru cheltuielile cu avocaţii pentru apărarea
în proces şi compensaţiile financiare pe care directorul sau funcţionarul ar trebui să le
plătească.
Răspunderea civilă auto se referă la responsabilitatea legală legată de vătămarea
corporală sau de distrugerea proprietăţii ca urmare a deţinerii, întreţinerii şi folosirii unui
autovehicul. Aceasta îmbracă două forme: asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie
şi asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu
valabilitate numai în afara teritoriului României.
Asigurarea de răspunderea civilă faţă de terţi în asigurarea de aviaţie. Ca regulă
generală, răspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui aparat de zbor se
determină în funcţie de legislaţia existenţi în statul în care s-a produs accidentul sau în cel
care are cea mai mare legătură cu accidentul produs, cu excepţia cazului în care există
tratate de colaborare internaţionale care reglementează acest aspect.
Asigurarea de răspundere civilă de aviaţie oferă deţinătorului de poliţă de asigurare
protecţia împotriva reclamanţilor care au suferit vătămări corporale sau daune (respectiv
vătămări sau pagube provocate: echipajului, pasagerilor, alte persoane decât pasagerii,
administratori de hangare, bunuri diverse).
Asigurarea de răspunderea faţă de terţi în asigurarea maritimă. În cadrul acestui
tip de asigurare sunt cuprinse: răspunderea pentru vătămarea, îmbolnăvirea sau decesul
membrilor echipajului, muncitorilor portuari, pasagerilor sau altor persoane aflate la bord,
personalului care nu se află la bordul navei; răspunderea pentru avarierea altor nave, bunuri
existente pe alte nave, inclusiv a încărcăturii acestora, a podurilor, docurilor, ecluzelor
navigabile şi a altor structuri; răspunderea civilă pentru prejudiciile produse de poluare.

63
 Asigurarea privind răspunderea publică constă în rambursarea unor sume necesare
asiguratului pentru compensarea unui terţ, în calitate de public, în cazul vătămării
corporale sau pagubelor materiale provocate de neglijenţa sa sau a angajaţilor săi. Astfel de
răspunderi pot proveni din: duşumele alunecoase, defecte ale scărilor, lifturilor sau scărilor
rulante, vitrine, mărfuri care cad de pe rafturi sau din vitrine, uşi-capcană, parcuri, muzee,
etc.
Asigurarea de răspundere personală este necesară datorită faptului că orice
persoană fizică are obligaţia de a nu cauza nici un fel de vătămări corporale terţilor sau
pagube proprietăţilor lor. Astfel, persoanele fizice răspund faţă de terţi prin activitatea
zilnică pe care o desfăşoară şi care implică o anumită răspundere (sport, plimbatul
animalelor, etc). poliţele se pot încheia şi pentru răspunderea familiei.
Asigurarea pentru cheltuieli de judecată. Aceasta nu este o asigurare de răspundere
în adevăratul înţeles al termenului, dar este importantă deoarece este totuşi legată de
răspunderea faţă de terţi. Aceasta include acţiunile duse de clienţii şi angajaţii asiguratului
sau de vecinii acestuia.
Asigurarea de răspundere profesională are ca scop despăgubirea celor ce suportă
diverse pagube materiale sau financiare din vina anumitor profesionişti, apărând ca o
necesitate impusă de implicaţiile practicării anumitor profesii care pot produce altora
pagube provocate din neglijenţă în exercitarea profesiei. În această categorie se încadrează
profesiile care oferă consultanţă sau prestează un serviciu specializat, cum ar fi:
constructorii, arhitecţii, avocaţii, contabilii, economiştii, medicii, consultanţii şi în general,
orice profesie sau meserie care presupune o mare răspundere. Prin activitatea desfăşurată,
aceste categorii de persoane pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă
proprie să aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau unor terţi.

