Sunteți pe pagina 1din 22

Liceul Administrativ și de Servicii ,,Victor Slăvescu’’ Municipiul

Ploiești

Calificarea: Tehnician în administrație publică

Profil: Economic

Proiect
EXAMENUL DE CERTIFICARE A

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

NIVEL 4

Îndrumător, Absolvent,

Prof. Adriana Cojocaru Nicolae Ștefan Daniel

Clasa a XII-a E
Administrația publică
centrală

2
CUPRINS

Argument…………………………………………..4

Capitolul I – Administrația publică

1.1 Conceptul de administrație publică……………...............…6


1.2 Scurt istoric al administrației publice române……..………8
1.3 Funcțiile administrației publice…………………...….….…9

Capitolul II – Administrația publică centrală

2.1 Distincția dintre administrația publică centrală și locală...12


2.2 Autoritățile administrației publice centrale……….….…...13
2.3 Administrația publică centrală………………….………....15

Capitolul III

3.1 Concluzii și păreri……………..…………………………...19

Bibliografie………………………………..……...21

Anexe………………………………………....…...22

3
ARGUMENT

Transformările intervenite după prăbuşirea imperiului sovietic în


plan politic, economic şi social, au determinat în mod firesc schimbări
de substanţă şi în planul concret al organizării şi funcţionării
administraţiei statului.
Mutaţiile survenite în cadrul sistemului de administrare sunt cu atât
mai pregnante, cu cât transformările induse la nivelul acestuia, au
căpătat consistenţe, în urma adoptării Constituţiei .
Atât în plan structural-organizatoric, cât şi cel material-funcţional,
administraţia publică a căpătat o nouă filosofie, dobândind o
configuraţie inedită în sistemul global al administraţiei. Fiind chemată
să satisfacă interesul general exprimat prin lege, administraţia publică
constituie activitatea prin care se exercită legea, ea fiind foarte strâns
legată de puterea executivă.
Şi dacă activitate de stat este o activitate de organizare a relaţiilor
sociale, ideea de organizare fiind punctul-cheie în administrarea
publică, în sens larg “administraţia publică este o activitate de
organizare a anumitor relaţii sociale, mai concret a legilor şi a
celorlalte acte ale organelor statului” .
O organizare optimă nu poate fi rezultatul întâmplării, orice
organizare trebuie fundamentată ştiinţific. Deci, funcţionarea raţională
şi eficientă a administrării publice cere implementarea metodelor
ştiinţifice de organizare a activităţilor administrative.
Aceasta este cu atât mai important unde ştiinţa administraţiei dace
primii paşi şi elaborările teoretice în acest domeniu sunt actuale şi ţin
să fie urmate de îndrumări practice pentru organele administraţiei
publice.

4
Administraţia ţării este încredinţată unor autorităţi statale, ele fiind
administraţia centrală şi unităţile sale teritoriale precum şi
administraţia locală, chemată să administreze interesele colectivităţilor
locale, în conformitate cu Constituţia.
Am ales să prezint această temă deoarece mi s-a părut interesant să
aflăm mai multe lucruri despre administrația publică din România, în
special despre administrația publică centrală.
Astfel în primul capitol mi-am propus să aduc în discuție conceptual
de administrație publică, cât și un scurt istoric al aceteia și funcțiile pe
care le îndeplinește. Prin administrația publică se realizează funcția
executivă a statului, întrucat ea – administrația publică – are sarcina
organizării executării legilor. Din punct de vedere istoric, necesitatea
administraţiei publice a rezultat ca un must do al fiecărei etape istorice,
raportată la particularităţile specifice fiecărei zone geopolitice.
Principala funcție a administrației publice românești este cea de
executare, alături de cea de informare, de pregătire și de prevedere a
opțiunilor pe termen scurt, mediu si lung, la nivelul colectivităților
locale.

În cel de-al doilea capitol, am abordat subiectele legate de


administrația publică centrală: distincția dintre administrația publică
centrală și cea locală, autoritățile administrației publice centrale și
informații despre Guvern și Minister. Distincţia dintre administraţia
publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea mai multor criterii
cumulative, criterii care au în vedere competenţa teritorială şi materială
a organelor ce compun administraţia publică şi natura interesului pe
care îl promovează. Autoritățile administrației publice centrale sunt
Guvernul, Administrația de specialitate, Prefectul.

