LICEUL TEHNOLOGIC „NICOLAE IORGA”

NEGREŞTI, JUDEȚUL VASLUI

PROIECT PENTRU EXAMENUL DE

COMPETENȚE PROFESIONALE

NIVELUL 4 DE CALIFICARE

DOMENIU:

PROFIL: TEHNICEAN OPERATOR ÎN ACTIVITĂȚI ECONOMICE

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENT:

Prof. Ciovnicu Cătălin Caraiman Ana Maria

 Tema proiect
Surse proprii de finanțare specifice unei activități comerciale

CUPRINS

ARGUMENT...........................................................................................................................................

CAPITOLUL 1: : SISTEMUL DE FUNCŢIONARE A UNEI FIRME ȘI MODALITĂȚI DE

FINANȚARE...........................................................................................................

CAPITOLUL 2: SURSE PROPRII DE FINANȚARE A UNEI AFACERI

2.1 Avantaje şi dezavantaje ale finanțării interne ..........................................................................

2.2. Program financiar pentru susţinerea unei afaceri proprii..........................................

2.3. Estimarea cerințelor financiare necesare inițierii afacerii.........................................

2.4. Capitaluri proprii, rezerve, profit..............................................................................................

2.5. Surse de obținere a fondurilor...................................................................................................

2.6.Modalități de autofinanțare…………………………………………………………………………………………………….
 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................

ARGUMENT

Unul din cele mai mari obstacole, adesea de netrecut, pe care le întâlneşte un întreprinzător
potențial îl constituie obținerea fondurilor necesare pentru inițierea sau cumpărarea unei afaceri.
Deși acesta poate avea inventivitate și talent pentru inițierea sau conducerea unei afaceri, dacă nu
are ştiinţa şi abilitatea de a convinge potențialii creditori şi investitori, nu va putea obține banii
necesari.
Priceperea întreprinzătorului şi o piața atractivă nu sunt suficiente pentru succesul afacerii.
Pentru a face bani este nevoie de bani. Dacă ingeniozitatea întreprinzătorului și uneori norocul pot
menține afacerea pe linia de plutire, pentru creșterea și supraviețuirea ei pe termen lung este nevoie
de o bază financiară solidă. Pentru a intra în afaceri este nevoie de resurse financiare şi o bună
gospodărire a acestora, în aşa fel încât afacerea să-și atingă potențialul deplin. Destui întreprinzători
intră în afaceri cu prea puțini bani, mergând "pe încercate". Curând insă ei vor intra în criză
financiară, deoarece furnizorii doresc plata la livrare, echipamentele costă mai mult decât s-a
anticipat sau vânzările sunt mai mici decât s-a sperat. Chiar dacă nici cele mai bune planuri financiare
nu-l vor pregăti pe întreprinzător să rezolve toate problemele financiare, o estimare detaliată a
cerințelor financiare înainte de începerea afacerii va reduce riscul confruntării cu probleme financiare
insuportabile şi eșecul afacerii incă de la început. Pentru a evita acest lucru întreprinzătorul potențial
trebuie să se ocupe de aspectele financiare ale afacerii incă înainte de începerea ei. Astfel, el trebuie
să se gândească la următoarele aspecte: suma de bani necesară inițierii afacerii, sursele de obținere a
acestor bani, modul de obținere a lor și posibilitățile de a obține sume suplimentare în caz de
urgență. Dacă va face acest lucru, întreprinzătorul va putea obține mai ușor fondurile necesare și le
va utiliza cu o mai mare eficientă.
 Procesul de finanțare a afacerii este anevoios. El cuprinde trei etape: alegerea sursei de
finanțare, pregătirea pachetului de finanțare, prezentarea cererii de finanțare.
A. Alegerea sursei de finanțare. Găsirea unei surse ideale de finanțare este dificil de realizat. Totuși,
întreprinzătorul trebuie să discute posibilitățile de finanțare cu câteva surse potențiale,

