Sunteți pe pagina 1din 35

I.

ARGUMENT

Sectorul comunicaţiilor din România a cunoscut în ultimii 10 ani o


dezvoltare rapida, pe fondul unor evoluţii internaţionale dinamice, reprezentând in
acelaşi timp una din priorităţile dezvoltării economico-sociale a ţarii noastre. Acest
domeniu, crucial pentru întreaga economie, pentru apărare, pentru sănătate şi educaţie,
cu impact asupra activităţilor zilnice ale fiecărui cetăţean evoluează rapid în întreaga
lume In zilele noastre, sateliţii folosesc in mod exclusiv sisteme de operare active, in
care fiecare din ei poarta propriul echipament transmisie-recepţie. Sute de sateliţi de
comunicaţii sunt in prezent pe orbita. Ei primesc semnale de pe o staţie de pe sol, le
amplifica, apoi le retransmit pe o frecventa diferita la alte staţii. Sateliţii folosesc o
gama de frecvente măsurate in hertzi, mai precis benzi de frecventa de aproximativ 6
GHz.
O tehnica numită refolosirea frecvenţei permite satelitului sa comunice cu un număr
mare de staţii de pe sol folosind aceeaşi frecvenţa, transmitând unde înguste către
fiecare dintre acestea. Lăţimea undelor poate fi modificata pentru a acoperi arii mari
ca SUA sau mici ca aprox. 6 judeţe ale României. Doua staţii amplasate destul de
departe una de alta pot primi diferite mesaje pe aceeaşi frecventă. Antenele sateliţilor
au fost create special pentru a transmite mai multe unde in direcţii diferite, folosind
acelaşi emiţător. Sateliţii au revoluţionat comunicaţiile, făcând legăturile telefonice si
transmisiunile „in direct” ceva obişnuit. Un satelit primeşte un semnalul (scria:
microwave signal) de la o staţie emiţătoare de pe Pământ (uplink) care amplifica si
retransmite semnalul spre o staţie de recepţie, la o frecventa diferita (downlink). Un
satelit de comunicaţii este pe orbita ...( geosynchronous ), adică el se roteşte cu
aceeaşi viteza cu care se roteşte Pământul in jurul axei sale. Astfel satelitul rămâne
relativ in aceeaşi poziţie si nu va pierde legătura cu staţia de recepţie. Operaţiile făcute
de sateliţii de comunicaţii sunt monitorizate din camere de control, de unde pot fi
făcute mici modificări pentru a se putea poziţiona pe orbita, si astfel comunicaţiile pot
fi întotdeauna verificate. Daca apar probleme tehnicienii le pot rezolva sau pot
transfera comunicaţiile la un alt satelit. Un sistem de comunicaţii vehiculează un
semnal purtător de informaţie de la un emiţător spre unul sau mai mulţi destinatari,
folosind în acest scop un canal de comunicaţii. Dezvoltarea deosebit de dinamică a
comunicaţiilor digitale se datorează următorilor factori:

 Convergenţa tehnologiilor de telecomunicaţii cu cele de calculatoare,


calculatorul personal devenind şi un terminal inteligent de telecomunicaţii;
 Sistemele de comunicaţii digitale asigură o deosebită flexibilitate transmisiei,
ele putând transmite informaţii de naturi diferite (convorbiri telefonice, muzică,
imagini fixe şi mobile, date) sub formă digitală şi cu o calitate superioară;

 Proliferarea canalelor de bandă largă (fibră optică, sateliţi geostaţionari de


telecomunicaţii, linii în cablu coaxial);
1
 Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie a circuitelor integrate, scăderea
densităţii de integrare a componentelor împreună cu creşterea complexităţii
sistemelor şi a vitezei de lucru cu 1-2 ordine de mărime în ultima decadă;

 Apariţia de noi tehnici şi servicii de telecomunicaţii (radiotelefonie celulară,


transmisii de date de mare viteză, comunicaţii Internet, poştă electronică,
videotelefonie, videoconferinţă, videosupraveghere, transmisii de imagini, etc.).

Avantajele comunicaţiilor prin satelit:


Dimensiune redusa - staţiile pot fi instalate direct la sediul clientului; Cost scazut -
cu 40% mai puţin decât costul unei reţele cu acoperire naţionala. Costul este acelaşi,
independent de distanta; Instalare rapida - identificarea locaţiei potrivite si
instalarea unei noi staţii in aria de acoperire a satelitului se poate face in numai câteva
zile; Acoperire întinsă - conexiunea cu satelitul se poate realiza chiar si in regiunile
îndepărtate, greu accesibile si fără infrastructura de comunicaţie terestra.
Fiabilitate - echipamentele de comunicaţie prin satelit ating in mod uzual medii ale
timpului de buna funcţionare MTBF (mean time between failures) de 100.000 ore
(probabilitatea de apariţie a unei defecţiuni o data la 11 ani);

Avantajele oferite de comunicaţiile digitale sunt următoarele:

 Folosirea unor circuite (hard-ware) digitale relativ ieftine şi a tehnicilor de


procesare digitală a semnalelor conduce la sisteme cu performanţe crescute şi
cost scăzut;Tehnologiile digitale pot creşte capacitatea sistemului de 2 până la 5
ori în comparaţie cu cele analogice folosind tehnici de acces multiplu, codare şi
modulaţie;
 Calitate superioară oferită de tehnicile digitale (distorsiuni reduse şi fiabilitate
crescută);

 Asigurarea secretizării mesajelor transmise utilizând tehnici digitale de criptare


(cifrare);In sistemele de comunicaţii digitale la mare distanţă, spre deosebire de
cele analogice, nu se cumulează distorsiunile şi zgomotele de la repetor la
repetor;Rata erorilor este suficient de mică, chiar în condiţiile unor zgomote de
putere mai mare ce afectează transmisia;Se pot elimina în mare măsură erorile
prin introducerea de redundanţă (codare).

Ca dezavantaje ale comunicaţiilor digitale putem considera:In general, sistemele de


comunicaţiile digitale necesită o bandă mai mare în comparaţie cu cele analogice;La
recepţie trebuie realizate operaţii de sincronizare (de purtătoare, de bit, de cadru, de
cuvînt) ceea ce conduce la o complexitate crescută a sistemului şi în special a
receptoarelor.În sistemele de comunicaţii digitale datele emise de un emiţător ajung la
receptor, propagându-se prin canalul de transmisie. Pentru a realiza o comunicaţie
eficientă referitoare la lăţimea de bandă implicată, puterea emisă, complexitatea

2
implementării sistemului sau costul transmisiei este necesar ca semnalul de date să fie
prelucrat anterior transmisiei prin canal.

CAPITOLUL II

Radioreleele şi sateliţii de comunicaţii

Principiile radiocomunicaţiilor prin RR şi CS


Sistemele de comunicaţii spaţiale, prin sateliţi, (CS) sunt de asemenea sisteme de
radiocomunicaţii dirijate, lucrând în domeniile UIF şi EIF, formate din staţii finale şi o
singură staţie intermediară amplasată pe satelit – fig. 1.b.
Staţiile finale sunt amplasate pe Pământ şi se numesc staţii de sol, reprezentând
segmentul de sol; satelitul reprezintă segmentul spaţial.

Fig. 1. Reprezentare schematică a unui sistem de radiorelee (a)


şi de comunicaţii spaţiale(b).
ST – staţii terminale; SI – staţii intermediare; SS – staţii de sol;
T- tronson; Tr A, Tr D – traiect ascendent şi descendent

In cadrul radioreleelor, intervalul dintre două staţii se numeşte tronson. Staţiile


intermediare pot asigura numai retransmisia de la o staţie la alta sau pot avea şi alte
funcţii (transmisii radio şi TV pentru public, colectare de mesaje, ...) şi în acest caz
se numesc staţii (intermediare) principale.In cazul comunicaţiilor spaţiale,
intervalul dintre o staţie de sol şi satelit se numeşte traiect (link) – există un traiect
ascendent (uplink) pentru transmisii de la sol la satelit şi un traiect descendent
(downlink) pentru transmisiile de la satelit la sol.
O statie de sol este alcatuita din doua parti:
 Un terminal RF care consta intr-un upconvertor, un downconverter, un
amplificatory de mare putere, un amplificatory de zgomot redus si o antenna.
 Un terminal in banda de baza care consta intr-un echipament in banda de baza,
un codor si un decodor, un modulator si un demodulator.

