Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………………………………..... 3

1. Hormoni hipofizari................................................………………………………….….. 3

1.1. Adenohipofiza si hormonii sai..........…………………….………………….……... 4

1.2. Hormonii lobului interimar....................…………………………………………… 8

1.3. Hormonii neurohipofizei............................................................................................ 8

2. Hormonii glandelor paratiroide..…………………………………..……………………. 9

3. Hormonii pancreasului...................................................................................................... 10

3.1. Insulina...................................…….…..…………………………………………… 10

3.2. Glucagomul………………………………………………………………………... 12

4. Alti hormoni de natura proteica........................................................................................ 13

CONCLUZII…………………...………………………………………………………….. 14

BIBLIOGRAFIE
 Hormonii sunt definiţi, în general, drept substanţe chimice specifice, elaborate de
ţesuturi glandulare specializate şi organizate (glande cu secreţie internă), eliminate în sânge şi
vehiculate de acesta către diferite organe şi ţesuturi asupra cărora îşi exercită acţiunea lor
specifică în concentraţii foarte mici. Hormonii alcătuiesc o clasă de substanţe eterogenă din
punct de vedere chimic.

Diversitatea mare de structură chimică, de forme şi dimensiuni ale moleculelor

diferiţilor hormoni, implică următoarele mecanisme de acţiune al acestor substanţe:

- hormonii îndeplinesc în organism funcţia de cofactori enzimatici, participînd la

reacţiile enzimatice şi modificându-se în cursul acestora;

- hormonii sunt activatorii unor enzime „cheie", mediind trecerea enzimei dintr-o
formă inactivă (zimogen) într-o formă catalitic activă;

- hormonii sunt substanţe care acţionează asupra membranelor celulare modificându-le

permeabilitatea.

1. Hormonii hipofizari

Hipofiza este o glandă de formă ovală şi de culoare roşie-brună aşezată în şeaua

turcească a sfenoidului la baza encefalului şi imediat înapoia chiasmei, fiind suspendată de o
formaţiune morfologică numită tija pituitară sau infundibul. La om hipofiza este de mărimea
unui bob de porumb si greutatea ei variază îu funcţie de sex (0,5 - 0,6 g la bărbaţi şi 0,6 - 0,7 g
la femei) şi de starea fiziologică a organismului.

Din punct de vedere anatomic, hipofiza este formată din trei lobi de origini embrionare
diferite: lobul anterior, intermediar şi posterior. Lobii anterior şi intermediar, precum şi
infundibilul sunt de origine glandulară şi alcătuiesc împreună adenohipofiza, iar lobul
posterior, de origine nervoasă, neurohipofiza.

Hipofiza are numeroase legături morfologice şi funcţionale cu hipotalamusul. Fibre

nervoase simpatice fac legătura dintre nucleii hipotalamici si hipofiză alcătuind tractul
hipotalamohipofizar. Vascularizarea hipofizei se realizează prin sistemul vascular portal,
distribuit în lobul anterior al hipofizei. Lobii glandei hipofize de origini şi structuri anatomice
diferite, îndeplinesc funcţii diferite.

2
1.1. Adenohipofiza şi hormonii săi

Lobul anterior al glandei hipofize (adenohipofiza) constituie la om aproximativ 70%

din greutatea totală a hipofizei şi este alcătuită din celule epitelice glandulare de mărimi şi
forme diverse. Adenohipofiza secretă următorii hormoni: hormonul creşterii sau somatotrop,
hormonii gonadotropi, hormonul tireotrop, hormonul adrenocorticotrop si hormonul
melanocistostimulator.

a) Hormonul de creştere, hormonul somatotrop sau somatotrofină (STH)

A fost obţinut pentru prima dată în cantităţi însemnate din hipofiza animală, fapt care a
permis stabilirea structurii lui chimice. Hormonul somatotrop are o masă moleculară de 46000
şi este alcătuit din resturile a 400 de aminoacizi dispuşi într-o catenă polipeptidică în formă de
Y. Hormonul somatotrop obţinut din hipofiza primatelor şi a omului are dimensiuni mult mai
reduse, fiind constituit din resturile a 240 aminoacizi, care formează o catenă liniară cu o
masă moleculară de aproximativ 27 000.

