Sunteți pe pagina 1din 38

Centrul de Studii “Stefan cel Mare si Sfant”

Specializare Balneofiziokinetoterapie si Recuperare

LUCRARE DE DIPLOMA

Coordonator:

Prof.

Absolvent:
CAPITOLUL I - ANATOMIA SI FIZIOLOGIA GENUNCHIULUI

I.1. ANATOMIA FUNCTIONALĂ A GENUNCHIULUI

Ca suprafaţă de alunecare, genunchiul (G) este cea mai mare acticulaţie a corpului, fiind in
acelaş timp si cea mai complicată din punctul de vedere a structurilor intraarticulare.
Ca articulaţie intermediarăa membrului inferior, participă la functia acestuia atât în
asigurarea staticii, a momentului de sprijin in mers cât si la asigurarea dinamicii mersului prin
ridicarea piciorului si orientarea acestuia in functie de denivelările terenului in momentul de balans.
Formaţiunile capsuloligamentare:
• Intern: ligamentul colateral intern (tibial), ligamentul capsular intern.
• Extern: fascia lată bandeleta iliotibială, ligamentul colateral extern (peronier),
tendonul popliteului.
• Posterior: ligamentul posterior (Winslow).
• Anterior: tendonul rotulian si fascia genunchiului.
• Central ligamentele încrucisate.
Aceste formatiuni definitivează si axele de mişcare.

Scheletul Genunchiului

Genunchiul reprezintă segmental mobil al membrului inferior care leagă coapsa de gambă.
Scheletul genunchiului este reprezentat de extremitaţi inferioare a femurului si de extremitaţile
superioare ale tibiei si peroneului precum si de un os propiu al genunchiului.
• Extremitatea inferioară a femurului sau epifiza distală
In partea sa anterioară prezintă o trohlee de forma unui mosor care este alcatuită dintr-un sanţ
cu două versante laterate inclinate unul către celălalt. In partea posterioară sanţul trohleei se
continuă cu o mare scobitură – Scobitura Intercondiliană – care imparte extremitatea inferioară a
femurului in doi condili, unul extern si unul intern care se termină mai jos decât primul.
Ambii condili oferă feţe de inserţie pentru muşchi si ligamentele genunchiului care dau
mobilitate si stabilitate genunchiului. Condilii femurului si trohleea sunt acoperiţi cu cartilaj hialin
deoarece sunt suprafete articulare si de alunecare in cavitatile glenoide ale platoului tibial.
• Extermitatea superioară a tibiei
Are formă patrulateră si este foarte voluminoasă (de fapt articulaţia genunchiului este cea mai mare
din tot aparatul locomotor).
Forţa ei superioară reprezintă platoul tibial in care se află două cavitaţi articulare glenoide,
corespunzătoare condililor femurali.
Sub acest platou tibial se găsesc doua mari tuberozitaţi: tuberozitatea internă si cea externă
care sunt locuri de inserţie a muschilor ce mobilizeaza gamba.
• Extermitatea superioară a peroneului
Capul peroneului prezintă in partea sa internăo suprafată articulară plană pentru a se articula cu
tuberiozitatea externă a tibiei iar pe partea postero-externă prezintă o proeminenţă de formă
piramidală, numităapofiza stiloidă, loc de inserţie pentru tendonul bicepsului femoral.
• Rotula (patela)
Este un os scurt in partea anterioară a genunchiului.
Are o formă aproximativ triunghiulară cu colţurile mult rotunjite, cu baza orientate în sus şi
vârful in jos. Vazută din profil are forma unei lentile concave (pe fata internă) si convexă (pe fata
externă).

Rotula este un os scurt, inglobată in tendonul cvatricepsului.

I.2. ARTICULATIILE GENUNCHIULUI

• Articulatia femuro-tibială
Este o trohleartroză care rezultă din unirea extremitaţii inferioare a femurului si extremitatea
superioară a tibiei. Această articulaţie pentru a deveni perfectă dispune de două meniscuri, unul
intern si altu extern.
Suprafata articulară a extremitaţii inferioare a femurului este alcatuită din cei doi condili,
separati între ei de scobitura intercondiliană si de trohlee. Cele două suprafeţe trohleană şi
condiliană sunt acoperite de cartilaj hialin gros cam de 2, 5 – 3 mm.
Suprafata articulară a tibiei prezintă pe platoul tibial două cavitaţi glenoide (cea externă mai
mare) separate între ele de doi tuberculi (unul intern si altul extern) aparţinând spinei tibiale.
Cavităţile glenoide sunt si ele acoperite de cartilaj hialin.
Meniscurile genunchiului.
Deoarece între suprafeţele osoase ale femurului si tibiei nu există o aderentă perfectă, s-a
dezvoltat intre ele pe marginea fiecarei cavitati glenoide câte un menisc. Meniscurile au forma
circulară iar pe secţiune vertical prismatice cu vârful îndreptat spre articulaţie iar cu baza spre
exterior pe care se prinde capsula articulară.
Cele două feţe ale meniscului superioară şi inferioară corespund condililor femurului si
cavităţilor glenoide menţionate deja.
Nefiind strict cartilaginoase meniscurile posedă o elasticitate si o deformabilitate mai mare
decât cartilajele obişnuite.

Rolul meniscurilor
Completează spatiul liber dintre suprafata curbi a condililor femurului si suprafata planăa
tibiei si impedică astfel protruzia sinovialei si a capsulei in cavitatea articulară in timpul mişcărilor.
Centrează sprijinul femurului pe tibie in cursul mişcărilor, important din acest punct de
vedere este in special periferia meniscurilor care este mai rezistentă.
Participă la lubrifierea suprafeţelor articulare aigurând repartizarea uniformă a lichidului sinovial
pe suprafata cartilajelor.
Joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase nelăsându-le să se prabusească
(femurul pe tibie în hiperextensie).
Reduce in mod important frecventa între extremităţile osoase.
Segmentele osoase care intră în constituţia articulaţiei genunchiului sunt menţinute între ele de o
capsulă articulară întărită de şase ligamente.
Acestea sunt: -anterior
-ligamentul rotulian posterior
-ligamentul Winslow
-ligamentele: -lateral intern
-lateral extern
-doua ligamente incrucişate.

