Nicolae Titulescu - singurul președinte reales al Ligii Națiunilor

Născut în 1882, la Craiova, ca fiu al unui avocat, și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său în Titulești,
Olt.

După terminarea Liceului „Carol I” la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris
obținându-și doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”. În această perioadă este inițiat
în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în
București. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus
de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca ministru al
Finanțelor.

În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia,
Constantin Mille), înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică
internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele
puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.

În anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine. În primul
ministeriat la Externe (1927-1928), are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de
vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, potrivit căreia
România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani.
Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei
respective de către București.

Începând din anul 1921, a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva,
fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate, a
militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace,
pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității
tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Contemporanii
i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de Externe al URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea
încredere arătată liderilor bolșevici. Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu
precădere în Războiul Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică românească
a vremii.

Titulescu și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a
României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta
acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția
întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe această linie politică,
Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, convențiile împotriva agresorului.
El a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri și pentru încheierea în 1934 a
Înțelegerii Balcanice (pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii din partea statelor
revizioniste).

În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pronaziste) legionare dar și
externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să plece în exil. Stabilit la început în Elveția,
apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea
prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război. Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes,
Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992, rămășițele sale
au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
 Glossă, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat
literar)
Cuvântul „glosă” are două accepţii:

 explicaţia unui cuvânt sau a unui pasaj dintr-un text; notă explicativă făcută de un copist pe
marginea unui manuscris;
 poezie cu formă fixă, în care prima strofă este o strofă - nucleu ce introduce tema poeziei, iar fiecare
din strofele următoare comentează succesiv câte un vers al strofei - nucleu, iar ultima strofă reia
versurile primei strofe, în ordine inversă.

Titlul
Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latină (glossa - „cuvânt care necesită explicaţii”), fie
din limba greacă (glossa „limbă”), acestea fiind singurele limbi în care cuvântul se scrie cu doi „s”. Ca
specie literară, „glosa” este de origine spaniolă, poezia datând încă din secolul al XIV-lea şi fiind o
creaţie a poeţilor de la curtea regilor.

Glossa lui Mihai Eminescu este o poezie gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale;
maxima este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, fiind sinonimă cu
aforism, sentinţă.
Surse filozofice
 filozofia stoică, reprezentată prin Zenon, Epictet, Seneca, Marc Aureliu;

 filozofia-antică hindusă, în cadrul căruia există motivul „lumea ca teatru”, dar preluat de Eminescu
din cugetările suedezului Axel Oxenstierna (1583-1654);
 vechile scrieri româneşti, între care Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie(secolul
XVI), poemul Viaţa lumii al lui Miron Costin, Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei, precum şi
operele lui Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul „fortuna labilis”;
 filozofia lui Schopenhauer, conform căreia Regizorul lumii ca teatru este „viaţa” universală, forţa
oarbă, ademenitoare, asemenea unui „cântec de sirenă” („Ca un cântec de sirenă / Lumea-ntinde
lucii mreje;”).
Poezia Glossă, de Mihai Eminescu, a apărut în 1883, în volumul de Poezii, îngrijit de Titu Maiorescu,
această creaţie fiind cea mai reuşită dintre cele patru variante scrise de poet.
Tema
Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor obişnuiţi, pe baza
autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofică pe un
ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci incontestabile.

Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur vers. Poezia este de
factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă de frământările existenţei umane pline
de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema filozofică a Glossei este condiţia omului în raport cu timpul.

Strofa I
Strofa-nucleu, prima strofă a poeziei, este alcătuită din opt versuri şi conţine adevăruri universal-
valabile exprimate concis, grupându-se ca sens şi câte două, dar având destulă substanţă filozofică
fiecare vers în parte. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine /
Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te
cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.

Primul vers semnifică trecerea ireversibilă a timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce

compun viaţa umană, al treilea recomandă discernământul în cântărirea valorilor morale ale propriei
vieţi, al patrulea îndeamnă la meditaţie asupra vieţii, deoarece sufletul omului este alcătuit din
speranţă şi temeri (versul al cincilea).

