Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
sistemul de interventii sustinut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea asa
numitelor "miscari gresite" ale cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a
fost fondat pe doua piloane : un sistem de interventii pe pietele de schimb si un acord
asupra manierei de finantare a acestor interventii.
Ţarile membre ale Sistemului Monetar European au declarat paritatile bilaterale ale
monedelor lor, în jurul carora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca exceptie
temporara, pentru unele monede (care nu au participat la "sarpe"), s-a admis o marja de
fluctuatie de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiaza de aceasta : lira italiana, pesetas
spaniola, escudo portughez). Totodata, se determina cursuri centrale pivot ale monedelor
lor în raport cu moneda compozita ECU.
Problema esentiala în legatura cu acest sistem este aceea a credibilitatii lui. Exista însa
factori care ajuta sistemul sa defineasca aceasta problema si anume :
· costurile devalorizarii.
Benzile de fluctuatie au fost fixate la ± 2,25 % fata de paritatea oficiala (curs central),
permitând o variatie a cursurilor de schimb cu 4,5 %. Pentru unele tari (Italia, Spania etc.)
benzile de fluctuatie au fost fixate la ± 6 %, deci cu o variatie a cursurilor de schimb de
12 %. Existenta acestor marje largi face posibila pentru tarile respective modificarea cu
regularitate a cursurilor de schimb în proportii mici, fara a trebui sa înfrunte marile crize
speculative. Aceste marje largi de fluctuatie nu împiedica rate mai mari ale inflatiei din
unele tari comparativ cu altele, dar elimina miscarile speculative, destructive, care pot
aparea în cazul în care benzile ar fi mai mici.
În ceea ce priveste costurile devalorizarii, acestea sunt, de regula, mai mari decât costul
modificarii ratei inflatiei. O tara care a anuntat un curs de schimb fix are mai putine
stimulente sa devalorizeze moneda decât alta care a anuntat o anumita rata a inflatiei.
Doua sunt motivele pentru care costurile devalorizarii sunt mai mari si anume :
Aceste doua motive se constituie în factori care contribuie la cresterea costurilor politice
ale devalorizarii. Scad astfel stimulentele pentru devalorizare, fapt ce determina cresterea
credibilitatii în sistemul cursurilor de schimb fixe.
Cunoscuta sub denumirea uzuala de ECU, moneda europeana are ca si DST-ul, o istorie
proprie. Nascut în ideea contrabalansarii inechitatilor monetare, Sistemul Monetar
European si-a creat, pe lânga propriul mecanism, si propria moneda. ECU este definit ca
un cos, o suma de 12 monede, fiind ca si DST-ul, o moneda compozita. Spre deosebire de
DST, structura ECU este stabilita si publicata direct, sub forma contributiei cantitative la
cos a monedelor comunitare.
În calitate de cos monetar, ECU avea un curs de schimb rezultat din cursurile de schimb
ale monedelor ce îl compun. Cursul astfel dedus a fost calificat drept un curs teoretic. El
era un curs instantaneu ce rezulta din ponderea la un moment precis a cursului în ECU al
unei monede, cu participarea ei la cos. Acest curs se calcula atât pentru devizele
europene, cât si pentru dolarul american.
În afara cursului teoretic exista si un curs de piata al ECU si care nu se îndeparta prea
mult de cel teoretic. Contravaloarea ECU într-o moneda nationala nu era în mod direct
un curs de schimb, ci era determinata de conditiile pietei. Nu trebuie deci confundat
cursul de piata al ECU (cotat ca si celelalte devize importante) cu contravaloarea sa în
acea moneda si care nu este altceva decât un curs teoretic.
Între aceste doua notiuni trebuie sa o distingem pe a treia, si anume aceea de curs pivot.
Acesta nu era un curs de piata, ci unul abstract, ales în mod arbitrar în functie de o serie
de criterii legate de politica de încadrare a cursurilor de piata. Nici o tranzactie nu se
efectua la cursul pivot, exceptând situatiile în care cursul de piata coincidea cu acesta.
Fiecare moneda europeana din cos avea astfel un curs pivot fata de ECU, care servea la
determinarea unei grile a cursurilor pivot bilaterale.
Grila cursurilor - pivot centrale ale monedelor din Sistemul Monetar European
Pe de o parte si de alta a acestor cursuri pivot bilaterale se determinau marjele, care erau
astfel calculate încât sa contina cursurile de piata. La rândul lor, cursurile pivot
centrale erau si ele stabilite pe baza de acord, de o parte si de alta a acestora stabilindu-se
ecarturile maxime si pragurile de divergenta. Existau, de fapt, doua tipuri de limite
susceptibile sa declanseze interventia autoritatilor monetare si anume :
· pragurile de divergenta
Pentru fiecare tara membra a Sistemului Monetar European se fixau marjele în interiorul
carora moneda sa era autorizata sa fluctueze. Marjele de fluctuatie de +/- 2,25 % erau
fixate de-o parte si alta a cursurilor pivot bilaterale. O data ce cursul de piata atingea
aceste cursuri limita, interventia bancii centrale devenea obligatorie, declansând automat
finantarea pe termen scurt.
