Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice

Facultatea Artă Teatrală, Coregrafică și Multimedia

Departamentul Artă Teatrală și Regie Teatru
Specialitatea Actor Teatru și Cinema

Referat

Marin Sorescu: analiza operei poetice

A elaborat: Bogdan Bîtlan, ATC III

Lector universitar: Constantin Șchiopu

Chișinău 2018
 Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele
lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute
în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând
numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid
politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii
în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995).

Studii la scoala primara din satul natal, la Liceul "Fratii Buzesti" din Craiova
si Scoala Medie Militara "Dimitrie Cantemir" din Predeal. Licentiat al Facultatii
de Filologie a Univ. din Iasi (1960). Doctorat in Filologie la Univ. Bucuresti
(1992). Membru corespondent (1991) si membru titular (1992) al Academiei
Romane. Redactor, dupa absolvire, la rev. Viata studenteasca și Luceafărul
apoi redactor-sef al Studioului Cinematografic Animafilm. Intre 1974 si 1989, a
condus rev. Ramuri, in 1990 este numit director al editurii "Scrisul Romanesc"
din Craiova, iar in perioada 1991-1996, a fost directorul rev. Literatorul.
Secretar al Asoc. Scriitorilor din Craiova. Ministru al Culturii (1995).
Debuteaza in 1959, cu versuri, in Viata studenteasca. Debut editorial cu voi. de
parodii Singur printre poeti (1964). Cartea de Poeme (1965) il impune deja
printre poetii de frunte ai generatiei sale; ii urmeaza, in spatiul unei lirici
fantezist-ironice si ludice de marcata originalitate. Moartea ceasului (1966),
Tineretea lui Don Qui-jote (1968), Tusiti (1970), Suflete bun la toate (1972),
care-i consolideaza prestigiul, asigurindu-i si o foarte larga audienta. Inaugurata
in 1973, suita de volume La Lilieci (sase voi., ultimul tiparit in 1995) propune o
poezie epic-descriptiva si teatrala, exploatand cu o particulara virtuozitate
pitorescul limbajului taranesc (oltean), in inscenari ale unui "teatru mare cat
satul". Alte carti, precum Descantoteca (1976) si Sarbatori itinerante (1978)
imping la extrema limita "parodia literaturii". Versurile mai recente (Fantani in
mare, 1982; Apa vie, apa moarta, 1987; Ecuatorul si polii, 1989; Poezii alese
de cenzura, 1991 sau Traversarea, 1994) indica o anumita tendinta de
clasicizare a discursului; nota fantezist-ironica ramane caracteristica si nu
dispare nici din voi. Puntea (1997, postum), care cuprinde ultimele sale poeme,
cu puternice accente elegiace. Literatura pentru copii, in volume Unde fugim
de-acasa ("proza ritmata", 1967), O aripa si-un picior (versuri, 1970),
Cocostarcul Gat-Sucit (versuri, 1987), Cirip-Ciorap (1993). O pondere
insemnata detine in opera lui SORESCU si teatrul, la fel de popular, ilustrat de
piese cu caracter simbolic-parabolic precum lona (1968), Paracliserul (1970),
Matca (1976). Din dramaturgia de inspiratie istorica, unde parabola joaca de
asemenea un rol important si jocul cu conventiile teatrale este foarte liber, s-au
impus indeosebi Răceala si A treia teapa (publicate in vol. Teatru, 1980), dar si
Varul Sliake-speare (1988, aparut in volum in 1992). Libertatea fata de
conventiile genului este prezenta si in romanul Trei dinti din fata (1977) si mai
ales in parabolicul si parodicul Viziunea viziunii (1982). Ca eseist, SORESCU s-
a exprimat in voi. Teoria sferelor de influenta (1969), Insomnii (1971), Starea
de destin (1976), si culegerea de cronici literare Usor cu pianul pe scari (1985).
Convorbiri cu scriitori straini si trad. de poezie, in vol. Tratat de inspiratie
(1985). Distins cu numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor, Premiul Acad.
(1970); Premiul Herder (Viena, 1991). Tradusa in numeroase lb., opera lui
SORESCU 1-a impus printre scriitorii romani cei mai reprezentativi si mai
cunoscuti peste hotare.

Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin
Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în
timpul vieţii (1936-1996) pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au
fost traduse în: SUA, Canada, Mexic, Brazilia, Columbia, India, Anglia,
Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China,
Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a., totalizând
peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate.

