Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nu Există Copii Obraznici
Nu Există Copii Obraznici
Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult
are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia
psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne
educăm copiii, ne educăm pe noi înşine). „Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie,
ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie
împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura
Markham. Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea
mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii
recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le
consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită
perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv,
pe care îl vor adopta.
Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a
greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi
nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele
şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă
printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să
descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham
avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor,
care înseamnă cu totul altceva. „Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în
mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea
sunt limite, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că
trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii
lor“.
Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească
un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii
învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac
decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra
copilului. Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare
pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că
sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte.
Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor
să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii:
1. Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii.
Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se
descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate
mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să
se întoarcă împotriva celui care o foloseşte.
2. Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci
când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un
mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Nu încercaţi să-i ţineţi morală atunci când copilul
este recalcitrant. Aşteptaţi să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit
şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit
la părinte), explică Markham.
3. Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată
fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de
lucruri sau de animale, să-şi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte
respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc
aspecte mult mai importante. Din nou, răbdarea este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult.
Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el.
Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe
copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-
o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră.
7. Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună
copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-
părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu.
8. Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil,
televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului
dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi
nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă
în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile.
9. Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele.
Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există
"prea târziu" când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face.
10. Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este
momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. Iubirea necondiţionată pe care
părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.