Exista si o alta limita stabilita, de data aceasta în raport cu cursurile pivot centrale, deci în
raport direct cu ECU. Aceasta limita era numita prag de divergenta. Divergentele se
caracterizau prin praguri fixate la 75 % fata de ecartul maxim de divergenta. Acest ecart
se calcula procentual, ca diferenta între cursul zilnic si cursul pivot al unei monede
exprimate în ECU. Acest mecanism spre deosebire de primul, acest mecanism al
cursurilor limita, nu comporta obligatia unei interventii, ci doar o prezumtie de actiune.
În general, pragul de divergenta al unei monede era atins înainte ca aceasta sa atinga
cursul limita de interventie fata de o alta moneda. Începând, de altfel, din 1989,
indicatorul de divergente a cazut în desuetudine.
Continutul ECU-oficial era constituit din aur si dolari S.U.A. El a fost creat în
contrapartida cu un depozit în aur si dolari. În acest scop, tarile Comunitatii Economice
Europene s-au angajat sa depuna la FECOM 20 % din rezerva lor în aur si dolari
americani. În contrapartida, ele au fost creditate în ECU prin conturile lor deschise la
FECOM, fiind fixat un pret al aurului si un curs al dolarului în ECU. Pentru aur, pretul s-
a fixat pe baza mediei cursurilor monedelor din cos, convertita în ECU si stabilita în
fiecare zi la cele doua fixing -uri de la Londra. Pentru dolari se retinea cursul de piata cu
doua zile bursiere înaintea datei când se stabilea valoarea acestuia.
ECU-oficial era utilizat numai în reglementarile între bancile centrale si care , în fapt, nu
exprimau altceva decât o noua încercare de monetizare a aurului.
În cadrul unei piete nationale o moneda din cosul ECU putea tinde spre a depasi limita
superioara a marjei ca expresie a raportului între cerere si oferta (C > 0).
Interventia presupunea cresterea ofertei (0 + o) pentru a se ajunge la egalitatea între
cerere si oferta majorata (C = 0 + o), si chiar la modificarea sensului dezechilibrului (C <
0 + o), fapt ce urma sa împingea cursul înapoi în cadrul marjei.
În acelasi fel se rezolvau si situatiile în care o moneda tindea sa coboare prin cursul sau,
în jurul limitei de interventie inferioara, ca urmare a unei cereri insuficiente (C < 0).
Interventia urmarea sa echilibreze initial cursul la nivelul atins prin suplimentarea cererii
(C + c = 0) si apoi sa readuca cursul în cadrul marjelor îngaduite (C + c > 0).
Scopul acestei operatii era de a furniza, pentru o perioada relativ foarte scurta (în general
de 75 de zile) mijloacele de finantare pentru banca centrala a unei tari, nevoita sa
intervina pe piata în scopul sustinerii monedei proprii. Bancile centrale îsi acordau
facilitati de credit pe termen foarte scurt fara limita de suma. Operatiile de finantare luau
forma cumpararilor si vânzarilor de moneda lichida (la vedere) contra debitelor sau
creditelor din conturile în ECU de la FECOM.
Finantarea pe termen foarte scurt era un mecanism instituit între bancile centrale
participante la mecanismul de schimb si de interventie în vederea facilitarii interventiilor
obligatorii asupra marjelor de fluctuatie. Cea mai mare parte a interventiilor erau de tip
intramarginal, în sensul ca autoritatile monetare interveneau atunci când cursul de piata
atingea marjele impuse de Sistemul Monetar European. Acesta a fost motivul pentru care
aproape întreaga finantare corespundea operatiilor bilaterale dintre bancile centrale,
FECOM jucând un simplu rol de centralizator. Perioada de finantare putea fi reînnoita de
doua ori, câte trei luni ; prima data intervenea în mod automat, iar a doua oara prin acord
mutual între participanti.
Pentru a spori contributia la întarirea solidaritatii monetare între tarile lor, bancile
centrale au instituit în 1970 acest mecanism de sustinere monetara pe termen
scurt la care pot recurge oricând. Acest mecanism a fost ameliorat treptat pâna în 1979 si
a fost apoi aplicat în cadrul Sistemului Monetar European. Bancile centrale puteau face
apel la acest mecanism pentru acoperirea nevoilor urgente de finantare pe termen scurt a
deficitelor temporare ale balantelor de plati. Fiecarei banci centrale participante îi revenea
o cota parte debitoare si una creditoare. Cotele debitoare determinau nivelul sustinerii
monetare de care beneficia fiecare banca, iar cele creditoare determinau nivelul sustinerii
monetare pe care consimtea sa o acorde orice banca.
Acest mecanism de credit consta într-un ajutor financiar acordat pe o perioada medie (de
la 2 la 5 ani) unui stat membru care se confrunta cu dificultati privind balanta de plati
curente sau balanta miscarilor de capital. Finantarea fiecarei operatii era asigurata de
tarile creditoare participante. Creantele si obligatiile nascute din folosirea acestui concurs
reciproc erau exprimate în ECU, echivalentul în moneda nationala stabilindu-se pe baza
cursurilor de schimb zilnice la data efectuarii fiecarei operatii. Acesta era un ajutor
conditionat, tarile beneficiare trebuind sa subscrie la un anumit numar de angajamente
economice si monetare.