A publicat primul său volum("Singur printre poeţi") în 1964 şi de atunci a

impus un stil degajat, uşor ironic, fantezist (care atenuează reflecţia gravă),
deconcertant, de multe ori feroce în profundul sau simţ critic. Sunt foarte
cunoscute şi volumele din ciclul "La lilieci", un univers poetic pornind de la un
cimitir ce poartă acest nume. Ideea i-a venit lui Marin Sorescu în momentul în
care acesta se afla cu o bursă în SUA la Universitatea din Iowa când i-a căzut în
mână un volum al poetului american, Edgar Lee Masters intitulat Spoonriver,
construit în acelaşi mod.
 Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere,"Iona",care împreună
cu alte piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa
dramaturgică poate fi considerată şi ea ca fiind excepţională:"Iona",
"Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia ţeapă", "Răceala".Piesele sale
s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din
Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki,
Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).

Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé

din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de
Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa. A condus revista literară "Ramuri" şi a fost
preşedintele Uniunii Scriitorilor din Craiova. Critici de talie internaţională au
opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi contemporani ai lumii,
nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. În ţarã i-au fost decernate
cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii
Scriitorilor (de şase ori). Dintre premiile internaţionale cităm: Premiul Herder,
Viena, 1991; Medalia de Aur pentru poezie "Ospiti Napoli", 1970; Premiul
"Fernando Riello", Madrid 1983; Premiul "Felix Romuliana", Belgrad 1994. A
murit în anul 1996, la Bucureşti. La moartea lui au rămas în manuscris
cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal, roman. Cunoscut şi prin
preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în ţară şi
străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage.

Marin Sorescu este poet, romancier și dramaturg cu o viziune complexa

asupra vietii, apropiat de existentialistii francezi, precum Albert Camus si Jean
Paul Sartre, sau de filozofii germani Friedrich Nietzsche ("Stiinta voioasa",
"Asa grait-a Zarathustra", "Genealogia moralei") si Martin Heidegger.
Scrierile sale releva criza acuta a constiintei moderne, incapabila sa-si mai
gaseasca eliberarea din ataraxia conditiei existentiale limitate.
Universul sau este populat cu fiinte fantastice, cu decoruri conventionale si
imagini grotesti, ce pot fi considerate fie expresioniste, fie suprarealiste. Astfel,
femeilor li se scot din cap clemele, agrafele, inelele si se transforma in
sufertase, iar barbatii sunt transformati in presuri, dupa ce sunt torsi.
Manierismul poetului consta in a distruge formele vechi, incapabile de a starni
imagini esentializate. Poetul este preocupat de conotatii profunde ce pot fi
acordate unui spatiu comun. Faptul ca lumea "s-a comunizat", a devenit simpla,
este redat de o morala continuta in versuri si ele aparent simple:

"Ca nimic nu-ti stimuleaza mai mult pofta de mancare,

Decat o lume plina de potlogarii".

În "Panda", tot universul inconjurator trezeste suspiciuni, pare sa fie

generatorul unei conspiratii totale, la care participa furnicile, fluturii, frunzele.
Tema conspiratiei este, de altfel, foarte intalnita in literatura moderna, insa la
Marin Sorescu aceasta ia o dimensiune transcendentala, supraterestra.
"Echerul" este o incercare de a trezi simtul incomensurabilului, adica de a
impiedica banalizarea matematica a lumii, trecerea ei in sisteme de referinta
numerice, sterile. "Indigo"masoara o alta spaima existentiala a eroului: cineva
lipeste noaptea o imensa coala de indigo la usa acestuia si ii patrunde, printr-o
stranie metamorfoza, in simtamintele cele mai intime, ca un veritabil aparat de
citit gandurile. O reeditare a straniei "politii a gandului", din romanul-parabola
al lui George Orwell,"1984", o utopie politica asupra lumii aflate in marasm.
Parabolele exista si in alte poezii ale lui Marin Sorescu, cele mai pline de
substanta poetica din primul volum:"Simetrie", "Alergatorul", "Prietenul",
"Sens unic", "Dincolo".

in"Simetrie"se arata soarta trista a omului obisnuit, incapabil sa aleaga drumul

cel bun, silit sa parcurga mereu drumul gresit:

"Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua Prapastii:

Una la dreapta, alta la stanga.
M-am aruncat in cea din stanga,
Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,
Gramada cu mine in cea din stanga,
Care, vai, nu era cea captusita cu puf."