• Articulatia femuro-rotuliană
Este o trohleartroză.
In alcatuirea ei intră ca suprafeţe articulare din partea extremitaţi inferioare a femurului
(partea anterioară) trohleea femurului, iar din partea rotulei faţa sa posterioară de formă concave.
Aparatul ligamentar al acestei articulaţii se comfundă cu cel al fetei anterioare a articulaţiei
femuro-tibiale.
• Articulatia tibio-peronieră superioară
Tibia ofera o suprafatăarticulară plană în partea sa superioară a condilului lateral. Peroneul prezintă
pe ,,capul” sau o suprafată asemănătoare.
Cele două suprafeţe articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Fiind aproape plane, cele două
suprafeţe alunecă una pe cealaltă de aceea articulaţia desi are tote caracteristicile unei articulaţii
(capsula articulară) este considerată o articulaţie plană.

I.3. BIOMECANICA ARTICULAŢIEI GENUNCHUILUI

Articulatia genunchiului (trohleartroză) este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc,
căreia i se acordă o atentie deosebită datorită următoarelor aspecte:
Este mai putin acoperită si protejată de părţi moi;
Este solicitată foarte mult in statică si locomoţie, ceeace determină uzura mai accentuată a
elementelor sale;
• Suprafeţele articulare :
Epifiza inferioară a femurului are următoarele particularitaţi:
• Este reprezentată de cei doi condili femurali;
• Fiecare condil este orientat oblic , axul său de rotaţie fiind oblic;
• Condilul median este mai proeminent si se găseşte pe un plan inferior celui lateral;
• Raza de curbură a celor doi condili descreşte dinainte-inapoi, suprafata articulară a
condililor apărând ca o curbă spirală;
• Condilul medial este mai îngust şi mai lung decât condilul lateral;
• Cei doi condili diverg dinainte-înapoi, diametrul transversal al extremitaţii
inferioare a femurului fiind mai mare posterior decât anterior;
• Epifiza superioară a tibiei, prezintă două fose articulare (cavităţi glenoide)
separate prin eminenţa intercondiliană (spina tibiei);
• Patela (rotula).
Observatie: peroneul (fibula) nu ia parte la alcătuirea articulaţiei.
• Meniscurile intraarticulare – sunt două fibrocartilaje dezvoltate la periferia fiecărei fose
articulare tibiale, ele contribuie la o mai bună coordonanţă între suprafeţele articulare.
• Mijloace de unire
Capsula articulară – uneşte cele trei oase: femurul, tibia si patela ;
Ligamentul patelei (ligamentul rotulian);
Ligamentele posterioare reprezentate de:
Ligamentul popliteu oblic sau tendonul recurent al muşchiului semimembranos;
Ligamentul popliteu arcuat;
• Ligamentul colateral peroneal (fibular);
• Ligamentul colateral tibial;
• Ligamentele incrucişate;
• Ligamentul incrucişat antero-extern;
• Ligamentul incrucişat postero-intern;
• Formaţiuni aponevrotice de întărire a capsulei:
• Fascia genunchiului;
• Expansiunea cvatricipitală consolidată pe marginile patelei de retinaculele medial
şi lateral ale patelei.
Statica genunchiului – aspecte:
Axul biomecanic al femurului face cu axul anatomic un ungi de 6-9* deschis în sus;
Condilul femural intern este mai jos (în medie cu 4 mm) decât condilul extern, deci fiecare
cavitate glenoidă primeşte forţele în plan sagital dar la nivele diferite;
Axele anatomice ale tibiei si femurului fac între ele un unghi de 170-177*, deschis in afară,
numit genu valg fiziologic;
Greutatea corpului se repartizeaza in doua forte egale si paralele cu punct de aplicare in
centrul cavitatilor glenoide; devierea centrului de greutate duce la incarcarea uneia din cavitatile
glenoide, fenomenului de dislocare oponandu-se ligamentul colateral de partea opusa:
a) Flexia – extensia este miscarea principala. Atunci cand membrul inferior lucrează în lanţ
cinematic deschis articulatia femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanţ cinematic
joacă rol de pârghie de gradul I.
Mişcarea de flexie extensie nu se face in jurul unui ax fix datorită formei volute a condililor
femurali.
Deplasarea segmentelor diferă după modul de ecţiune a membrului inferior: in lanţ cinematic
descis femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia rămâne fixă, femurul
alunecând pe tibie.
Principalii flexori ai genunchilui (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul femural si
semimembranosul, la care se asociază si semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul,
plantarul mic si croitorul.
Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremitaţi femurului si se termină cu rostogolirea pe
platoul tibial. Extensia asociază si o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului femural).
Extensia este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul incrucişat anterior şi
posterior, ligamentele colaterale si muşchii ischiogambieri. Principalii extensori sunt: cvadricepsul
si tendonul fasciei lată; la actiune se asociază tendonul cvadricepsului si rotula care fac parte din
aparatul complex de extensie al genunchiului. Extensorii, fiind muşchi antigravitaţionali, au forta de
actiune totală mai mare ca cea a flexorilor.
b) Rotaţia internă - externă se datorează înălţimii diferite a condililor femurali si a
ligamentelor incrucişate; rotaţia normală maximă activă este de 15-20° iar cea pasivă de 30-40° şi se
realizează in jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos,
popliteu, semitendinos, dreptul intern şi croitor.
c) Înclinarea laterală – este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tesionate la
maxim în extensie şi complet relaxate în semiflexie.
d) Deplasarea înainte – înapoia platoului tibial şi condilii femurali este limitată de
ligamentele încrucişate.
Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în flexie dinainte-înapoi pe tibie şi se
apropie între ele posterior, iar în extensie mişcarea este inversă.
Funcţiile biomecanice ale meniscurilor (după Bouillet-Graver) sunt:
• Completază spaţiul liber între suprfeţele articulare
• Centrează sprijinul femurului pe tibie
• Participă la lubrefierea suprafeţelor articulare (asigură repartiţia uniformă a sinoviei
pe suprafaţa cartilajelor);
• Amortizor de şoc între extremităţile osoase;
• Scad frecarea – prezenţa meniscurilor împarte articulaţia femuro-tibială în două
articulaţii distincte, în care frecarea în dublă devine simplă.

