Sunteți pe pagina 1din 18
Franța 2019

Franța

2019

CUPRINS

1. GEOGRAFIA FRANȚEI

2

1.1.

Așezarea

2

1.2.

Relieful

4

1.3.

Hidrografia

5

1.4.

Clima

6

1.5.

Flora și fauna

7

1.6.

Populația

8

1.7.

Economia

9

2. MONUMENTE TURISTICE

11

2.1.

Turnul Eiffel

11

2.2.

Catedrala Notre Dame

12

2.3.

Muzeul Luvru

14

2.2.

Palatul Versailles

15

BIBLIOGRAFIE

17

12 2.3. Muzeul Luvru 14 2.2. Palatul Versailles 15 BIBLIOGRAFIE 17 1. GEOGRAFIA FRANȚEI 1

1. GEOGRAFIA FRANȚEI

1.1. Așezare a Franța este situată în vestul Europei, fiind mărginită la vest (Golful Biscaya)

1.1. Așezarea

Franța este situată în vestul Europei, fiind mărginită la vest (Golful Biscaya) și nord-vest (Canalul Mânecii) de Oceanul Atlantic, la nord-est de Belgia (620 de km) și Luxemburg (73 de km), la nord-est și est de Germania (450 de km), la est de Elveția (572 de km) și Italia (515 km), respectiv la sud si sud-vest de Principatul Monacov(4,5 km), Marea Mediterană, Andora (57 de km) și Spania (650 de km). Franța are frontiere cu Brazilia (700 de km), Surinam (520 de km) și o frontieră nematerializată cu Antilele Olandeze (10,2 km) în Insula Sfântul Martin. Suprafața totală a țării este de 674.843 km², din care 551.695 km² partea continentală, iar restul teritorii extra-europene. Franța este clasată astfel ca al 47-lea stat după suprafață. Suprafața totală, ce cuprinde toate regiunile, colectivitățile și teritoriile de peste mări, este de 674.843 de km², ceea ce reprezintă 0,45% din suprafața totală a uscatului de pe Pământ.

Forma părții continentale, asemănătoare unui hexagon, i- a atras și denumirea de l'Hexagone (Hexagonul).

Forma părții continentale, asemănătoare unui hexagon, i-a atras și denumirea de l'Hexagone (Hexagonul). Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind, însă, mici insule de coastă. Acest teritoriu se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E. Franța este formată, însă, și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM- TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate astfel:

pe continentul sud-american: Guyana Franceză;

în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy;

în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;

în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și Saint-Paul și Amsterdam;

în Antarctica: Țara Adélie.

1.2. Relieful

Geografia Franței este variată, cuprinzând toate formele de relief, acesta fiind dezvoltat pe structuri hercinice (unde există podișuri, munți joși și câmpii) și alpine (Alpii și Pirineii).

jo ș i ș i câmpii) ș i alpine (Alpii ș i Pirineii). Mari părți din

Mari părți din teritoriul actual al Franței s-au înălțat de-a lungul mai multor episoade tectonice, în special în orogeneza hercinică din paleozoic, care stă la originea masivelor Armorican, Central, Morvan, Vosgi, Ardeni și Corsican. Munții Alpi, Pirinei și Jura sunt mult mai tineri, și sunt mai puțin erodați. Alpii ating 4.810 m altitudine în Mont Blanc (cel mai înalt punct al Franței). Deși 60% din comunele Franței sunt clasificate ca având risc seismic, acest risc rămâne unul moderat. Treapta podișurilor și câmpiilor situată în jumătatea nordică a Franței cuprinde, printre altele: Masivul Central (Massif Central) cu înălțimi vulcanice (Puy de Sancy - 1.886 m, Plomb du Cantal - 1.858 m, Puy de Dome - 1.485 m), înconjurat de suprafețe mai joase, sub 1.000 m, larg vălurite (Marche, Limousin) și continuate spre S-E de culmile Cevennes (altitudine maximă 1.702 m) ce domină valea largă a fluviului Rhone.

Masivul Armonican (Massif Armonicain), hercinic în partea de N-V (Bretagne, Normandie). Podișul Ardeni (Ardennes) situat în partea de N-E, la granița cu Belgia. Zonele litorale oferă peisaje diverse: maluri abrupte ale masivelor muntoase (Coasta de Azur, de exemplu), câmpii ce se termină cu faleze (Coasta de Alabastru), regiuni umede și forestiere, cum ar fi Sologne sau mari câmpii nisipoase (Câmpia Languedoc).

