Cojocaru Clara

Studii literare, anul II

Cuvânt vindicativ/cuvânt vindecător

Literatura și psihanaliza

Sunt două aspecte importante în ceea ce privește acest raport: literatura ca obiect de
studiu pentru Freud și discipolii lui și influența psihanalizei asupra literaturii. În primul caz,
cunoaștem foarte bine studiile psihanaliștilor și miturile grecești.

Până și critica literară a preluat o metodă psihanalitică (Sartre, Bachelard, Starobinsky,

Marthe Robert, Gilbert Durand ș.a.) În perioada postbelică, termeni din acest domeniu au intrat
în uz – transfer, refulare, complex, mamă falică, tată castrator, devenind chiar obișnuiți.

Adepții lui Freud credeau că psihanaliza explică opera de artă, ducându-ne chiar la
rădăcinile ei. Cu toate acestea, reproșul cel mai serios la adresa psihanalizei este – Cum poate
o metodă rațională să studieze ceea ce vine din inconștient, din irațional? De asemenea, este
justificată valorificarea unei scrieri ratate în aceeași măsură cu o capodoperă?

Ca orice lucru, psihanaliza „dăunează” în exces, dar nu i se poate nega întrebuințarea –

este un mod de a privi opera.

Există și o influență asumată a psihanalizei asupra literaturii. Scrieri care dezbat mituri
paterne, complexe, tema sexualității, a nevrozei, a căutării de sine, dar și a descompunerii
sinelui – toate vin dinspre această zonă. Dacă există un gen al ei, acesta este jurnalul. Așa că,
poate fi un punct de privire potrivit pentru acest tip de text.

Jurnalul

Jurnalul este considerat un gen minor, dar chiar și așa, el este un gen. Desigur, nu există
un gen mai apropiat de eu decât jurnalul. Eugen Simion notează, vorbind despre jurnal, că ar
exista un personaj-emblemă, dar și unul din subtext: Personajul-ascuns nu este specific numai
jurnalului intim, el poate fi descoperit în toată literatura subiectivă... Psihanaliza are de spus
un cuvânt important în privința lui. Ea vânează, în exclusivitate, pe omul complexelor și
dezvăluirile ei, (...).1

Tot el spune că (...) oamenii singuratici, frustrați, opresați (de familie sau de regimurile
totalitare) au predispoziție de a cultiva acest gen de scriere clandestină care este jurnalul
intim.2

De ce scriem un jurnal? Ca să nu uităm, ca să ne cunoaștem, ca să ne exprimăm

personalitatea, din spirit moral, pedagogic sau ca să ne vindecăm (terapeutic).

Memoria

Memoria este un proces psihic care aduce o întreagă literatură în urma sa. Jurnalul este
un gen care își are sorgintea în memorie. Chiar după invenția calculatorului, oamenii de știință
au făcut o comparație pertinentă – scrierea unui jurnal este ca o memorie externă. Noi stocăm
acolo diverse informații, experiențe, imagini, sunete etc. Se pare că ar fi depozitate în funcție
de intensitatea lor emoțională. De ce uităm unele lucruri, dar ne amintim altele? Ce cauzează
uitarea? Se pare că amintirile nu sunt stocate în mintea noastră ca niște cărți pe rafturi, ci sunt
împrăștiate, iar atunci când ne amintim ceva, apelăm la mai multe părți deodată. Deci,
fragmentarismul nu este o caracteristică specifică numai jurnalului, ci chiar felului în care
operează memoria.

Nina Cassian. Memoria ca zestre

Cartea este considerată jurnal, însă sunt câteva aspecte care ridică niște semne de
întrebare: de ce simte autoarea nevoia să integreze și o scurtă prezentare despre copilărie,
adolescență, până la începerea unui prezent? De ce simte nevoia să comenteze asupra
însemnărilor zilnice – (...) am simțit nevoia unor comentarii care să depășească acel contur
fragil al «experienței personale», și care, să-mi explice întrucâtva atitudinea, comportarea,
entuziasmele, revoltele, perplexitățile...? Dacă nu jurnal, cu siguranță un metajurnal, Memoria
ca zestre trebuia să se intituleze altfel (Jurnalul unui jurnal). Zestrea este un dar material ce se
oferă bărbatului la căsătorie, cui i se oferă această memorie?