În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian şi tendonul cvadricipital (între ele ia
naştere un unghi deschis înafară).
Rolul rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de trohlee la extensie maxima; astfel
braţul de pârghie al cvadricepsului creste cu 50%. În flexie, forţei reprezentată de greutatea corpului
i se opune o rezistenţă reprezentată de cvadriceps şi aparatul rotulian, rotula uşurând activitatea
cvadricepsului.
Stabilirea acţiuni este realizată de muşchi. La şold au fost deja discutaţi o serie de muşchi
care acţionează şi asupra genunchuilui fiind muşchi poliarticulari.
Vaştii sunt extensori puternici ai genunchiului, înpreuna cu dreptul anterior.
Mai important este însă rolul acetuia de prevenire a dislocării laterale a rotulei la finalul extensiei.
Unele studii au arătat că însuşi vastus intermedius (cruralul) are aceeaşi comportatre ca şi
ceilalţi muşchi din cvadriceps. O serie de cercetări mai vechi de prin anii 50 raportaseră unele
diferenţe, contradictorii însă unele faţă de altele.
Basmajin arată că, de fapt, la bază stă variaţia individuală.
Comportamentul celor patru muschi variază în anumite limite, uneori chiar semificative, de
la un subiect la altul. Chiar facilitarea contracţiei cvadricepsului prin flexia (uneori extensia)
degetelor şi piciorului este extrem de variabilă de la un individ la altul. Nici rotaţia şoldului şi nici
flexia lui nu au adus constante şi reproductibile influenti asupra forţei de contracţie a cvadricepsului.
În schimb s-a demonstrat la toţi subiecţii că extensia contra unei rezistenţe dă o activitate mai
intensă decât contracţia statică. Cea mai mare activitate se înregistrează când mişcarea de extensie
parcurge ultima jumătate a amplitudinii ei (de la 90*). Contracţia statică dă maximum de ce poate da
când extensia este completă.
Popliteul este un rotator median al tibiei, rămânând continuu în activitate în poziţie de
genuflexiune, ajutând ligamentul încrucişat posterior să prevină dislocarea înainte a genunchiului.
Am văzut că ischiogambieri (hcnnstring) – bicepsul femural, semimembranosul şi
semitendinosul – au acţiune şi asupra şoldului, şi asupra genunchiului. Primul lor rol este de:
extensori simpli ai CF (fesierul mare este un extensor doar in mişcarea contra rezistenţei), ca şi de
flexori şi rotatori ai tibiei.
Bicepsul femural este un rotator extern singur al CF în extesie şi abducţie şi doar în mai
puţin de jumătate din cazuri execută şi rotaţia externă (laterală) a genunchiului. În poziţie de rapaus
– stând sau în unipodal, becepsul femural nu este în activitate (de altfel ca întreg hamst ring .s-ul).
Semimembranosul şi semitendinosul sunt extensori şi adductori ai şoldului abdus, mişcarea
se face cu rezistenţă; pentru genunchi, sânt flexori şi rotatori interni.
În mers, ischiogambieri intră în activitate în diferite faze ale acetuia. Astfel, deşi acţionează
sincron, semitendinosu, ca şi capătul lung al bicepsului femural, are o activitate trifazică în mers, în
tipm ce semimembranosul şi capătul scurt al bicepsului au activitate bifazică.
De reţinut că ischiogambierii care acţionează asupra ambelor articulaţii nu pot determina o
acţiune singulară. Sub contracţia integrală a lor se va mişca acea articulaţie care nu este imobilizată
(prin comandă sau de către alţi factori).
Extensia şi rotaţia externă sunt rezultatul contarţiei cvadricepsului şi ischiogambierilor, căci
aceştia din urmă trag înapoi genunchiul, determinând şi rotaţia externă. În această „zăvorire”, când
piciorul este pe sol, un rol îl joacă şi tricepsul sural, care, luând punct fix pe calcaneu, trage îndărăt
condilii femurali (gemenii) şi tibia (solcarul).
Patologia genunchiului care ajunge în sala de kinetoterapie ar putea fi clasificată astfel:
• Afecţiuni articulare: reumatismale (degenerative, inflamatorii) şi posttraumatice.
• Afecţiuni abarticulare (ligamentare, musculare, tendinoase): reumatismale,
posttraumatice, postoperatorii etc.
• Afecţiuni osoase: posttraumatice şi postoperatorii, distrofice etc.
• Afecţiuni neurologic.

ADAUGA SISTEMUL MUSCULAR


CAPITOLUL II - GONARTROZA

1. DEFINIŢIE
Gonartroza constituie una dintre cele mai frecvente şi invalidante forme de artroză, în
special la sexul feminin.
Din punct de vedere etiologic gonartroza pate fi primară sau secundară iar după
compartimentul afectat poate fi: femuro-patelară, femuro-tibială sau interesând ambele
compartimente (femuro-patelo-tibial).
În artroza genunchiului este evident în mod particular că artroza este un proces - cel puţin
iniţial - sectorial, putând rămâne o lungă perioadă limitat la un singur compartiment al articulaţiei
genunchiului. Numai în formele avansate articulaţia poate fi interesată în totalitatea sa.
Din punct de vedere biomecanic, genunchiul are o poziţie intermediară între şold şi picior,
„ca un valet între doi stăpâni” (Dolto), suferind permanent fenomene de torsiune (rotula pe femur se
derotează intern, tuberozitatea tibială pe femur se derotează extern), integrat în lanţul de mişcare al
membrului inferior şi solicitat atât în ortostatism, mers sau alte situaţii, cu rol de mobilizare dar şi de
frânare controlată.
În acest context complex biomecanic se realizează progresiv suprasolicitarea articulară şi
dezvoltarea artrozei. Degenerarea cartilajului articular prezintă două etape evolutive (Arlet şi Ficat):

• un stadiu precoce (preartrozic) cu ramolisment de cartilaj;

• un stadiu tardiv (artrozic) cu interesare osteocartilaginoasă - fisurarea şi distrugerea


cartilajului, osteofitoză, osteocondensare a zonei subcondrale, uneori geode.

2. CLASIFICARE

a) Gonartroza primară
Cel mai frecvent gonartroza afectează ambele articulaţii (cei doi genunchi – deşi uneori cu
gravitate diferită) fiind asociată frecvent cu alte localizări primare.
Are drept mecanism patogenic deperdiţia proteoglicanilor fie prin exces de degradare, fie
prin deficit de sinteză. Cea mai acceptată teorie este teoria mecanică a lui Freeman: metabolismul
proteoglicanilor este mai intens decât cel al fibrelor colagene, deci la oboseală (la cicluri de eforturi)
se produce o degradare mai intensă a proteoglicanilor, cu deperdiţia lor.
Acest fenomen se produce din a 5-a decadă de vârstă, iar terenul cu rezistenţă scăzută a
cartilajului poate determina poliartroze.
Alţi factori incriminaţi în etiopatogenia gonartrozei primare sunt:

• hipotiroidismul;

• hipo-hipofizarismul;

• obezitatea;

• menopauza;

• tulburările circulatorii – foarte frecvent persoane cu boală varicoasă fac artroze de


genunchi dar nu boala varicoasă declanşează artroza.

b) Gonartroza secundară
În minoritatea cazurilor în care afecţiunea este unilaterală este clar caracterul secundar, pe
leziuni articulare preexistente (leziuni de natură traumatică, infecţioasă, reumatică) şi se datoresc
creşterii presiunii pe unitatea de suprafaţă.