Timpul este efemer pentru om, totul în viaţa şa este trecător („Ce e val ca valul trece”), de aceea, chiar
dacă tentaţiile vieţii sunt multiple, ele sunt amăgitoare şi omul trebuie să le domine cu detaşare
superioară şi raţiune. Aşadar, prima strofă porneşte de la ideea curgerii implacabile şi ireversibile a
timpului pentru om şi ajunge la ideea că raţiunea trebuie să-l conducă pe om în viaţă.

Strofa II
Strofa a doua comentează primul vers al strofei-temă, „Vreme trece, vreme vine”, care este o maximă,
o sentinţă în care argumentele vin în sprijinul sensului filozofic al ideii de timp, dar şi al cunoaşterii de
sine. Ideea exprimată de Socrate încă din antichitate („Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dicton înscris pe
frontispiciul templului din Delphi) este ilustrată de versul: „Regăsindu-te pe tine”.

Ideea filozofică a timpului este explicată prin faptul că timpul se scurge ireversibil pentru om, prin faptul
că întâmplările nesemnificative sunt şi ele trecătoare: „Multe trec pe dinainte / în auz ne sună multe /
Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?...”. Timpul este valoros pentru om numai în privinţa
autocunoaşterii şi nu trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru că timpul este implacabil, iar clipa
nu trebuie irosită.

Strofa III
Strofa a treia explică versul „Toate-s vechi şi nouă toate”, care implică şi ideea timpului trecător, de
aceea omul nu trebuie să-şi irosească viaţa gândindu-se la lucruri, efemere, pentru că acest fapt nu
duce decât la o iluzie a fericirii şi nu la o fericire deplină.
Raţiunea trebuie să domine omul întreaga viaţă - „Recea cumpăn-a gândirii” -, pentru ca experienţa
căpătată de acesta cu luciditate să-l ajute să înţeleagă faptul că totul este efemer şi schimbător, omul
putând percepe doar „masca fericirii”, ce „o clipă ţine poate”. Numai prin raţiune omul poate evita
dezamăgirea în întreaga sa existenţă, întrucât întâmplările ce d compun urmează un circuit ciclic.

Strofa IV
Strofa a patra introduce o idee antică hindusă, aceea că lumea e un teatru iar oamenii sunt actori, care
interpretează roluri gata scrise. Ideea este preluată de la cugetătorul suedez Oxenstierna. Îndrumarea
gnomică „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui” îndeamnă la detaşare, la neamestec în
tumultul vieţii obişnuite dar amăgitoare, care nu poate produce decât suferinţă.

Viaţa este privită ca o scenă, pe care oamenii interpretează roluri diferite, iar cei perfizi pot juca chiar
mai multe roluri („Joace unul şi pe patru”), dar detaşarea ta, impusă de răpune, te fereşte să te laşi
păcălit („Totuşi tu ghici-vei chipu-i”). Discernământul e necesar pentru a înţelege din viaţa înşelătoare,
amăgitoare „Ce e rău şi ce e bine”.

Strofa V
Strofa a cincea valorifică ideea schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui două valenţe sunt
trecutul şi viitorul: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / [...] / Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent
le-avem pe toate”. Omul trebuie să mediteze asupra efemerităţii sale în lume, asupra faptului că pentru
el timpul este trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul devin zădărnicie dacă nu ai discernământ şi-ţi
iroseşti viaţa cu nimicuri: „Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate”.

Strofa VI
Strofa a şasea reia ideea că viaţa e o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori, adevăr valabil
de mii de ani, schimbându-se numai interpreţii: „Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”.
Tot un adevăr etern este şi faptul că oamenii au bucurii şi necazuri, sunt veseli şi trişti: „Şi de mii de
ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă”. Nu trebuie să-ţi faci iluzii oă poţi înfăptui idealuri, dar nici nu
trebuie să te temi pentru a aspira la ele, pentru că „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă”.

Strofa VII
Strofa a şaptea stă sub imperiul timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu trebuie să spere că
va putea schimba ceva în curgerea firească a existenţei umane. Cu accente satirice, dar şi cu
scepticism, geniul accentuează câteva reguli de conduită, prin care omul poate depăşi suferinţa
cauzată de neîmplinirile inerente, de mediocritatea societăţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă
făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte”. Sfatul omului de geniu este acela de
a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu trecerea timpului, deoarece
totul este efemer: „Ce e val, ca valul trece”.