în felul acesta va înțelege mai bine gama posibilităților de finanțare și va putea găsi o sursă
convenabilă de capital.
În alegerea sursei de finanțare întreprinzătorul trebuie să țină cont de următoarele criterii:
1. Experiența sursei de finanțare în acordarea de împrumuturi întreprinzătorilor. Sursa de finanțare
trebuie să fie familiară cu problemele cu care se confruntă întreprinzătorul. 2.Reputația sursei de
finanțare. Succesul întreprinzătorului se bazează adesea pe calitatea relațiilor cu sursa de finanțare.
De aceea, sursa de finanțare trebuie să aibă reputația de onestitate, corectitudine şi dorința de a
lucra cu întreprinzătorul.
3. Asistența pe care o oferă. În obținerea finanțării este important ca sursa de finanțare să acorde
asistența necesară. Aceasta este cu atât mai important pentru întreprinzătorii care nu au experiență
în anumite domenii ale afacerii și au nevoie de consiliere.
4. Alte servicii. În unele cazuri, sursa de finanțare oferă servicii gratuite sau la tarife reduse, cum ar fi
analiza situației financiare, elaborarea unor proiecții financiare etc.
B. Pregătirea pachetului de finanțare. Pachetul de finațare se mai numește și pachet de împrumut.
Deși cerințele de elaborare a pachetului de împrumut variază în funcție de sursa de împrumut, câteva
elemente vor rămâne comune. C.Prezentarea cererii de finanțare.
Elaborarea unui pachet atractiv de finanțare mărește semnificativ șansele de obținere a
împrumutului. Totuși, afacerea este condusă de întreprinzător și nu de un plan, fie el şi bine întocmit.
Prin urmare, cei ce acordă împrumutul vor evalua nu numai pachetul de finanțare, ci şi
întreprinzătorul în persoană și echipa sa. Modul în care este prezentat pachetul de finanțare va
influența decizia finală de acordare a împrumutului. Deoarece viitorul afacerii depinde în mare
parte de întreprinzător, decizia finală de acordare a împrumutului se va baza în mare parte pe
discuția personală pe care o va avea cel ce oferă împrumutul cu întreprinzătorul. Personalitatea,
abilitatea şi vivacitatea întreprinzătorului vor fi evaluate cu atenție.

De asemenea, se va avea în vedere realismul întreprinzătorului, competența sa, onestitatea și

organizarea prezentării pachetului de împrumut. Întreprinzătorul trebuie să fie pregătit să
întâlnească pe cei ce îi vor putea acorda împrumutul și să aibă idee despre ceea ce doresc aceștia să
afle de la el. O prezentare clară, bine documentată nu numai că mărește șansa de obținere a
împrumutului, insă poate duce și la stabilirea unor relații pe termen lung cu sursa de finanțare.
 CAPITOLUL 1: SISTEMUL DE FUNCŢIONARE A UNEI FIRME ŞI MODALITĂŢI
DE FINANŢARE

Întreprinderea, privită ca sistem complex, deschis şi dinamic, cu caracter preponderent

operaţional, în sens generic, este un grup de persoane organizat, potrivit unor cerinţe economice,
tehnologice, juridice şi sociale care concepe şi desfăşoară un ansamblu de activităţi utile ce se
concretizează în bunuri şi servicii destinate vânzării, cu scopul obţinerii unui profit cât mai mare.
Atingerea acestui ţel impune identificarea şi satisfacerea cerinţelor clienţilor şi corelarea activităţii
întreprinderii cu schimbările frecvente şi importante ce au devenit o regulă generală a mediului de
marketing.

De aceea, cunoaşterea mediului şi a interdependenţelor mediu-întreprindere constituie o

problemă de maximă importanţă care-i asigură funcţionalitatea raţională şi în final succesul în afaceri.

Pentru orice întreprindere cunoaşterea şi analiza mediului ambiant, a fizionomiei şi

mecanismului său de funcţionare reprezintă punctul de unde începe identificarea oportunităţilor, dar
şi a pericolelor, a ameninţărilor ce se prefigurează la adresa sa. De aceea se impune cu necesitate
cunoaşterea conţinutului şi a cerinţelor mediului, precum şi a modificărilor cantitative şi calitative
care apar în sfera lui, chiar anticiparea evoluţiei viitoare a mediului, astfel încât întreprinderea să se
poată adapta la noua lui structură.

Cunoaşterea caracteristicilor şi a mutaţiilor intervenite în structura mediului ambiant este o

condiţie fundamentală a satisfacerii unei anumite categorii de trebuinţe de către întreprindere,
necesităţi aflate în continuă creştere şi diversificare, care trebuie să stea la baza elaborării unor
strategii realiste, bine fundamentate ştiinţific. De asemenea, asigurarea resurselor materiale,
financiare, informaţionale şi umane de care întreprinderea are nevoie pentru desfăşurarea unei
activităţi în condiţii de maximă eficienţă, solicită cunoaşterea în detaliu a factorilor de mediu care o
influenţează, factori care constituie o premiză esenţială în adoptarea şi aplicarea deciziilor şi
acţiunilor ca expresie a necesităţilor şi oportunităţilor prezente şi de perspectivă. Însuşirea opticii de
marketing şi aplicarea ei realistă presupune şi o anumită capacitate de adaptare a întreprinderii la
mediu, întrucât modificările acestuia pot avea şi efecte pozitive şi negative.