3. ETIOLOGIE
Gonartroza constituie una dintre cele mai frecvente şi invalidante forme de artroză, în special
la sexul feminin.
Din punct de vedere etiologic gonartroza pate fi primară sau secundară iar după
compartimentul afectat poate fi: femuro-patelară, femuro-tibială sau interesând ambele
compartimente (femuro-patelo-tibial).
În artroza genunchiului este evident în mod particular că artroza este un proces - cel puţin
iniţial - sectorial, putând rămâne o lungă perioadă limitat la un singur compartiment al articulaţiei
genunchiului. Numai în formele avansate articulaţia poate fi interesată în totalitatea sa.
Din punct de vedere biomecanic, genunchiul are o poziţie intermediară între şold şi picior,
„ca un valet între doi stăpâni” (Dolto), suferind permanent fenomene de torsiune (rotula pe femur se
derotează intern, tuberozitatea tibială pe femur se derotează extern), integrat în lanţul de mişcare al
membrului inferior şi solicitat atât în ortostatism, mers sau alte situaţii, cu rol de mobilizare dar şi de
frânare controlată.
În acest context complex biomecanic se realizează progresiv suprasolicitarea articulară şi
dezvoltarea artrozei. Degenerarea cartilajului articular prezintă două etape evolutive (Arlet şi Ficat):
• un stadiu precoce (preartrozic) cu ramolisment de cartilaj;

• un stadiu tardiv (artrozic) cu interesare osteocartilaginoasă - fisurarea şi distrugerea


cartilajului, osteofitoză, osteocondensare a zonei subcondrale, uneori geode.

Cauze intra-articulare:
• traumatismele ce determină neregularităţi în articulaţie;

• microtraumatismele ce schimbă propietăţile reologice ale membranei sinoviale;

• suferinţele meniscale – când nu se mai produce extensia cu rotaţia externă terminală;

• meniscectomiile totale - în 10-15% din cazuri dau artroze întrucât în lipsa meniscurilor
cresc presiunile articulare;

• meniscectomiile parţiale (menisc intern) cu genu varus dau în procent de 90%


gonartroză;

• leziunile ligamentare cu instabilitatea genunchiului şi atrofia musculară consecutivă;

• condromalacia;

• condrodistrofia;

• maladia Konig (osteocondroza disecantă).

Cauze extra-articulare
Devierile în valg sau în var ale axului femuro-tibial (la adult există o valgizare fiziologică de
cca. 6o) care implică o suprasolicitare a compartimentului femuro-tibial extern sau respectiv intern,
determină o mai rapidă degradare cartilaginoasă sectorială. Reducerea grosimii cartilajului articular
tinde la rândul său să accentueze dezaxarea femuro-tibială; se instaurează astfel un cerc vicios
responsabil de evolutivitatea procesului morbid.
Artroza femuro-rotuliană, mai mult decât artroza femuro-tibială, este considerată consecinţa
unei dezaxări (dezalinieri) sau a unui dezechilibru biomecanic; această formă de gonartroză ar fi
provocată fie de o malpoziţie externă a rotulei (subluxaţie sau tendinţă de subluxaţie rotuliană prin
displazie femuro-rotuliană), fie de supraîncărcarea excesivă sau înclinaţia laterală fără dislocarea
rotulei (sindromul de hiperpresiune externă a rotulei).
Deci, cauzele extra-articulare de artroză sunt:

• genu varum - determină creşterea presiunilor în compartimentul intern;


• genu valgum - determină creşterea presiunilor în compartimentul extern , este mai bine
tolerat ;

• genu recurvatum – este bine tolerat şi nu duce la artroză;

• genu flexum - este cauză de artroză deoarece în flexie suprafaţa de contact se diminuă.
Deci, mersul pe tocuri înalte (timp îndelungat), artritele, fracturile cu flexum secundar de
genunchi pot duce la artroză;

• instabilităţile rotuliene - luxaţiile, subluxaţiile recidivante de rotulă, tulburările de formă


patelară;

• încărcarea statică şi dinamică la distanţa; genunchiul de partea luxaţiei congenitale de


şold va fi solicitat ca un genu varum iar cel contralateral ca un genu valgum;
osteotomiile intertrohanteriene de medializare vor solicita genunchiul în valg;

• artrodeza coxofemurală:

 incorect executată în abducţie va solicita genunchiul în varum, iar în adducţie - în


valgum;
 corect executată va suprasolicita genunchiul prin dispariţia rotaţiei bazinului
dinapoi - înainte pe piciorul de sprijin; la fel în cazul supraponderalilor şi a celor
ce stau mult în genunchi.

4. SIMPTOMATOLOGIE

Durerea este localizata in articulatie si nu iradiaza de aici. Dupa zona cartilagiului afectat, ea
predomina in fata, in interiorul sau in spatele genunchiului. Amplificata la stationarea indelungata in
picioare, la mers, la urcatul si coboratul scarilor, ea se calmeaza In repaus. Gonartroza se
caracterizeaza prin pusee evolutive congestive; in timpul acestor perioade, genunchiul este umflat,
iar durerea este permanenta.

5. DIAGNOSTIC
Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la articulaţia genunchiului.
Artrozele sunt artropatii care afectează articulaţiile periferice sau vertebrale, caracterizate
morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea
osului subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi periarticulare caracterizate clinic prin dureri,
deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective.
Ea este una din cele mai frecvente forme de reumatism degenerativ. Deşi mai puţin severă
decât coxartroza rămâne totuşi o afecţiune supărătoare, uneori chiar invalidantă.

La nivelul genunchiului există două articulaţii: articulaţia femurorotuliană şi femuro-


tibială. Procesul de uzură le poate afecta separat sau de obicei împreună.

Exista 4 stadii se face pe baza examenului clinic, radiologic si a examenului artroscopic.