Strofa VIII
Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea faţă de meschinăria lumii, de ipocrizia
oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu te laşi atras de tentaţiile vieţii, de aspectele ei trecătoare,
amăgitoare, chiar dacă „Te momeşte în vârteje”. Îndemnul lui Eminescu este să te strecori pe alături,
să eviţi cu inteligenţă mizeriile societăţii şi, dominat de raţiune, „Nu băga nici chiar de seamă, / Din
cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Strofa IX
Strofa a noua îl învaţă pe om regulile de conduită pe care trebuie să le respecte pentru a fi ferit de
deziluzii. Aceste norme stau sub semnul raţiunii pure, a judecăţii reci, a atitudinii deobiectivare a vieţii,
care te pot proteja dacă nu te amesteci în înşelătorul tumult al vieţii şi, chiar dacă eşti hulit, să te
prefaci că nu observi: „De te-ating, să feri în lături, / De hulesc, să. taci din gură”.

Tot raţiunea îţi dă măsura lucrurilor, cu. ea poţi cântări obiectiv oamenii şi atunci nu merită să le dai
sfaturi şi nu trebuie să îndrăgeşti nimic în această lume meschină, superficială şi limitată, deoarece
totul este zădărnicie, „vanitas vanitatum et omnia vanitas” („deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt
deşertăciune”): „Ca să nu-ndrăgeşti mimică, / Tu rămâi la toate rece”.

Strofa X
Ultima strofă este strofa-temă scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând profunzimi filozofice prin
faptul că, în enumerarea maximelor, se porneşte de la un precept esenţial pentru existenţa umană şi
anume de la raţiune, care trebuie să guverneze omul în întreaga sa viaţă.

Aşadar, dacă eşti raţional („Tu rămâi la toate rece”), chiar dacă eşti atras de tentaţiile, de nimicurile
vieţii („De te-ndeamnă, de te cheamă), să ştii că totul este trecător în lumea asta („Ce e val, ca valul
trece”), aşa că să nu speri că poţi împlini idealuri, totuşi să nu te temi că ai fi neputincios („Nu spera şi
nu ai teamă”), dar să fii mereu atent şi să discerni valorile morale ale existenţei („Te întreabă şi
socoate / Ce e rău şi ce e bine”), deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar dacă
omul este efemer prin curgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului („Toate-s vechi şi nouă
toate: / Vreme trece, vreme vine,)”

George Călinescu a fost fascinat de ultima strofă a Glossei, căreia i-a acordat un interes deosebit şi pe
care a sintetizat-o în-următoarea afirmaţie: „Adunarea, la sfârşit, a tuturor preceptelor şi maximelor are
un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această
sumă. Acest mod de a masca satira, de-a o amesteca cu o conştiinţă superioară a lumii, de a face din
nemernicie aproape o virtute necesară învârtirii cosmice, pe care o sfătuieşti altora, dar la care nu poţi
participa, e rar în poezie...”.
Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie gnomică şi filozofică, ce exprimă adevăruri gnoseologice,
etice şi morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri lapidare, dar cu mare concentraţie
sentenţioasă. Gnoseologia este partea filozofiei care cercetează posibilitatea cunoaşterii lumii de către
om, legile, izvoarele-şi formele acestei cunoaşteri. Cuvântul vine din limba greacă, „gnosis” înseamnă
„cunoaştere”, iar „logos” înseamnă „ştiinţă”, sensul gnoseologiei s-ar putea interpreta ca „ştiinţa
cunoaşterii”.
Limbajul artistic
Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt puţine, existând doar
câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote deşarte”) şi ceva mai multe
metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca fericirii”).

Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăş”,
„feri în lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca valul trece”.

Prozodia
Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de opt silabe, rima este încrucişată. Ritmul
trohaic, la fel ca în poezia populară, produce o muzicalitate uşor melancolică, atât de sugestivă pentru
scepticismul eminescian.