Munții Alpi Munții Pirinei Masivul Central Limousin Coasta de Azur
Munții Alpi Munții Pirinei Masivul Central Limousin Coasta de Azur
Munții Alpi Munții Pirinei Masivul Central Limousin Coasta de Azur
Munții Alpi Munții Pirinei Masivul Central Limousin Coasta de Azur
Munții Alpi Munții Pirinei Masivul Central Limousin Coasta de Azur

Munții Alpi

Munții Pirinei

Masivul Central

Limousin

Coasta de Azur

1.3. Hidrografia

Central Limousin Coasta de Azur 1.3. Hidrografia Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal,

Rețeaua hidrografică a Franței este, în principal, drenată de patru mari fluvii:

Loara, Sena, Garonne și Ron, la care se mai pot adăuga și Meuse și Rinul, mai puțin importante pentru Franța, dar fluvii majore la nivel european. Bazinele hidrografice ale primelor patru acoperă peste 62% din teritoriul metropolitan. Franța dispune de 11 milioane de km² de ape marine teritoriale, în trei oceane, 97% din această suprafață fiind asociată teritoriilor de peste mări.

Pe teritoriul Franţei există şi numeroase lacuri dintre care cele mai cunoscute sunt: Leman/Geneva la graniță cu Elveţia (582 km), Bourget (44 km), Grandlieu și d'Annecy. Apele Franţei sunt legate între ele prin canale navigabile în lungime totală de 4.600 km. În afara apelor enumerate mai sus, mai există şi ape subterane, dintre care cele mai cunoscute sunt apele arteziene, al căror nume provine de la numele provinciei Artois.

1.4. Clima

În Franța există mai multe zone climatice, care variază dinspre nord înspre sud. Astfel, în nord-vest predomină clima temperat-maritimă, cu ierni blânde și veri răcoroase, precipitațiile fiind repartizate uniform de-a lungul lunilor anului. În centrul țării, clima este temperată de tranziție, cu ierni mai reci și veri mai calde. Litoralul sudic al țării are climă subtropical-mediteraneană, în timp ce în sud-vestul țării, datorită munților Pirinei clima poate fi, la înălțimi de peste 1.500 de metri, temperat alpină. Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:

1. sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;

2. la sud de aceasta, zona aquitană,

cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;

3. în nord-estul țării, zona Lorenei

temperaturi mai ridicate; 3. în nord- estul țăr ii, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni

deține caracteristici semicontinentale, cu ierni

reci și precipitații mai reduse decât în vest;

4. pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;

5. între zona Lorenei și cea provensală se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de temperatură;

6. zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este

caracterizată prin ierni reci și umede, cu precipitații nivale importante. Mare parte din teritoriile de peste mări este, în schimb, dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă), excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială), Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică) și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).

1.5. Flora și fauna

Flora - Datorită întinderii sale considerabile, în Franța se întâlnește o vegetație variată. Pădurile ocupă 25% din teritoriul Franţei, situate mai ales în munții Alpi, Jura şi Vosgi și sunt reprezentate de păduri de foioase (stejar, fag) şi de conifere, dar și de păduri de pin în landurile nisipoase din sud-vest. În insula Corsica este dominant maquisul mediteranean. Păşunile și fâneţele reprezintă, de asemenea, 25% din teritoriul Franţei.

P ă dure foioase Pădure pin Maquis mediteranean Anemone sălbatice Lavandă
P ă dure foioase Pădure pin Maquis mediteranean Anemone sălbatice Lavandă
P ă dure foioase Pădure pin Maquis mediteranean Anemone sălbatice Lavandă
P ă dure foioase Pădure pin Maquis mediteranean Anemone sălbatice Lavandă
P ă dure foioase Pădure pin Maquis mediteranean Anemone sălbatice Lavandă

