CURS - 2

Medicina la vechii greci

Civilizaţia greacă se întinde pe o perioadă de 800 de ani, adică din secolul VI

î.e.n. şi până la sfârşitul secolului II e.n. medicina greacă îşi are sursele din mai
multe civilizaţii: egipteană, babiloniană şi probabil cea indiană. În plus grecii au
învăţat enorm de la poporul minoic stabilit în Creta. Civilizaţia minoică este
precursoarea igienei publice: canalizare, sisteme de distribuţie a apei potabile, băi,
mijloacele lor de a se debarasa de gunoaie erau superioare chiar Europei secolelor
XV – XVI. Învadând spre anii 1000 î.e.n. oraşele minoice ale Europei Orientale (Troia
fiind una din ultimele fortăreţe minoice), grecii au avut ce învăţa de la cei pe care i-au
supus. Medicina grecească îşi va trage rădăcinile din surse exterioare (minoică,
egipteană şi chiar indiană) şi aceste cunoştinţe vor fi clasate şi integrate într-un tot în
special în insulele din largul coastelor greceşti şi în special în insula Delos, pământul
natal al lui Apollo. Aceasta a plecat la DELPHES unde, în ciuda vârstei sale tinere, el
omoară pitonul, monstrul care făcea regiunea nelocuibilă. Astfel Delphes devine
cetatea unui oracol universal recunoscut, unde foarte mulţi se rugau pentru păstrarea
sănătăţii sau vindecarea unor boli. Conform legendei, Apollo a învăţat arta de a
vindeca de la Centaurul CHIRON şi a transmis această învăţătură tinerilor săi elevi
JASON (fig. 33), ACHILLE, ESCULAP.
Esculap (Asclepios) va deveni pentru greci, ceea ce a fost IMHOTEP pentru
egipteni: zeul medicinii ("părintele medicinii"). Esculap era un atât de bun vindecător
şi a înfăptuit atât de multe miracole (în special resuscitarea morţilor), încât Pluton,
stăpânul Infernului, s-a plâns lui Dumnezeu "că furnizarea de suflete pentru regatul
umbrelor era compromisă de către acest vindecător". Recunoscând că Pluton avea
dreptate, JUPITER l-a lovit pe Esculap cu trăsnetele sale.
Foarte multe temple numite ASKLEPIE, au fost ridicate în favoarea lui
Esculap. Aici erau aduşi bolnavii pentru a urma diverse tratamente. Cel mai faimos
templu a fost cel de la EPIDAUR, ale cărui ruine se păstrează şi astăzi.
Tratamentul special consta într-un fel de psihiatrie, cunoscută sub numele de
incubaţie.
ARISTOFAN face o descriere sugestivă în "Plutos": ajuns la templu, bolnavul
oferea un sacrificiu lui Dumnezeu, apoi făcea o baie purificatoare şi dormea apoi în
aer liber, Esculap venind uneori prin somn să-l viziteze; dacă nu avea această şansă,
bolnavul era păzit de către preoţii templului, reprezentanţii Domnului.
Remediile obişnuite erau executate de asistenţii templului care deschideau
abcesele şi efectuau alte operaţii de importanţă secundară. După ARISTOFAN, şerpii
inofensivi jucau un rol important în ritualul vindecărilor: ei lingeau ochii şi plăgile
deschise ale pacienţilor.
Când zeul medicinii nu venea să înfăptuiască miracolul, pacientului i se
prelungea internarea în templu, continuând să facă băi şi să urmeze alte prescripţii
termale, în timp ce în exteriorul templului erau oferite distracţii însoţitorilor bolnavilor.
De altfel, şarpele sacru care apare înrulat în jurul unui baston, este atributul
zeului medicinii greceşti, Asclepios şi va rămâne emblema corpului medical modem
(fig. 33), toiagul simbolizând umblătorul, iar şarpele (oare?) veninul.
Templele lui Esculap erau situate în locuri care şi astăzi sunt staţiuni
climaterice. Situate pe coline în apropierea unei surse de apă pură sau în văi
adăpostite, în apropierea mării, aceste temple îşi datorau renumele surselor de ape
minerale reci sau calde.
1
 În tratamentele efectuate în temple o importanţă deosebită se pare că o avea
studiul viselor, moştenire de la vechii babilonieni. Deci, tratamentul cuprindea o mică
doză de psihanaliză şi în acelaşi timp o doză mare de sugestie.

Medicina pre-hipocratică (medicina epocii homeriene)

În istoria umanităţii au existat doi oameni a căror influenţă asupra

contemporanilor săi a fost atât de puternică, că numele lor serveşte ca limită între o
epocă şi alta: PERICLE şi HOMER.