Ideea de chin al vietii, de festa ironica a destinului, se face simtita in

aceste versuri, semnificand povara grea a omului de dupa izgonirea din Paradis.
 In volumul de poezii"Despre cum era sa zbor"(1970), versurile conserva
gratiosul, infatigabilul, semanand in oarecare masura cu cele ale lui Tudor
Arghezi. Poetul trebuie neaparat sa invete sa zboare:

"intr-o noapte, intr-o clipa,

imi da unul o aripa.
Nu l-am deslusit la fata,
A pandit cand era ceata.
-Zice: « Nfige-o subsuoara,
Du-te dracului si zboara»".

Absurditatea situatiei poate avea un simbol ascuns: omul trebuie sa-si

traiasca propriul destin, indiferent cat de greu ar parea acest lucru. Sensul se
poate extinde si la eliberarea de hainele grele ale materialitatii, de eludare a
extinctiei. Moartea are loc pe portiuni:

"Te pomenesti ca mor

Si numai un picior
O sa-mi ramana viu".

In "La Lilieci",atmosfera se schimba, exista un fantastic cauzal al situatiilor:

Marin Sorescu nu procedeaza la un radicalism al depoetizarii. Nu face o
pastisa a samanatoristilor, ci isi creeaza propria lume, cu legi necunoscute.

In Dumneata se exprima o recluziune a demoniacului: Grigore al lui Tagarla

intalneste noaptea un fost vecin, deghizat in moroi, si paralizeaza, pentru ca
acesta vrea sa-l ia de guler. Un vrajitor ii explica faptul ca a scapat ieftin, pentru
ca alti moroi sunt mult mai rai:

"...ai scapat ieftin, neica, moroii din Bulzesti sunt

Artagosi;
Cand le strasuneaza din ceva pe cate unul... il fac
Carpa, treanta, poti sa stergi lampa cu el".
 Baba intervine in acest spatiu insolit ca un personaj comic, care incearca sa
strajuiasca eternitatea prin stergerea cu apa clocotita a clantei, in speranta de a
scapa de microbi. Filozofia despre soarta omului se tine in jurul unei
cacareze, ce se misca, lasata pe o apa, dinspre munte spre mare. Omul curge pe
"valurile vietii", incarcat fiind cu aceeasi neinsemnatate, trezindu-se dintr-o data
extrem de batran si de neputincios, incapabil sa se realizeze un plan al
nemuririi:

"se zbarceste
Fruntea, parca-a taiat cineva nojite din ea".

La Sorescu, important este ceremonialul mancarii, cu toate variantele sale:"la

govie", "pomana","praznicul", "masa". Contrastul intervine prin. raportul
dintre ceremonia preparativelor, demne de o curte flamanda, si saracia relativa a
bucatelor. La un parastas, satenii fac un chef strasnic, intinzand mesele in jurul
bisericii, la umbra, tabloul semanand, in mod evident, cu unul de Brueghel cel
Batran.

Mitul Atlantidei este pentru Marin Sorescu un prilej de a-si exprima

rezervele fata de o lume care se clatina, lipsita de stabilitate, inclusiv in sfera
sentimentelor:

"Cine a construit lumea

Pe un pamant care se lasa?
Aseara luna era deasupra ta,
Acum e deasupra vietii sale.
Te-ai mai scufundat putin."

Lumea supusa tensiunilor interioare se scufunda intr-un mod ineluctabil:

"Aseara tineai cerul pe crestet
Ca pe o tava
Cu minuni,
Acum el pluteste mai sus."
 Imaginea universului ce se naruie reitereaza un mit maniheist, potrivit
caruia lumea se va distruge intr-un interval de 1450 de ani cosmici. Frisoanele
unei asemenea amenintari catastrofale se traduc prin gesturi si indemnuri
violente, precipitate, uneori absurde, ca o urcare a intregului pamant pe o
subreda si insolita verticala:

"Faceti-va iute bagajele,

Urcati-va pe acoperisurile caselor,
Urcati-va casele in pod,
Carati-va vitele si bucatele si sentimentele in varful muntilor,
Daca vreti sa mai aveti vite si bucate si sentimente,
Si mutati muntii
Pe pietroiul din varf,
Daca se poate."