Astfel, mediul de marketing poate determina oportunităţi de sporire a afacerilor cu clienţii

existenţi sau cu alţii noi, sau poate serios deteriora capacitatea de satisfacere a necesităţilor
clienţilor, prin nepotrivirea cererii cu oferta. Prin urmare, nu este suficient să cunoşti şi să te adaptezi
la mediu, ci este nevoie de capacitate de mobilizare şi coordonare pentru adaptarea operativă a
activităţii la noile cerinţe.

Este foarte important să se înţeleagă că întreprinderea nu se află în opoziţie cu mediul de

marketing, ea fiind chiar o componentă a acestuia care exercită influenţă asupra mediului, altfel spus
exercită un rol activ asupra lui. De asemenea, trebuie ţinut seamă de faptul că mediul de marketing
nu este în mod automat ostil, restrictiv, primejdios, ci dimpotrivă îi oferă şanse, ocazii, favorabile,
situaţii benefice pentru menţinerea poziţiei şi chiar accentuarea ei pe piaţă.

Mediul de marketing, reprezentat de forţele externe ale întreprinderii, influenţează direct sau
indirect obiectivele, planurile, procedurile, activităţile şi rezultatele acestora, jucând un rol extrem de
important în viaţa întreprinderilor. De aceea, specialiştii consideră că analiza mediului şi adoptarea
unui “proces sistematic de identificare a schimbărilor semnificative” sunt foarte importante pentru a
prognoza impactul ce-l poate avea asupra organizaţiei (E. Hill & T. O’Sullivan – Op. cât. p.51). În acest
scop, s-au elaborat o serie de metode de analiză a mediului (se utilizează mai mulţi termeni sinonimi
în literatura de specialitate, cel mai frecvent utilizaţi fiind: scanare, previzionare, culegere de date,
cercetare externă, control, redarea informaţiilor externe) cele mai cunoscute fiind: managementul
semnalului slab; Quest (Quick Environment Scanning Technique) şi sistemele formale de explorare a
mediului.

Primul pas este observarea continuă ce dă posibilitatea desprinderii în faza iniţială a

modificărilor şi adoptării deciziilor corespunzătoare.

Al doilea pas este monitorizarea ce presupune colectarea informaţiilor ce dau posibilitatea

remarcării tendinţelor care indică oportunităţi sau primejdii.

Al treilea pas este prognozarea, prin care se determină aria, viteza şi intensitatea modificărilor
cu ajutorul tehnicilor specifice şi se elaborează scenarii.

Al patrulea pas este analiza posibilelor consecinţe asupra

activităţii întreprinderii. Impactul probabil asupra organizaţiei se poate materializa în patru categorii
de răspuns la schimbările de mediu, ce impun că tactică:

1. marketing activ – când schimbarea este clară şi impactul este semnificativ;

2. planuri pentru orice eventualitate – când probabilitatea schimbării este mică dar impactul
este mare;
3. monitorizare – când schimbări pot să apară, dar efectele nu sunt importante;
4. revizuire periodică – când şi posibilităţile schimbării şi impactul sunt de mică intensitate.
 -- Categorii de răspuns la schimbări de mediu—

Preocuparea specialiştilor teoreticieni şi practicieni de a analiza mediul este determinată de

faptul că în prezent organizaţiile funcţionează într-un mediu concurenţial şi foarte dinamic mai ales
datorită evoluţiei fără precedent a tehnologiei, un mediu în care apar noi legi, se utilizează strategii
concrete de cucerire a pieţelor, scade fidelitatea cumpărătorilor mai ales datorită unei accelerate
diversificări a produselor şi serviciilor oferite de producători. De aceea, mediul de marketing trebuie
supravegheat şi analizat pentru a intui cât mai corect natura şi dimensiunile potenţialelor schimbări
ce se prefigurează, iar în funcţie de acestea să se pregătească planuri concrete de răspuns, prin care
să se pregătească extinderea grupurilor ţintă şi redefinirea activităţilor de marketing.

Studiile efectuate în SUA şi Europa au evidenţiat importantele avantaje pe care întreprinderile

le pot avea în urma analizei mediului, între acestea cele mai importante ar fi:

- conştientizarea mai puternică din partea echipei manageriale privind modificările

survenite în mediul de afaceri;
- planificarea strategică şi decizii mai eficiente;
- eficienţă sporită de conducere;
 - analize industriale şi de piaţă mai bune;
- rezultate superioare în activitatea externă;
- alocarea mai eficientă a resurselor;
- planificarea mai eficientă a consumului de energie.