Pădure foioase

Pădure pin

Maquis mediteranean

Anemone sălbatice

Lavandă

Fauna - Diversitatea climei și a reliefului Franței face ca și fauna locală să fie foarte variată. Trăiesc aici atât diferite specii de animale marine sau care preferă zonele de coastă, cât și animale specifice regiunilor montane. Printre speciile rare din Munții Alpi se numără și ibexul, iar în Pirinei trăiesc lupi și urși, al căror număr este la

ora actuală în continuă creștere, păsări (flamingo, egrete, fluierari - în Camargue, Delta Rhonului, vulturi), marmote. În afara faunei autohtone mai întâlnim capra neagră, cerbul sika (japonez), muflonul corsican. Corsica este din punct de vedere al faunei un spațiu de-a dreptul fascinant. Pe insulă au apărut în cursul timpului o serie de specii endemice de vietăți și de plante, adaptate condițiilor naturale specifice. În zonele montane înalte trăiește vulturul bărbos, un răpitor de dimensiuni impresionante, cu o anvergură a aripilor de 2,8 metri. O altă specie rară este broasca Discoglossus montalenti (broasca corsicană), un adevărat maestru al camuflajului, care se identifică aproape în întregime cu mediul înconjurător și este, deci, foarte greu de văzut. Acestea trăiesc în pădurile Franței, dar și în parcuri și rezervații naturale cum ar fi: Parcul La Vanoise, Parcul Pyrenees Orientales și Port Cros. În Franța există 21 de rezervații naționale de vânătoare (Chambord, Burrus, Les Bauget), 9 rezervații cinegetice de interes național şi 25 de rezervații speciale sau particulare, între care Camargue și Les Sept Isles și 32 de rezervații forestiere de stat.

Ibexul Flamingo Vultur bărbos Muflon corsican Urs (Pirinei)
Ibexul Flamingo Vultur bărbos Muflon corsican Urs (Pirinei)
Ibexul Flamingo Vultur bărbos Muflon corsican Urs (Pirinei)
Ibexul Flamingo Vultur bărbos Muflon corsican Urs (Pirinei)
Ibexul Flamingo Vultur bărbos Muflon corsican Urs (Pirinei)

Ibexul

Flamingo

Vultur bărbos

Muflon corsican

Urs (Pirinei)

1.6. Populația

În această țară natalitatea a fost o problema încă din trecut. Pentru câțiva zeci de ani după 1945 guvernul a încurajat politica natalității, lucru ce a dus Franța pe primul loc în ceea ce privește rata natalității. Astăzi, însă, țara a ajuns din nou în josul clasamentului european, atât la nivelul natalității cât și al mortalității. Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală. Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a

doua arie urbană a țării, și care grupează un sfert din studenți și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării. Pe de altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și care, astăzi, beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică, și un est industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord- est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității reduse”, care prin comparație cu restul țării se caracterizează printr-un grad redus de populare și printr-o economie, adesea, în dificultate. Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte). Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială.

de locuitori, adică circa 1% din populația mondială. 1.7. Economia Economia Franței este o economie socială

1.7. Economia

Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a început să fie contestată după anii 1980. În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine principalul motor al creșterii economice naționale. Agricultura - Franța numără 520.000 exploatații agricole având în 2006 în medie 51 hectare, ceea ce o face principala putere agricolă europeană. Franța este principalul

producător mondial de vin, ea figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate și de carne de vită. Industria - Franța este a patra putere industrială a lumii. Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice, care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor, aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică, cosmetică, a produselor de lux), numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă, industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a efectivelor și a cifrei de afaceri. Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate, de exemplu, Areva - în cel al construcției de centrale nucleare, Danone - în cel al produselor lactate, L'Oréal - în cosmetică, sau Michelin - în industria anvelopelor. Producția de energie - După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005, petrolul, gazele naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța. Turismul - Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite primite anual, dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice internaționale. Atracțiile turistice cele mai vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles ); dar și câteva obiective din provincie atrag și ele numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, Mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul Haut-Kœnigsbourg, muzeul Unterlinden din Colmar, Centrul Pompidou-Metz sau parcul Futuroscope.