5.3. Asigurarea de răspundere civilă obligatorie pentru accidente auto

Existenţa asigurărilor de răspundere civilă permite acoperirea unor prejudicii – fie

ele pagube sau vătămări corporale – produse de asigurat unor terţe persoane, denumite
generic terţi păgubiţi.
Prin legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurarea de
răspundere civilă este obligatorie. Motivaţia instituirii obligativităţii pentru asigurarea de
răspundere civilă auto este legată de creştere într-un ritm accelerat a numărului
autovehiculelor care circulă pe drumurile publice, de sporirea pagubelor sau vătămărilor
corporale produse prin accidentele de circulaţie.
Obligativitatea încheierii asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse
din accidente de autovehicule (RCA) o toate persoanele fizice şi juridice care deţin
autovehicule înmatriculate în România şi autorizate să circule pe drumurile publice.
Asigurarea de răspundere civilă cu valabilitate transfrontalieră era realizată până în
anul 2006 prin intermediul unei poliţe separate de asigurare şi anume asigurarea de
răspundere civilă pentru accidente auto cu valabilitate transfrontalieră tip Cartea Verde.
Începând cu anul 2007 au fost aduse modificări importante acestei categorii de
asigurare, în ideea apropierii de tehnicile practicate în Uniunea Europeană. În esenţă, poliţa
de asigurare de răspundere civilă are atât valabilitate(acoperire) internă cât şi
internaţională.
La încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse
din accidente de autovehicule, asigurătorul emite următoarele documente care atestă
existenţa asigurării de tip RCA cu valabilitate internă şi transfrontalieră:

64
  Poliţa RCA (RCA – abrevierea pentru asigurarea obligatorie de răspundere
civilă pentru accidente auto
 Vigneta – partea detaşabilă a poliţei RCA, aplicată la vedere pe
autovehicul, care atestă existenţa poliţei RCA pentru autovehicului
respectiv
 Cartea Verde
Asigurătorii RCA sunt obligaţi să transmită în baza naţională de date, prin sistem
informatic, utilizând un mediu de comunicare electronică, toate informaţiile privind
încheierea asigurării obligatorii RCA, data de încetare a valabilităţii sau de reziliere a
contractului de asigurare, precum şi informaţii cu privire la producerea unor evenimente pe
parcursul derulării asigurării.
Suma asigurată, în cazul asigurării obligatorii RCA, este reprezentată de limita
maximă a despăgubirii care poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile provocate în
unul şi acelaşi accident, atât pentru pagube materiale directe sau indirecte, cât şi pentru
vătămări corporale sau dcese, inclusiv prejudicii fără caracter patrimonial.
Prima de asigurare - se diferenţiază pe categorii de autovehicule şi pe categorii de
asiguraţi – persoane fizice sau juridice – în funcţie de frecvenţa şi intensitatea producerii
unor accidente şi de urmările lor.
Pentru autovehiculele înmatriculate în străinătate care nu posedă documente de
asigurare internaţionale valabile şi în România, primele de asigurare sunt stabilite separat.
Pentru transportatorii internaţionali, având în vedere faptul că riscul se produce
transfrontalier, reclamând plata unor despăgubiri în valută, tarifele de primă RCA se
stabilesc separat şi au cuantumuri mai mari decât în cazul altor asiguraţi RCA.
Asigurătorii practică pentru fiecare categorie de asiguraţi, persoane fizice şi
juridice, un nivel de bază al primei de asigurare şi plecând de la el, aplică reduceri sau
majorări în funcţie de riscul ataşat diferitelor categorii de asiguraţi.
Asigurătorii pot aplica reduceri în raport cu situaţia specială în care se află unii
asiguraţii, astfel:
- pensionarii beneficiază de o reducere a tarifelor de primă de 20% în raport cu
nivelul de bază;
- persoanele cu deficienţe locomotorii, care au în proprietate sau în folosinţă vehicule
adaptate infirmităţii lor beneficiază de o reducere de 20% în raport cu nivelul de
bază;
- pentru persoanele juridice se pot acorda reduceri între 5-25%, în funcţie de numărul
de autovehicule din parcul auto al asiguratului;
- reduceri se pot aplica persoanelor fizice şi juridice pentru plata anticipată şi
integrală a primelor de asigurare (de obicei 10%) sau pentru reînnoirea poliţei la
acelaşi asigurător (reducerea este de 5%);
Reducerile cumulate nu pot depăşi 50% din nivelul tarifelor de bază.
Asigurarea obligatorie RCA se încheie pe perioade determinate, astfel:
a) anual sau semestrial pentru autovehiculele înmatriculate sau înregistrate, după
caz;
b) pe perioada de valabilitate a autorizaţiei provizorii de circulaţie, pentru
autovehiculele înregistrate provizoriu;
c) pe perioada înmatriculării temporare, dar nu mai mult de 12 luni;
Răspunderea asigurătorului
Începe:
a) din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentelor de asigurare
dar nu mai devreme de date intrării în vigoare a asigurării înscrisă în document, pentru