De asemenea, studiile respective au tras concluzii interesante şi cu privire la factorii cei mai
importanţi de care trebuie să ţină seamă orice manager.

În concluzie, cunoaşterea şi anticiparea evoluţiei mediului devine atât de importantă încât

“analiza mediului trebuie structurată pentru a satisface nevoile celor care iau decizii” cu atât mai
mult cu cât există deja instrumente şi tehnici specifice.

CAPITOLUL 2: SURSE PROPRII DE FINANŢARE A UNEI AFACERI

2.1. Avantaje şi dezavantaje ale finanţării interne

Principalele instrumente de politică regională vizează crearea unor condiţii favorabile pentru
atragerea investiţiilor private, în condiţiile unor resurse de finanţare publică redusă. Mijoacele
financiare necesare pentru a iniţia sau dezvolta o întreprindere pot proveni din surse interne sau
externe.

1. Sursele interne de finanţare constau din economiile antreprenorului, iar în cazul întreprinderilor
existente constau în vânzarea produsului realizat. O finanţare realizată numai cu sprijinul unic al
surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

a. Avantajele finanţării interne:

 -Un mai mare control şi independenţă asupra întreprinderii, actele întreprinse netrebuind
a fi justificate cuiva.
 Singurul cost asociat finanţării interne este pierderea dobânzilor (dacă fondurile făceau
obiectul unui plasament pe piaţa de capital).
 Fondurile investite nu trebuie să fie rambursate.
b. Dezavantajele finanţării interne:

 Fondurile sunt limitate, fapt ce restrânge capacitatea întreprinzătorului de a realiza beneficii

sau de a-şi dezvolta întreprinderea.

 Întreprinzătorul va trebui să accepte un nivel de risc personal ridicat.

2. Finanţarea externă este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului
public, cât şi cel particular.
a. Avantajele finanţării externe :

 Există o gamă variată de finanţări;

 Investitorii externi sunt, de regulă, mai importanţi decât sursele interne şi pot permite o
dezvoltare mai substanţială a întreprinderii;
 Implicarea investitorilor externi trebuie să garanteze adaptarea unei direcţii raţionale a
întreprinderii;
 Implicarea investitorilor interesaţi şi experimentaţi poate constitui o resursă importantă
pentru întreprindere.
b. Dezavantajele finanţării externe :

 Investitorul exterior poate dori să participe activ la gestiunea întreprinderii.

 Obiectivele investitorilor trebuie satisfăcute chiar dacă aceasta diferă de obiectivele
întreprinderii.
În general, mijloacele financiare obţinute reprezintă un cumul dintre sursele interne proprii şi cele
externe, în funcţie de previziunea proprie făcută.

2.2 Program financiar pentru susţinerea unei afaceri proprii

În România, ultimii ani au coincis cu o reducere semnificativă a afacerilor proprii derulate în cadrul
unor întreprinderi mici şi mijlocii. O primă soluţie care ar putea redresa funcţionarea I.M.M.-urilor este
finanţarea acestora de către unele bănci specializate sau de instituţii financiare solide. În acest sens
considerăm că o revigorare a sectorului I.M.M.-urilor în România este condiţionată în primul rând de
atractivitatea programelor de creditare ce trebuie realizate din surse externe pentru sprijinirea şi
dezvoltarea IMM-rilor.
Un studiul recent efectuat de Centrul Român pentru I.M.M.-uri privind realizarea unor
programe financiare realiste ale acestora, au arătat că principalele surse de finanţare pentru susţinerea
unei afaceri proprii sunt:
 capitalul propriu;
 creditele furnizori;
 creditele bancare.
 Totuşi, dacă facem o inventariere reală a surselor de finanţare a I.M.M.-urilor, se constată că
în afară de sursele prezentate anterior, mai sunt şi alte surse şi anume:
 disponibilităţile băneşti aduse de asociaţi;
 creditul asociat unic;
 credite acordate în cadrul unor programe internaţionale;
 asistenţă financiară nerambursabilă în cadrul unor programe internaţionale;
 leasing;
 avalizarea biletelor la ordin sau a cambiilor;
 scrisorile de garanţie;
 subvenţiile;
 acreditivul în lei şi/sau în valută;
Capitalul – este formă de finanţare cea mai ieftină, iar majorarea capitalului, prin atragerea de
aporturi noi, constituie principala sursă de finanţare pentru I.M.M.-uri.
Creditul furnizor – reprezintă o formă de finanţare foarte des întâlnită, atât la intern cât şi la
extern.
Un manager bun caută să-şi finanţeze producţia / serviciile / comerţul prin aceste credite furnizori,
adică să încaseze la termene mai mici decât termenele de plată a furnizorilor. Creditele furnizori pot să
fie acordate pe termen scurt său mediu. Cadrul larg al acestor credite sunt contractele încheiate între
părţi, în care sunt stipulate perioadele de creditare precum şi costul acestora. Dacă ne referim la
creditele furnizori externi, acestea, de obicei sunt acordate pe termen scurt, datorită nesiguranţei
partenerului român în rambursarea creditului. Beneficiarul de credite trebuie însă să obţină aprobările
legale cerute de reglementările Băncii Naţionale (B.N.R).
Creditul furnizor poate fi acordat cu dobândă sau fără dobândă.
În cazul creditului furnizor extern dobânda datorată constituie un venit al partenerului extern
obţinut pe teritoriul României, în conformitate cu reglementările în vigoare.
Creditul furnizor poate fi o sursă importantă de finanţare pentru susţinerea unei afaceri proprii, dar
ea poate fi şi un factor care în anumite condiţii poate conduce la înregistrarea de pierderi în activitatea
financiară a societăţii. Înregistrarea de pierderi ca urmare a unui credit furnizor este determinată de
diferenţa de curs valutar din momentul achiziţionării creditului (primirii produsului / serviciului /
mărfii) şi momentul restituirii creditului (efectuarea efectivă a plăţii produsului / serviciului / mărfii).