Disneyland Paris Turnul Eiffel Paris Castelul Luvru Paris Castelul Versailles Mont Saint-Michel
Disneyland Paris Turnul Eiffel Paris Castelul Luvru Paris Castelul Versailles Mont Saint-Michel
Disneyland Paris Turnul Eiffel Paris Castelul Luvru Paris Castelul Versailles Mont Saint-Michel
Disneyland Paris Turnul Eiffel Paris Castelul Luvru Paris Castelul Versailles Mont Saint-Michel
Disneyland Paris Turnul Eiffel Paris Castelul Luvru Paris Castelul Versailles Mont Saint-Michel

Disneyland Paris

Turnul Eiffel Paris

Castelul Luvru Paris

Castelul Versailles

Mont Saint-Michel

2. MONUMENTE TURISTICE

2.1. Turnul Eiffel

Este unul dintre cele mai vizitate și cunoscute obiective din lume, fiind construit de cștre Gustav Eiffel.

obiective din lume, fiind construit de cștre Gustav Eiffel. Potrivit planurilor inițiale, Turnul Eiffel ar fi

Potrivit planurilor inițiale, Turnul Eiffel ar fi trebuit să fie construit la Barcelona, însă proiectul a fost respins de către autoritățile orașului. În final, proiectul a fost acceptat la Paris, urmând ca turnul să fie inaugurat în anul Expoziției Internaționale din 1889. În ziua inaugurării turnului, pe 31 martie 1889, Gustav Eiffel a invitat un grup de personalități cunoscute în vârful înalt de 300 de metri. Cum lifturile nu fuseseră instalate, ei au trebuit să urce toate cele 1710 scări. Nu toată lumea s-a bucurat de turn, care urma să domine imaginea Parisului. Un grup de 300 de artiști, scriitori și intelectuali au publicat o listă de critici cu privire la aspectul turnului: inutil și monstrous”, un turn ridicol care domină Parisul, ca un furnal gigantic și negru.

Gândit ca o structură temporară, turnul trebuia să fie demolat peste 20 de ani, însă în 1909 s-a decis păstrarea turnului pentru că se dovedise a fi o foarte utilă antenă radio. Alegerea s-a dovedit una foarte bună și chiar salvatoare: în timpul bătăliei pentru Marna din timpul Primului Război Mondial, antena de pe turn a fost folosită pentru a trimite ordine cătr etrupele franceze, în timp ce radio-emițătoarele au reușit să blocheze comunitățile germane. Turnul Eiffel a jucat un rol strategic și în Al Doilea Război Mondial. Înainte ca germanii să ocupe capitala, parizienii au tăiat cablurile lifturilor pentru a- l obliga pe Hitler să urce scările dacă voia să ajungă în vârful turnului. Când Aliații au invadat Franța în 1944 îi se apropiau de Paris, Hitler a ordonat distrugerea turnului și a Parisului, dar guvernatorul militar Dietrich von Chol Titz a refuzat să îndeplinească acest ordin.

von Chol Titz a refuzat s ă îndeplineasc ă acest ordin. 2.2. Catedrala Notre Dame Catedrala

2.2. Catedrala Notre Dame

Catedrala Notre Dame din Paris, renumită ca fiind una dintre cele mai frumoase și armonioase clădiri gotice din toată Franța, este, totodată, simbolul și emblema Parisului. Catedrala se remarcă prin fațada sa inconfundabilă, între două turnuri înalte, plus stilul său gotic, considerat unul dintre prototipurile arhitecturii din acea vreme. De fapt, probabil a fost una dintre primele construcții din lume care folosea acest tip de arcade, care au devenit, mai târziu, o trăsătura specifică. Prima piatră a fost pusă în 1163, la cererea episcopului Maurice de Sully, care a comandat lucrarea unui arhitect încă necunoscut. Catedrala Franței sau catedrala Regilor a trebuit să aștepte 167 de ani pentru a fi finalizată. Lucrările au durat mai mult de un secol din cauza daunelor produse în timpul Revoluției. În ciuda vremurilor lungi și a succesiunii diferiților

arhitecți, catedrala pare perfectă în proporțiile și echilibrul spațiului și nu arată absolut deloc multele transformări care au avut loc de-a lungul anilor.

multele transformări care au avut loc de -a lungul anilor. Cea mai faimoasă catedrală gotică din