Cel de al doilea, care a cântat războiul Troiei, ne-a lăsat în Iliada şi Odiseea
informaţii referitoare la chirurgia de război şi la denumirile părţilor somatice ale
corpului omenesc: oase (claviculă, astragal, cele două oase ale gambei) sau viscere
(intestin, peritoneu, vezică urinară, grăsime parirenală, ombilic). De asemenea
Homer ştia că de la inimă pleacă vase mari la gât şi cap, precum şi faptul că bătăile
inimii se simt în regiunea precordială. În poemele sale, Homer descrie munca
medicilor în timpul războiului-Troiei pentru vindecarea rănilor şi salvarea luptătorilor
răniţi. Cele mai periculoase răni erau cele provocate de suliţă (dintre care aproape
80% erau mortale), în timp ce rănirile provocate de către săgeţi erau mult mai puţin
periculoase. În total rănirile de toate tipurile puteau fi mortale până la 78%. Homer a
descris tendonul lui Achile precum şi oprirea sângerării şi spălarea rănilor.
Dacă grecii au atins un înalt nivel de cultură, aceasta s-a datorat şi faptului că
ei erau mai' puţin superstiţioşi decât predecesorii lor babilonieni, cu toate că şi în
perioada prehipocratică se acorda importanţă ritualurilor şi ceremoniilor magice.
Medicul acelor vremi nu era un om cu o instrucţie (pregătire) înaltă, ci un simplu
artizan. Lui nu i se cereau calităţi deosebite, el debutând în carieră ca ucenic şi cum
practica medicală era un privilegiu de familie, era asistentul propriului său tată.
Ucenicia terminată, mai întâi cutreiera ţara şi apoi se stabilea într-un oraş care lui i se
părea că prezintă avantaje pentru debut. Un medic nou venit într-un oraş debuta prin
a face consultaţii gratuite. Odată stabilită reputaţia sa, el îşi recupera pierderile.
Cu toate că medicii aparţineau clasei artizanale şi rareori erau instruiţi, ei se
bucurau de o mare stimă. Oraşele îşi disputau medicii renumiţi şi aceştia erau
răsplătiţi. De exemplu, locuitorii oraşului BRYKOUNTI l-au răsplătit pe medicul
MENOCRIT cu o coroană de aur şi cu rezervarea unui loc de onoare la toate
festivalurile.
Fabulistul HYGNEON spune că atenienii aveau o atât de înaltă consideraţie
pentru medic, încât ei au interzis femeilor şi sclavilor să practice medicina.
În antichitate, medicii greci mergeau din loc în loc pentru a răspândi cunoştinţele lor,
dar şi pentru a învăţa. Ei interogau pacienţii, le examinau părţile bolnave, procedau la
ascultaţie cu ajutorul urechii aplicate pe corp şi la palpare (a se vedea fig. 32). Şi
medicii greci îşi aveau parafa lor (fig. 34).
Descendenţii lui Asclepios au avut reputaţia că au conservat medicina fără
întrerupere în familia sau corporaţia lor, fiind predecesori ai lui HIPOCRAT. Ei au
fondat trei mari şcoli medicale celebre
1. prima a fost cea din Rhodos, care a dispărut înainte de Hipocrat;
2. şcoala din Kos, unde s-a format Hipocrat;
3. şcoala din Knidos, pe ţărmul Asiei Mici.
Şcoli medicale greceşti antice au mai funcţionat la Cirene, iar în sudul Italiei la
Crotona şi Agrigente.
Filozofii care s-au interesat şi de medicină, au realizat o punte între medicina
elementară din timpul lui Homer şi medicina lui Hipocrat.
Celebrul matematician, filozof, astronom şi medic, Pitagora, din insula Samos
2
(580-500 î.e.n.) care a postulat, ca fundament al întregului Univers numărul şi
armonia, este puţin cunoscut şi ca medic. El a profesat medicina (anatomia) în şcoli
de la Tarente şi Crotona, dar anatomia şi fiziologia lui erau pline de absurdităţ. Totuşi,
iată unul din principiile lui Pitagora:" regnul vegetal, regnul animal şi omul se înrudesc
în toate având acelaşi principiu comun care este viaţa, omul deosebindu-se de
sufletul animal prin raţiune care-l apropie de zei".
Alkmaion din Crotona, medic şi filozof grec, discipol al lui Pitagora, care a trăit
în sec. VI î.e.n., a fost printre primii, despre care ştim, care a disecat animale vii în
scop ştiinţific. Avea cunoştinţe despre structura ochiului şi a urechii, a descoperit
nervul optic şi tuba auditivă şi se pare că făcea deosebirea între vene şi artere,
acestea din urma fiind pline cu aer. S-a ocupat şi de embriologie , căutând sediul
spiritului în encefal, considerând (probabil) creierul ca sediul inteligenţei. El descria
sănătatea ca o stare de armonie şi boala ca o stare de discordanţă. Alkmaion a fost
ulterior criticat cel mai mult pentru că făcuse disecţii şi pe oamenii vii.