D. ECU PRIVAT
1. Crearea ECU-privat
Pentru ca o banca sa fi creat ECU-privat trebuia sa crediteze contul unui client care la
rândul lui trebuia sa-i furnizeze echivalentul în ECU a tuturor celor 12 monede.
Operatiile de creare a ECU-privat erau concentrate în mâinile unui numar relativ mic de
banci.
Activ Pasiv
1 ecu-privat
Cursurile la Valoarea
Compozitia
Nr. Denumirea în dolari Cursul
Data 21/10/92 valutelor fata
la data
Crt Valutei a unui de ECU
21/09/89 1$=nx 1x=n$
ECU
1 Marca DM 0,624200 1,5050 0,6644 0,414751 1,94894
2 Lira ₤ 0,087840 0,6143 1,6270 0,142992 0,79550
3 Franc FR 1,332000 5,1000 0,196 0,261176 6,60438
1,294976 $/ECU
2. Utilizarile ECU-privat
Aceasta piata era una generica, care regrupa ansamblul operatiilor care generau înscrieri
în ECU în pasivul sau/si în activul unei banci europene sau neeuropene. Trebuia insa
facuta o distinctie neta între piata interbancara (ca piata dintre banci) si cea dintre banci si
agentii nebancari.
Piata interbancara avea la baza doua criterii de evaluare. Un prim criteriu îl constituia
volumul zilnic al tranzactiilor în ECU, acesta reprezentând mai mult de 1 % din totalul
tranzactiilor cu devize. Al doilea criteriu de evaluare a pietei interbancare în ECU era mai
complet si mai precis. El furniza date cu privire la stocurile si fluxurile în aceasta deviza,
cea mai mare parte a pozitiilor (debitoare sau creditoare) interbancare corespunzând, în
general, creditelor cu o durata între 3 si 6 luni. Statisticile Bancii Reglementelor
Internationale aratau ca ECU era, îndeosebi, o piata a creditelor interbancare.
Depozitele în ECU ale agentilor nebancari erau înscrise în pasivul bancilor si reprezentau
în 1990 mai mult de 10 % din ansamblul pasivelor bancare în ECU. Aceasta cifra trebuia
corelata cu slaba utilizare comerciala a ECU, precum si cu faptul ca cea mai mare parte a
împrumutatorilor nebancari (de pe piata bancara sau a obligatiunilor) cedau imediat ECU
pe piata de schimb.
Aceasta cuprindea piata creditelor a caror durata de viata este sub un an. Ea avea o
existenta veritabila numai în masura în care era suficient de lichida. Ea îngloba atât piata
interbancara, cât si bonurile de tezaur în EURO emise de un numar tot mai mare de tari si
a caror utilizare s-a nascut si dezvoltat ca urmare a masurilor de dezintermediere bancara.
De asemenea, biletele de trezorerie si certificatele de depozit în ECU erau produse
specifice create la nivelul pietei monetare, fiind utilizate în aceeasi maniera ca si alte
produse financiare si având o maturitate cuprinsa între 1 si 6 luni.
Emisiuni obligatare (europene sau internationale) în devizele cele mai utilizate (milioane
ECU contabilizati la data platii)
În scurt timp de la aparitia sa, ECU-privat a devenit o deviza (valuta) negociata si cotata -
pe baza raportului cerere - oferta - pe majoritatea pietelor valutare ca moneda autonoma,
independenta de cele care-i alcatuiesc cosul valutar, ceea ce i-a consolidat statutul de
moneda internationala. ECU a patruns si a fost folosit pe toate componentele sistemului
pietelor monetar-financiare internationale; astfel au existat:
La începutul anilor '90 ECU ocupa locul al patrulea ca moneda internationala de rezerva
dupa dolar, care reprezenta 50 % din rezervele internationale, marca germana (20 %) si
yenul (8 %); cu o pondere de 4 % în rezervele internationale, ECU se plasa înaintea lirei
sterline, a francului francez si a francului elvetian. În 1991, ECU detinea 2 % din
volumul tranzactiilor valutare de pe piata Londrei (aproximativ 5 miliarde de dolari
americani zilnic) - cea mai puternica piata valutara ; toate acestea au facut ECU , pâna la
introducerea EURO ,singura moneda privata din lume care avea un rol economic
semnificativ fara vreo interferenta cu sectorul oficial sau cu autoritatile monetare.
Concluzie
In concluzie, perioada de existenta relativ scurta a euro pare sa fie caracterizata de o rata
de schimb foarte volatila (si nu intotdeauna justificata pe baze economice). In anii ce vor
urma, nu ar fi exclus ca BCE si Federal Reserve sa decida sustinerea comuna a unei rate
de schimb euro/USD mai stabila.
- expansiunea pietelor financiare a adus firmelor mai multe facilitati de finantare, moneda
unica fiind de natura sa atraga o serie de fluxuri investitionale semnificative;