65
cazul în care prima se plăteşte cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a perioadei de
asigurare anterioare;
b) după 48 de ore de la expirarea zilei în care s-a plătit prima de asigurare şi s-au
eliberat documentele de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie
RCA valabilă în momentul plătii;
c) din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentelor de
asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizaţiei provizorii de
circulaţie a autovehiculului, acolo unde este cazul.
Încetează:- la ora 24 a ultimei zile de valabilitate înscrise în documentul de
asigurare pentru care s-a plătit prima de asigurare datorată, sau, anterior acestei date, în
momentul radierii autovehiculului.
Asigurătorii autorizaţi de autoritatea de supraveghere a activităţii de asigurare şi
reasigurare să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube cauzate
prin accidente de autovehicule acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii
răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule,
precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
În limitele menţionate mai sus, despăgubirile se acordă în formă bănească pentru:
a) vătămări corporale sau deces;
b) pagube materiale;
c) pagube ca urmare a lipsei de folosinţă a autovehiculului avariat;
d) cheltuieli făcute de asigurat în procesul civil în legătură cu pretenţiile formulate
de terţi.
De asemenea, se plătesc despăgubiri indiferent de locul în care a fost produs
accidentul de autovehicul – atât în timpul deplasării cât şi în timpul staţionării pentru
pagube produse de existenţa sau funcţionarea dispozitivelor sau instalaţiilor montate pe
autovehicule, precum şi pentru pagube cauzate de remorci, semiremorci ori ataşe, dar
numai atât timp cât acestea sunt ataşate la un vehicul asigurat.

66
 CAPITOLUL VI

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE

6.1. Conceptul de eficienţă în domeniul activităţii de asigurare

Ca noţiune complexă, eficienţa economică exprimă rezultatele obţinute de o unitate

economică, privite prin prisma eforturilor depuse într-o anumită perioadă de timp.
Evaluarea performanţelor unei societăţi de asigurare şi exprimarea eficienţei
activităţii desfăşurate de acestea trebuie să aibă în vedere atât rezultatele financiare
obţinute, raportul dintre efectul înregistrat şi efortul depus pentru obţinerea acestui efect,
dar şi evaluarea succesului asigurătorului în direcţia satisfacerii nevoilor clienţilor săi.
Eficienţa activităţii de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de
vedere al intereselor asigurătorului, care îşi conduce activitatea pe baza principiului
gestiunii financiare, cât şi din punctul de vedere al intereselor asiguraţilor.
Pentru asigurat:
- Efectul obţinut ca urmare a activităţii de asigurare este reprezentat de
despăgubirile pe care asigurătorul le acordă;
- Efortul depus de asigurat constă în plata primelor de asigurare;
- eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât despăgubirile primite la
producerea riscului asigurat sunt mai ridicate, iar primele de asigurare mai mici. De
asemenea, cu cât s-a scurs mai puţin timp de la intrarea în vigoare a contractului de
asigurare până la plata despăgubirii, cu atât este mai eficientă activitatea de asigurare.
Pentru asigurător:
- Efectul este dat de rezultatele financiare proprii pe care le obţine şi care îi
garantează funcţionarea în continuare în condiţii de maximă securitate;
- Efortul asigurătorului constă în organizarea, conducerea şi gestionarea în bune
condiţii a fondurilor constituite şi/sau plasate în diverse operaţiuni financiare;
- activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata
indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi
gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.
La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără a
cunoaşte cu exactitate mărimea daunelor care se vor produce, dispunând doar de estimaţii
ale acestora, calculate pe baza teoriei probabilităţilor.
Calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de produs,
bazându-se pe calcule actuariale. Fondurile specifice create de societatea de asigurare
trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de
administrare. Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al
societăţii de asigurare.
Un prim pas în analizarea şi stabilirea gradului de eficienţă al activităţii în
domeniul asigurărilor îl constituie studierea rezultatelor financiare, pe care societatea de
asigurare reuşeşte să îl stabilească, în urma politicii economico-financiare pe care o
practică.
O societate de asigurare îşi poate desfăşura activitatea doar în măsura în care
aceasta este eficientă, în măsura în care din primele de asigurare încasate reuşeşte să-şi
formeze un fond de asigurare care să-i permită acoperirea cheltuielilor pe care le are de
efectuat.