Un alt reprezentant din şcoala lui Pitagora a fost Empedocle, născut la
Agrigente în Sicilia, care cunoştea melcul membranos ca organ al auzului. El a
împiedicat răspândirea unei epidemii în Agrigente, ordonând să fie secată o mlaştină
şi procedând la executarea fumigaţiilor în interiorul caselor. Se pare că el a fost acela
care a emis teoria celor patru umori principale ale corpului uman. Dar şi pentru
Empedocle a fost dificil să separe faptele concrete de imaginar şi lui i se atribuie
îndeplinirea a foarte multe miracole. El a sfârşit aruncându-se în craterul vulcanului
ETNA, în speranţa că va deveni semi-zeu.
Democrit (460-370 î.e.n.) a fost şi el urmaş a lui Pitagora fiind de loc din Milet,
el a parcurs Egiptul, Persia, Caldeea şi India şi s-a ocupat pe lângă filozofie şi de
anatomie şi chirurgie. El a scris "Despre natura omului" (“Human nature”).

Medicina hipocratică (vârsta de aur a medicinii greceşti)

Personalitatea medicală cea mai remarcabilă a antichităţii greceşti a fost

HIPOCRAT (460-375 î.e.n.), fig. 35, fiul unui medic grec din Kos. Considerat ca fiind
descendent al lui Asclepios, Hipocrat este-preţuit ca fiind "patriarh al gândirii
medicale" din vremea sa şi până aproape de zilele noastre, simbolizând "ştiinţa şi
conştiinţa în arta de a vindeca" chiar dacă nu a fost de fapt creatorul sau părintele
medicinii , Hipocrat poate fi considerat "părintele observaţiei raţionale în medicină". El
a despărţit medicina "ştiinţifică" (din timpul său) de cea sacerdotală, punându-i
bazele materiale şi raţionale.
Hipocrat a primit primele cunoştinţe medicale de la tatăl său. Apoi el a studiat
la Atena, dar îşi îmbogăţeşte cunoştinţele călătorind şi practicând medicina în Tracia,
Tesalia şi Macedonia. Se crede că a fost membru al unei corporaţii a lui Ascalepios şi
că a lucrat într-un templu ale cărui ruine se mai văd şi astăzi în insula Kos. Totuşi,
este imprecis având în vedere faptul că Hipocrat privea medicina dintr-un unghi cu
totul diferit faţă de preoţi. Unul din principiile fundamentale ale învăţământului său
medical era disocierea completă a medicinii de teologie şi filozofie. însă nimeni nu se
îndoieşte că Hipocrat a trăit şi muncit mult timp în insula Kos sub un platan îşi învaţa
discipolii. Din scrierile lui Hipocrat reiese spiritul nou pe care acesta l-a insuflat
medicinii. Practicile vrăjitoreşti şi teologia confuză a preoţilor sunt înlocuite cu
recomandările de a menţine la un nivel ridicat deontologia medicală. Se arată că
medicina are nevoie de o precizie crescută în observaţia şi consemnarea
simptomelor bolilor. Hipocrat afirmă că boala trebuie considerată ca un fenomen de
origine naturală şi nu supranaturală. Astfel, el pune capăt dominaţiei vrăjitorilor,
vindecătorilor şi magicienilor care vor fi înlocuiţi prin apariţia clinicilor.
3
 Hipocrat acorda mai multă încredere măsurilor destinate să ridice starea
generală a bolnavilor decât să prescrie medicamente. El prescria cataplasme
bolnavilor, apela mai rar la sângerări şi acorda o mare importanţă regimului
alimentar. Nu prescria purgative şi diuretice decât în caz de absolută necesitate.
Prescria foarte mult băi medicamentoase. Când bolnavul atingea o oarecare fază a
convalescenţei, Hipocrat prescria "schimbarea aerului".
În legătură cu dieta, Hipocrate doza cantitatea de alimente în raport cu munca
prestată de pacient, comparând corpul omenesc cu un motor care are nevoie de o
cantitate variabilă de carburant. Şcoala lui Hipocrat nu se mulţumea numai cu
specularea şi enunţul unor teorii, cum făceau alte şcoli. Ea recurgea la experienţe
clinice. Una dintre metodele folosite se aseamănă cu "prânzul de probă" modern,
bolnavul era pus să mănânce diferite sorturi de alimente şi i se provoca apoi vomă
pentru a putea examina în ce grad digestia a descompus diferitele feluri de
ingrediente digerate.