3
Sistemele RR şi CS realizează legătura între staţii în radiofrecvenţă (RF) prin unde
electromagnetice (UEM) de înaltă frecvenţă, de regulă microunde, cu frecvenţe peste
0,4GHz.
Staţiile terminale din sistemele RR şi staţiile de sol din sistemele CS realizează patru
funcţii principale:
1) primirea, prelucrarea semnalelor utile şi suprapunerea lor pe un semnal
de RF purtător;
2) emisia semnalului de RF sub formă de UEM;
3) recepţia UEM de RF;
4) extragerea semnalelor utile din semnalul RF şi trimiterea lor spre utilizatori.
Semnalele utile sunt variate: telefonice (vocale), de radiodifuziune, de
televiziune,digitale etc., cu variate surse şi destinaţii. Semnalul cel mai vehiculat în
sistemele RR şi CS este (încă) cel telefonic, cu banda limitată la aproximativ 4kHz
(rotunjit); pentru fiecare semnal telefonic se alocă un interval de frecvenţe numit
canal, cu lărgimea de cca. 4kHz.
Când trebuie vehiculate semnale cu spectru mai larg (date, TV), se alocă mai multe
canale. Ca urmare, capacitatea de transmisie a unui sistem se exprimă în număr de
canale.
La emisie, semnalele cu bandă îngustă (telefonic, telegrafic, de radiodifuziune, unele
semnale de date) sunt multiplexate în frecvenţă sau în timp, formând semnalul în
banda de bază; semnalul TV cu componenta de sunet formează singur semnalul în
banda de bază.
Semnalul în banda de bază modulează un semnal de frecvenţă intermediară FI, (tipic
70MHz, mai rar 100MHz sau 140MHz) care apoi este translat în RF, amplificat şi
emis cu o antenă directivă. La recepţia finală, semnalul RF este translat la frecvenţa
intermediară (de regulă se folosesc două FI) şi după demodulare se obţine semnalul în
banda de bază; din acest semnal se separă semnalele utile prin demultiplexare (dacă
este cazul).
Astfel, schema bloc principială, foarte simplificată, a subsistemului de
radiocomunicaţii dintr-o staţie terminală a unui sistem de RR sau dintr-o staţie de sol a
unui sistem de CS arată ca în fig. 2; pe lângă acest subsistem, staţiile includ şi multe
alte ansambluri (de alimentare, de urmărire, de control, ...).

4
Fig.2. Schema bloc simplificată a subsistemului de radiocomunicaţii al unei staţii
terminale în RR sau de sol în CS

(ABB – amplificator în banda de bază, AFI – amplificator frecvenţă intermediară


, ARFP – amplificator de RF de putere)
Staţiile intermediare din sistemele de RR au ca funcţie principală recepţionarea
semnalelor în RF de la o staţie (ST sau SI), schimbarea (translarea) pe o altă frecvenţă
purtătoare, amplificarea şi emisia. Staţiile intermediare sunt de două tipuri:
1. Staţii intermediare (simple), asigură numai recepţia emisiilor de la o staţie
precedentă, translarea pe o nouă purtătoare de RF, amplificarea şi emisia în direcţia
staţiei următoare.
Din acest motiv, aceste staţii se mai numesc translatori sau repetori. Nu rareori, aceste
staţii funcţionează fără personal permanent; întreţinerea şi reparaţiile sunt asigurate de
echipe mobile.
2. Staţii intermediare principale, la care după recepţie se realizează demodularea şi
demultiplexarea, ceea ce permite trimiterea şi primirea de semnale utile. Urmează o
nouă multiplexare, translarea pe noua purtătoare de RF, amplificarea şi emisia în
direcţia următoarei staţii. Deoarece la demodulare şi (re)modulare se introduc
distorsiuni, numărul acestor staţii într-o linie de RR este limitat (4 ... 8).
Ansamblul echipamentelor dintr-o linie de radioreleu care asigură emisia şi recepţia
pe câte o singură frecvenţă purtătoare formează un fascicul.
Un fascicul poate fi:
- unidirecţional: emisie ST1=> recepţie/emisie SI1=> recepţie/emisie SI2=>... recepţie
ST2;
- bidirecţional: emisie ST1=> recepţie/emisie SI1=> recepţie/emisie SI2=>... recepţie
ST2;
recepţie ST1<= emisie/recepţie SI1<= emisie/recepţie SI2 ...<= emisie ST2.
In orice staţie, frecvenţele (de purtătoare) de emisie şi recepţie diferă, iar în cazul
staţiilor intermediare, frecvenţele de emisie (şi recepţie) pe direcţii diferite diferă între
ele, toate acestea pentru evitarea interferenţelor.

5
Intr-un sistem de CS, subsistemul de radiocomunicaţii de pe satelit are rolul unei staţii
intermediare, care asigură numai recepţia semnalelor de RF de la mai multe staţii de
sol, translarea pe o altă frecvenţă purtătoare şi retransmisia semnalului de RF spre mai
multe staţii de sol. Acest subsistem utilizează una sau mai multe antene care
recepţionează una sau mai multe UEM purtătoare, cu frecvenţe într-o bandă destul de
largă în jurul unei frecvenţe medii şi emit UEM cu frecvenţe purtătoare în altă bandă,
în jurul altei frecvenţe medii, întotdeauna mai mică decât frecvenţa de recepţie.
Pentru fiecare frecvenţă purtătoare există o unitate (un sistem) de recepţie şi emisie
numit transponder – fig. 3.
Un transponder este format din:
1) filtrul de bandă de intrare (FTBin) pentru separarea purtătoarei;
2) amplificatorul cu zgomot redus (LNA – Low Noise Amplifier);
3) schimbătorul de frecvenţă (SF) cu oscilator local (OL) şi filtru de bandă (FTBo);
4) lanţul de amplificatoare de RF (ARF);
5) amplificatorul de putere (ARFP) final.
Pe satelit se pot afla mai multe transpondere (până la 24).

Fig. 3. Subsistemul de radiocomunicaţii de pe satelit şi structura unui transponder

Toţi sateliţii sunt echipaţi cu încă un sistem de radiocomunicaţii, cu antenă (antene)


separată pentru urmărire, telemetrie şi comandă (TT&C - Traking, Telemetry &
Command); în prezent, de regulă, aceste operaţii se realizează cu staţii de sol anume
destinate.

6
CAPITOLUL III

Componentele de bază ale sateliţilor de telecomunicaţii.

3.1. Antena parabolică

Antena parabolică este antena care foloseşte un reflector metalic de forma


unei porţiuni dintr-un paraboloid de rotaţie. Ea transformă undele sferice emise de
elementul radiant, situat in focarul paraboloidului, in unde plane, realizând o
caracteristică de radiaţie cu o pronunţată directivitate de-a lungul axei paraboloidului.
Fasciculul îngust al undelor electromagnetice recepţionate de antena parabolică este
reflectat si concentrat in focar. Are o bandă de frecvenţe foarte largă, deoarece
particularităţile geometrice ale suprafeţelor reflectante nu depind de frecvenţa
(dimensiunile reflectorului se consideră mari in raport cu lungimea de undă).
Antena este conectată la un dispozitiv de emisie-recepţie radio prin cablu coaxial sau
printr-un ghid de undă metalic (de forma unui tub gol).
Informaţia este primită pe Pământ de regulă tot cu ajutorul unei astfel de antene
parabolice. Diametrul lor diferă in funcţie de caracteristicile undelor receptate sau
emise.

Antena cu reflector parabolic

Antenele cu reflector parabolic au o largă utilizare în diferitele domenii ale


radiocomunicaţiilor, fiind specifice gamei undelor foarte scurte. Astfel de antene pot fi
întâlnite în instalaţiile de radiolocaţie, radiodirijare, radiocomunicaţii spaţiale,
radiorelee, radioastronomie, televiziune şi altele. Elementele de bază ale antenelor cu
reflector parabolic sunt (fig.4.): reflectorul (1), sursa primară ( 2) şi linia de alimentare
(3).
Fig.4. Antena cu reflector
parabolic

Rolul reflectorului este de a transforma frontul undelor, de a realiza o anumită


caracteristică de directivitate, de a radia undele într-o anumită direcţie şi sens, de a
capta undele radio şi de a le dirija spre sursa primară. Rolul sursei primare de radiaţie
este de a transforma energia curenţilor de înaltă frecvenţă în energia undelor radio şi
invers, de a realiza o anumită caracteristică de directivitate şi de a realiza un front de
undă aproape sferic.Tipurile de antene cu reflector parabolic, folosite în domeniul
frecvenţelor foarte înalte, sunt cele cu reflector în formă de paraboloid de rotaţie şi
cilindru parabolic. Paraboloidul de rotaţie transformă frontul sferic al undelor într-un
front plan, iar cilindrul parabolic transformă frontul cilindric al undelor într-un front

7
plan. Ca sursă primară poate fi utilizat: dipolul simetric cu reflector, antena ghid de
undă, antena horn, antena elicoidală sau sisteme şi reţele de astfel de antene.

Tipul liniei de alimentare folosit depinde de lungimea de undă de lucru şi de tipul


sursei primare. În cazul lungimilor de undă mai mari se utilizează cablul coaxial, iar în
gama undelor scurte, ghidul de undă. Cu ajutorul antenelor cu reflector parabolic se
pot obţine caracteristici de directivitate de forme foarte variate.