67
 Raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv a societăţilor de
asigurări este obţinerea unui profit, deci acoperirea din veniturile obţinute a cheltuielilor
efectuate şi obţinerea unui surplus.
În analiza eficienţei asigurărilor este necesar să avem în vedere faptul că în acest
domeniu se întâlneşte un fenomen original-unic în activitatea economică şi anume
inversarea ciclului de producţie, asigurătorul “vinde” înainte de a fi “produs”, deci
înainte de a cunoaşte “costul produsului vândut”.
Creşterea eficienţei activităţii de asigurare, indiferent de forma juridică, ramura de
activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de cuprindere sau raporturile ce se
stabilesc între asigurător şi asigurat, este dependentă de: mărimea veniturilor şi nivelul
cheltuielilor aferente.
Veniturile: au ca bază de constituire primele încasate aferente asigurărilor realizate
şi a sumelor încasate din alte operaţiuni specifice. În timp ce sumele încasate din alte
operaţiuni depind de piaţa financiară şi de cerinţele acesteia, volumul total al primelor
încasate este dependent şi determinat de cererea de asigurări. În general, societăţile de
asigurări au în vedere ca prima medie pentru un risc asigurat să fie redusă, astfel încât prin
aceasta să influenţeze creşterea cererii de asigurare, a numărului de asigurări şi obiecte
asigurate şi implicit, să se realizeze pe această cale o dispersie a riscului şi o reducere
relativă a nivelului despăgubirilor.
Cheltuielile: Cheltuielile aferente operaţiunilor de asigurare, atât directe
(despăgubiri şi efortul de constituire şi gestionare a fondului de asigurare), cât şi indirecte
(acţiuni diverse, publicitate, reclame), sunt în atenţia asigurătorilor.
În primul rând, având în vedere că plăţile pentru despăgubiri ocupă locul prioritar
(ca pondere) în totalul cheltuielilor, în mare măsură creşterea exagerată, dincolo de limita
obiectivă, ar reprezenta o acţiune anormală şi riscantă, deoarece despăgubirea este efectul
final al întregii operaţiuni al activităţii de asigurare. Limita obiectivă în care trebuie să se
încadreze o despăgubire este nivelul real al pagubei produsă de un fenomen asigurat, fără a
se lua în considerare şi influenţele nefavorabile datorate caracterului subiectiv pe care îl au
acţiunile întreprinse sau neîntreprinse. În unele situaţii însă despăgubirea este superioară
limitei obiective acceptate în principal datorită caracterului subiectiv în stabilirea nivelului
pagubei şi a realităţii acţiunii fenomenului asigurat.
Activitatea de asigurare trebuie să fie astfel organizată încât asigurătorul să-şi
poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a fondului de asigurare, plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit.