1
Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim (I), Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 40.
2
Ibid., p.252.
 Cartea surprinde mii de aspecte de la relații amoroase, platonice, note poetice, chiar
poezii, povești din și despre copilărie, adolescență, portrete de persoane importante sau mai
puțin importante în viața autoarei.

Ceea ce mi-a atras atenția a fost aviditatea intelectuală a Ninei Cassian, notele ei
zilnice se referă, de cele mai multe ori, la planuri pentru cariera literară sau muzicală, întâlniri
cu diverse nume din scena literară, ș.a. De asemenea, am fost surprinsă să observ că vorbește
foarte puțin despre mama ei, mult mai mult despre tatăl său. Cu toate că recunoaște că nu s-a
înțeles bine cu mama ei și că se simțea mai aproape de tată, paradoxal, lui îi închină câteva
poezii, mai multe soțului ei, dar un volum mamei sale, volumul Recviem (1971): Cu mama
am avut relații conflictuale încă de copil. Tot ce-mi spunea mă contraria. Odată, venind să
mă ia de la școală, am scandat tot drumul spre casă: Mama rea! Mama rea!, și tot așa, până
când, ajunsă la domiciliu, am mâncat, firește, bătaie.3

Complexul matern la fete au forme diferite de socializare: unele au un prieten și

trăiesc relația de cuplu devreme, altele se dedică intelectului.

Confruntarea cu mama este necesară pentru a-și găsi propria identitate. Chiar dacă
amândouă sunt femei nu înseamnă nici pe departe că ele sunt la fel, că trăiesc ca într-o uniune
duală până ce fiica ajunge la adolescență. Chiar dacă femeile s-ar asemăna, ceea ce în cazuri
speciale se poate întâmpla, nu ura aduce rezolvarea, ura nu separă, ura leagă. La oamenii pe
care îi urâm ne gândim la fel de mult ca la cei pe care îi iubim, dacă nu și mai mult. La Nina
Cassian mama era lipsită de tact, îi antipatizam vederile pe care, curând, urmam să le
numesc «burgheze» (voia să mă mărit cu un om bogat, își dorea bani și lux (...)4

La moartea mamei, pe 18 aprilie, Nina nota: Poate că totuşi ceva frumos mă aşteaptă, ceva
frumos se îndreaptă, îşi face drum către mine. Ceva frumos ca această primăvară în care, în
grădina noastră nouă izbucnesc flori roze şi splendide. Mama nu le mai vede. Mama.5

Mult mai târziu, la ceva distanță de moartea mamei - Pe cât mă voiam de

independentă, pe atât îmi doream o „familie”, o apartenenţă afectivă.6 Apartenență pe care
nu o putea simți sau care, în orice caz, era greu de construit.

3
Nina Cassian, Memoria ca zestre (I), Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 19.
4
Idem.
5
Nina Cassian, Memoria ca zestre (II), Editura Institutului Cultural Român, București, 2004, p. 99.
6
Nina Cassian, Memoria ca zestre (III), Editura Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 34.
Marie Cardinal. Cuvinte care eliberează

Romanul are ca temă centrală parcursul unei femei nebune, ajunsă la psihiatrie, dar
care refuză să se dea bătută și reușește să scape de monstrul interior, ducându-se la un
terapeut. După ani de zile de introspecție și analiză a viselor, a amintirilor, eliberarea vine din
rostirea unor cuvinte. De altfel, toate ședințele terapeutice presupuneau o eliberare de acest
gen.