Noţiunile de anatomie ale şcolii hipocratice erau foarte incomplete. Dacă
discipolii au înţeles că vasele sanguine erau în comunicare cu inima, ei nu
deosebeau însă arterele de vene şi mai grav nu deosebeau nervii de tendoane şi de
ligamente, pe care le considerau ca făcând parte din sistemul muscular. Artera are
mai multă căldură decât vena cavă. Artera este rezervorul spiritului. Venele conţin
sânge, iar arterele conţin aer. Se ştia că inima este musculoasă şi de formă
piramidală,având două cavităţi-ventriculi inegali- iar pulsaţiile sale se simt sub
mamela stângă. Auriculele se dilată şi se contractă şi prin ele natura trage aer. A
văzut valvulele inimii, la fiecare orificiu, câte trei pelicule ca nişte semicercuri; care
împiedică să intre în inimă aer şi vânt.
Substanţa creierului (care este sediul prudenţei) este glandulară. Aceste
considerente îl fac pe Haller să presupună că Hipocrat ar fi disecat.
În tratamentul plăgilor capului, Hipocrat descrie meningele, dar mai ales întâlnim
descrierea tulburărilor neurologice încrucişate în raport cu sediul plăgii: “Dacă plaga
este de partea stângă a capului, partea dreaptă a corpului va prezenta convulsii".
Fără a cunoaşte anatomia, Hipocrat a descris astfel încrucişarea căilor piramidale.
Hipocrat a mai descris: sciatica, polinevritele carenţiale, bolile osoase ale
rahisului, tulburările psihice şi principalele lor cauze, vertijele, cefaleele, amauroza,
prin stază papilară şi tratamentul său prin trepanaţie decompresivă, apoplexiile
cerebrale, tetanosul, tulburările în alcoolismul cronic, numeroase afecţiuni psihiatrice.
În lucrările sale "Tratamentul bolii sacre" şi "Medicul vechi", Hipocrate este
convins că nu poţi cunoaşte omul decât prin observaţie şi nu bazându-te pe sisteme
filozofice sau metafizice construite plecând de la fapte neverificate sau neverificabile.
În scrierile hipocratice nimic nu reflectă mai bine spiritul şcolii decât jurământul
depus de către studenţi la începutul uceniciei medicale.
Cărţile lui Hipocrat sunt explicite şi practice şi maniera precisă şi concisă în
care este enumerat materialul necesar pentru o intervenţie chirurgicală, aminteşte de
un manual modern de chirurgie.
"Necesarul pentru o operaţie în chirurgie: pacientul, operatorul, asistenţi,
instrumente, lumină, unde şi cum ea este dispusă, persoana pacientului şi aparatele.
Operatorul, care stă aşezat sau în picioare, trebuie să fie plasat convenabil în raport
cu partea de operat şi lumina, naturală sau artificială, poate fi folosită în două feluri
directă sau oblică." Grecii foloseau un instrumentar de chirurgie foarte bine pus la
punct (fig. 36).
Hipocrat este cunoscut şi prin aforismele sale; "cel mai bun medic este natura,
căci vindecă jumătate din boli şi nu-şi bârfeşte colegii", "Primum non nocere", "Când
după delir urmează somnul, acesta este un semn bun", "Bătrânii au în general mai
puţine boli decât tinerii, dar aceste boli care le au ei se cronicizează uşor şi durează
4
de obicei până la moarte", "Toate bolile apar în fiecare sezon, dar unele sunt mai
grave şi apar mai frecvent în anumite perioade ale anului".
Opera lui Hipocrat a fost tradusă pentru prima dată în latină în anul 1525 de
către medicul italian Marco Fabio Calvo din ordinul papei Clement al Vll-lea, iar în
anul 1533 a apărut la Basel, în ediţie greacă "Corpus Hippocraticus".
După Hipocrat, ginerele acestuia, POLIB a scris tratatul "Despre natura
omului", în care este expusă teoria umorală a constituţiei corpului omenesc.
Grecii considerau că orice lucru era format din patru elemente: aerul, apa,
focul şi pământul. De aici rezultă cele patru umori ale corpului uman: sângele,
flegma, bila galbenă şi bila neagră (fig. 39). Boala survenea când era perturbat
echilibrul celor patru umori.
Marele filozof grec PLATON (427-347 î.e.n.) a avut preocupări medicale. El
credea că măduva spinării este locul unde începe să se formeze omul, fiind sediul
sufletului, iar în prelungirea sa creierul este sediul judecăţii.