6.2. Criterii şi indicatori privind aprecierea eficienţei activităţii de asigurare

Pentru a putea face o apreciere obiectivă a eficienţei activităţii de asigurare, se

apelează la un sistem adecvat de indicatori.
Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru aprecierea eficienţei activităţii de
asigurare este necesar să fie făcută în funcţie de o serie de criterii, cum sunt:
 obiectivele concrete care se urmăresc;
 nivelul macro sau micro la care se urmează să fie efectuată aprecierea
activităţii;
 modul de reglementare juridică a asigurărilor care se aplică;
 ramura de asigurare despre care este vorba.
Fiecare dintre indicatorii utilizaţi scoate în evidenţă anumite laturi ale activităţii
de asigurare. Nu se poate face o ierarhizare în utilizarea acestor indicatori şi nici nu se
poate afirma că unul dintre ei ar avea vreo importanţă mai mare decât altul.

68
 Cei mai importanţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori sunt:

Rata daunei - este unul din indicatorii utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor
financiare obţinute de un asigurător. Ea arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele
asigurate, plătite de asigurător, faţă de primele de asigurare încasate.
Formula de calcul a ratei daunei (Rd) este:
D
Rd   100 , unde:
P
D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător
P – totalul primelor de asigurare încasate de asigurător
Rata daunei se exprimă în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare de 100%.
Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară
este mai favorabilă pentru asigurător.
Indicatorul rata daunei are relevanţă numai în cazul asigurărilor de bunuri şi al
asigurărilor de răspundere civilă , nu şi în cazul asigurărilor de viaţă; în acest ultim caz
nu se poate vorbi de daune ci de despăgubiri. Atunci când se realizează evenimentul
asigurat, asigurătorul plăteşte asiguratului indemnizaţia sau suma asigurată pentru care
s-a încheiat poliţa şi nu o despăgubire.

Costul relativ al activităţii de asigurare- se obţine prin raportarea totalului

cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare, la totalul încasărilor obţinute din
primele de asigurare şi din alte surse.
C
Formula de calcul este: Ca   100 , unde:
V
Ca – costul relativ al activităţii;
C – totalul cheltuielilor efectuate de asigurător;
V – totalul primelor de asigurare şi a altor venituri încasate
Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din
activitatea de asigurare.
Costul relativ al activităţii este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri când
este mai mare. Când costul relativ al activităţii este mai mare, în perioada respectivă,
asigurătorul n-a reuşit să acopere, cu încasările din primele de asigurare şi din alte
venituri, cheltuielile totale pe care le-a efectuat.
O societate de asigurări care înregistrează un cost relativ mai mic decât costul
relativ mediu din ramura asigurărilor îşi poate permite sa aibă o rata a daunei mai mare
decât media de pe ramura, deoarece ea va înregistra profit, ca rezultat al minimizări
celorlalte costuri ale activitatii de asigurare. Se utilizează alături de aceşti doi indicatori şi
o rată combinată.

Rata combinată se determină ca o sumă:

D C
Rc  + , unde Rc – rata combinată,
P P
Daca Rc < 100% ,atunci societatea de asigurări obţine un profit din activitatea
desfăşurată.

Rata venitului net- se utilizează pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare

finale obţinute de o societate de asigurări.

69
 Se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor
înregistrate într-o anumită perioadă, la totalul veniturilor. Formula de calcul este:
(P  C)
RVn   100
P
Aceasta relaţie se mai poate scrie:
 C
RVn  1    100  1  C a  100  100  C a
 P
În cazul în care societatea de asigurare obţine venituri şi din alte activităţi, atunci
rata venitului net se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul
cheltuielilor la totalul veniturilor, respectiv:
V  Ct
RVn  t  100
Vt
unde: Vt- venituri totale;
Ct- cheltuieli totale.
Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului (netto) din fiecare
100 de lei, de dolari etc. prime încasate.