Reflectorul parabolic

În fig.5. sunt reprezentate cele douã forme de reflector parabolic.

a b
Fig. 5 Reflector parabolic sub formã de: a) paraboloid de rotaţie;
b) cilindru parabolic

3.1.1. Parametrii geometrice şi constructive ai antenei parabolice

Reflectorul parabolic este caracterizat de mai mulţi parametri geometrici şi


constructivi. În figura 6 sunt reprezentaţi parametrii geometrici ai reflectorului
parabolic.Suprafaţa de deschidere este delimitată de intersecţia conturului reflectorului
cu un plan paralel cu planul xOy. Ea poate fi circulară, eliptică, dreptunghiulară sau de
altă formã.

Fig.6. Parametrii geometrici ai reflectorului

În cazul paraboloidului de rotaţie un parametru geometric important este raza


deschiderii (R). Alţi parametri sunt: distanţa focală (f) şi unghiul de deschidere al
reflectorului (0). Acesta din urmă este unghiul format de axa focală şi dreapta care
8
uneşte focarul cu un punct de pe marginea reflectorului. Între cei trei parametri
0
enumeraţi există relaţia: R = 2f  tg 2 (1)

Pentru reflectorul parabolic există relaţii pentru calculul ariei suprafeţei reflectorului,
precum şi pentru profilul arcelor de curbă, absolut necesare în proiectare.

Suprafaţa de reflecţie a antenelor cu reflector parabolic trebuie să redea, pe cât posibil,


forma parabolică calculată. Abaterile de la profilul necesar sau impus duc la
modificarea fazei undelor din deschiderea antenei, deci la modificarea caracteristicii
de directivitate .În funcţie de defazajul maxim admis rezultă şi abaterea admisă.

Abaterea de la profilul calculat al reflectorului (fig.14) trebuie să îndeplinească relaţia



 ,  m.
k (2): unde k  16 şi se alege în funcţie de cerinţele impuse antenei.

Aria suprafeţei efective a antenei cu reflector parabolic se poate calcula din relaţia cu
relaţia: Aef = Sg – Su, [m2] (3) unde - este coeficientul de utilizare a suprafeţei
de deschidere a antenei; -Sg. este aria acestei suprafeţe,

-Su este aria suprafeţei de umbrire.

Suprafaţa de umbrire (Su) este dată de elementele metalice care sunt în faţa suprafeţei
de deschidere. Această suprafaţă se obţine prin proiectarea ortogonală pe suprafaţa de
deschidere a conturului elementelor metalice (sursă primară, linie de alimentare etc.)
care sunt în faţa reflectorului.

Coeficientul de utilizare a suprafeţei de deschidere a antenei ia în considerare


înrăutăţirea proprietăţilor de directivitate, datorate unor cauze obiective care apar în
funcţionarea antenei cu reflector parabolic. Valorile uzuale ale acestui coeficient se
încadrează în limitele 0,5    1.

În scopul micşorării greutăţii, a preţului de cost şi mai ales, a suprafeţei expusă


vântului, reflectoarele se construiesc, în majoritatea cazurilor, în formã de reţea
metalică sau sub forma unor suprafeţe perforate. Orificiile pot fi circulare sau ovale.
Dimensiunea lor în planul H trebuie să fie mai mică decât jumătatea lungimii de undă

b< 2 .

Suprafeţele în formă de reţea se construiesc din bare sau plăci metalice, , iar câmpul
electric al undelor radiate de sursa primară sau captate de reflector trebuie să fie
paralel cu elementele reţelei. Dacă condiţiile enumerate sunt îndeplinite, atunci spaţiul
dintre douã elemente vecine ale reţelei se comport ca un ghid de undă cu dimensiuni
mai mici decât cele critice.
9
Câmpul care pătrunde între douã elemente ale reţelei este atenuat foarte repede.
Atenuarea undelor în intervalul dintre elementele reţelei este cu atât mai mare, cu cât
este mai mică distanţa dintre elemente şi cu cât sunt mai late aceste elemente.

Calitatea reţelei se apreciază cu coeficientul de trecere. Acest coeficient se defineşte


ca fiind raportul dintre pătratul intensităţii câmpului electric care trece în spatele
reflectorului prin reţeaua dată şi pătratul intensităţii câmpului electric al undelor care
cad pe suprafaţa reţelei.

 Câştigul este parametrul cel mai important al antenei unei


staţii de sol, deoarece el influentează direct puterea uplink si
downlink a purtătoarei.

Fie o antena izotropică ce emite un semnal RF cu o purtatoare P c. La distanta d faţă de


antenă, densitatea de putere radiată este dată de relaţia:
Pc
F (3) unde: F- fluxul de putere.
4  d 2

Un receptor R aflat la distanţa d va capta doar o mica parte din puterea radiată,
proporţional cu aria efectivă a antenei de recepţie.
Pc  Aer
Pr  (4)
4   d 2

Figura 7. Caştigul antenei

Presupunând că antena emiţătorului are o anumită directivitate preferenţial pe direcţia


receptorului , se va definii coeficientul G e, coeficientul de amplificare in raport cu
antena izotropică.

Pe  Ge  Aef
Pr  (5)
4  d 2
Aef este aria efectiva a unei antene de receptie
Caţtigul unei antene depinde de aria efectivă, Aef a suprafeţei de captare ca in
formula:
4  4    Aef  f 2
G   2  Aef   (6)
 c2
unde:
- lungimea de undă a radiaţiei Aef – aria efectiv radiată a antenei

10
f – frecvenţa radiatiei c – viteza luminii
 - randamentul antenei
Înlocuind Aef in relaţia 5:
2
  
Pr  Pe  Ge  Gr    (6)
 4   d 

Pr
AefGr
PeGe

Figura 8. Caţtigul antenei

In relaţiile de mai sus s-a considerat cazul unei antene ideale fară pierderi.In
realitate, caştigul unei antene este mai mic. Dacă antena se consideră ca fiind
circulară, de diametru D, exprimând aria antenei in funcţie de diametru se obţine:
2
  D 
G    (7)
  

Unde  este randamentul antenei;  este mai mic decat 1 si se calculeaza cu relaţia:
=123456 (8)
1-eficienţa iluminării reflectorului principal. Este egala cu 1 daca distributia
campului este uniforma pe toata suprafata reflectorului principal.
2- iluminarea laterală. Este iluminarea din afara reflectorului principal sau
secundar. Pentru a minimiza pierderile laterale se folosesc feed-horn-uri cu lobi
laterali mici. Depinde si de forma reflectorului.
3- eficienţa de faza. Distornosionând forma subreflectorului se obţine o
iluminare uniformă a reflectorului principal. Acesta eroare se poate corecta prin
modificarea lobului principal. La o antenna Cassegrain proiectată corespunzator
valoarea lui 3 este de 0.95-0.99.
4- eficienţa subreflectorului si a structurii suportului
5-pierderi dispative ale feed-horn-ului
6-pierderi datorate erorilor mecanice, abaterilor de la dimensiuni si forme
ideale.
Aceste tolerante mecanice maresc pierderile odată cu creşterea frecvenţei.
Pentru o tolerantă a erorilor mecanice si un diametru al antenei dat, crescând frecvenţa
de operare se obţine creşterea caştigului antenei până când aceasta atinge valoarea GM.
Daca frecvenţa de lucru este mărita peste acesta valoare caştigul antenei se va
micşora. Deci 6 impune o limită superioară a frecvenţei de lucru maxime si deci a
caştigului maxim al antenei. Acest parametru este dat de relaţia urmatoare:
  4  E 
2
  E  2  4  f  D  2 
6  exp     exp      c   (9)
      D    

11
unde E- abaterea medie patratică (in metri)
E/D – toleranţa suprafeţei antenei
Factorul (4E/)2 este eroarea de fază introdusă de abaterea medie patratică E.
Toleranţa suprafeţei antenei depinde de tehnologia folosită.
10-3 E/D  10-4 D 1,2 m
210  E/D  510
-4 -5
2,5  D  6 m
10  E/D  210
-4 -5
9m  D  24 m
 Puterea efectiva radiata isotropic (EIRP)
Fluxul de putere intr-un punct de spatiu aflat la distanta R fată de un emiţător ce emite
cu putere Pt este dat de:

Pt
F w/m2 (10)
4    R2

Daca se foloseşte o antenă de emisie directională cu caştigul Gt:

Pt  Gt
F w/m2 (11)
4   R 2

Atunci produsul PtGt se numeşte putere efectivă radiată isotropic (EIRP-


Effective Isotropical Radiated Power) şi corespunde unui emiţător care emite isotropic
cu o putere egală cu produsul PtGt. EIRP-ul unei statii de sol este puterea generată de
amplificatorul de mare putere înmultiţă cu caştigul staţiei de sol, luând in considerare
pierderea din linia de transmisiei (ghidul de undă care leagă ieşirea amplificatorului de
mare putere cu feed-horn-ul antenei staţiei de sol).
Puterea purtatoarei uplink (purtatoarea receptionata la satelit) este direct proportionala
cu EIRP-ul statiei de baza.
 Raportul caştig/temperatură de zgomot al antenei
Raportul caştig/temperatură de zgomot al antenei este o valoare folosită pentru a
indica comportarea antenei staţiei de sol si a amplificatorului de zgomot redus in
funcţie de senzitivitatea în recepţionarea purtatoarei downlink (de la satelit).
◊ Parametrul G reperzintă caştigul unei antene de recepţie si se măsoară la intrarea in
amplificatorului de zgomot redus.
◊ Parametrul T reperezintă temperatura de zgomot a staţiei de sol si se masoară tot la
intrarea amplificatorului de zgomot redus.
In urma studiilor făcute în sistemele de comunicaţie, s-a stabilit că toate aceste sisteme
sunt afectate de aşa numitul zgomot alb, a carui densitate spectrală de putere este N0/2;
ea este distribuită uniform într-o gamă largă de frecvenţe. Zgomotul alb afectează
semnalul recepţionat in mod aditiv; de aceea mai este numit si zgomot gaussian aditiv
alb.
 Densitatea spectrala de putere a zgomotului alb
Densitatea spectrală de putere a zgomotului alb livrat pe o sarcină adaptive de la o
sursa de zgomot este:
12
N 0 K  Ts
 [W/Hz] (12)
2 2
Unde : K-constanta lui Boltzman (1,3810-23J/K= -228,6 dBW/kHz)
Ts-temperatura de zgomot sursei de zgomot (Kelvin)
Presupunând că sursa de zgomot este conectată la intrarea unui filtru trece bandă ideal,
cu banda B masurată in Hz, a cărui impedanţă de intrare este adaptată la impedanţa de
ieşire a sursei de zgomot, la ieşire puterea zgomotului va fi:
N = N0B = KTsB (13)

Fiecare element, activ sau pasiv, produce zgomot propriu. Fie un diport cu
caştigul (amplificarea) G şi o sursă de zgomot cu temperatura T s. Puterea zgomotului
de la ieşirea diportului in banda B va fi:
Pn = KTSBG+Nn (14)
Unde : Nn- puterea zgomotului la ieşire produs de sursele interne de zgomot ale
diportului
2
H(j(1))

-c +c

2B 2B
Figura 9 Filtru ideal de impedanta de intrare adaptata la
impedanta de iesire a surse K
Se poate scrie:
 Nn 
N  G  K  B   Ts   (15)
 GK B
sau:
Nn
N  G  K  B   Ts  Te  (16) unde: Te  (17)
GK B
T=Te+Ts – temperatura de zgomot a sistemului

Un alt mod de a caracteriza zgomotul intern al unui driport este de a da valoarea F a


zgomotului , definite cu raportul dintre puterea zgomotului la ieşirea diportului si
raportul real raportată la puterea zgomotului la ieşire in cazul în care diportul ar fi fără
zgomot intern; in acest caz se presupune ca sursele de zgomot de la intrare se afla la
temperatura mediului ambient, T0.
Inlocuind Ts = T0 si GKT0B=N cand N0este zero se obţine:
13
G  K  T0  B  N n T
F  1 e (18)
G  K  T0  B Tn
Atunci: Te= (F-1)T0 (19)
Se consideră un sistem de 2 diporti M1 si M2 conectati in cascada, caracterizati de
castigurile G1 si G2 si temperaturile de zgomot Te1 si Te2.

M1 M2
Ts
N1 N2
G1, Te1 G2, Te2

Figura 10. Sistem de diporti


Puterea totala a zgomotului la iesire va fi:
 T 
N  N12  N 2  G1  G2  K  Ts  Te1  e 2   (20)
 G1 
T
iar temperatura echivalenta de zgomot va fi : Te  Te1  G
e2
(21)
1

3.1.2. Sursa primară

În studiul antenelor cu reflector parabolic, de regulă se consideră că sursa primară este


un radiator izotrop punctiform. După cum se observă în fig.11 a, cea mai mare parte a
undelor este radiată în spaţiu şi numai un procent redus este reflectat de către reflector.
Aceasta înseamnă o utilizare ineficientă a reflectorului, respectiv un randament redus.

a b c

Fig.11. Sursă primară: a) punctiformă; b) cu radiaţie spre înainte;

c) cu radiaţie spre înapoi

La formarea caracteristicii de directivitate a unei antene parabolice cu sursă primară


punctiformă, iau parte nu numai undele reflectate de reflector, ci şi undele radiate
nemijlocit în spaţiul liber de către sursă.

În acest caz nu se poate vorbi de o caracteristică de directivitate cu lobi principal şi


lobi secundari. Din cele spuse mai sus rezultă condiţia de bază pe care trebuie sã o
îndeplinească o sursă primară şi anume ea trebuie să fie o antenă directivă. Undele
14
radiate de sursa primară trebuie să fie dirijate spre reflector. Ideal ar fi ca radiaţia
sursei primare să aibă loc în limitele unui con imaginar, cu vârful în focarul
reflectorului, iar baza conului să fie formată de suprafaţa de deschidere a
reflectorului.Sursa primară mai trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii: să
radieze spre reflector un front de undă sferic, fascicolul de unde radio a sursei primare
trebuie să fie orientată cu direcţia de radiaţie maximă spre centrul paraboloidului,
intensitatea câmpului electric radiat trebuie să se micşoreze lin de la centrul
reflectorului spre margini, nivelul câmpului la marginea reflectorului trebuie să fie
aproximativ 30% faţă de nivelul maxim, efectul de umbrire să fie maxim, să fie, de
regulă, o antenă de bandă largă, să fie bine adaptată cu linia de alimentare şi s prezinte
stabilitate faţă de variaţiile condiţiilor climatice.
Sursele primare sunt de douã tipuri:- cu radiaţie spre înainte;
-cu radiaţie spre înapoi.
Dacă direcţia şi sensul de propagare a undelor radiate de sursa primară corespunde cu
sensul de propagare a energiei prin fider, atunci este sursă cu radiaţie spre înainte
( fig.11.b), iar dacă aceste sensuri de propagare sunt opuse, atunci este o sursă cu
radiaţie spre înapoi (fig.11.c).

3.1.3. Tipuri de antene cu reflector parabolic

Dintre antenele cu reflector parabolic cele mai utilizate sunt cele care au reflectorul în
formã de paraboloid de rotaţie, deoarece pentru un coeficient de directivitate dat au un
gabarit mai redus. În anumite cazuri este necesară obţinerea unor caracteristici de
directivitate cu unghiuri de deschidere diferite în douã plane perpendiculare (E şi H).
În acest caz suprafaţa de deschidere a reflectorului parabolic este elipticã.

La staţiile de radiocomunicaţie spaţiale se utilizează antenele Cassegrain (fig. 12).


Prin utilizarea reflectorului auxiliar se micşorează dimensiunile instalaţiei de antene şi
se obţine excitarea necesară a reflectorului.

3.1.3.1. Antena Casegrain este o antenna cu reflector dual. Ea este alcatuiată din
trei elemente: un reflector principal de formă parabolică, un subreflector hiperboloid şi
un feed-hom plasat în punctul focal real al subreflectorului.
La partea de emisie, energia semnalului de la ieşirea amplificatorului de mare
putere este radiată de către feed-hom la focarul real. Ea iluminează suprafaţa convexă
a subreflectorului, care reflectă înapoi energia semnalului ca şi când ar fi incidenţa de
la feed-hom. Energia este din nou reflectată de reflectorul principal pentru a focaliza
energia într-o rază îngustă. La partea de recepţie energia semnalului capturată de
reflectorul principal este direcţionată către focarul acestuia. Subreflectorul reflectă
energia semnalului înapoi la focarul real. Feed-hom-ul receptionează energia ce
soseste şi o dirijează către intrarea amplificatorului de zgomot redus prin OMT.
Avantaje:temperatura de zgomot redusă, acurateţe a orientării, flexibilitatea proiectării
feed-hom-ului. Radiaţia ce trece dincolo de reflector va fi directionată către cer, a
cărui temperatură este mai mică de 300C; deci contribuţia la temperatura de zgomot a
15
antenei este mică în comparaţie cu cea de la antena parabolică. Antena Cassegrain are
o sensibilitate mecanică mai mare, ceea ce duce la o acuratete mai bună a orientării.
Pentru minimizarea pierderilor in linii de transmisie ce conectează
amplificatorul de mare putere şi cel de zgomot redus la feed-hom se foloseşte un
sistem de alimentare cu raze (unde focalizate) cu ghid de unda. Aceasta consta in patru
oglinzi plasată precis fata de subreflector, feed, axa de elevaţie şi azimut. Această
configuraţie de oglinzi se comportă ca o pâlnie de energie RF între feed si
subreflector. Oglinzile A, B, C, si D se mişcă deodată când platforma de azimut se
roteşte. Oglinda D, plasata pe axa de elevaţie se roteşte şi când reflectorul principal
este direcţionat in timpul elevaţiei. Astfel, energia de la şi către sistemul de ghifduri de
undă a fascicolului este directionat prin deschiderea plasată în focarul reflectorului
principal.
Reflectorul paraboloid Structura de suport a
De la amplificatorul principal subreflectorului
de mare putere