Subvenţiile
I.M.M.-urile cu programe viabile vor avea acces la sumele alocate de la bugetul de stat. În acest
sens prin bugetul de stat s-au alocat sume importante în vederea:
- garantării împrumuturilor contractate de I.M.M.-uri la bănci;
- înfiinţării de noi întreprinderi;
- sprijinirea activităţilor de marketing şi preexport.
Un rol important în dezvoltarea I.M.M.-urilor l-a avut Legea nr. 133/1999 modificată în anul
2000 privind înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
2.3. Estimarea cerinţelor financiare necesare iniţierii afacerii
Estimarea cerinţelor financiare se face după ce întreprinzătorul s-a decis asupra
produselor/serviciilor pe care le va realiza/vinde şi asupra amplasamentului afacerii.
Estimarea cerinţelor financiare se face în funcţie de tipurile de capital necesar iniţierii afaceri, capital
de pregătire a afacerii şi capital de începere a activităţii.

Capitalul necesar pregătirii afacerii reprezintă investiţia care se face înainte de începerea afacerilor.
Cerinţele de capital variază în funcție de natura activităţii, mărimea firmei, amplasament.
Pentru verificarea viabilității ideii de afaceri este necesară mai întâi elaborarea unui studiu de
fezabilitate. Dacă firma doreşte să introducă un produs nou va fi nevoie de elaborarea prototipului.
O mare parte din cheltuielile de pregătire a afacerii sunt destinate construirii, renovării sau
închirierii clădirii. De multe ori întreprinzătorul doreşte să modifice structura clădirii existente, pentru
a corespunde mai bine ideilor şi personalității sale.
Cumpărarea echipamentelor și a unor obiecte de inventar este un alt domeniu în care trebuie făcute
investiții. întreprinzătorul are nevoie de fișete, birouri, scaune, echipamente de birou. Uneori sunt
necesare utilaje şi maşini complexe.
O altă categorie de cheltuieli este destinată achiziţionării stocurilor, înainte de începerea
lucrului. Nu toți furnizorii acordă credit comercial unei noi afaceri, aşa că plata se face de multe ori la
livrare.
În categoria cheltuielilor de pregătire a afacerii intră și cele referitoare la plata diferiţilor
consultanți, cum ar fi avocații, contabilii, experții tehnici în evaluarea clădirii și utilajelor etc. De
asemenea, pentru unele afaceri sunt necesare obșinerea de licențe speciale, care trebuie cumpărate
înainte de demararea afacerii.
Capitalul de începere a activității reprezintă investițiile care se fac cu puțin timp înainte de
începerea afacerii, în timpul lansării afacerii și imediat după inițierea afacerii. Noua afacere poate
atrage clienți incă de la început, însa vânzările înregistrate nu acoperă de multe ori cheltuielile mari
care trebuie făcute în această perioadă. Mulți clienți potențiali vor trata noua afacere cu suspiciune şi
precauție. De aceea, întreprinzătorul trebuie să se gândească la faptul că la începutul existenței sale
firmă va avea un deficit financiar.
Determinarea capitalului de începere este necesară şi pentru a asigura firmei o bază solidă de
creștere. De aceea, întreprinzătorul trebuie să identifice costul stocurilor, al forței de muncă,
utilităţilor, asigurării etc. în felul acesta își va forma o imagine asupra dimensiunii firmei și a mărimii și
sferei acţiunilor viitoare.
Estimarea cerințelor de capital necesar pregătirii afacerii se face prin investigarea prețurilor
posibililor furnizori sau a diferitelor firme prestatoare de servicii. Estimarea capitalului de începere a
activității este cumva diferită întrucât veniturile pot compensa cheltuielile. În consecinţă, estimarea
nu se reduce doar la o simplă investigare. Previziunea vânzărilor este dificil de realizat deoarece nu
există evidente precedente. De regulă, întreprinzătorul va estima veniturile după evaluarea
potențialului pieței și previziunea volumului vânzărilor concurenților.
După proiectarea volumului vânzărilor se vor estima cheltuielile necesare. Cea mai bună