În fata acestui sentiment nihilist al pustiirii lumii, poetul isi doreste un

refugiu in varful muntilor, catre inaltimi absolute, in vecinatatea taramurilor
celeste. Ochii sunt un simbol mistic pentru poarta care face legatura cu partea
nevazuta, imensa, a lumii; eul liric, cu simturile supralicitate in procesul
cunoasterii, simte supradimensionarea ochilor intr-un mod grotesc, catastrofic,
ca mijloc de comunicare cu transcendentul:

"Ochii mi se maresc tot mai mult,

Ca doua cercuri de apa,
Mi-au acoperit toata fruntea
Si jumatate din piept.
in curand vor fi tot atat de mari
Ca si mine."

Despre atlanti se spune ca aveau un al treilea ochi, al intelepciunii, inteles ca

un instrument de perceptie a lumii ascunse, transcendente. Faptul ca ochii devin
mai mari decat poetul, marindu-se progresiv, modifica radical perceptia asupra
lumii. Ea insasi se scufunda in adancurile noii oglinzi, iar poetul devine un
punct negru, minuscul, in interiorul acestor organe vizuale supradimensionate
care cuprind intreaga lume:
"Mai mari decat mine,
Mult mai mari decat mine:
Eu nu voi fi decat un punct negru
in mijlocul lor."

Ochii devin un punct de convergenta a elementelor terestre si cosmice,

poetul transferandu-si in acestea, in chip simbolic, panteist, organele de simt:

"Si ca sa nu ma simt singur

Voi lasa sa intre in cercul lor
Foarte multe lucruri:
Luna, soarele, padurea si marea
Cu care voi continua sa ma uit la lume."

Teme si motive ale poeziei "Ochii"

Ochiul,vazut ca organ transcendent catre lumea cealalta, catre totalitate si
eternitate. Augmentarea ochilor, deveniti gigantici, ca o mod de a percepe
imensitatea suprafetei materiale a lumii. Dihotomia universului obisnuit, care
se imparte intr-o lume mica si una mare, reflectate una în cealalta de infinite ori,
ca in oglinzi paralele.

Mersul inapoi al omenirii, stagnarea, regresul sunt figurate de poet prin alta
istorie cu sens alegoric. In "Gura racului", Marin Sorescu propune o noua
viziune asupra antropogenezei, nasterea omului fiind in crancena competitie, la
antipozi, cu alta specie, perfect adaptata unui mediu existential primitiv:

"Cand omenirea a iesit din apa,

Plina de mal, de alge si de sare,
Pe tarmul celalalt urcau,
Suindu-se unul in spinarea celuilalt
Si alunecand in mare
Dar saltandu-se cu valul urmator,
Pe iarba -racii."

Racii constituie o ramura negativa a regnului animal, simbolizand prin

excelenta involutia, mersul inapoi. Chiar imaginea lor este grotesca:

"Raci infioratori, raiosi,

Plini de picioare ca de negi,
Verzi de matasea broastei si rosii,
Turbat de rosii pe pantece."

Oamenii si racii se deplaseaza in directii opuse, subliniind si mai mult

deosebirea radicala dintre cele doua specii ce isi disputa suprematia pe pamant:

"Oamenii au inceput sa mearga

incercand sa se acomodeze cu lumina
Uscata a soarelui,
Alta decat lumina din apa.
Racii au inceput sa alerge
in directia opusa.
Batand tactul cu cataligele lor pe glob
Ca intr-un piept de barbat doborat."

Cand si cand insa, prin efectul de coincidentia oppositorum, cele doua tabere
se intalnesc si totul recade in magma originara:

"intr-o zi primii oameni s-au intalnit

Cu primii raci,
Fiecare cu al sau.
Au fost luati la subsuori
Si tarati in balta statuta a marii,
inapoi peste locuri unde-au mai fost
(Ochii lor si le amintesc perfect
Dupa lacrimile in forma de gorgane),
Dar care pentru raci erau intr-adevar
Locuri noi,
Si ei sustineau, pe drept cuvant,
Ca-i duc inainte."

Ca o ironie a sortii, omenirea are mereu aceasta miscare de flux si reflux,

recazand in barbarie si luand-o din nou de la capat:

"Abia in apa s-au dezmeticit oamenii,

A avut loc o lupta fata de toate vietuitoarele
Si cei care reuseau sa se desprinda
Din clestele ruginite de fier
Au iesit istoviti pe mal,
Plini de mal, de alge si sare."

E o repetabilitate a destinului, careia omul nu i se poate sustrage, mereu din

umbra pandind tenebrele adancurilor:

"Respirand adanc, ei pornesc obositi inainte,

Dar iata pe tarmul opus,
Pe furis, din umbra namolului planetei,
Apar infioratorii raci,
Pornind in directia cealalta."