ARISTOTEL (388-322 î.e.n.), discipolul lui Platon şi fiu de medic, este
considerat unul din marii oameni ai istoriei ştiinţelor. După moartea lui Platon, el
părăseşte Atena şi se fixează în Asia Mică unde îşi face studiile în biologie,
ocupându-se cu disecţia. Se pare că el este fondatorul anatomiei comparate şi al
embriologiei. Ca şi Hipocrat el credea în constituţia corpului omenesc din cele patru
umori, teoria umorală expusă mai târziu de către Galenus, va domina secole de-a
rândul doctrina fundamentală a întregii medicini. A scris în 10 cărţi "Istoria
animalelor", iar în două cărţi un tratat asupra plantelor. Aristotel a influenţat favorabil
înclinaţia lui Alexandru cel Mare pentru medicină şi a murit la doi ani după acesta.
Deşi se pare că Aristotel nu a făcut disecţii pe cadavre umane, el a raportat la
corpul omului observaţiile ce le-a făcut pe animale. După afirmaţiile lui Galenus,
Aristotel este primul care a împărţit corpul omenesc în: cap, gât, pântece, braţe şi
gambe. El a dat numele celor trei cavităţi ale inimii, afirmând că există un ventricul
drept, unul stâng şi unul mijlociu şi că toţi trei comunică cu plămânii. Pentru Aristotel
inima este originea nervilor ca şi a venelor, iar "creierul este o masă de humă şi
flegmă care modelează căldura inimii".

Medicina romană

Dorinţa de cunoaştere ştiinţifică care există în Roma antică a fost moştenită

de la greci, babilonieni şi egipteni. Cunoştinţele medicale proveneau din aceleaşi
surse, pentru că sistemul medical roman era primitiv şi fără o bază ştiinţifică. De
altfel, romanii nu considerau necesar că medicina merită să fie studiată separat. A
studia şi practica medicina era sub demnitatea unui cetăţean educat. În consecinţă,
nivelul medicinii era foarte scăzut.
Marţial protesta contra metodelor clinice ale învăţământului medical introduse
de către Hipocrat. Romanii nu apreciau deci medicii greci şi metodele lor, dar nu
aveau cu cine să-i înlocuiască. Această aversiune împotriva grecilor a durat până în
era creştină, când încă mai sunt criticaţi de către PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.).
În opera sa "Istoria naturală" el regretă că nu sunt legi pentru a-i pedepsi pe medicii
ignoranţi şi că pedeapsa capitală nu li se poate aplica; mai mult, ei învaţă din
suferinţele noastre şi experimentează făcându-ne să murim".
Singurele progrese medicale ale romanilor sunt în domeniul igienei publice şi
a organizării serviciilor medicale ale armatei, domenii în care romanii sunt foarte
întreprinzători. Ei au introdus măsuri sanitare extrem de utile, întărite prin decrete
guvernamentale. O proclamaţie din anul 540 î.e.n. interzicea înhumările în interiorul
zidurilor cetăţilor, o altă ordonanţă obliga edilii oraşelor să vegheze asupra curăţeniei
5
străzilor şi apelor. Acest ultim proiect a fost pus în aplicare şi este probat prin ruinele
celor 14 mari apeducte care furnizau Romei 150 milioane de decalitri de apă potabilă
într-o zi.
Romanii nu ignorau faptul că unele boli erau induse de apa murdară cu
dejecte umane şi chiar de zonele mlăştinoase. De aceea se găsea apă curată în
locurile private şi publice: în terme, în localurile cu băuturi, în bucătării şi chiar în
latrine (fig. 40). Eruditul VARON (116-27 î.e.n.) anticipa teoria germenilor atunci când
el declara că mlaştinile produc creaturi minuscule invizibile care produc maladii
grave.
În timpul Romei imperiale (secolul I î.e.n. - sec V e.n.) romanii mergeau la
terme (băi publice, calde şi reci) pentru a se întâlni unii cu alţii, dar mai ales pentru
păstrarea igienei personale şi pentru a asculta de prescripţiile medicului. Pielea era
unsă cu ulei, apoi fricţionată cu diferite soluţii care îndepărtau sudoarea, precum şi
paraziţii (păduchii) (fig. 41). Părul era tratat şi spălat.
În organizarea serviciului medical al armatei romanii s-au autodepăşit. Aceste
servicii, care se pare că erau foarte bine organizate, aveau defectul că respectau
foarte mult regulamentele militare, neavând supleţea şi abilitatea necesare pentru
tratamentul bolnavilor. Având în special dezvoltată chirurgia, romanii aveau un
instrumentar din bronz foarte variat (fig. 42), multe din aceste instrumente avându-şi
echivalentul contemporan.
Expansiunea imperiului nu s-a făcut fără războaie şi fără morţi şi răniţi. lulius
Cezar (101 - 44 î.e.n.) a fost acela care a impus ca medicii să fie prezenţi pe câmpul
de bătălie, acordând îngrijiri de urgentă legionarilor răniţi. Bolnavii erau apoi
transportaţi până la infirmierii de război (valetudinaria) fig 43.