Hormonul somatotrop posedă o puternică specificitate de specie, care este atât de

pronunţată încât preparatele obţinute de la animale se dovedesc: total ineficiente la om.
Secreţia hormonului somatotrop este reglată de un factor de eliberare elaborat de hipotalamus.

Rolul fiziologic al hormonului somatotrop se manifesta printr-o activitate multiplă,

stimulând creşterea epifizelor la oasele lungi şi determinând retenţia azotului în organism
(bilanţ pozitiv), a fosforului si a potasiului. Efectul anabolic asupra proteinelor se manifestă
prin suprimarea catabolismului aminoacizilor şi o eliminare redusă de creatinină, amoniac şi
uree. Hormonul de creştere favorizează transportul acizilor aminaţi în celulă, facilitând sinteza
proteică prin simpla creştere a concentraţiei intracelulare a acestora.

Efectul diabetogen al hormonului somatotrop se manifestă prin acţiunea lui asupra

celulelor α -glucagon-formatoare, cât şi asupra celulelor β din insulele lui Langerhans, care
secretă insulină. Prin antagonism cu insulina, hormonul somatotrop determină o stare
hiperglicemică, însoţită de creşterea concentraţiei acizilor graşi şi corpilor cetonici.

Acţiunea hormonului somatotrop asupra ţesutului osos este dublă, în primul rând
hormonul somatotrop are o acţiune primară asupra condrogenezei şi ulterior, asupra
osteogenezei.

3
b) Hormonul tireotrop

Controlează dezvoltarea şi funcţia tiroidei, controlând totodată formarea şi secreţia

hormonului tiroidian. Hormonul tireotrop sau tireostimulina, obţinut din hipofiza de oaie şi de
bou şi purificat parţial, s-a dovedit a fi o mucoproteină cu masa moleculară de aproximativ 10
000 şi conţine 6% glucide. Preparatele de hormoni tireotrop sunt inactive total prin hidroliză
enzimatică sau pe cale chimică, prin acetilare şi prin reducerea grupărilor disulfurice ale
cistinei.

Acţiunea biologică a hormonului tireotrop constă în controlul funcţiei tiroidiene,

influenţând procesele de captare a iodului din sânge de către ţesutul tiroidian, de sinteză a
hormonului tiroidian şi de repunere a iodului în circulaţia sanguină, între hormonul tiroidian si
hormonul tireotrop există o interdependenţă strânsă. Hormonul tireotrop creşte eliberarea
tiroxinei în sânge şi scade nivelul iodului în glanda tiroidă. Tiroxina venind pe cale sanguină
în hipofiza, influenţează această glandă, diminuând secreţia de hormon tireotrop. Cantitatea
de hormon tireotrop scade şi după administrarea de iod.

Lipsa hormonului tireotrop din organism duce la atrofia glandei tiroide şi la instalarea
stărilor de hipotiroidism.

c) Hormonul adrenocorticotrop, corticotropina (ACTH)

Este un hormon secretat de adenohipofiză şi care acţionează asupra funcţionării

corticosuprarenalei, stimulând secreţia hormonală a acesteia. Hipofizectomia provoacă o
atrofie accentuată a cortexului glandelor suprarenale care nu poate fi preîntâmpinată decât
prin administrarea de hormon adrenocorticotrop.

Hormonul adrenocorticotrop a fost izolat din hipofiza mai multor specii de animale şi
de la om şi s-a dovedit a fi o catenă polipeptidică liniară alcătuită din resturile a 39 de
aminoacizi şi având o masă moleculară de 4500. Compoziţia în aminoacizi a ACTH diferă de
la o specie la alta. În molecula hormonului se pot constata două zone distincte: una cu caracter
acid, în care predomină resturile acizilor glutamic şi aspartic şi alta, cu caracter bazic,
condiţionat de prezenţa unui fragment alcătuit din două resturi de arginină şi două de lizină.

ACTH stimulează biosinteza hormonilor corticoizi de către cortexul glandelor

suprarenale şi punerea în circulaţie a acestor hormoni. Totodată, el determină şi o creştere a
utilizării acetatului marcat pentru sinteza proteinelor din cortex. [1]

4
 Figura 1. Structura ACTH [2]

Între hormonii corticali şi secreţia de hormon adrenocorticotrop există o strânsă

interdependenţă funcţională, nivelul activităţilor corelându-se reciproc. S-a demonstrat, de
asemenea, că injectarea de cortizon are drept efect o diminuare a activităţii hormonului
adrenocorticotrop.