Poezia "Scara la cer", aparuta in volumul (Ultimele), este scrisa de Marin

Sorescu chiar pe patul de spital, cu putin inaintea mortii, ca un dicteu al
chemarii de dincolo. Momentul si imprejurarile redactarii amintesc de alt gest
similar, al lui Nicolae Labis, care, grav ranit intr-un accident de tramvai, scrie
"Pasarea cu clont de rubin", metafora sangeroasa a mortii. Ideea trecerii este
inscrisa chiar in titlul volumului lui Marin Sorescu,"Puntea",care stabileste o
legatura inedita cu transcendentul, catre care poetul accede prin moartea sa
aprtpiata, pe un fir subtire de paianjen, care leaga cele doua taramuri, unul
material, celalalt imaterial. "Firul de paianjen" instituie aceasta legatura cu
lumea celesta, cu infinitul, intrarea pe alt taram producandu-se ca in basmul
"Jack si vrejul de fasole", prin intermediul unui material fragil, de o consistenta
infima. Semnele urcarii la cer sunt antitetice cu cele ale coborarii, ale
ingreunarii fiintei prin dobandirea trupului terestru:

"Un fir de paianjen

Atarna de . tavan,
Exact deasupra patului meu."

Caderea fiintei in lutul originar este urmata de refacerea intregului, de

aceasta urcare a ei la loc, in taramurile inalte, intr-un proces invers
apocatastazei. Apropierea de moarte se face prin semne abia sesizabile:

"in fiecare zi observ

Cum se lasa tot mai jos."

Cerul se coboara asupra poetului, ca o revelatie, inrrvjn asteptat moment

de epifanie, de trecere pe taramul celalalt. Poetul devine obiect si subiect al unei
priviri impersonale asupra corpului supus degradarii fizice, lasat in voia sortii,
ca un vas in deriva. Scara trimisa de la cer, ca dintr-un dom impersonal, este o
metafora sublima a comunicarii cu inaltul, cu spatiile sacre, catre care eul liric
nazuieste, ca ultima speranta de salvare:

"Mi se trimite si
Scara la cer -zic,
Mi se arunca de sus!".

Se produce, in felul acesta, o rasturnare a lumii, o incercare de resuscitare a

ideii de paradis, vazut ca un punct de confluenta cu sacrul: pentru aceasta, doar
sufletul, realitate imateriala si energetica, poate supravietui. Puterile omului se
diminueaza treptat, pregatindu-se pentru ultimul salt:

"Desi tun slabit ingrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,
Ma gandesc ca trupul meu
Este totusi mult prea greu
Pentru scara asta delicata."

Trupul omenesc este redefmit ca un "cadavru de ignoranta", mult prea

greu pentru o cale atat de ireala, de imateriala, cum este ascensiunea sufletului
pe trepte nevazute de cer. "Scara" este chiar puntea de legatura cu divinul,
punctul din care incepe calatoria in eternitate, lasand in unna lumea obisnuiia,
vazuta ca un loc al decaderii din gratiile divine, al lucrurilor implinite cu
intarziere, cu mari decalaje, din cauza gravitatiei sporite, a "ingreunarii"
corpului, ca urmare a alungarii din paradis.
Tragismul situatiei este privit de eul liric cu detasare, chiar cu resemnata ironie:
"- Suflete, ia-o tu inainte,
Pas! Pas!".

Metafora esentiala a poeziei este chiar moartea, vazuta ca o punte de

legatura cu uranicul, cu sferele inalte ale divinitatii, ale lumii situate dincolo de
orice determinare temporala. Poetul paseste pe nesimtite in spatiul transcendent,
trupul lui suferind un proces de imaterializare treptata, pana la soapta abia
perceptibila, ultima, a sufletului ce se risipeste in neant.
Teme si motive ale poeziei "Scara la cer"
Eschatologia individuali, vazut ca o modalitate de recastigare a lumii
primordiale a fiintelor nemuritoare.
Motivul vehiculului de legatura cu alte taramuri,cu spatiile atemporale,
aflate dincolo de orice reprezentare a realitatii.
Paianjenul, vazut in calitate de demiurg, de calauza a sufletelor, de mijlocitor
intre doua taramuri, lumea terestra si lumea divina, simbol al intelepciunii in
multe mituri ale lumii, conform"Dictionarului de simboluri",de Jean
Chevalier si Alain Gheerbrant.
Motivul firului de paianjen, echivalent cu viata trecatoare, fragila in esenta.