5
CAPITOLUL I- ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

1.1 Conceptul de administrație publică

Prin administrația publică se realizează funcția executivă a statului,


întrucat ea – administrația publică – are sarcina organizării executării
legilor. Administrația publică cuprinde organele administrației publice
centrale și serviciile lor desconcentrate, precum și organele
administrației publice locale. Toate aceste autorități publice își
desfășoara activitatea sub conducerea generală a Guvernului și a
Președintelui României, care are și atribuții de natură administrativă, în
realitate, așa cum afirmă cei mai mulți dintre autori, aflându-ne în fața
unui executiv bicefal.
Noțiunea de administrație publică are un dublu sens;
 material – ca activitate de organizare a executării și de
executare în concret a legilor de către autoritățile publice,
care compun acest sistem, în vederea satisfacerii intereselor
generale, scop în care adoptă acte juridice, asigură și
organizează buna funcționare a serviciilor publice și execută
anumite prestații pentru populație;
 formal, structural – ca ansamblu al autorităților și instituțiilor
publice care realizează, pe baza și în vederea executării legii,
o activitate cu un anumit specific.

Analiza definițiilor propuse ne permite extragerea unor trăsaturi și


note caracteristice:

 administrația publică, concepută ca sistem de organe ale


statului, este alcătuită din Președintele României, Guvernul,
ministerele și celelalte organe ale administrației publice

6
centrale de specialitate, serviciile lor desconcentrate în județe,
prefectul și autoritățile administrației publice locale;
 administrația publică, ca activitate, are mai multe
componente: se realizează numai de către autorități executive
și administrative intitulate autorități ale administrației
publice; se aduce la îndeplinire legea, se organizează sau
realizează efectiv serviciile publice; se realizează în regimul
de putere publică, ce face să prevaleze interesul public în fața
interesului particular.

Observăm, deci, că administrația publică este o formă a vieții


publice, o specialitate a activității publice. Cu alte cuvinte, ne aflăm în
fața unei componente executiv-dispozitive (organizarea executării și
executarea în concret a legilor, adoptând acte administrative de
autoritate) și a unei componente de prestare de servicii (înființare,
organizare, luare de măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a
serviciilor publice, în care scop se încheie diverse acte juridice
bilaterale sau multilaterale, se săvârșesc diferite fapte materiale și se
execută anumite operațiuni tehnico-materiale.

Numeroși autori afirmă că, astăzi, administrația publică nu mai poate


fi concepută și nici percepută a fi „clasicul executiv”, întrucat
fenomenul executiv a devenit cu totul altul, respectiv activitatea
publică realizată de autoritățile publice, cu caracter constituțional și cu
origine politică, care impulsionează practic administrația publică. Pe
de alta parte, este mai evident ca oricând că, administrația publică nu
mai reprezintă nici clasica formă de realizare a puterii de stat, ca formă
fundamentală de activitate a statului.

7
1.2 Scurt istoric al administrației publice române

Din punct de vedere istoric, necesitatea administraţiei publice a


rezultat ca un must do al fiecărei etape istorice, raportată la
particularităţile specifice fiecărei zone geopolitice. Statul modern, creat
ca formă supremă de organizare a vieţii sociale, s-a constituit pe
structura unor organisme locale străvechi – ginta, tribul, uniunile de
triburi, democraţia militară, formaţiunile politice prestatale din
antichitate. Noţiunea de administraţie presupune desfăşurarea unor
activităţi de către o persoană, grupuri de persoane sau instituţii afectate
interesului general al comunităţii.

Ca şi evenimente legislative relevante, ale evoluţiei administraţiei


moderne putem nota:

 Legea promulgată la 1864 de către Alexandru Ioan Cuza,


privind organizarea comunelor urbane şi rurale şi pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene;

 principiile şi formele administraţiei publice locale în


contextul României întregite adoptate la 24 iunie 1925 şi puse
în aplicare începând cu 3 august 1929, prin care s-a realizat
unificarea administrativa a întregului teritoriu romanesc;
amendamentele din 1929, au avut in vedere realizarea unei
descentralizări administrative, prin înfiinţarea unor instituţii
noi, destinate să asigure o mai mare autonomie în viaţa
locală. Ulterior celor trei Constituţii adoptate de statul
comunist, a fost emisă Legea nr. 2/1968 Legea privind
organizarea administrativ-teritorială a României, în baza
căreia este organizată şi funcţionează şi astăzi administraţia
publică locală.