Administrarea de hormon adrenocorticotrop la om este însoţită de retenţia sodiului,

clorului şi apei în organism, de creşterea glicemiei şi toleranţei faţă de glucoză la diabetici, de
o excreţie mărită de acid uric, azot, potasiu şi fosfor. Hormonul adrenocorticotrop stimulează
sinteza lipidelor hepatice şi determină apariţia stărilor de acetonemie şi acetonurie.

d) Hormonii gonadotropi sau gonadotrofinele

Hormonii gonadotropi îşi exercită influenţa asupra funcţiilor hormonale ale

testiculului şi ovarului. Din această categorie fac parte: hormonul foliculostimulator,
hormonul luteinizant si hormonul luteotrop.

Hormonul foliculostimulator sau FSH intervine în dezvoltarea foliculilor lui Graff, în

maturaţie, ovulaţie, în producerea de hormoni estrogeni şi în formarea corpului galben; la
organismele masculine acest hormon are rolul de a stimula celulele spermatoformatoare din
testicul.

Hormonul foliculostimulator este o glicoproteidă cu masa moleculară de aproximativ

65 000 - 67 000 şi conţine cantităţi însemnate de acid glutamic şi lizină, precum şi aminoacizi
cu sulf (cistină şi metionină). Conţinutul de glucide este de circa 2,75%. Hormonul este
inactivat de către amilază, ceea ce demonstrează că componenta glucidică a lui este absolut
indispensabilă pentru menţinerea activităţii fiziologice.Secreţia hormonului foliculostimulator

5
se găseşte în mare parte sub influenţa unui factor elaborat de hipotalamus, denumit factorul de
eliberare al FSH.

Hormonul luteinizant sau LH este tot un hormon gonadotrop, de natură proteică, care
prezintă deosebiri structurale de la o specie la alta. Denumit hormonul luteinizant după
funcţiile îndeplinite, în organismele femele - stimulează maturarea foliculilor, secreţia de
hormoni estrogeni, ovulaţia şi formarea corpului galben, iar în organismele mascule
determină stimularea celulelor interstiţiale ale lui Lezding, asigurând sinteza de hormoni
masculini şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.

Sinteza şi secreţia hormonului luteinizant este reglată de un factor de natură

neurosecretoare, care ia naştere în hipotalamus - factorul LH eliberator. [1]

Figura 2. Structura hormonului luteinizant [3]

Hormonul luteotrop, hormonul lactogen sau prolactina este un hormon secretat de

adenohipofiză şi compoziţia lui în aminoacizi variază de la o specie la alta. Masa moleculară a
hormonului luteotrop este de aproximativ 25000.

Hormonul luteotrop are un conţinut însemnat de acizi dicarboxilici (acizii aspartic şi

glutamic ~ 26%) şi necesită pentru activitatea biologică, prezenţa punţilor disulfurice şi a
grupărilor —NH2 şi —OH libere.

Hormonul luteotrop are acţiuni multiple: stimulează maturarea corpului galben şi

sinteza de progesteron, asigurând crearea condiţiilor favorabile pentru nidarea oului;
contribuie la dezvoltarea morfologică a glandelor mamare şi la declanşarea lactaţiei are o
6
acţiune diabetogenă, deoarece facilitează producerea de lactoză la nivelul glandei mamare în
timpul lactaţiei; dezvoltă instinctul matern.

1.2. Hormonii lobului intermediar

Intermidina, (melanotropina sau hormonul melanocitostimulator) a fost izolat din

diferite surse şi structura lui chimică a fost stabilită. În prezent se cunosc mai multe
intermidine:

- β-intermidina sau hormonul β-melanocitostimulator (β-MSH) a fost izolată din hipofiza de

porc şi este o polipeptidă formată din 18 aminoacizi, cu o masă moleculară de peste 2000 şi
care determină dilatarea melano-porilor care conţin melanină la animalele poikiloterme. Din
hipofiza de bovine a fost izolat un β-MSH care se deosebeşte de cel izolat de la porc prin
faptul că acidul glutamic din poziţia 2 este înlocuit de serină şi are o activitate hormonală de
2,5 ori mai mică. Secvenţa şi compoziţia aminoacizilor care intră în structura β-MSH variază
în limite restrânse în preparatele izolate de la diferite animale (maimuţă, ovine, porcine,
cabaline).