Cea mai faimoasă catedrală gotică din lume rămâne una dintre cele mai vizitate destinații din capitala franceză. Este, de fapt, o destinație indispensabilă pentru toți cei care vor vizita pentru prima dată Parisul, dar și pentru toți cei care nu pierd niciodată ocazia de a-l revizita. Motivele sunt numeroase: în primul rând frumusețea sa caracteristică, perspectiva fascinantă când este privită de pe Podul Sena (situat în apropiere), grădinile relaxante din dreptul fațadei posterioare, unde frumusețea copacilor crează imaginea catedralei maiestuoasă ca o pictură. Pe fațadă se observă imediat prezența a trei portaluri. Pe cel din dreapta, cel mai vechi, portalul St. Anne este reprezentat de o statuie a tronului virgin, în stilul tipic al secolului al XII-lea, când tehnica sculpturală a fost inspirată din lucrări din metal. Portalul din stânga (al Fecioarei) și portalul central (al judecății) datează din anul 1200 și sunt mai monumentale decât cele anterioare. Deasupra portalurilor se poate vedea galeria regilor, o serie de statui din secolul al XIX-lea, distruse în mare măsură în timpul revoluției și mai târziu restaurate de Viollet le Duc și Lassus. Există, de asemenea, gargoilele inevitabile: entități monstruoase care au sarcina de a proteja biserica, credincioșii și orașul.

Interiorul este împărțit în cinci săli, se întinde pe o lungime de aproximativ 128 de metri, o lățime de 48 de metri și o înălțime de aproximativ 33 de metri. Există șapte capele pe fiecare parte și cincisprezece abside din față. Detalii particulare: frumosul gard datând din secolul al XIV-lea cu reliefuri foarte înalte, sacristia și celebra și evocatoare Grande Organ (Marea Orgă) cu 8000 de țevi.

2.3. Muzeul Luvru

Muzeul Luvru este cel mai mare muzeu de istorie și artă din Franța (după suprafață, 210.000 m 2 dintre care 60.600 m 2 destinați expozițiilor) și unul dintre cele mai importante muzee din lume. Este situat în centrul Parisului, între cheiul drept al Senei și strada Rivoli, în primul arondisment, într-o clădire istorică, fost palat regal, Palatul Luvru. Exponatele de artă franțuzești acoperă o largă parte din istoria Franței, de la Dinastia Capețienilor până în prezent.

Franței, de la Dinastia Capețienilor până în prezent. Muzeu cu caracter universal, Luvrul posedă opere de

Muzeu cu caracter universal, Luvrul posedă opere de artă din epoci diferite ale civilizației, din Antichitate până la 1848, și acoperă o arie geo-culturală întinsă, de la Europa occidentală, Grecia, Egipt până la Orientul Apropiat (la Paris există - în linii mari - o împărțire a domeniilor de expunere muzeală: arta europeană din perioada de după 1848 este încredințată Muzeului d’Orsay și Centrului Pompidou, arta asiatică este expusă la Muzeul național de Arte asiatice Guimet, iar arta africană, americană și din

Oceania este sub tutela Muzeului Quai Branly), o serie de capodopere fiind expuse în Pavilionul Sesiunilor al muzeului Luvru. Operele prezente la Luvru au o mare varietate, de la picturi, sculpturi, desene până la ceramică, obiecte arheologice sau alte obiecte de artă. Printre piesele cele mai celebre prezente la Luvru se numără: Codul lui Hammurabi, Venus din Milo, Gioconda de Leonardo da Vinci și Libertatea conducând poporul de Eugène Delacroix. Luvrul este de asemenea unul dintre cele mai vizitate muzee din lume, cu aproximativ 8,5 milioane de vizitatori în 2008. În 2018, Luvru a fost cel mai vizitat muzeu de artă din lume, primind 10,2 milioane de vizitatori.

2.4. Palatul Versailles

Palatul Versailles (numit și castelul Versailles; în franceză Chateau de Versailles) este un castel regal construit la Versailles, în Franța.

este un castel regal construit la Versailles, în Franța. A fost reședința regilor Franței : Ludovic

A fost reședința regilor Franței : Ludovic al XIV-lea , Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. Acest castel se înscrie printre cele mai remarcabile monumente din Franța, nu numai prin frumusețe, ci și prin prisma evenimentelor. Acesta devine reședință regală permanentă începând cu anul 1682, când regele Ludovic al XIV-lea a mutat curtea de la Paris, până în 1789, când familia regală a fost forțată să se întoarcă în capitală, cu excepția a câțiva ani din timpul Regenței.

Castelul Versailles reprezintă un simbol al monarhiei absolute adoptat de către Ludovic al XIV-lea. În acest castel, în Galeria Oglinzilor, a fost semnat Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu de istorie al Franței.

Oglinzilor , a fost semnat Tratatul de la Versailles. În 1837 palatul a devenit primul muzeu