Cheltuieli la 1 leu, la 1 dolar etc. venit net se utilizează pentru aprecierea

rezultatelor financiare finale; se calculează raportând diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi
totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an, la
diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor.
CD
Formula de calcul este: C1leu( dolar )Vn 
PC
Indicatorul exprimă cheltuielile înregistrate de asigurător pentru obţinerea unei
unităţi monetare la venit net sau cât a cheltuit asigurătorul pentru a obţine o unitate de venit
net.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă
pentru asigurător.
Analiza indicatorilor pezentaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii de
asigurări cât şi pentru fiecare ramura de asigurări. Concluziile analizei trebuie să indice
cauzele şi măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai bune în viitor.

Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al

asigurărilor facultative este compus din următorii indicatori:
 gradul de cuprindere în asigurare;
 numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;
 suma medie asigurată pe contract;
 prima medie încasată pe un contract;
 productivitatea muncii unui angajat în asigurări;
 durata medie de lichidare a daunei;
 gradul de acoperire prin asigurare;
 gradul de acoperire al daunei.

Gradul de cuprindere în asigurare – este un raport între totalul bunurilor

(persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.
Formula de calcul este:
n
Gc   100 , unde:
N

70
 Gc – gradul de cuprindere în asigurare;
n – numărul bunurilor asigurate;
N – numărul bunurilor asigurabile
Acest indicator exprimă procentual cât din procentualul asigurabil (bunuri sau
persoane) dintr-o anumită zonă geografică sau arie de activitate a încheiat poliţe de
asigurare cu asigurătorul analizat.
Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că
asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.
Mărimea indicatorului Gc influenţează rezultatele obţinute de asigurător deoarece
un grad de cuprindere în asigurare mare reprezintă o premisă favorabilă pentru obţinerea
unei rate a daunei mici, se realizează o dispersie mai bună a riscurilor în cadrul
comunităţilor.

Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător - este un indicator care

reflectă cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care încheie poliţe de
asigurare.
Se calculează ca raport între numărul total al asigurărilor facultative (de bunuri,
persoane, răspundere civilă) contractate într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru,
an) şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.
Formula de calcul este:
Ac
Nac  , unde:
Lc
Nac – numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător
Ac – numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă
Lc – numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări

Suma medie asigurată pe contract - se calculează ca un raport între totalul

sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Formula de calcul este:
Sa
Sma  , unde:
Nc
Sma – suma medie asigurată
Sa – totalul sumelor asigurate
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate
Se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul
asigurărilor facultative de viaţă. O valoare ridicată a acestui indicator relevă faptul că
personalul a desfăşurat o activitate de calitate şi deci, rata venitului net este ridicată,
deoarece costurile cresc mai lent decât volumul primelor încasate într-o anumită
perioadă.

Prima medie încasată pe un contract - se obţine raportând totalul încasărilor din

prime, la numărul contractelor de asigurare încheiate;
P
Formula de calcul este: pm  unde:
Nc
pm – prima medie încasată pe un contract;
P – totalul încasărilor din primele de asigurare;
Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate.
Indicatorii prima medie încasată pe un contract şi suma medie asigurată pe
contract oferă informaţii relevante dacă se calculează pentru întreg portofoliul de poliţe
de asigurare existent la un moment dat, dar şi pentru poliţele nou contractate într-o

71
anumită perioadă. În cazul asigurărilor de persoane acest indicator arată nivelul şi
posibilităţile de atragere pe o perioada mai îndelungată a unor sume de la populaţie,
datorită caracteristicilor de economisire pe care le deţin poliţele de viaţă.

Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări - se obţine raportând

încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători.
P
Formula de calcul este: W  , unde:
Lc
P – primele de asigurare
W – productivitatea medie a muncii pe un lucrător
Lc – numărul total de lucrători
Acest indicator se poate calcula anual sau pentru subperioade (lunar, trimestrial şi
semestrial), atât pentru angajaţii permanent cât şi pentru colaboratorii societăţii, şi relevă
calitatea muncii depuse de personal în vederea obţinerii de noi contracte de asigurare.