8
1.3 Funcțiile administrației publice

În consecință, considerăm că administrația publică românescă


exercită printre alte funcții, în mod deosebit pe cele de execuție, de
informare, de pregătire și de prevedere .

 Principala funcție a administrației publice românești este cea


de executare, cu rolul de a organiza executarea deciziei
politice, reflectată în legi și de a asigura executarea lor,
folosind convingerea, iar în caz de nevoie, forța publică.
 Alături de principala sa funcție, administrația publică exercită
și funcția de informare, care are drept scop informarea
sistematică, ritmică și completă a puterii politice asupra stării
sistemului în ansamblul său. Această funcție se constituie
într-un instrument important de culegere, de prelucrare și de
difuzare a informațiilor rezultate din relațiile cu
administrațiile privitoare la nevoile actuale sau la cele
viitoare ale acestora, pentru a cunoaște cât mai bine realitățile
sociale.

 Altă funcție a administrației publice este cea de pregătire (de


elaborare) a deciziilor politice, a proiectelor de acte
normative, de exemlpu de a „cere” puterii politice, să țină
seama de nevoile exprimate de administrație. De aceea, și
tendința permanentă a administrației publice este de a
determina o decizie politică, prin procedeul de a se oferi o
singură variantă de soluționare prezentată drept optimă și
adoptată în forma actului normativ sau al celui administrativ.

Această tendință a administrației publice este justificată în prezent


prin gradul înalt de tehnicitate ce se impune în documentarea și

9
eleborarea deciziilor, tehnicitate care are drept susținere mijloacele
materiale mai ales tehnica de calcul și mijloacele umane (a
specilaliștilor), ce se găsesc în administrație.

 Administrația publică are, totodată și funcția de prevedere a


opțiunilor pe termen scurt, mediu si lung, la nivelul
colectivităților locale. În opinia unui autor, noțiunea de
administrație este inseparabilă de aceea de prevedere, „a
prevedea” spune acest autor, coincide cu pregătirea viitorului,
a programului de acțiune și constituie îndatorirea primordială
a unui administrator.

În acest context, administrației publice îi revine rolul de a prezenta


Parlamentului, ori autorităților administrației publice locale
deliberative, variantele posibile ale acestor opțiuni pentru viitorul
colectivității, deși aceasta este tentată, în general, să facă alegerea, ea
supunând de regulă, parlamentarilor sau consilierilor un singur proiect
din aceste variante. Un alt autor consideră că administrației publice
românești îi revin și alte funcții, astfel, printre acestea el distinge și
funcția de conservare a valorilor materiale și spirituale ale societății,
funcție care asigură continuitatea și perinitatea societății, precum și
funcția de organizare și coordonare a adaptărilor ce se impun ca
urmare a transformărilor ce se produc în evoluția diferitelor
componente ale societății românești, în special în structura sa
economică.

Analiza funcțiilor administrației publice românești poate fi abordată,


desigur și din multiple alte unghiuri, succint sau mai amplu, ceea ce
însă considerăm important să reținem aici este faptul caracteristic că
administrația publică îndeplinește și o funcție politică, legată de
existența statului, și fără de care omul modern nici nu poate fi

10
imaginat. În același timp, se arată de catre mai mulți autori, că la
nivelul marilor aglomerări urbane, se pune problema unor măsuri
speciale pentru protecția vieții sociale, și mai ales a mediului
înconjurator, administrația publică are aici și o funcție cu un pronunțat
caracter de ocrotire a colectivităților umane, în ultimă instanță a
fiecarui membru al societății.