6. STADIALIZAREA BOLII

Stadiul I – in care modificarile articulare sunt minime, simptomatologia este caracterizata de


redoarea care apare dupa un moment de repaus (somn, stat la masa, in masina), durere minima sau
moderata (fiecare pacient percepe durerea in felul lui) si uneori inflamatie locala cu edem si
tumefactie, radiologic (radiografie, RMN) nu exista modificari, artroscopic exista semne ale
degenerareii cartilaginoasa (cartilaj moale, opac, posibil fibrilare fina a acestuia).
Stadiul II – simptomele sunt minime sau mai degraba moderate, cu durere locala permanenta
mai frecvent in compartimentul intern, de intensitate medie, redoare articulara matinala importanta
(pacientul spune ca are nevoie de 2-3 minute pentru a putea sa isi incalzeasca articulatia), semne de
imflamatie locala cu edem, tumefactie (apar periodic aceste semne inflamatorii), radiologic apare
ingustarea spatiului articular, artroscopic apare fibrilarea cartilajului si degenerare meniscala, de cele
mai multe ori unicomparimental – in zona interna.
Stadiul III – simptome moderate, cu durere permanenta moderata intraarticulara, dar uneori
se exacerbeaza, redoare matinala si dupa repaus semnificativa (pacientul sustine ca are nevoie si de
10 minute pentru a se mobiliza dupa un moment de repaus), limitarea mobilitatii articulare (flexia
este limitata de durere dar si mecanic), cracmente osoase (zgomote articulare) la urcatul si coboratul
scarilor dar si la miscari simple de flexie/extensie, radiologic – ingustarea spatiului articular,
osteofite la periferia articulatiei, modificarea axului biomecanic al membrului pelvin, artoscopic –
fragmentarea cartilajului articular cu zone mai afecatete si zone mai putin afectate, corpi liberi
intraarticulari, osteofitoza marginea suprafetelor articulare, leziuni degenerative meniscale.
Stadiul IV – simptome severe, durere foarte mari in repaus, noaptea, la schimbari de vreme,
care nu il lasa pe pacient sa se odihneasca (dupa o perioada simptomele nu mai raspund la
administrarea de antiinflamatoare orale sau locale, durerile fiind insuportabile), deformare articulara
in var sau valg, instabilitate articulara pacientii fiind nevoiti sa poarte baston sau carje pentru a se
putea deplasa, radiologic – spatiu articular redus, dezaliniere biomecanica, scleroza osoasa in
punctele de sprijin, osteofoza marginala, artroscopic – lipsa cartilajului articular pe arii întinse.

7. EVOLUTIE ȘI PROGNOSTIC

In unele cazuri, gonartroza poate progresa mai rapid si determina leziuni mai importante
asupra articulatiei. Durerea devine foarte intensa si se reduce mult mobilitatea articulatiei pe
parcursul a doar cateva luni. Aceasta este o forma severa de boala care afecteaza mai ales persoanele
foarte inaintate in varsta, insa este rara. Este intalnita doar la o persoana din 20 care sufera de
gonartroza.In fazele avansate ale bolii, cartilajul articular este atat de uzat si devine atat de subtiat
incat nu mai acopera si nu mai protejeaza capetele osoase ale articulatiei. Oasele incep sa se macine
treptat deoarece se gasesc in contact direct unul cu celalalt, in timpul fiecarei miscari. Pierderea
cartilajului articular, macinarea oaselor si aparitia osteofitelor, strica structura articulatiei si fac in
cele din urma ca oasele sa isi piarda alinierea fiziologica si articulatia se deformeaza. Din acest
stadiu se instaleaza handicapul si persoana afectata are nevoie de ajutor permanent in deplasare si in
toate activitatile cotidiene.
Artroza genunchiului nu favorizeaza aparitia artritei reumatoide sau a altei boli articulare si
nici nu este o boala care sa se raspandeasca in organism. Este drept ca pot fi afectate mai multe
articulatii, de exemplu ambii genunchi si articulatia soldului (coxartroza). Asta se intampla atunci
cand aceiasi factori favorizanti actioneaza concomitent asupra mai multor articulatii.
Gonartroza nu este asociata cu un risc crescut de boala canceroasa sau cu alte afectiuni mai
serioase, desi unele persoane pot dezvolta si aceste boli prin coincidenta.
Prognostic:
Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte progresia boli, afectarea artrozică
multiplă (poliartroza) creşte rate de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de noduli Heberden creşte
de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei.
Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia boli, la fel ca şi obezitatea,
chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai gravă şi rapidă (genu varum), pot evolua favorabil dacă sunt
„interceptate” la vreme şi tratate corespunzător.
8. TRATAMENT
a) Tratamentul profilactic
Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este necesară
instituirea cât mai devreme a măsurilor de educaţie, de modificarea stilului de viaţă.
Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate a
musculaturii periarticulare.
b) Tratamentul igieno-dietetic
Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a
articulaţiei ce prezintă deja modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat
atubci cînd bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentru a evita retenţia hidro –
sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială şi edeme).
c) Tratamentul medicamentos
Are următoarele obiective:
• Îndepărtarea durerii
• Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă
• Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)
Combaterea durerii se face cu analgezice sau antiinflamatoare nesteroidiene administrate pe
cale generală sau în aplicaţii locale.
Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul, diclofanec,
fenilbutazona.
Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor secundare defavorabile pe care le au
(iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată). De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită a
acestor medicamente.
Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sau
intraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există un proces
inflamator important, cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot produce deteriorări ale
cartilajului
Miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele şi contracturile musculare.
În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se administrează condroprotectoare obţinute din
extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula metabolismul
perturbat al cartilajului.
d) Tratamentul ortopedico-chirurgical
Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi diverse tehnici, de la artrodeze
şi osteotomii pînă la proteze articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci cînd este
cazul.

9. COMPLICAŢII

Agravarea lenta reprezinta evolutia obisnuita, pe fondul careia pot aparea episoade de
manifestari acute acompaniate de hipersecretie de lichid sinovial. In astfel de situatii la examenul
clinic se constata socul rotulian sugestiv pentru existenta hidrartrozei sau „apa la genunchi” .Pe
langa acestea aspectul tumefiat, temperatura locala crescuta si durerea amplificata pot indica forma
activata de gonartroza, care se remite in general dupa cateva saptamani.
In stadii tardive se evidentiaza o importanta limitare a miscarii de flexie, care nu depaseste
unghiul drept precum si o invaliditate semnificanta,gonartroza devenind bilaterala. Chiar daca
leziunile sunt relativ avansate, artroza genunchiului nu ajunge la anchiloza,iar prognosticul ramane
favorabil.
CAPITOLUL III: TRATAMENTUL BALNEO-FIZIO-KINETOTERAPEUTIC

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:


 Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării; deoarece
durerea îngreunează sau face imposibilă aplicarea programului recuperator;
 Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a genunchiului;
 Obţinerea mobilităţii;
 Coordonarea mişcărilor membrului inferior.
Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor
articulare posttraumatice şi postoperatorii. Mobilizarea articulară se realizează prin mişcări
active şi pasive.
Rolul principal al mobilizării articulare este de a dezvolta abilitatea mişcărilor.
Stabilitatea se obţine prin tonifierea musculaturii.
Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice, mişcări de rezistenţă şi se
aplică diverse metode ortopedice.
Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:
 Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin:
 Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice generale;
 Crioterapia sau termoterapia (după caz);
 Electroterapia;
 Röentgenterapia;
 Repaus articular;
 Intervenţii chirurgicale.
 Stabilitatea genunchiului are două aspecte:
 Stabilitatea pasivă, stabilitatea ortostatică;
 Stabilitatea activă, stabilitatea în mers.
 Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fi obţinută cel
puţin parţial prin:
 Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;
 Creşterea rezistenţei ligamentare;
 Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi mers prelungit,
mers pe teren accidentat, flexie, extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie de
repaus la ortostatism.
 Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau posterioară a genunchiului.
 Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi respectiv:
 Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o imobilizare de 48h.
 Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi exerciţii cu
contrarezistenţă.
 Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi ale şoldului, din decubit lateral.
 Mobilitatea genunchiului operat este limitată. Pentru redarea mobilităţii genunchiului operat
se urmăreşte:
 Reducerea flexum-lui,
 Creşterea amplitudinii flexiei.
 În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face mobilizări pasive constând
dintr-un complex de procedee terapeutice, care se schimbă alternativ ca:
 Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru corectarea unei poziţii vicioase
articulare asociate cu căldură, pentru a uşura durerea rebelă articulară pentru scăderea
presiuni intertarticulare;
 Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în perioada de repaus;
 Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în relaxareparţială sau totală de care
kinetoterapeut în toate sensurile, cu mişcări ample articulare;
 Mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii pasive foarte des utilizate,
deoarece pacientul are posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi.
 Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie baza kinetoterapiei recuperatorii
pentru redorile articulare posttraumatice.
Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a amplitudinii mişcări şi în toate planurile de
mobilitate a articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie N şi extensie ale piciorului şi exerciţii
gestice, uzuale pentru reducerea funcţională a genunchiului. Se mai execută şi mecanoterapia şi
scripetoterapia.
 Coordonarea
Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se bazează pe un program
recuperator bine condus.
Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o atelă gipsată. Recuperarea
începe a doua zi după intervenţie şi constă în:
 Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;
 Imobilizării ale piciorului;
 Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând după 3-4 zile de la operaţie;
 Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului, după scoaterea bandajelor;
 Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;
Recuperarea se continuă cu:
 Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;
 Tonifierea cvadricepsului;
 Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
 Mobilizarea articulaţiei;
 Crioterapia.

2. MIJLOACE TERAPEUTICE

a) Hidro-termoterapie
Hidroterapia – prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ unui
număr variat de proceduri, care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare,
ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.

Duşul cu aburi
Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească bolnavului cu picături de apă
fierbinte, provenite din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a duşului.
Este nevoie ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de separare a
apei de condensare şi cu supraâncălzitoare pentru aburi.
Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l proiectează pe palmă
pentru a se asigura de lipsa picăturilor de apă fierbinte.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie
generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.
Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.

Duşul masaj
Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400 C,
concomitent aplicându-se cu masaj, conform tehnicii obişnuite.
Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri verticale, în rozetă, situate unul
lângă altul, care se pun simultan sau separat. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu
un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă. Durata masajului este de 8-15 min. Bolnavul este
culcat, dezbrăcat complet pe un pat special din lemn. Se deschid duşurile, în timp ce apa curge pe
corp, tehnicianul execută masajul conform tehnici cunoscute.
Modul de acţiune:
• Duşul masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în regiunea tratată;
• Are un important efect rezorbtiv şi tonifiant.

Baia kinetoterapeutică
Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple trei sferturi cu apă
la temperatura de 36-370 C mai rar 38 0 C. Bolnavul este invitat să intre în cadă şi este lăsat 5
minute liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările posibile la fiecare articulaţie.
Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului. După care pacientul este lăsat puţin în repaus
după care este invitat să repete singur mişcările arătate de tehnician. Durata băi este de 20-30 min.
după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă datorită relaxării musculare ce se produce sub
influenţa apei calde şi a reducerii greutăţii corpului, conform legii lui Arhimede.

Compresele cu aburi
Avem nevoie de: două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză simplă sau un prosop, o pânză
impermeabilă, o găleată cu apă la temperatura de 60-700C.
Pe regiunea interesată se plasează o flanelă uscată, peste care se aplică o bucată de pânză sau
prosopul muiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se
acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim 60 de minute. Modul de
acţiune - are o importantă acţiune vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectul analgezic şi
antispasmotic.

Împachetarea cu parafină
Se ia o cantitate potrivită de parafină (≈ 150-200g) şi se topeşte într-un vas la temperatura de
65-700, în aşa fel incât să mai rămână câteva bucăţi netopite, în scopul evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează repede regiunea interesată. Grosimea
stratului de parafină este de 0,5-1. Peste stratul de parfină se aplică bucăţi de vată sau flanelă şi apoi
se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 20-25 min. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza transpiraţiei
care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20-220C.
Împachetarea cuparafina are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor,
În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-400C. La locul de aplicare se
produce o hiperemie puternică şi o transpiraţie locală abundentă.

Ungerile cu nămol
Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se încălzeşte pielea, apoi se
unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de 20-60 minute, până
când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte iar
capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.
După aceasta se va face o scurtă bai în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va
odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune -ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic alternant, rece la
început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece, datorită băi din lac şi reacţiei
vasculare la aceasta; al doilea element este reprezentat de acţiunea specifică a substanţelor resorbite
în organiasm.

b) Tratamentul prin electroterapie


Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea, acţiuni diverselor forme de energie
electrică asupra organismului uman, cu scop curativ sau profilactic.
Ultrasunetele
Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-1000KHz.
Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător şi manevrarea aparatului.
Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub forma unui fascicul
perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este nevoie de un contact perfect
între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă.
Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se reco-mandă zilnic sau la 2
zile.
Efecte:
 Antiinflamatorii;
 Termice locale;
 Fibrolitice.

Curentul galvanic
Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acţiune sedativă
locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a
pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică
(ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).
Aplicarea electrozilor la pacient se face transeversal electrozii sunt situaţi de o parte şi de alta
a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat hidrofil între electrod şi tegument, ce
trebuie spălat după fiecare utilizare. Intensitatea curentului este strâns legată de sensibilitatea şi de
toleranţa pacientului (30-50 mA).
Durata este aproximativ de 30-40 minute. Numărul şi ritmul şedinţelor este de 18 - 20 sedinţe
în ritm zilnic. Influenţează durerea şi provoacă vasodilataţie.