metodă o constituie estimarea lor în aceeași manieră ca și a cerințelor de capital necesar pregătirii
afacerii. Această abordare îl forțează pe întreprinzător să ia unele decizii critice privind natura
afacerii: stabilirea numărului angajaților și a salariului pe care îl va plăti, felul asigurării necesare etc.
și prin urmare va fi obligat să facă investigații în acest sens. O altă metodă de estimare a cheltuielilor
este să se folosească mediile din ramură.
Estimarea este cu atât mai corectă cu cât întreprinzătorul îşi face speranțe rezonabile privind
veniturile și costurile. Nu de puține ori însa unii întreprinzători sunt atât de entuziasmați de ideea
afacerii lor încât supraestimează veniturile și subevaluează costurile. În general, este mai bine să se
facă o estimare conservatoare a veniturilor și o estimare mai lejeră a cheltuielilor, în felul acesta
întreprinzătorul este pregătit pentru cel mai nefavorabil scenariu al necesităților de capital.
Odată realizate proiecțiile capitalului necesar și contribuția personală a întreprinzătorului, acesta
poate începe demersurile de împrumut.
2.4 Capitaluri proprii, rezerve , profit

CAPITALUL este, în esență, orice formă de bogăție folosită pentru producerea unei bogații mai mări
a firmei. El se găsește într-o afacere sub diferite forme: numerar; stocuri; utilaje și echipamente. De
exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele și echipamentele sunt folosite
pentru realizarea de produse necesare satisfacerii anumitor cerințe. Venitul obținut din vânzări va fi
folosit pentru achiziționarea unei cantități mai mari de materii prime pentru o posibilă extindere a
activității sau pentru cumpărarea unor echipamente suplimentare.

Ciclul continuă, capacitatea întreprinderii (și eventual rentabilitatea) crescând până se atinge punctul
diminuării veniturilor marginale, în acest fel capitalul inițial al patronului a contribuit la obținerea
unei bogății suplimentare atât pentru întreprindere cât şi pentru societate în general.
Managerii financiari identifică în mod obişnuit trei categorii principale de necesitați de capital:

 capital fix;
  capital de lucru;

 capital suplimentar.

Capitalul fix este necesar achiziționării fondurilor fixe ale întreprinderii. Aceste fonduri sunt
destinate producerii de bunuri și prestării de servicii nu şi vânzării. Clădirile, echipamentele, maşinile
nu sunt transformate în numerar în timpul derulării afacerii, astfel încât banii investiți în aceste
active fixe tind să fie "înghețați", deoarece nu sunt folosiți pentru alte scopuri.
Cantitatea de bani necesari nu se rezumă doar la sumele necesare închirierii unui magazin,
achiziționării de echipamente şi cumpărării stocului inițial. Există multe alte costuri care cer cantități
considerabile de bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii trebuind să le susțină până
când vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie să finanțeze creditele clienților până când se vor
realiza noi venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile temporar necesar derulării
activităților pe termen scurt. El poate fi determinat că diferența între activul și pasivul curent.
Necesarul de capital circulant se datorează fluxului de casă neuniform cauzat de fluctuațiile
sezoniere normale. Schimbările neprevăzute ale cererii, vânzările pe credit și sezonalitatea sunt
cauze frecvente ale variației fluxului de numerar al oricărei firme mici.
Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de plată, finanțarea
vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum şi pentru unele situații neprevăzute. Creditorii fondului
de rulment speră că patronul să obţină un numerar superior pentru asigurarea r ambursării
împrumutului la sfârşitul ciclului de producție/vânzare. producție/vânzare. Capitalul suplimentar este
destinat extinderii afacerii sau modificării obiectului principal de activitate al acesteia.