Eficienţa asigurărilor pentru asiguraţi poate fi apreciată pe baza unor indicatori,

cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare,
gradul de acoperire a daunei.
Durata medie de lichidare a daunelor - se calculează ca un raport între numărul
zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor
soluţionate.
Formula de calcul este:
n
 ti
t1  t 2  ...  tn t 1
Dm   , unde:
N N
Dm – durata medie de lichidare a daunelor
t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora
N – numărul daunelor soluţionate
Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri
asigurate, când aceasta este mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în
posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus; se poate
determina atât la nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul societăţii de asigurare.

Gradul de acoperire prin asigurare - se calculează ca un raport între suma

asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat; arată, în procente, în ce raport, se află suma
asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat.
Formula de calcul este:
S
Gaa   100 , unde:
V
Gaa – gradul de acoperire prin asigurare
S – suma asigurată
V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării
Acest indicator are semnificaţia necesară numai dacă se calculează separat pentru
fiecare bun cuprins în asigurare. Acest indicator se foloseşte în cazul asigurărilor de
bunuri şi de răspundere civilă, neavând aplicabilitate în cazul asigurărilor de viaţă,
deoarece omul şi viaţa sa nu se pot evalua în vreo moneda.

Gradul de acoperire a daunei - arată, în procente, în ce raport se află

despăgubirea faţă de paguba produsă.

72
 Formula de calcul este:
D
Gad   100 , unde:
P
Gad – gradul de acoperire a daunei
D – despăgubirea acordată asiguratului
P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat
Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri
cuprinse în asigurare, dar valorile înregistrate diferă în funcţie de principiul de
răspundere aplicat de asigurător în cazul soluţionării daunelor. Astfel, dacă se aplică
principiul răspunderii proporţionale, Gad parţial va fi mai mic decât dacă se aplică
principiul primului risc.
Indicatorii prezentaţi se pot utiliza pentru o analiză atât la nivelul microeconomic
(nivelul sucursalelor unei societăţi de asigurare), dar şi la nivelul macroeconomic oferind
informaţii despre rezultatele financiare obţinute în activitatea de asigurare într-o anumită
perioadă de timp.

73
 BIBLIOGRAFIE

1.Alexandru F., Armeanu D. – Asigurări de bunuri şi persoane, Editura Economică,

Bucureşti, 2003
2. Armeanu D. – Metode şi tehnici de asigurare, Editura Universităţii Româno-Britanice,
Bucureşti, 2008
3. Armeanu, D. – Risc și incertitudine în asigurări, Editura Universităţii Româno-
Britanice, Bucureşti, 2005
4. Armeanu, D. – Managementul riscului în asigurări, Editura Universităţii Româno-
Britanice, Bucureşti, 2006
5. Badea, D. – Insurance Reinsurance, Editura Economică, București, 2003
6. Bistriceanu G. – Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică, Bucureşti,
2002
7. Ciurel V. - Asigurări şi reasigurări: proceduri şi practici internaţionale, Editura All-
Beck, Bucureşti, 2000
8. Constantinescu, D.A. (coord.) – Management financiar în asigurări, Editura Economică,
București, 2005
9. Dobrin M, Tănăsescu P. – Teoria şi practica asigurărilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
10. Monea M. – Asigurări şi reasigurări, Editura Focus, Petroşani, 2004
11. Negoiță, I. – Aplicații practice în asigurări și reasigurări, Editura Etape, Sibiu, 2001
12. Negru, T. – Asigurări – Ghid practic, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
13. Popescu M., Monea A. – Auditul şi controlul asigurărilor, Editura Universitas,
Petroşani, 2005
14. Şeulean V., Barna F., Chiş C. – Asigurări comerciale, Editura Mirton, Timişoara, 2007
15. Tănăsescu P., Şerbănescu, C., Ionescu R.., Popa M., Novac L., - Asigurări comerciale
moderne, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
16. Văduva M, Căruntu C, Văduva C., Căruntu G. – Asigurări, Editura Academica
Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2003

74