Subreflectorul
hiperboloid
Focarul reflectorului principal si
OMT focarul virtuale al subreflectorului

Focarul real al
Catre amplificatorul subreflectorului
de zgomot redus

Fig.12 Antena Cassegrain

Reflector
parabolic

3.1.3.2. Antena Gregorian: Un alt tip de Reflector


antena utilizată la comunicatiile prin satelit
este antena Gregorian care are structura fizică in figura 13. Acest tip de antenă se
secundar
Focus primar astfel transportul a doua
foloseşte deseori pentru polarizarea duală, permiţându-se
purtatoare în aceeaşi bandă de frecvenţă. Astfel are loc o realocare a frecvenţei şi se
dublează capacitatea de comunicaţie a satelitului
Feed-hom (focus
secundar)
OM 16
Fig 13. Antena Gregorian

3.2. Emiţătorul de sol

3.2.1. Modulatorul Schema modulatorului este reprezentată în fig.14. La intrare se


aplică semnalul din banda de bază amplificat de PA. Urmează circuitul de accentuare
care, ca în toate sistemelor cu modulaţie de frecvenţă, contribuie la ameliorarea
raportului semnal/zgomot.

Intrare Ieşire
PA ACC A- MOD LIM. AC

GDE RA CAA

Fig.14. Modulatorul staţiei de sol


PA - preamplificator; Acc - circuit de accentuare; A -  - amplificator, sumator; RA - circuit
de reglaj automat; GDE - generator al semnalului de dispersie a energiei purtătoarei;
MOD - modulator; LIM: - limitator de amplitudine; Ac - amplificator corector; CAA -
control automat al amplificării.
Frecvenţa centrală a modulatorului, adică a oscilatorului modulat în frecvenţă, este de
70 MHz, cu o stabilitate de  30 Hz pe săptămână. După modulator urmează
limitatorul care elimină modulaţia parazitară de amplitudine şi apoi un amplificator-
corector necesar datorită lărgimii mari a benzii de frecvenţă ocupat de semnalul
modulator. Amplificatorul are câştigul controlat automat, variaţia admisibilă a
nivelului semnalului de ieşire este de  0,1 dB în jurul de 7 dB.O parte esenţială este
reprezentată de generatorul de dispersie a energiei GED, comandat de dispozitivul de
comandare automată a nivelului de ieşire al generatorului. Necesitatea acestui
generator derivă din faptul că în absenţa semnalului modulator (de exemplu în pauzele
care apar în timpul unei conversaţii) nivelul purtătoarei nemodulate este foarte ridicat,
întreaga energie radiată fiind concentrată într-o singură componentă spectrală (în
purtătoare nemodulată) . La apariţia semnalului modulator spectrul conţine numeroase
componente, iar energia este dispersată în toate aceste componente; amplitudinilor
17
componentelor, inclusiv amplitudinea purtătoarei modulate se plasează la niveluri
relativ coborâte.Prezenţa unei purtătoare nemodulate şi intense perturbă funcţionarea
sistemului deoarece ea dă produse de intermodulaţie importante în apropierea
celorlalte purtătoare din banda de 500 MHz ocupată de sistem.

3.2. 2. Excitatorul etajului final

Schema din figura 23 arată că în vederea măririi fiabilităţii, sa recurs la doua


excitatoare conectate în paralel, comutabile cu ajutorul comutatoarelor K 1 , K2.
Comutatorul K2 lucrând la frecvenţa de circa 6 GHz are o construcţie aparte; el este
constituit dintr-o piesă metalică cilindrică în care sânt frezate două segmente de ghiduri curbe. Piesa

Osc. FTB
X
cuarţ
Nivel
6 GHz putere
Cp
A C FTB AT ATUP

K1
De la La
Modulator etajul
(70 Hz) 6 GHz final
6 GHz
A C FTB AT ATUP

Cp
Cp
Cp Nivel
putere

Osc. FTB
X C] A[
cuarţ
La
monitor
(70 Hz)

Semnal probă de la
final

Fig. 15. Excitatorul etajului final:


K1, K2, K3 - comutatoare; A, A - amplificator; С, С - convertor de frecvenţă;
X - multiplicator de frecvenţă; FTB - filtru trece bandă; At - atenuator;
ATUP - amplificator cu tub cu undă progresivă; Cp - cuplaje
poate fi rotită şi ia două poziţii diferite, astfel încât interconectează ghidurile laterale; în cele două
poziţii ale piesei, un ghid lateral oarecare este pus în legătură cu unul sau altul dintre ghidurile
învecinate.Excitatoarele amplifică oscilaţia primită de la modulator, îi ridică frecvenţa de la 70 MHz
până la valoare alocată în banda 5,9256,425 GHz; urmează amplificarea în etaje cu tuburi cu undă
progresivă. Amplificarea totală este de 40 dB, iar stabilitatea oscilatorului de 2*10 -5 în intervalul de
temperatură 5C45C. Excitatoarele sânt înzestrate cu sisteme de măsură a nivelului puterii de
ieşire. Convertorul C şi amplificatorul A preiau semnalul de la ieşirea excitatorului care nu este
18
utilizat (cel de jos în figura 15) şi-l transmit la un monitor. Comutatorul K 3 permite urmărirea la
monitor a semnalului de probă obţinut de la etajul final.

Schema din figura 23 arată că în vederea măririi fiabilităţii, sa recurs la doua excitatoare conectate în
paralel, comutabile cu ajutorul comutatoarelor K1 , K2. Comutatorul K2 lucrând la frecvenţa de circa
6 GHz are o construcţie aparte; el este constituit dintr-o piesă metalică cilindrică în care sânt frezate
două segmente de ghiduri curbe. Piesa poate fi rotită şi ia două poziţii diferite, astfel încât

Osc. FTB
X
cuarţ
Nivel
6 GHz putere
Cp
A C FTB AT ATUP

K1
De la La
Modulator etajul
(70 Hz) 6 GHz final
6 GHz
A C FTB AT ATUP

Cp
Cp
Cp Nivel
putere

Osc. FTB
X C] A[
cuarţ
La
monitor
(70 Hz)

Semnal probă de la
final

Fig. 15. Excitatorul etajului final:


K1, K2, K3 - comutatoare; A, A - amplificator; С, С - convertor de frecvenţă;
X - multiplicator de frecvenţă; FTB - filtru trece bandă; At - atenuator;
ATUP - amplificator cu tub cu undă progresivă; Cp - cuplaje
interconectează ghidurile laterale; în cele două poziţii ale piesei, un ghid lateral oarecare este pus în
legătură cu unul sau altul dintre ghidurile învecinate.Excitatoarele amplifică oscilaţia primită de la
modulator, îi ridică frecvenţa de la 70 MHz până la valoare alocată în banda 5,9256,425 GHz;
urmează amplificarea în etaje cu tuburi cu undă progresivă. Amplificarea totală este de 40 dB, iar
stabilitatea oscilatorului de 2*10-5 în intervalul de temperatură 5C45C. Excitatoarele sânt
înzestrate cu sisteme de măsură a nivelului puterii de ieşire. Convertorul C şi amplificatorul A
preiau semnalul de la ieşirea excitatorului care nu este utilizat (cel de jos în figura 15) şi-l transmit la
un monitor. Comutatorul K3 permite urmărirea la monitor a semnalului de probă obţinut de la etajul
final.