11
CAPITOLUL II- ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
CENTRALĂ

2.1 Distincția dintre administrația publică centrală și cea


locală

Distincţia dintre administraţia publică centrală şi cea locală are la


bază utilizarea mai multor criterii cumulative, criterii care au în vedere
competenţa teritorială şi materială a organelor ce compun administraţia
publică şi natura interesului pe care îl promovează. Prin urmare,
administraţia publică centrală îşi exercită competenţa teritorială la
nivelul întregului teritoriu naţional, iar cea locală doar la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale în care au fost alese autorităţile
respective. Însă dacă privim dintr-o altă perspectivă, organele ce
compun administraţia publică centrală dispun fie de o competenţă
materială generală, precum Guvernul, fie de una de domeniu, cum sunt
ministerele, pe când autorităţiile locale au o competenţă materială ce se
circumscrie în jurul realizării interesului local. Desigur mai e şi
promovarea interesului, care poate fi general-naţional, evident de către
administraţia centrală, sau al localităţii respective, de către
administraţia publică locală.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia
locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti,
ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităti executive. Consiliile
locale şi primarii se aleg în condiţiile prevăzute de Legea privind
alegerile locale. Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi
ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din
comune şi oraşe, în condiţiile legii.
În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a
administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor

12
comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean. Consiliul judeţean este ales în condiţiile Legii privind
alegerile locale. Aleşii locali sunt primarul, consilierii locali şi
consilierii judeţeni. În asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor
aceştia îndeplinesc o funcţie de autoritate publică, beneficiind de
dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Consiliul local are iniţiativă si hotărăşte, în conditiile legii, în toate
problemele de interes local, cu exceptia celor care sunt date prin lege
în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

2.2 Autoritățile administrației publice centrale

Autorităţile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul


activităţii executive sunt identificate sub numele de „autorităţi ale
administraţiei publice”. Acestea sunt împărţite în autorităţi publice de
stat(centrale) şi autorităţi ale administraţiei publice locale. Pentru
realizarea sarcinilor ce le revin acestea au posibilitatea de a folosi forţa
publică a statului cu care sunt înzestrate.

Autorităţile administraţiei publice de stat sunt:

 Guvernul;
 Administraţia de specialitate: ministerele, autorităţile
administrative autonome, serviciile publice deconcentrate;
 Prefectul

Sistemul administraţiei publice româneşti se guvernează după


anumite principii generale care se împart în două categorii :
1. Principii care se aplică în procedura necontencioasă:

13
 Legalităţii, oportunităţii şi eficienţei;

 Exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor


legale;
 Egalităţii în faţa administraţiei publice;

 Motivării acţiunii administrative şi a măsurilor dispuse;

 Exercitării ierarhice a recursului;

 Transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul


liber la informaţiile de interes public

 Folosirii limbii române în scris şi vorbit, iar după caz, în


condiţiile legii, şi a limbii minorităţilor naţionale;

 Obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adoptate/emise şi


a măsurilor dispuse;

 Exercitării controlului asupra activităţii executive

 Celerităţii rezolvării problemelor cetăţenilor;

 Subsidiarităţii;

 Colaborării şi cooperării;

 Responsabilităţii şi răspunderii.

2.Principii care se aplică în procedura contencioasă:


 Contradictorialităţii;
 Independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională;
 Garantării dreptului la apărare, reprezentare, precum şi la
exercitarea căilor de atac în faţa jurisdicţiilor administrative şi a
instanţelor judecătoreşti;

14
 Stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional.

2.3 Administrația publică centrală

Guvernul prin natura activităţii pe care o desfăşoară este parte a


sistemului autorităţilor administraţiei publice, exercitând conducerea
generală a administraţiei publice. Sarcina sa este de a duce la
îndeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament şi de a
asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Atribuţiile Guvernului pot fi împărţite în mai multe categorii:

1.Atribuţii generale:

 exercită conducerea generală a administraţiei publice;


 asigură executarea de către administraţia publică a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

2. Atribuţii în domeniul normativ:

 elaborează proiecte de legi şi le supune spre aprobare


Parlamentului şi de asemenea dezbate propunerile legislative
care privesc activitatea executivă primite din partea
Parlamentului;
 emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe
în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgentă
potrivit Constituţiei;

3. Atribuţii în domeniul economic:

 aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a


ţării, pe ramuri şi domenii de activitate şi le supune spre
adoptare Parlamentului;

15
 aprobă balanţa comercială şi de plaţi externe, precum şi
planurile de încasări şi plăţi în numerar;
 stabileşte măsuri pentru introducerea şi dezvoltarea
mecanismelor economiei de piaţă;
 aprobă regimul preţurilor şi tarifelor la produsele, lucrările şi
serviciile pentru care preţul şi tariful se stabileşte de către
Guvern.

4.Atribuţii în domeniul social:

 asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit


Programului de guvernare.

5. Atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării:

 asigură apărarea ordinii de drept şi liniştii publice, a drepturilor


şi libertăţilor cetăţeneşti;
 aduce la îndeplinire măsurile adoptate, pentru apărarea ţării,
scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;

6. Atribuţii în domeniul relaţiilor externe:

 adoptă măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri şi


convenţii internaţionale, care angajează statul român şi le
înaintează Preşedintelui României;
 aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna
numai din împuternicirea primului-ministru.

7. Alte atribuţii:

 îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice


centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de

16
activitate ale acestora. Acestea se organizează şi funcţionează numai în
subordinea Guvernului.

Miniştrii reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorităţi


publice şi răspund de întreaga activitate a ministerului.

Miniştrii au următoarele atribuţii :

 organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor,


ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a ordinelor şi
instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor
publice şi a agenţilor economici;
 iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale
Guvernului, în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de
Guvern;
 acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului,
integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
 fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe
care le înaintează Guvernului;
 urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul
ministerului, în baza bugetului aprobat;
 reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme
internaţionale, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la
care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest
scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii
similare din alte state şi cu organizaţii internaţionale ce
interesează domeniul lor de activitate;
 iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României
sau a Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii,

17
acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea
formelor de aderare la cele existente;
 urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor
internaţionale la care România este parte şi iau măsuri pentru
realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile
europene sau în alte organisme internaţionale;
 coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de
politici şi strategii în domeniile de activitate ale ministerului,
potrivit strategiei generale a Guvernului;
 avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor
neguvernamentale şi cooperează cu acestea în realizarea
scopului pentru care au fost create;
 aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi
informare.

Autorităţile administrative autonome se înfiinţează numai prin lege


organică şi sunt independente faţă de Guvern, aflându-se în afara
sistemului administraţiei guvernamentale.

În România funcţionează următoarele autorităţi administrative


autonome, înfiinţate conform prevederilor constituţionale:

 Avocatul Poporului;
 Consiliul Legislativ;
 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
 Consiliul Superior al Magistraturii;
 Curtea de Conturi;
 Serviciul Român de Informaţii

18
CAPITOLUL III

3.1 Concluzii și păreri

Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care


suntem cu toţii implicaţi în calitatea noastră de cetăţeni şi, ca urmare,
este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe
care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect.
Conform Constituţiei României, art.119 “administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice “.
Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale pornind de la “dreptul şi capacitatea
efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva şi
gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte
importantă a treburilor publice, în folosul colectivităţilor locale pe care
le reprezintă “, autorităţile administraţiei centrale, potrivit principiului
subsidiarităţii, intervenind dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
nu pot fi realizate de autorităţile locale.

Pentru a putea vorbi de o reformă în administraţia publică, asupra


acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului şi
managementului public. Administraţia este o afacere şi trebuie condusă
corespunzător pentru a avea randament.

Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care


să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunităţile şi pericolele.
Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale şi
secundare, strategii, toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei
menţionate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri
trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activităţi,
responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate elementele

19
reformei trebuiesc monitorizate şi controlate, iar când este cazul
actualizarea planului. Paşii reformei trebuiesc stabiliţi în urma unei
abordări manageriale care să confere dinamică procesului de
transformare a organizaţiilor publice.

Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare


pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica
problemele privind repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari,
competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului. Transferul de
competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării
competenţelor. Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa
răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării
răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii riguros
stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate
”fug” de responsabilităţi.

De asemenea, trebuiesc create condiţiile democraţiei participative


prin asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea
problemelor majore ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al
aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative.
Procedurile de consultare a cetăţenilor în problemele fundamentale,
trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.

20
BIBLIOGRAFIE

1. Popa I. – Managementul instituţiior publice, curs master


„Administraţie publică şi integrare europeană”
2. Ioan Alexandru, Administratia publică. Teorii. Realități.
Perspective. Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999
3. Constituţia României, 2003
4. Alina Profiroiu - ,,Știința administrativă’’. Editura Economică
5. Dan Țop, Lavinia Savu Ciobanu - ,,Istoria administrației
românești’’. Editura Bibliotheca

21
ANEXE

Fig. 1- Administrația publică

Președinția

Guvernul Parlamentul

Administrația publică centrală

Puterea judecătorească Ministere

Fig. 2 Admnistrația publică centrală

22