Ionizarea
Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice datorită scăderii excitabilităţii polului
pozitiv la care se adaugă efectul substanţei introduse (Novocaină, Calciu).
Pentru ionizarea cu Ca. se foloseşte o soluţie constând ionul de Ca. cu care se îmbibă stratul
hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact, prin orificiile
glandelor sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în interiorul organismului de unde
ionii sunt preluaţi de reţeaua limfatică şi circulaţia sancvină zonală ajungând în circulaţia generală.
Durata proceduri—este de aproximativ 15 min. La efectul farmaco-dinamic al soluţiei
medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat de
acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul electozilor. Efectul de patrunderepâna la
stratul cutanat profund—are o actiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.

Undele scurte
Tehnică de aplicare constă în:
Aplicarea în câmp condensator - introducerea bolnavului direct în câmpul rezonator între
cele 2 plăci ale armăturilor condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau cauciuc constituind de fapt
electrozi.
Aceşti electrozi sunt formaţi dintr-un disc metalic de 1mm, grosime şi cu mărimi diferite în
diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la nişte braţe sau suporturi ce le oferă posibilitatea
aplicări lor la distanţă de tegument (circa 3 cm). Aplicarea în câmp inductor - foloseşte electrozi
flexibili. Pot avea aspectul unei plase şi cordon flexibilconstituit din sârme de cupru. Şedinţele au o
durată de 10-15 minute, se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10 şedinţe.
Efectele undelor scurte:
• Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;
• Vasodilatator şi metabolic;
• Antialgic.
Aici trebuie să ţinem seama de deficitul endocrin şi tulburării vegetative, atunci când este
cazul.

Razele infraroşii
Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.
În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii inflaroşii şi care este
utilizată în terapeutia sub forma aşa – numitei helioterapii.
Aplicaţiile de radiaţii inflaroşii în terapeutia se pot face în două moduri: în spaţiul închis, sub
forma aşa-numitelor băi de lumina proceduri intense termoterapice sau în spaţiu deschis, în aer liber,
sub forma aşa-nummitelor aplicaţii de sollux.
În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la temperaturi ridicate (60-70-
80°C).
În funcţie de scopul urmarit, bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute. După
expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parţială.
Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la
cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra glandelor şi
metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul plexului venos.

Curentul diadinamic
Se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are
efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10-14 şedinţe.
Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenţii
de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea energiei electrice.
Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

Curentul faradic
Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu
talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care o
degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea.

c) Masaj
Efectele fiziologice ale masajului.
- locale
Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau articular;
Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o vasodilataţie a vaselor capilare din
tegument cu acţiunea circulaţiei sângelui. Odată cu hiperemia apare şi încălzirea tegumentului;
Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale cu accelerarea proceselor de rezorbţie în regiunea
masată.

- Generale:
Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează şi circulaţia generală a sângelui
şi odată cu ea se stimulează şi funcţiile aparatului respirator.
Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului, îmbunătăţirea somnului şi cu
îndepărtarea oboseli musculare.
Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă care este explicată prin
mecanismul reflex. Prin execuţia manevrelor de masaj se produce nişte stimuli ai exteroceptorilor dn
tegument şi proprioceptorilor din: muşchii, tendoane, ligamente care sunt de diferite intensităţi şi
pornesc pe calea neuronilor către SNC care de acolo transmit reflex către organele în suferinţă. Pe
tegumentul fiecărui organ intern, corespunde un punct reflexogen (puncte metamerice sau zone
Head). Cele mai multe puncte reflexogene sunt în talpă şi palmă.
Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia manevrelor de frământat, în special
cipitul şi contratimpul care duc la formarea în centrul metabolismului a unor substanţe metabolice ce
trec în circulaţia generală a sângelui (Hde tipul histaminei) care stimulează peristaltismul vaselor şi
duce la resorbţia substanţei nocivedin lichidele interstiţiale care sunt în exces în fibrele
ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la organele excretoare.
Masajul se mai face şi în scop igienic, de iniţiere şi se foloseşte şi la sportivi (are un avantaj
al antrenamentului zilnic).

d) Kinetoterapia
Din articulaţia genunchiului putm efectua următoarele mişcării efectuate în plan transversal
şi sagiatal:
• Flexie;
• Extensie;
• Lateralitate.
Pentru flexie ţinem contrapriză pe partea posterioară a gambei. Pentru extensie ţinem
contrapriză pe partea anterioară a gambei.

e) Terapia ocupaţională
Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activităţi
adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul
să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală,
contribuind astfel la readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
• Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
• Dezvoltarea forţei musculare;
• Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
• Pedalat la maşina de cusut;
• Roata olarului;
• Săritul cu coarda;
• Mersul pe plan ascendent;
• Mers pe bandă sau pe scară rulantă.
• Mersul pe bicicleta cu/fara rezistenta
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.

f) Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:


• Încetinirea procesului degenerativ
• Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează artroza
• Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale
• Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare periarticulare.
Tipuri de ape:
• Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
• Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
• Ape sărate iodurate (Bazna)
• Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)
• Ape sulfuroase termale (Herculane)
• Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi chimic.
Staţiunile indicate sunt:
• Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
• Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
• Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
• Govora (nămol silicos şi iodat);
• Geoagiu (nămoluri feruginoase)
CAPITOLUL IV - PLAN TERAPEUTIC

FIŞA DE OBSERVAŢIE A PACIENTULUI

Date personale (nume, prenume, vârstă) Z.E, 65 ani


Sex: M
Ocupaţia: pensionar
Diagnostic principal: gonartroză dreaptă decompensate algic si funcţional
Diagnostice secundare: osteoporoza cu trasaturi vertebrale, HTA, obezitate .

Stare la externare: ameliorat

Epicriza
Pacientul se internează pe sectia noastra cu diagnosticul: Gonartroză dreapta decompensata
algic si functional. Evoluţie favorabilă cu tratament antibiotic, calmante la nevoie. Se externează
ameliorat cu recomandările: tratament confort recomandărilor.
Planul terapeutic a fost împărţit pe stadiile de evoluţie ale bolii:
1. Stadiul acut
2. Stadiul de convalescenţă
Trebuie precizat că stadiile bolii au fost astfel stabilite pentru perioada post-chirurgicală.
După fiecare etapă am efectuat măsurătorile - amplitudinea de mişcare şi forţa musculară, pentru a
observa dacă pacientul înregistrează un progres sau dacă îl putem include în stadiul sechelar.Se
înregistrează în continuare progrese de la o etapă la alta în privinţa amplitudinii de mişcare, aşa
încât pacienta înca nu se poate încadra în stadiul sechelar.