19
Schema din figura 23 arată că în vederea măririi fiabilităţii, sa recurs la doua excitatoare conectate
în paralel, comutabile cu ajutorul comutatoarelor K1 , K2. Comutatorul K2 lucrând la frecvenţa de
circa 6 GHz are o construcţie aparte; el este constituit dintr-o piesă metalică cilindrică în care sânt
frezate două segmente de ghiduri curbe. Piesa poate fi rotită şi ia două poziţii diferite, astfel încât

Osc. FTB
X
cuarţ
Nivel
6 GHz putere
Cp
A C FTB AT ATUP

K1
De la La
Modulator etajul
(70 Hz) 6 GHz final
6 GHz
A C FTB AT ATUP

Cp
Cp
Cp Nivel
putere

Osc. FTB
X C] A[
cuarţ
La
monitor
(70 Hz)

Semnal probă de la
final

Fig. 15. Excitatorul etajului final:


K1, K2, K3 - comutatoare; A, A - amplificator; С, С - convertor de frecvenţă;
X - multiplicator de frecvenţă; FTB - filtru trece bandă; At - atenuator;
ATUP - amplificator cu tub cu undă progresivă; Cp - cuplaje
interconectează ghidurile laterale; în cele două poziţii ale piesei, un ghid lateral oarecare este pus în
legătură cu unul sau altul dintre ghidurile învecinate.Excitatoarele amplifică oscilaţia primită de la
modulator, îi ridică frecvenţa de la 70 MHz până la valoare alocată în banda 5,9256,425 GHz;
urmează amplificarea în etaje cu tuburi cu undă progresivă. Amplificarea totală este de 40 dB, iar
stabilitatea oscilatorului de 2*10-5 în intervalul de temperatură 5C45C. Excitatoarele sânt
înzestrate cu sisteme de măsură a nivelului puterii de ieşire. Convertorul C şi amplificatorul A
preiau semnalul de la ieşirea excitatorului care nu este utilizat (cel de jos în figura 15) şi-l transmit la
un monitor. Comutatorul K3 permite urmărirea la monitor a semnalului de probă obţinut de la etajul
final.

20
3.2.3. Etajul final

Realizat cu un tub cu undă progresivă, etajul final are schema din figura 16.
Pentru protecţia tubului sau introdus două circulatoare, iar puterea reflectată este măsurată atât la
ieşirea etajului final cât şi la ieşirea tubului; de asemenea se măsoară în permanenţă nivelurile
puterilor de la ieşirea şi intrarea etajului. Pentru asigurarea nivelului necesar al puterii radiate se
reglează excitaţia etajului cu ajutorul atenuatorului telecomandat. Ieşirea etajului este conectată la
sistemul de însumare a purtătoarelor emise de staţie.
În figura 17 este dată schema sistemului de însumare şi comutare a purtătoarelor

Telecomandă

La sistemul de însu-
At ATUP FTJ mare a purtătoarelor
De la
excitator C Cp
Cp Cp Cp Cp

Puterea Puterea Puterea Puterea


intrare reflectată ieşire reflectată

Fig. 16. Etajul final:


At - atenuator; Cp - cuplaj; C - circulator;
ATUP - amplificator cu tub cu undă progresivă; FTJ - filtru trece jos.

Sistemul conţine trei tuburi, câte unul pentru purtătoarele de televiziune - telefonie şi un al treilea tub
de rezervă, care poate fi folosit când se defectează unul sau ambele tuburi TV, T f. Desigur tubul de
rezervă R trebuie să fie de putere cel puţin egală cu suma puterilor tuburilor TV, T f. Excitaţiile
tuburilor sânt aplicabile la intrările a, b, c. În poziţiile din figură ale comutatoarelor K 1K5 tuburile
TV şi Tf sânt în stare de funcţionare. La defectarea tubului pentru purtătoarea TV se comută K2 şi K4,
iar la defectarea tubului Tf se comută K3, K5. Comutarea lui K2 se face când ambele tuburi TV, Tf sau
defectat. Prin această comutare tubul de rezervă este conectat la antenă; iar la intrarea sa se aplică
ambele purtătore; produsele de intermodulaţie care apar deranjează legătura radio dar situaţia este
preferabilă faţă de încetarea totală a funcţionării.

21
Antena

C1
C2
FTB

FTB

K3
FTB
K1 K2

T1 T2 T3
C
TV R Tf

K4 K5
a b
. Fig. 17. Sistem de însumare şi comutare a purtătoarelor:
K1K5 - comutatoare; TV - tub pentru televiziune; R - tub de rezervă;
Tf - tub pentru telefonie; FTB - filtru trece bandă; C1, C2 - circulatoare.

Tubul TV, foarte rar folosit pentru transmiterea programelor de televiziune, funcţionează aproape tot
timpul pe post de rezervă pentru tubul de telefonie. Dacă transmisiunii TV tubul T f s-a defectat, tu-
bul TV este capabil, printr-o supradimensionare corespunzătoare, să preia şi purtătoare de telefonie.
Din punct de vedere al fiabilităţii, este preferabil ca la o putere dată să se realizeze amplificarea cu
mai multe tuburi conectate în paralel; soluţia este utilizată şi atunci când un singur tub nu poate
asigura nivelul dorit al puterii.

3.3. Amplificatorul de mare putere

Unul dintre cele mai folosite amplificatoare de mare putere din statiile de sol este amplificatorul cu
tub de unda progresiva, TWTA (Traveling Wave Tube Amplifier). Tubul de unda progresiva
foloseste principiul modularii vitezei in forma undelor progressive. Semnalul RF care trebuie
amplificat trece printr-un arc elicoidal. Electronii emisi de catodul tubului sunt focalizati intr-o raza
d-a lungul arcului elicoidal cu ajutorul unor cilindri magnetici. La capatul arcului se gaseste un
collector care colecteaza electronii dupa ce a transmis energia acestora la campul RF. Arcul elicoidal
micsoreaza viteza da propagare a semnalului RF (viteza lunminii) la cea a razei de electroni, care
este controlata de tensiunea continua de la catod. Astfel va rezulta o intercatiune intre campul
electric Indus de semnalul RF si electroni; intre raza de electroni si semnalul RF are loc un transfel

22
de energie , semnalul RF fiind astfel amplificat. Amplificarea creste pe masura ce semnlaul RF
inainteaza in tub. Tubul cu unda progresiva poate asigura o latime de banda de ordinul a 10 procente,
deci poate acoperi intreaga gama de 500 MHz alocata comunicatilor prin satelit.Alt amplificator de
mare putere folosit este amplificatorul Klystron.Acesta asigura un castig mai mare si o eficienta mai
buna decat amplificatorul cu tub de unda progresiv, dar si o latime de banda mult mai mica (de
ordinul a 2 procente). Pentru aplicatiile de putere jopasa (la receptie) se folosesc diode lmpatt sau
amplificatoare GaAsFET. Aceste amplificatoare ofera o eficienta mult mai buna decat celelalte doua
tipuri de amplificatoare, dar se pot folosi doar la puteri mici.

3.3.1 Configuartii cu rezervare

Daca un satelit utilizeaza o singura cale de amplificare a semnalelor receptionate, in cazul unei
defectiuni satelitul devine inutilizabil. De aceea se folosesc configuratii cu rezervare. Semnalul de la
iesirea upconverter-ului este divizat in daoua parti egale furnizand semnalul de la intrare pe cele
doau amplificatoare de putere. Amplificatorul 1 este legat direct la antenna, iar amplificatorul 2 este
legat la o impedanta de sarcina. Daca amplificatorul 1 se defecteaza are loc o comutare automata,
astfel ca amplificatorul 2 va fi legat la antenna, iar amplificatorul 1 va fi trecut pe impedanta de
sarcina.

Ghid de unda
AMPLIFICATOR 1

Intrare de la
upconvertor Impedanta de
DIVIZOR DE sarcina
PUTERE Catre antena

Figura 18. Amplificator de mare putere in configuratie cu rezervare 1:1


AMPLIFICATOR 2
In cazul in care se transmit semnalele pe doua polaritati sunt necesare cate doua amplificatoare pe
fiecare polaritate, dar acest lucru incarca mult sistemul in ce priveste costul, volumul si greutatea
echipamentului

amplificator 1 Catre antenna


( prima
Intrare de la polarizatie)
upconvertor-ul 1 Impedanta de
divizor de putere sarcina

amplificator 2

amplificator 3 Catre antenna


( a doua
Intrare de la polarizatie)
upconvertor-ul 2 Impedanta de
divizor de putere sarcina
Figura 19 Amplificator de mare putere in configuratie redundanta 1:1
pentru polarizare dubla
amplificator 4
23
De aceea se foloseste o solutie intermediara cu trei amplificatoare. Aceasta configuratie este
folosita cand statia de sol transmite o purtatoare in fiecare polarizatie. Cand se transmit doua
purtatoare cu aceeasi polarizatie simultan, se foloseste o configuratie cu rezervare 1:2 .