Aici, mama este o figură centrală, idealizată, convertită, o imagine obsesivă a ei – De

unde să încep? Mama ce era acolo, în vis, ca purtătorul de cuvânt al celorlalte femei. Doar
ea îmi vorbise... Mama... Bărbații... Eu... Mama... Mama...7

Greutatea de pe umerii eroinei vine din acțiunile mamei. Aflăm că era rigidă,
habotnică, impunătoare, lipsită de afecțiune, fără să numească aceste calificative, doar din
simpla expunere a amintirilor eroinei.

Complexul matern

Pentru copil, mama este prelungirea necesară pentru supraviețuire. Noțiunea de

complex este fundamentală în psihologia jungiană. De aceea nu e de mirare că în cazul
descrierii analizanzilor revin necontenit propoziții precum: „El are un complex matern
pozitiv.” Sau: „Ea are un complex patern atât de dominant.” Se formulează astfel un enunț
despre amprenta fundamentală a persoanei respective, care spune ceva și despre dificultățile
speciale, dar, totodată, și despre posibilitățile speciale de viață ale acesteia.

Mama… este o experiență arhetipală; ea este trăită într-o stare mai mult sau mai
puțin inconștientă, nu ca personalitate individuală anume, ci ca mamă, un arhetip încărcat
cu nemaipomenite posibilități de sens. Pe parcursul ulterior al vieții imaginea aceasta
pălește, fiind înlocuită cu o imagine conștientă relativ individuală, despre care se crede că ar
fi unica imagine a mamei pe care o deținem. În inconștient, în schimb, mama este în
continuare o imagine arhaică formidabilă, care pe parcursul vieții individuale și conștiente
nu doar colorează relația cu femeia, cu societatea, cu simțirea și cu materia, ci o și
determină, firește, într-un mod atât de subtil, încât conștiința, de regulă, nu observă nimic..8

7
Marie Cardinal, Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize, Editura Trei, București, 2006, p. 266.
8
Verena Kast, Fiicele tatălui, fiii mamei. Căi de ieșire din complexele materne și paterne, trad. de Viorica
Nișcov, Editura Trei, versiune digitală, 2014, p. 5.
 Iată de ce aceste două femei rămân blocate peste imaginea mamei. Marie Cardinal
reușește să surprindă tragedia din spatele unui complex matern negativ cât se poate de
chinuitor. Cuvântul e terapie. Cuvântul eliberează. În ultimele pagini ale romanului, eroina se
duce la mormântul mamei sale și reușește să spună cuvintele vindecătoare: (...) să îndrăznesc
a-mi auzi vocea rostind aceste trei cuvinte: «eu» (eu însămi, nebuna, nenebuna, copilul,
femeia), «te» (mama, frumoasa, experta, orgolioasa, dementa, sinucigașa) «iubesc»
(atașamentul, contopirea, dar și căldura, îmbrățișarea, și încă bucuria posibilă, fericirea
sperată9). Nina Cassian nu spune te iubesc, ea scrie volumul de poezie Recviem (1971)- așa
se eliberează. Rămâne să ne eliberăm cu toții, așa cum putem.

9
Marie Cardinal, Op. cit., p. 304.
 Bibliografie:

CARDINAL, Marie, Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize, trad. de

Nina Ivanciu, Editura Trei, București, 2006.

CASSIAN, Nina, Memoria ca zestre (I), Editura Institutului Cultural Român,

București, 2003.

CASSIAN, Nina, Memoria ca zestre (II), Editura Institutului Cultural Român,

București, 2004.

CASSIAN, Nina, Memoria ca zestre (III), Editura Institutului Cultural Român,

București, 2005.

KERN, Verena, Fiicele tatălui, fiii mamei. Căi de ieșire din complexele materne și

paterne, trad. de Viorica Nișcov, Editura Trei, versiune digitală, 2014.

SIMION, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim (I), Editura Univers Enciclopedic,

București, 2001.