- α-intermidina sau hormonul α-melanocitostimulator, separat din hipofiza umană, este o

polipeptidă alcătuită din 22 de aminoacizi,

Lipsa MSH are drept consecinţă depigmentarea. În boala lui Addison, care se dezvoltă
ca urmare a unei insuficienţe a hormonilor corticosuprarenali, se observă o formare neregulată
a MSH şi la bolnavi apare hiperpigmentarea caracteristică. Procesul pigmentării epiteliilor
este influenţat şi de hormonii androgeni, care într-o oarecare măsură au o acţiune stimulatoare
asupra melanocitelor din pielea omului.

1.3. Hormonii neurohipofizei

Lobul posterior al glandei hipofize, neurohipofiza, secretă doi hormoni principali:

vasopresina şi ocitocina care au o structură chimică apropiată însă acţiuni fiziologice diferite.

a)Vasopresina sau adiuretina

Acest hormon este o octapeptidă cu o masă moleculară de ~ l 000, care conţine 8

resturi de L-aminoacizi, cistină, glicină, acid aspartic, prolină, acid glutamic, tiroxină,
fenilalanină şi arginină.

7
 Vasopresina sintetică se prezintă sub formă de cristale higroscopice, uşor solubile în
apă, dând soluţii cu punctul izoelectric cuprins între 10,85 -10,9 şi cu reacţii caracteristice
pentru tirozină şi lizină. Aceasta determină vasoconstricţia arteriolelor şi capilarelor periferice
acţionând asupra musculaturii netede din pereţii acestor vase, ceea ce are drept consecinţă o
creştere a tensiunii arteriale. Vasopresina are un efect antidiuretic. Acţiunea antidiuretică a
vasopresinei se exercită la nivelul rinichiului unde intervine în procesul reabsorbţiei apei.

Insuficienţa secretorie a neurohipofizei, când adenohipofiza este intactă, are drept

consecinţă apariţia şi dezvoltarea unor stări patologice dintre care cea mai tipică este diabetul
insipid, care se caracterizează prin poliurie. Eliminarea masivă a apei din organism se
datoreşte faptului că procesul de reabsorbţie la nivelul rinichiului este deficitar.

b) Ocitocina

Ocitocina este o L-pentapeptidă ciclică, care posedă o catenă laterală tripeptidică şi se

deosebeşte de vasopresină prin faptul că aminoacizii din poziţiile 3 şi 7 sunt diferiţi, în locul
fenilaminei şi argininei se află izoleucina si leucina. Carboxipeptidaza nu scindează ocitocina,
însă toate proteazele şi reactivii care reduc sau oxidează puntea disulfurică distrug ciclul celor
cinci aminoacizi, ceea ce duce la pierderea activităţii hormonale.

Ocitocina acţionează asupra musculaturii netede, îndeosebi a musculaturii uterului.

Ocitocina determină şi contracţia musculaturii din jurul alveolelor mamare, determinând astfel
eliminarea laptelui din canalele glandei mamare la. animale, având deci şi o acţiune lactogenă.

Concentraţia ocitocinei în sângele femeii gravide creşte în timpul sarcinii, însă

acţiunea ei fiziologică nu se manifestă, deoarece o enzimă specifică, prezentă în eritrocite,
ocitocinaza, o face inofensivă începând din cea de-a 20-a zi de sarcină. În timpul sarcinii,
activitatea acestei enzime creşte de peste 80 ori, iar după 10-14 zile de la naştere, enzima nu
mai poate fi identificată în sânge.

2. Hormonul glandelor paratiroide

Paratiroidele de obicei în număr de patru, de dimensiuni reduse, situate pe suprafaţa

anteroposterioară a glandei tiroide, sunt strâns asociate cu glanda tiroidă. Glandele paratiroide
produc un hormon de o importanţă vitală pentru organismul animal. Îndepărtarea sau
distrugerea structurii anatomice a glandelor produc moartea animalului, care este precedată de

8
o scădere a concentraţiei calciului sanguin (de la 9—11 mg % la 5—7 mg%), de o creştere a
iritabilităţii sistemului nervos si de convulsii repetate.

Parathormonul, în anumite condiţii, poate fi hidrolizat parţial, cu formare de peptide

mai mici care nu-şi pierd complet activitatea biologică, dar în medii oxidante el este distrus.