Intrare de la
Amplificator 1
convertorul 1
Spre antenna 1

Amplificator 2
Intrare de la
convertorul 2
Spre antenna 2

Amplificator 3
Figura 20. Amplificatoare de mare putere in configuratie cu rezervare 1:2 pentru polarizare dubla

3.3.2. Sumatorul (combinarea purtatoarelor)


Cel mai simplu dispozitiv care realizeaza sumarea (combinarea) a doua purtatoare este un cuplor
directiona, coeficientul de cuplare al acestuia determinand pierderea de putere a fiecarei purtatoare.
De exemplu, un cuplor de 3 dB introduce o pierdere de putere de 3 dB pentru fiecere purtatoare, deci
reduce puterea fiecarei purtatoare cu factorul 2. Un cuplor de 4,77 dB introduce o pierdere de putere
de 4,77 dB pentru o purtatoare (o intrare) si o pierdere de 1,7 dB pentru cealalta. Coeficientul de
cuplaj ala acestui cuplor este = (log-1(-4,77/10))1/2=0,577 este un port de intrare si =(1-2)1/2=0,816
pentru celalalt . Pierderea de putere este -10log2=1,76 dB.
Pentru a suma N purtatoare se folosesc N-1 cuploare directionale. De exemplu, pentru a suma
trei purtatoare se foloseste un cuplor directional de 3 dB si un suplor directional de 4,77 dB. Cele
doua cuploare introduc o pierdere totala de putere de la 4,77 dB pentru fiecare purtatoare. Pentru N
purtatoare pierderea de putere se calculeaza cu formula:
L=10logN , [dB]
Acesta este dezavantajul sumarii purtatoarelor folosind cuploare directionale.

Purtatoarea 1
Cuplor de Cuplor de Purtatoarea 1
3 dB 4,77 dB Purtatoarea 2
Purtatoarea 3

Purtatoarea 2

Purtatoarea
Figura 21. Sumator 3
de trei purtatoare folosind doua cuploare directionale.

Pentru reducerea pierderilor de putere se poate folosi un sumator dual cu filtru si hybrid. Acesta
lucreaza cu doua purtatoare . Doua filter identice acordate pe frecventa primei purtatoare sunt
conectate la doi hibrizi de 900. Latimea de banda a filtrului este egala cu latimea de banda a
purtatoarei.

3.4 Amplificatorul de zgomot redus

Amplificatoarele de zgomot redus cel mai des folosite in statiile de sol sunt amplificatoarele
parametrice . Circuitul echivalent al amplificatorului parametric consta in doua circuite rezonante :

24
unul cu frecventa semnalului 1 si celalalt cu frecventa parazita 2. Cele doua circuite rezonante sunt
cuplate intre ele printr-un condensator variabil cu tensiunea adica o dioda de capacitate variabila
(varactor). In acest circuit capacitatea este o functie de frecventa injectata p= 1 + 2. Pntru
dirijarea semnalului de intrare se foloseste un circulator . Acesta trimite semnalul de intrare de la
portul 1 unde, este amplificat, la portul 2 la circuitul resonant pentru a transfera semnalul reflectat
amplificat si apoi de la acesta la portul 3 la sarcina. Amplificarea este realizata datorita faptului ca
amplificatorul parametric functioneaza ca si amplificator cu rezistenta negativa.

Semnalul C sin 2t


de intrare

Sarcin 1
a

3 2

Semnalul
de iesire
Figura 22. Circuit echivalent al amplificatorului parametric
Circuit Circuit
In functie de temperatura de functionare amplificatoarele
resonant pot fi clasificate in urmatoarele categorii:
resonant
 fara racire : TV = temperatura ambianta +10 0
C  27 0
frecventa 1 C = 300K frecventa 2
 racit termoelectric: TV = -500 C = 223K
 racit criogenic : TV = -2500 C = 23K

3.5. Upconvertor-ul
Upconvertor-ul (UC) accepta purtatoarea modulata IF de la modulatorul purtator si
translateaza frecventa IF 0 pe o frecventa IF mai mare u.

0 FTB u a

1

Mixer 1 Mixer 2
Figura
0 23 Schema bloc a unui upconvertor: a.conversie unica; b. conversie dubla
FTB 1 FTB 2 u

11 25
12
3.6 Selectia transponder-ului, selectia polarizarii si
configuratia cu rezervare pentru upconverter

Statiile de sol digitale ce folosesc accesul multiplu cu diviziune de timp trebuie sa transmita mai
mult de o secventa de traffic pe durata unui cadru TDMA. Acest burst de trafic este transmis la mai
multe transpondere, in functie de asignarea traficului de transmisie.
La iesirea upconvertorului se foloseste un comutator cu dioda pin pentru a directiona purtatoarea RF
uplink catre polarizarea adecvata. In figura de mai jos este prezentat un upconvertor cu selectie a
oscilatorului local , cu rezervare 1:1. Datorita amplitudinii si a intarzierilor de grup la partea de
emisie a statiei de sol, datorita contributiei satelitului la distorsionarea purtatoarei modulate si
datorita distantelor diferite intre upconverter trebuie folosite egalizatoare

Catre amplif.
de mare
EQL putere
De la
1
modu-
latorul 1 Divizor Swic Swic
de UC
h h
putere EQL IF de
polar
izare
Swich
OL Catre amplif.
OL de mare
OL putere
Controlul 2
selectiei

EQL
Divizor
De la
de Swic Swic
modu- UC
latorul 2 putere h h
EQL IF de
polar
izare
Swich
OL
OL OL

Controlul
selectiei

Figura 34 Upconverter cu selectie a oscilatorului local


CAPITOLUL IV

26
PROTECTIA MUNCII SI NOTIUNI DE PSI IN
EXPLOATAREA SI INTRETINEREA
EFECTELE CURENTULUI ELECTRIC ASUPRA
CORPULUI UMAN
• Electroşocuri
 Când intensitatea curentului electric este mai mică de 1 mA iar şocul electric nu se simte.
 La valori de 10mA se produc comoţii nervoase în membre, contracţii ale muşchilor.
 Peste valori de 10mA se produc fibrilaţii şi oprirea respiraţiei.
• Electrotraumatismele
 Provoacă arsuri, metalizarea pielii, leziuni, etc.
La alegerea măsurilor de protecţie împotriva electrocutării se ţine seama de periculozitatea locului
de muncă.
ELECTROCUTAREA are loc atunci cand omul atinge concomitent doua elemente bune conducatoare
de electricitate, intre care exista o diferenta de potential.

Factorii de care depinde gravitatea electrocutării


• Rezistenţa electrică a corpului omenesc.
• Frecvenţa curentului electric
Curentul electric cu frecvenţa cuprinsă între 10 şi 100 de Hz este cel mai periculos.
• Durata de acţiune a curentului

Dacă durata de acţiune este mai mică de 0,001secunde, efectul nu este periculos
• Valorile curenţilor care produc electrocutarea
Valorile limită a curenţilor nepericuloşi sunt maxim 10mA în curent alternativ şi 50mA în curent
continuu.

PROTECTIA OMULUI IMPOTRIVA ELECTROCUTARII

Toata activitatea unui electrician presupune utilizarea instalatiilor si echipamentelor care


functioneaza datorita alimentarii cu energie electrica, deci trebuie asigurata protectia impotriva
electrocutarii

Posibilitati de electrocutare
Atingerea directa este atunci când omul atinge părţi din instalaţia electrică care fac parte din
circuitele curenţilor de lucru, cum sunt conductoarele neizolate sau bornele.
Electrocutarea prin atingerea fazei unei reţele cu neutrul legat la pământ.
Transformator 6kV / 0,4kV

Reteaua electrica
este alimentată de la secundarul unui transformator 6/0,4 kV, având neutrul legat la pământ.

27
În acest caz omul atinge cu mâna o fază, iar picioarele se află pe o pardoseală conductoare aflată
direct pe pământ. În această situaţie se stabileşte următorul circuit electric:
faza atinsă + om + sol + neutrul transformatorului legat la pământ
Electrocutarea prin atingerea unei faze a retelei cu neutrul izolat fata de pamant
• Stabiliţi circuitul electric în cazul electrocutării prin atingerea unei faze a reţelei cu neutrul izolat
faţă de pământ.
• Desenaţi traseul circuitului electric.
Atingerea indirecta este atunci când omul intră în contact cu părţi din instalaţia electrică care în
mod accidental este sub tensiune datorită unor defecţiuni sau avarii.
METODE DE PROTECTIE
Atingerea directa
Protecţia omului împotriva electrocutării prin atingere directă se poate realiza prin:
• Utilizarea mijloacelor individuale de protecţie
• Respectarea normelor de tehnica securităţii muncii specifice lucrărilor din instalaţiile electrice.
Atingerea indirecta
Părţile metalice care ajung în mod accidental sub tensiune (defect de izolaţie) sunt: circuitele
motoarelor electrice, batiurile maşinilor-unelte, stelajele metalice ale tablourilor electrice etc.
La atingerea acestora de către om se produce electrocutarea.
Electrocutarea prin atingerea carcasei unui motor care se află în contact cu una din fazele reţelei
legată la pământ.
Se stabileşte circuitul electric următor:
faza defectă + carcasa motorului + corpul omului + neutrul reţelei
Electrocutarea prin atingerea carcasei unui motor care se află în contact cu una din fazele reţelei
izolate faţă de pământ.
Metode de protecţie împotriva electrocutării prin atingerea indirectă
Se realizează prin:
 micşorarea tensiunii de atingere
 micşorarea duratei de trecere a curentului electric prin corpul omenesc
Micsorarea tensiunii de atingere
Valoarea curentului electric depinde de :
• tensiunea de atingere şi rezistenţa electrică a corpului omenesc
Pericolul de electrocutare depinde şi de tipul echipamentului electric utilizat:
 echipament fix: pentru alimentarea corpului de iluminat, maşinilor-unelte etc.
 echipament mobil: se utilizează în diferite locuri în funcţie de necesităţile procesului de
producţie. Acest echipament este periculos deoarece în timpul deplasărilor se produc defecte ale
izolaţiei conductoarelor datorită solicitărilor mecanice . Din această categorie fac parte:
convertizoare, transformatoare de sudură