Punerea ventuzelor (fig. 44) era curentă la romani, această practică
debarasând corpul de substanţe toxice şi de umorile "viciate". O ampulă conţinând o
bucată de tifon pe cale de a arde, era aplicată pe piele. Tifonul arzând, consuma
aerul din interiorul ampulei, care rarefiindu-se, făcea ca ventuza să adere de piele.
Se aplicau atât ventuze simple cât şi ventuze scarificate pe părţi ale corpului incizate
sau rănite pentru a extrage puroiul şi sângele.
Unii chirurgi romani practicau intervenţii chirurgicale pentru cataractă, ei fiind
în fapt primii oculişti sau oftalmologi (fig 44).
Cu mai bine de 2000 de ani înaintea electroşocului, romanii foloseau peştele
torpilă care era introdus într-un rezervor cu apă de mare unde se scufundau şi
bolnavii paralizaţi sau cu dureri articulare şi musculare, care primeau un şoc electric
de aproximativ 500 volţi (fig. 45).
Medicii romani prescriau repausul, băi, regimuri alimentare şi remedii pe bază
de plante. Ei cunoşteau sute de vegetale, dar în număr mai mic decât contemporanii
lor chinezi.
DISCORIDE (60 e.n.), supranumit Pedanuis, medic în timpul lui NERO,
urmând armata romană în războaie a acumulat cunoştinţe botanice considerabile, pe
care le-a publicat în "De Universa Medicina", tratat farmaceutic care descrie mai mult
de 600 plante, dar şi produse de origine animală şi minerală, din care numai o
cincime sunt recunoscute astăzi ca medicinale.
Acest tratat, cu ilustraţii de mare frumuseţe, a rămas timp de mai multe secole
cartea de bază a farmacologiei.
Romanii sunt autorii unei inovaţii: spitalul, care a supravieţuit până în zilele
noastre. Există o legendă în legătură cu apariţia primului spital. O mare epidemie a
izbucnit la Roma în anul 293 î.e.n. şi o misiune romană a fost trimisă în Grecia, la
şcoala de medicină din EPIDAUR, pentru a cere ajutor şi sfaturi. Când misiunea s-a
întors ea avea la bordul navei un şarpe sfânt din templul lui Esculap. Când galera
naviga pe Tibru şarpele a alunecat în apă şi înnotând a ajuns în insula Tiberina. În
6
acest moment epidemia a încetat şi mai târziu, pe locul unde a ajuns la ţărm şarpele,
s-a construit un spital, care mai există şi în zilele noastre: "Ospedale dei
Fattebenefratelli". I
Primul spital roman s-a construit din iniţiativa autorităţilor civile, dar extinderea
lor în cadrul imperiului s-a datorat armatei. Pe măsură ce graniţele imperiului roman
se extindeau, se construiau spitale militare mari în diferite puncte strategice de-a
lungul căilor de comunicaţie, ale căror ruine se mai pot vedea şi astăzi. Mai târziu,
autorităţile au deschis la Roma "valetudinarii" sau infirmerii pentru civilii săraci.
Descoperiri recente făcute la Pompei arată că locuinţele medicilor puteau servi, în
diverse ocazii, ca "clinici private" pentru bolnavii mai bogaţi.
Se poate conclude că romanii erau mai preocupaţi de organizarea serviciilor
lor, decât de progresul medicinii.
Medicina romană a avut reprezentanţi marcanţi mai puţin numeroşi decât alte
civilizaţii.
Pe timpul împăratului Traian (sfârşitul secolului I şi începutul secolului II e.n.) a
trăit medicul grec RUFUS din Ephes, pe care Galenus l-a citat des ca unul din cei
mai distinşi medici, care făcea vivisecţie pe sclavi pentru a studia anatomia. El a scris
un tratat "Despre numele părţilor corpului omenesc" în 4 capitole care reprezintă
stadiul anatomiei pregaleniste şi îl considerăm ca prima preocupare asupra
nomenclaturii anatomice. A mai scris despre bolile rinichilor şi vezicii, despre
medicamentele purgative.
AULUS CORNELIUS CELSUS a trăit la Roma pe vremea împăraţilor Tiberiu,
Caligula, Claudiu şi Nero, deci în secolele I şi II e.n. Dintre scrierile lui , "De arte
medica" este cea mai cunoscută şi tradusă în mai multe limbi. Celsus a cuprins
rezumativ în două cărţi tot ce s-a practicat în chirurgie înaintea lui. De la el ne-a
rămas metoda de plastie cutanată (la faţă) prin alunecare şi tot el a descris cataracta.
El a protestat vehement împotriva vivisecţiei, în special îl critică pe Alkmaion
din Kroton, pentru actele sale crude, barbare şi nelegitime de a diseca oamenii vii,
potrivindu-se cu îngrădirile religiei creştine, atunci în ascensiune.