Rolul fiziologic al parathormonului a fost evidenţiat pe proprietatea lui de a determina

o creştere a concentraţiei calciului în sângele animalelor . Prima funcţie a parathormonului
este de a menţine nivelul calciului ionizat sanguin constant, indiferent de variaţiile acestui
element în hrană, ţesut osos sau lichide biologice (urină).

Parathormonul controlează resorbţia calciului şi fosforului la nivelul resorbţiei în

tubulii renali. El influenţează, de asemenea, absorbţia calciului alimentar la nivelul
intestinului.

Absenţa vitaminei D 2 din alimentaţie sau absorbţia ei necorespunzătoare, provoacă o

hiperplazie şi hiperactivitate a glandelor paratiroidiene cunoscută sub numele de
hiperparatiroidism secundar.

3. Hormonii pancreasului

Pancreasul mamiferelor este o glandă de secreţie: partea parenchimatoasă secretă şi

elimină în lumenul intestinal enzimele proteolitice, (funcţia exocrină), în timp ce insulele lui
Langerhans, care reprezintă 1/30 – 1/100 din masa totală a glandei, secretă doi hormoni
principali, de natură polipeptidică, insulina şi glucagonul (funcţia endocrină).

Pancreasul omului adult se caracterizează printr-o compoziţie celulară constantă: 70-

80% β-celule, 20% α-celule şi 2,8% γ-celule. Din punct de vedere funcţional cele două tipuri
de celule se deosebesc prin aceea că β-celulele secretă insulină în timp ce α-celulele secretă
glucagonul sau factorul hiperglicemic-glicogenolitic.

3.1. Insulina

Insulina este alcatuită din polipeptide ciclice, cu o masă moleculară de 5.700,

constituite din 51 de radicali ai unui număr de 17 aminoacizi diferiţi. În molecula de insulină
sunt două catene polipeptidice unite între ele prin două punţi disulfurice.

9
 Insulina a fost obţinută pentru prima data de Paulescu şi preparată ulterior industrial de
Banting şi Best (1921) sub forma unor extracte active. Obţinerea insulinei sub forma de
preparate cristaline, necesită prezenţa unor urme de zinc, care este un constituent al insulinei.

Insulina se formează din precursorul ei proinsulina care conţine 84 de resturi de

aminoacizi. [1]

Figura 3. Structura insulinei [4]

Masa moleculară a insulinei este de 48.000. În mediu acid (pH < 4) sau în soluţii
alcaline (pH > 7,5), molecula insulinei disociază în particule cu o masă moleculară de 12.000.
Aceste particule (fragmente) (figura 49) sunt alcătuite din patru catene polipeptidice, unite
între ele prin punti disulfurice: două de tipul A, (constituite din 21 resturi de aminoacizi şi cu
o masă moleculară de aproximativ 2.750) şi două catene de tip B (în compoziţia cărora s-au
identificat 30 resturi de aminoacizi şi care au o masă moleculara de 3.700).

Enzimele proteolitice, aldehidele, agenţii reducători, cistina şi soluţiile alcaline

inactivează total insulina. În soluţii acide sau în prezenţa cetonelor, preparatele de insulină
suferă fie o denaturare reversibilă, fie o acetilare care nu afectează activitatea lor hormonală.

Acţiunea biologică a a insulinei

Insuficienţa primară, asbenţa totală sau distrugerea pe cale experimentală a celulelor β

din insulele lui Langerhans determină diabetul zaharat, tulburare care constă într-o utilizare
necorespunzătoare a glucidelor, fiind afectate şi metabolismele lipidic, proteic şi mineral.

Insulina acţionează asupra hexozokinazei, influenţând indirect sinteza glicogenului

hepatic şi oxidarea marita a glucozei în muşchi. Fixându-se pe suprafaţa membranelor
10
celulare, insulina măreşte permeabilitatea acestora faţă de glucoză, care este fosforilată după
pătrunderea ei în celulă. Acţiunea insulinei se manifestă asupra tuturor monozaharidelor care
au la primii trei atomi de carbon aceeaşi configuraţie cu glucoza.

Insulina joacă un rol hotărâtor în procesul de lipogeneză (sinteza lipidelor din

precursori de natură glucidică), probabil înlesnind pătrunderea glucozei pe căile glicolitice şi
furnizând astfel materialul plastic necesar pentru sinteza acizilor graşi, precum şi energia
necesară acestei sinteze.