echipament portabil este cel mai periculos datorită contactului direct cu omul. În această
categorie se încadrează uneltele de mână şi lămpile electrice portabile.
Limitarea curentului de electrocutare se realizează prin adoptarea unor metode care să ducă la
scăderea tensiunii de atingere sub valorile admisibile. Aceste metode sunt în funcţie de echipamentul
folosit şi locul de utilizare.
Valorile admisibile ale tensiunilor de atingere (sau de pas) [V]
Echipamentul folosit Fix Mobil Portativ
 Locul unde se utilizează
Puţin periculos 40 40 40
Periculos 40 40 24
Foarte periculos 24 24 24
Durata trecerii curentului electric prin organismul uman se poate micşora prin următoarele
metode:
28
Metode de protectie de baza
Asigură singure protecţia. Acestea sunt:
• protecţia prin legare la pământ.
Se utilizează în cazul reţelelor trifazate cu neutrul izolat faţă de pământ. Legarea la pământ se
realizează printr-o priză, montată în apropierea construcţiei şi un conductor metalic între priza de
pământ şi partea metalică care ar putea ajunge în mod accidental sub tensiune.
• protecţia prin legare la nulul de protecţie.
Se aplică reţelelor de joasă tensiune cu neutrul legat la pământ şi constă în legarea carcaselor
metalice ale echipamentelor electrice ce urmează a fi protejate la conductorul de nul.
Conductorul de nul se leagă la priza de pământ, receptorul trifazat nu este legat la reţea, iar
carcasa metalică la conductorul de nul de protecţie.
Dacă se produce un defect de izolaţie şi conductorul R ajunge în contact cu carcasa receptorului
se stabileşte următorul circuit electric:

Faza R +locul defect  carcasa receptorului  conductorul de nul de protecţie  neutrul reţelei
Faza R

Valoarea curentului de defect ajunge la 100-200 A, ceea ce duce la topirea firului fuzibil al
siguranţei de pe faza defectă. În acest mod se scoate de sub tensiune receptorul şi pericolul de
electrocutare dispare.

• Conductorul de nul de lucru


Se utilizează pentru receptoarele monofazate.

• Protecţia prin folosirea tensiunii reduse


Oferă maximum de siguranţă împotriva tensiunilor de atingere periculoase. Dacă tensiunea de
utilizare a receptorului este sub valoarea admisibilă, pericolul electrocutării nu există.
Cele mai frecvente utilizări le au tensiunile:
• 12 V pentru corpurile de iluminat portabile manevrate în locuri periculoase ,
• 24V pentru uneltele portabile: maşini de găurit, polizoare manevrate în locuri periculoase şi
foarte periculoase;
• 42 V pentru uneltele portabile prevăzute cu o izolaţie suplimentară manevrate în locuri
periculoase şi foarte periculoase,
Tensiunile reduse se obţin cu transformatoare speciale de protecţie, baterii de acumulatoare.
Metode de protectie suplimentare
au rolul de a dubla una din metodele de protecţie de bază.
Protecţia automată la apariţia tensiunii
Se utilizează împreună cu metoda de legare la pământ. Prin această metodă se scoate de sub
tensiune receptorul, dacă între carcasa lui şi pământ a apărut o tensiune de atingere periculoasă
condiţiilor de lucru ale utilajului.
Izolarea amplasamentului
Se înţelege izolarea suplimentară de protecţie efectuată special pentru izolarea omului faţă de
pământ sau obiecte conductoare în contact cu pământul şi aflate în zona în care se pot produce
atingeri directe sau indirecte.
Acest sistem de protecţie nu este sigur dacă nu este înlăturată posibilitatea atingerii altor
conductoare. De aceea nu este permis să se lucreze cu două mâini acolo unde există posibilitatea să
fie atinse două conductoare diferite.
Măsuri organizatorice
Organizarea locului de muncă impune îngrădirea şi semnalizarea prin plăci avertizoare că se
lucrează. De aceea nu este permisă luarea acestor plăci avertizoare sau executarea unor manevre ce
ar pune în pericol viaţa oamenilor. Pentru evitarea electrocutării, trebuie ca înainte de începerea
29
oricărei lucrări să se verifice dacă sunt luate toate măsurile posibile de protecţie, deoarece experienţa
a demonstrat că nici un mijloc sau echipament de protecţie nu poate fi considerat suficient.
Masuri tehnico-organizatorice cu caracter general
 Precizarea conditiilor in care urmeaza sa se lucreze;
 Pregatirea si admiterea la lucru;
 Supravegherea in timpul lucrarilor;
 Incheierea lucrarilor si repunerea in functiune a instalatiilor.

In functie de genul lucrarilor, acestea pot fi precizate prin trei metode:


 Printr-un act scris special pentru lucrarea respectiva;
 Prin instructiuni tehnice interne;
 Prin atributii de serviciusau prin dispozitii verbale;
Oricare ar fi metoda, esentiala este respectarea unei discipline perfecte la modul de pregatire si
executie a lucrarilor. Fazele principale sunt uratoarele:
 Scoaterea din functiune a instalatiilor respective si realizarea separatiilor vizibile a instalatiilor la
care urmeaza a se lucra;
 Verificarea lipsei de tensiune, obligatorie in orice conditii, cu ajutorul indicatoarelor electrice si
mecanice;
 Scurtcircuitarea instalatiilor si legarea lor la pamant, asigurandu-se scurtcircuitarea pentru zona
de lucru in toate directiile de unde ar putea aparea tensiunea in mod accidental;
 Delimitarea zonelor de lucru, prin mijloace de protectie constand din: îgrădiri, împrejmuiri,
semnalizari etc.;
 Utilizarea mijloacele de protectie electroizolnate sau de protectie, corespunzător operaţiilor
care urmează efectuate.
Mijloace de protecţie electroizolante:
 Prăjini izolante;
 Cleşti electroizolanti;
 Cizme şi şoşoni electroizolanţi;
 Platforme şi covoraşe electroizolante;
 Mănuşi electroizolante;
 Scule cu manere electroizolante.
Mijloace de protecţie contra acţiunii arcului electric şi a produselor de ardere şi agenţilor chimici:
 Ochelari;
 Mănuşi;
 Cizme;
 Căşti;
 Şorţuri de protecţie.

30
Bibliografie

1. Eugeniu Meciu Comunicatii prin satelit. Ed. Cedac Cluj 2000

2. T. Radulescu Telecomunicatii, Ed. Teora 1998

3. E. Sofron, I. Bogdan, P. Radiocomunicatii speciale, Ed. Militara 1998


Pohoata

4. G. Held Comunicatii de date, Ed. Teora 1998

5. N.Munteanu, S.Barbalau Retele mobile de telecomunicatii, Ed. All Educational, Bucuresti


1997

Tehnica masurarilor in telecomunicatii – editura Tehnica


6. Constantin Cruceru Bucuresti 1990.

note de curs.
7. Doicaru Elena

Transmisii prin fibre optice – editura Militara Bucuresti 1994.


8. Vladimir Doicaru

Tehnologii noi in telecomunicatii – editura Militara Bucuresti


9. Petrea Tabarela 1989.

Instrumente de masura, structuri si circuite – editura Didactica si


10. Traian Jurca Pedagogica Bucuresti 1996.

31
Fig. 12 Codor-decodor CODEC
32
33
CAPITOLUL 3

ANEXE

Orice satelit activ are urmatoarele componente de baza:

 Panouri solare, care captează energia solara pentru a fi transformata in energie


electrica (care ajunge cel mult la ordinul miilor de watti);
 Baterii, pentru situaţiile in care Pământul se afla intre satelit si Soare,
provocând o eclipsa;

 Sistem de propulsie;

 Sistemul de recepţie-emisie, format din: 1.receptor si antena de recepţie (de


regula, parabolica) 2.convertoare, amplificatori, filtre, procesoare 3.emiţător si
antena de emitere (de regula, parabolica)

2.1. Sistemul de recepţie-emisie

Un satelit de telecomunicaţii poate avea mai multe sisteme de recepţie-emisie,


organizate pe canale.

34
Fig.13. Schema antenei propriu-zise (horn-antenna)

35