STADIUL ACUT
Tratamentul are în această perioadă, obiective precis conturate, stabilite în concordanţă cu
manifestările clinice post-operatorii:

- ameliorarea durerii
- combaterea poziţiilor vicioase
- evitarea retracturilor, posturând segmentul în poziţii fiziologice
- menţinerea troficităţii tisulare a structurilor periarticulare utilizând termoterapia, masajul;
- evitarea anchilozelor articulare prin mobilizări pasive;
Gimnastica medicală.
Prima zi se efectuează contracţii izometrice ale cvadricepsului şi fesierilor, flexie, extensie şin
articulaţia gleznei.
• Flexie din CF (45%), cu genunchiul întins;

• Abducţie din CF (20%) cu genunchiul întins;


Circumducţie cu genunchiul întins (3 serii), 5 săptămâni, mişcarea este pasivo-activă.
A doua zi – aceleaşi exerciţii din poziţia culcat la care se adaugă cele din poziţia stând
(pacientul îşi asigură stabilitatea, ţinându-se de spalier).
Flexie din CF, abducţii din CF, extensii din CF, toate aceste mişcării se execută cu

genunchiul întins (3 serii, 5 repetării), mişcării active.


A treia zi - aceleaşi exerciţii, aceleaşi poziţii, cărora li se mai adaugă:
• Din aşezat la marginea patului, kinetoterapeutul mobilizează cu multă atenţie articulaţia
genunchiului până la p
unctul în care
apare durerea (se porneşte de la o flexie de 350);

• Mişcarea pasivă (3 serii-10 repetării), cu pauză un minut între ele;


• Din culcat costal pe partea sănătoasă, abducţii din CF, cu genunchiul întins;
• Din decubit dorsal flexia genunchiului cu alunecarea călcâiului pe planul patului.

În primele 2 zile se mai practică şi mişcările pasive.Mers cu ajutorul unui baston canadian.

A parta zi – pacientul este dus la sala de gimnastică.


• În a patra săptămână sunt cinci şedinţe.Toate exerciţiile devin active, dar nu se introduce
încă rezistenţa deoarece musculatura pacientului nu s-a refăcut suficient.
• Din decubit dorsal: aceleaşi exerciţii, accentul punându-se pe mişcarea activă de flexie a
gambei pe coapsă (5 serii a câte 8 repetării);
• Din aşezat la marginea banchetei: mişcare activă, a flexiei, a gambei pe coapsă şi revenire
prin alunecare (patine), înainte-înapoi;
• Stând la spalier: cu faţa: ridicării uşoare cu vârfurile, sprijin mai mult pe piciorul sănătos,
ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsă; cu spatele: flexia CF (trei 3
serii, 6 săptămâni).
Din decubit dorsal:
• Contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri (30 mişcării pe oră – contracţia este de 3 sec.
relaxare 6 sec.);
• Flexie-extensie din articulaţia gleznei (4 serii a câte 10 repetării);
• Flexie şi abducţie din CF (4 serii a 10 repetării).
• Se efectuează exerciţii cu toate articulaţiile membrului sănătos.
• Din stând sprijinit pe pe spătarul patului: mişcarea activo-pasivă de flexie, abducţii, extensie,
circumducţii din CF (din fiecare 2 serii a câte 10 repetării).
• Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără sprijin pe piciorul afectat.
• După îndepărtarea gipsului pacientul va purta o faşă elastică numai la deplasare şi noaptea,
pentru a stabiliza genunchiul şi a îl feri de mişcări nedorite.
• Programul de recuperare se întinde pe durata a patru săptămâni.

În prima săptămână sunt cinci şedinţe şi se efetuează următoarele exerciţii:


• Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri; flexii şi abducţii din CF
(mişcare activă); uşoare flexi ale articulaţiei genunchiului.
• Profesorul introduce ambele mâini sub zona poplitee şi execută cu multă atenţie această
mişcare la circa 300, având grijă ca talpa pacientului să rămână permanent pe planul patului.
• Din decubit lateral: mişcarea activo-pasivă de abducţie din CF cu genunchiul întins (3 serii a
câte 10 repetării).
• Din stând la spalier: mişcării active din CF cu genunchiul întins (3 serii a câte 8 repetării); cu
spatele, flexie, lateralitate, abducţii şi cu faţa extensii.
În a doua săptămână pacientul va contacta solul cu planta piciorului operat cu sprijin de
30%.
• Din decubit dorsal: „pompaje” pe minge, fără a forţa flexia; flexia gambei pe coapsă (în lanţ
kinetic închis); flexii şi abducţii din CF (3 serii a câte 12 repetării).
• Din aşezat la marginea banchetei: extensia gambei pe coapsă, mişcare condusă şi controlată
de catre asistent.

• Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ kinetic deschis.
• Din stând la spalier - la exerciţiile cunoscute se mai execută: ridicării pe vârfuri, cu sprijin
mai mare pe piciorul sănătos; ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsă
cu uşoară presiune pe talpă (2 serii a câte 10 repetări), lucrând fără durere; mersul se face cu
sprijin uşor (circa 30%) pe piciorul operat.
În a treia săptămână – sunt cinci şedinţe; toate exerciţiile devin active, iar pentru mişcările
din CF se introduce lestul de 500g.
• Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps, fesieri şi ischiogambieri; flexii,
extensii ale articulaţiei gleznei şi degetelor (metatarsiene, falange şi interfalangiene); flexia
gambei pe coapsă din alunecare (4 serii a câte 15 repetări); flexi, abducţii, circumducţii CF
cu genunchiul întins (mişcare activo-rezistivă cu lest).

• Din decubit lateral: mişcarea activă liberă de abducţie din CF a membrului operat (3 serii a
câte 10 repetări).Dn aşezat la marginea banchetei: flexia şi extensia gambei pe coapsă (3 serii
a câte 15 repetări); flexia şi extensia articulaţiei genunchiului cu ajutorul unei patine pe care
este aşezată planta membrului operat.
Din stând la spalier: 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare mişcare din CF activă cu
rezistenţă cu last de 500g; ridicări pe vârfuri, piciorul operat în sprijin 60%; joc de gleznă cu sprijin
circa 60%; ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe coapsădin exercitarea unei
uşoare presiuni pe suprafaţa plantară.
În a patra săptămână – sunt cinci şedinţe în care continuă exerciţiile mai sus menţionate, la
care se adaugă:

• Din decubit ventral: mişcarea activă de flexie a gambei pe coapsă cu tensiuni finalerealizate
de către asistent.
• Mişcările din aşezat: ale articulaţiei genunchiului devin rezistive prin introducerea lestului.
• La sfârşitul acestei săptămâni pacientul se sprijină aproape în totalitate pe picior operat.