În tratatul său care se presupune a fi compilat de la greci, descrie o metodă de
extirpare a amigdalelor (asemănătoare cu cea actuală), o operaţie particulară şi
îndrăzneaţă de excizie a guşei, operaţii pentru calculi şi hernii. El spunea că cel care
vrea să devină chirurg trebuie să aibă o serie de calităţi: "trebuie să fie un tânăr de
vârstă medie, să aibă mâna sigură şi fermă şi să fie la fel de îndemânatic cu mâna
stângă ca şi cea dreaptă; trebuie să aibă o vedere clară şi pătrunzătoare, un spirit
întreprinzător, să fie suficient de tare pentru a nu se lăsa impresionat de strigătele
bolnavului, ceea ce I-ar determina să se grăbească să termine operaţia sau să taie
mai puţin decât trebuie; singura sa dorinţă să fie cea de a salva pacientul".
Dar, cel mai renumit medic roman a fost CI. Galenus (129-201 e.n.), născut la
Pergam în Asia Mică, tatăl său Nicon fiind senator şi un om erudit, filozof,
matematician şi arhitect. El îl trimite pe Galenus mai întâi la Smirna pentru a învăţa
filozofie, şi apoi la Alexandria pentru a învăţa medicina. După ce şi-a trecut
examenele, la vârsta de 28 de ani Galenus intră ca medic la o şcoală de gladiatori,
ceea ce i-a oferit posibilitatea să studieze o multitudine de răniri. Având o mare
încredere în capacităţile sale el renunţă la şcoala de gladiatori şi îşi încearcă norocul
la Roma, de unde însă după câţiva ani se reîntoarce la Pergam, fără a se ştii cu
precizie cauza. După unii ar fi fugit din cauza unei epidemii de pestă, dar mai
probabil că a intrat în conflict cu confraţii săi romani şi a hotărât să se retragă pentru
o perioadă de timp şi să revină după ce "furtuna" se va linişti. Datorită stimei de care
se bucura totuşi, el este rechemat la Roma de către împăratul Marc Aureliu.
Galenus a fost mai bun filozof decât medic. El a contribuit de asemenea şi la
progresul anatomiei, dar disecţia pe cadavre umane fiind interzisă, el a disecat pe
7
animale (porci, maimuţe), crezând că anatomia acestor animale este identică cu cea
a omului. Cu toate acestea el a făcut unele precizări foarte interesante pentru acea
vreme. Galenus demonstrează că arterele sunt pline cu sânge şi nu cu aer şi că
sângele are o mişcare de flux şi retrux provocată de acţiunea centrifugă a inimi.
Traversând plămânii, sângele se umple cu "spirit vital". După Galenus sângele ar
trece prin septul interatrial dintr-un atriu în celălalt, părere care va persista secolele
ulterioare.
Se pare că Galenus a scris peste 500 de lucrări, dintre care 80 au rămas
posterităţii, celelalte fiind distruse de incendiul casei sale de la Roma.
Fiziologia şi patologia lui Galenus se bazau pe teoria umorală la modă în
vremea sa. Tratamentul bolilor constă în prescrierea medicamentului care să
reechilibreze umorile organismului: o boală cu febră trebuia combătută cu
medicamente care să răcească organismul şi invers. Conform teoriei galenice,
existau mii de droguri, iar o singură prescripţie medicală conţinea uneori până la 100
de droguri.
Galenus s-a bucurat de o mare reputaţie în timpul vieţii, reputaţie care s-a
amplificat după moartea sa. Reputaţia sa a fost atât de mare încât după moartea sa
orice cercetare în domeniul anatomiei şi fiziologiei a luat sfârşit, considerându-se că
Galenus a descoperit şi descris tot ceea ce un medic avea nevoie să ştie în aceste
domenii. Din cauza caracterului său nesociabil, veşnic certăreţ, el nu a putut să facă
o şcoală, aşa cum a făcut Hipocrat.
Lucrările lui Galenus cuprind domenii variate: anatomie, patologie,
farmacologie: "Preparaţii anatomice", "Oasele", "Despre disecţia muşchilor", "De uzul
partium corporis humani", "Facultăţile naturale", "Rolul mediastinului şi pleurei",
"Studenţilor", "Medicamente". De la el provine denumirea de "Galenica".
Galenus a făcut demonstraţii publice de vivisecţie pe animale; a observat
instalarea paraliziei prin secţionarea măduvei, digestia gastrică la capre şi la
maimuţe, afonia la câini după secţionarea nervilor recurenţi. A descris muşchii
masticatori şi împărţea corpul omenesc în patru părţi: pântece, piept sau torace, cap
şi extremităţi. La torace şi pântece distingea părţi conţinătoare şi conţinute.