Insulina catalizează de asemenea, şi oxidarea directă a glucozei, proces strâns legat de

lipogeneză.

3.2. Glucagonul

Glucagonul a fost purificat şi cristalizat din extractele pancreatice, demonstrându-se că

este de fapt o polipeptidă, cu masă o moleculară de 3.480, care conţine 29 resturi de
aminoacizi înlănţuiţi succesiv într-o catenă polipeptidică liniară. Secvenţa aminoacizilor în
molecula glucagonului este prezentată în figura 1:

Figura 1. Structura glucagonului [1]

El este secretat de celulele α-din pancreas şi activează fosforilaza hepatică, stimulând
eliberarea glucozei din glicogen.

11
4. Alţi hormoni de natură proteică

Gonadotrofinele corionice

Din urina animalelor gestante şi a femeilor gravide au fost izolaţi hormoni care nu sunt
de origine hipofizară, dar care au o acţiune asemănătoare hormonilor gonadotropi. Aceşti
hormoni sunt secretaţi de către corionul placentar şi se cunosc sub denumirile de hormoni
placentari sau gonadotrofine corionice.

Acţiunea hormonilor placentari este asemănătoare cu a hormonului luteinizant:

stimulează producerea de estrogeni şi progesteron şi favorizează dezvoltarea uterului, însă
este dependentă de integritatea structurală şi funcţională a lobului anterior al hipofizei.

Din punct de vedere chimic gonadotrofinele sunt glicoproteide, cu o masă moleculară

de aproximativ 30.000 şi cu un conţinut bogat în glucide. Datorită faptului că sunt produse
numai în perioada de sarcină, când pot fi uşor identificate în urină, gonadotrofinele corionice
urinare sunt utilizate pentru testarea sarcinii.

Relaxina

Relaxina este un hormon de natură proteică cu masa moleculară de 12000, produs de

ovar, placentă şi uter. Acest hormon provoacă o înmuiere a simfizei pubiene, ceea ce ar
favoriza o naştere normală.

Calcitonina sau tirocalcitonina

Calcitonina este considerată al doilea hormon al glandei tiroide fiind este o polipeptidă
cu o masă moleculară de 8.700 determinand o scădere rapidă, dar de scurtă durată a calcemiei
si avand deci o acţiune antagonistă parathormonului secretat de glandele paratiroidiene.

12
CONCLUZII

13
 BIBLIOGRAFIE

[1] Caraban Alina, Biocatalizatori, Editura Universitatii din Oradea, 2006, Pag. 97-110.

[2]
https://www.google.ro/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Fwww.chemicalbook.com%2FCAS
%2FGIF%2F4086-29-
7.gif&imgrefurl=https%3A%2F%2Fwww.chemicalbook.com%2FProductChemicalProperties
CB91335832_EN.htm&docid=iGO_pbKRIISk0M&tbnid=Ieh3nFJIeWd8WM%3A&vet=10a
hUKEwiHrYWCwszbAhUEIVAKHW6wB7QQMwhvKBEwEQ..i&w=340&h=192&bih=61
3&biw=1366&q=acth&ved=0ahUKEwiHrYWCwszbAhUEIVAKHW6wB7QQMwhvKBEw
EQ&iact=mrc&uact=8

[3]
https://www.google.ro/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Fupload.wikimedia.org%2Fwikipedi
a%2Fcommons%2Fc%2Fce%2FGNRH1_structure.png&imgrefurl=https%3A%2F%2Fro.wik
ipedia.org%2Fwiki%2FHormonul_eliberator_al_gonadotropinelor&docid=POJbB5yptuxMo
M&tbnid=OZeDmumfB8JVUM%3A&vet=10ahUKEwiO5_KOxMzbAhVKLFAKHQRqAK
0QMwiUASgaMBo..i&w=640&h=480&bih=613&biw=1366&q=structura%20hormon%20fs
h&ved=0ahU+++KEwiO5_KOxMzbAhVKLFAKHQRqAK0QMwiUASgaMBo&iact=mrc&
uact=8#h=480&imgdii=ln8Tsny_g-
h7mM:&vet=10ahUKEwiO5_KOxMzbAhVKLFAKHQRqAK0QMwiUASgaMBo..i&w=64
0

[4] https://www.chimicamo.org/chimica-organica/insulina.html

14