Peritoneul formează învelişul tuturor viscerelor. Arată că ficatul primeşte venele
intestinului venite prin mezenter, a căror unire formează vena portă (fig. 46). Pentru
Galenus ficatul este organul în care se formează sângele şi locul unde îşi au
rădăcina toate venele. Descrie uterul, numindu-l matrice, nivel la care se produce
amestecul "sămânţei" femeii şi a bărbatului.
Inima este tare şi cărnoasă, constituită din fibre ca şi muşchii, fiind originea
arterelor şi a mişcărilor numite puls. A descris 7 perechi de nervi de la creier şi
cerebel: I nervii optici; II nervi motori ai muşchilor ochiului; III nervi gustativi pentru
limbă; IV nervi pentru palat; V nervi pentru ureche; VI nervi pentru stomac, intestin şi
mezenter; VII nervi motori ai limbii. A descris nervii spinali.
Patricienii romani priveau cu neîncredere orice formă de activitate intelectuală
şi aveau un dispreţ suveran pentru tot ceea ce nu era o activitate virilă, adică războiul
şi viaţa politică. Restul reprezenta o activitate decadentă. Printre activităţile
intelectuale, medicina era la Roma cea mai dispreţuită, cu toate că romanii sunt
recunoscuţi ca igienişti foarte buni. Activităţile guvernamentale se refereau şi la
măsuri de protecţie în caz de epidemie, de a organiza un serviciu sanitar în armata
imperială, de a construi reţele de canalizare la Roma. Dar să se studieze cauze le
îmbolnăvirilor, să cunoască anatomia şi fiziologia erau aspecte decadente ale
activităţii intelectuale.
Medicina la Roma a fost mult timp redusă la o activitate domestică, executată
de unii sclavi, care aplicau unele reţete simple şi nepericuloase. De aceea la romani
medicina a fost o artă de import din Grecia, Asia Mică şi Alexandria şi de aceea
8
romanii nu aveau un zeu al medicinii. Cultul lui Esculap a fost introdus la Roma în
293 cu ocazia unei epidemii de pestă care a făcut ravagii.
Galenus a descris nu numai "perioada critică" a bolii, dar şi evoluţia bolii în 4
stadii: debut, dezvoltare, stare şi terminare (defervescenţă), aceasta în ceea ce
priveşte bolile acute. Inflamaţia locală este descrisă de către Galenus astfel: eritem
(roşeaţă), tumefacţie, durere, căldură, impotenţă, deci aşa cum este descrisă în
tratatele cele mai recente.
Galenus avea un ochi foarte bun de clinician şi unele descrieri ale sale sunt
încă actuale. Astfel el spunea despre holeră că este "o boală subacută, de o gravitate
extremă, care deprimă rapid bolnavul din cauza vărsăturilor violente şi a diareei
profunde". "Turbarea este o boală consecutivă muşcăturii unui câine maniac. Ea se
însoţeşte de o aversiune faţă de băuturi, de convulsii şi de hohote de plâns
spasmodice".
Semiologia lui Galenus se bazează pe un studiu foarte precis al simptomelor.
"Clinicianul trebuie să se intereseze de manifestările prezente şi trecute, examinând
el însuşi simptomele actuale şi informându-se despre antecedentele bolnavului nu
numai de la bolnav, ci şi de la cei apropiaţi lui".
Printre principalele manifestări ale bolii, el se interesa de puls, căruia îi descrie
patru tipuri: mic, mare, rapid şi lent. Dar ia în considerare şi alte manifestări:
caracteristicile urinii, tipul febrei şi mai ales caracterele durerii. Galenus afirmă că
prin simptome poţi ajunge la organul bolnav.
Terapia galenică este mult mai bogatâ decât cea a predecesorilor săi. Galenus
a practicat cu certitudine intervenţii chirurgicale şi obstetricale. Dar el nu a lăsat nici o
lucrare despre chirurgie sau obstetrică, însă a lăsat multe scrieri despre igienă, dietă,
fitoterapie şi mai ales farmacologie.
Alături de sângerări, purgative, revulsive, igienă şi dietă, Galenus apelează la
farmacologie, care de la DISCORIDE, se îmbogăţise foarte mult. Această farmacie,
care a luat şi şi-a păstrat numele de "galenica" comportă după unii aproape 500
produse de origine vegetală (după alţii chiar mii), fără a mai socoti drogurile de
origine minerală.
Contrar empiricilor, Galenus caută să raţionalizeze utilizarea farmacologiei
existente, adaptând prescrierile la fiecare tip de boală şi debarasând farmacologia de
toate produsele fanteziste de origine animală sau umană, introduse de către
şarlatani. Faimosul "teriac" care conţine 70 de produse, în primul rând opiacee, a fost
preparat de către Galenus şi va rămâne ca un medicament minune tot Evul Mediu.