Creditorii capitalurilor suplimentare acordă împrumutul pentru aceleși motive ca acelea ale
capitalului fix.
Întreprinzătorul trebuie să evidențieze distinct cele trei categorii de capital în cadrul planificării
financiare. Deși ele sunt interdependente, fiecare are surse de finanțare proprii şi efecte distincte
atât asupra afacerii cât şi asupra creșterii pe termen lung a acesteia.
REZERVELE reprezintă surse ale societăţilor comerciale constituite pe baza rezultatelor pozitive
obţinute în activitatea de exploatare, primelor de emisiune, diferenţelor din reevaluare, diferenţelor
din răscumpărarea acţiunilor proprii şi din alte resurse.Ele se mai numesc şi profituri capitalizate şi
au rolul de a conserva capitalul social. Contabilitatea financiară reflectă şi delimitează rezervele
constituite în următoarele categorii: rezerve legale, rezerve pentru active proprii, rezerve statutare şi
alte rezerve.
 a) Rezervele legale se constituie, potrivit legii în vigoare şi sunt destinate protejării capitalului
social. Ele se constituie la sfârşitul anului, obligatoriu, în cotă de 5% din profitul brut contabil,
anual, până când ating 20% din capitalul social. Se utilizează pentru acoperirea pierderilor
precedente.

Rezerva legală constituie deducere fiscală, respectiv se scade din profitul brut înainte de impozitare
(nu se impozitează).

b) Rezerve pentru active proprii

Ele se constituie la sfârşitul anului din profitul net şi se utilizează în cazul răscumpărării activelor
proprii, pentru a acoperi diferenţa nefavorabilă dintre preţul de răscumpărare, mai mare, şi
valoarea nominală, mai mică.

c) Rezerve statutare se constituie numai dacă sunt prevăzute în statutul societăţii sau în
contractul de societate, aplicând procentul din statut asupra profitului net.

Ele sunt constituite cu scopul de a tempera dorinţa acţionarilor pentru încasarea de dividende
mari în dauna unor obligaţii mai importante ale societăţii, sursa lor reprezintă profitul net obţinut
anual. Se utilizează pentru creşterea capitalului social.

d) Alte rezerve se constituie facultativ din profitul net pe baza hotărârilor Adunării Generale a
Acţionarilor sau Asociaţilor, în anii în care rezultatul exerciţiului este pozitiv. Se utilizează pentru
acoperirea de pierderi precedente, pentru creşterea capitalului social, pentru finanţarea unor
investiţii de relansare, cât şi pentru acordarea unor dividende în anii în care valoarea profitului este
mică sau unitatea îşi încheie activitatea cu pierderi.

Se folosesc şi pentru acoperirea unor diferenţe rezultate din operaţii de răscumpărare a acţiunilor
proprii pentru a fi anulate. Evidenţa rezervelor constituite prin capitalizarea beneficiiilor şi din alte
resurse stabilite prin lege, se evidenţiază prin contul de pasiv 106 „Rezerve”, dezvoltat pe 4 conturi
sintetice de gradul doi:

 1061 “Rezerve legale”

 1062 “Rezerve pentru acţiuni proprii”

 1063 ”Rezerve statutare”

 1068 ”Alte rezerve”,

ce corespund categoriilor de rezerve pe care le poate constitui şi folosi o societate comercială.

 În creditul conturilor menţionate se înregistrează constituirea rezervelor din profitul net al
exerciţiilor financiare precedente, din primele de emisiune.

În debitul conturilor se înregistrează utilizarea rezervelor pentru mărirea capitalului social.

Soldul creditor al contului reflectă rezervele delimitate ca sursă de finanţare durabilă a activelor
patrimoniale.

PROFITUL, este în cel mai restrâns sens venitul pe care îl obțin agenții economici, ca produs al
utilizării capitalului. În sensul cel mai larg profitul este câştigul pe care-l obțin agenții economici, ca
surplus peste costul de producție. De aici, rezultă că profitul este avantajul realizat în forma băneasca
dintr-o acțiune, operaţie sau activitate economică. Prin urmare orice agent economic nu poate
progresa, nu se poate dezvolta dacă nu obține profit.

Privit că diferență între prețul de vânzare și costul de producție, profitul mai precis profitul total are
două componente: profitul normal şi profitul supranormal sau economic.

Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează și însuşeşte întreprinzătorul
(agentul economic) în calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie. Ca venit al proprietarului
care este şi întreprinzător, profitul normal nu se include în costul de producție. Acesta corespunde
venitului care ar reveni întreprinzătorului dacă el ar închiria capitalul său altui întreprinzător, sau dacă
ar lucra ca salariat la acesta. Prin urmare, profitul normal reprezintă minimum de profit pe care o
firmă trebuie să-l obţină pentru a funcționa în continuare. În acest caz, nivelul venitului total încasat
se identifică cu cel al costurilor de oportunitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor se poate
asigura continuarea activităților la aceiași parametrii funcționali.
Partea de profit ce se obține ca venit peste costul de producție indiferent dacă acest venit este
produs al unor factori de producție închiriaţi sau ca urmare a jocului concurenței pe piață, reprezintă
profitul supranormal sau economic. În timp ce profitul contabil reprezintă excedentul de venit net
peste costul contabil, profitul economic reprezintă diferenţa dintre venitul total al firmei şi costurile
de oportunitate ale tuturor intrărilor (factorilor) utilizate de aceasta într-o perioadă de timp. Adesea,
teoria generală a profitului are în vedere acest tip de profit. Profitul normal, indiferent dacă se
investește în factori de producție care intră în proprietatea întreprinzătorului sau agentului
economic, în general are aceeași natură, este consumat ca venit personal de către acesta, făcând
parte din profitul total, dar intrând în costul de producție la fel ca orice cost.
2.5. Surse de obținere a fondurilor

După ce s-au evaluat cerințele de capital necesare pregătirii și inițierii afacerii, se va determina
capitalul pe care întreprinzătorul îl va pune la dispoziție, față de cel care îl va împrumuta.
Este posibil ca întreprinzătorul să aibă tot capitalul necesar pregătirii și inițierii afacerii, însa de cele
mai multe ori este nevoie să se apeleze la împrumut.
Recunoașterea nevoii de împrumut este deosebit de importantă, întrucât subcapitalizarea
duce de cele mai multe ori la eşec. Prin urmare, întreprinzătorul trebuie să planifice cu atenție
cerințele de capital ale firmei. Una din sursele principale de capital o reprezintă resursele financiare
proprii. Dacă sunt insuficiente, se va împrumuta de le prieteni, rude sau instituții financiare,
împrumutul este riscant întrucât el trebuie garantat cu bunurile personale sau cele ale firmei. De
aceea, întreprinzătorul trebuie să împrumute doar suma care îi este strict necesar.
Ca urmare finanțarea trebuie planificată cu multă atenţie. O combinație potrivită a capitalului
propriu cu cel de împrumut care să acopere atât cheltuielile de pregătire cât și cele de lansare este
de dorit. Una din modalităţile cele mai bune de determinare a finanțării de început este de a face trei
proiecții: sumă minimă, suma maximă şi suma cea mai probabilă. Înţelegerea diferitelor surse de
obținere a fondurilor şi implicaţiile lor pentru afacere este o condiție esențiala pentru reușita în
afaceri.
Exista două surse de obţinere a fondurilor: finanțarea proprie și împrumuturile.
Avantajul esențial al capitalului propriu este ca el nu trebuie rambursat.
Cele mai obișnuite surse de finanțare proprie sunt următoarele:
1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar inițierii unei afaceri este formată din
economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul trebuie să aibă cel
puțin jumătate din fondurile necesare inițierii afacerii. Dacă el nu va risca, cu atât mai mult nu vor
risca nici alți investitori. De asemenea, împrumutul unei părți mai mari decât jumătatea capitalului
necesar îi va afecta în mare parte afacerea.
2. Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la prietenii cei mai
buni și la rudele care doresc să investească în afacere. El trebuie însă să-și prezinte șansa de reușită
cu sinceritate pentru că în caz de eșec să nu-și îndepărteze rudele și prietenii. Dacă va trata aceste
împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relațiilor prietenești și familiale.
3. Partenerii, întreprinzătorul poate să-și ia un partener pentru a-și mări baza financiară necesară
inițierii afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în considerare impactul
renunțării parțiale la controlul afacerii și la obţinerea unei pătții din profit.

2. 6 . Modalităţi de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare reflectă potențialul financiar de creştere economică a întreprinderii,
respectiv sursă internă de finanţare generală de activitatea indusutrială şi comercială a acesteia
destinată să asigure:
  finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
 creșterea fondului de rulment;
 finanţarea totală sau parțială a noilor investiții;
 rambursarea împrumuturilor constractate;
 remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanţare se paote determina pe baza elementelor din contul de profit şi
pierdere, prin două modalităţi astfel:

a) prin procedeul deductiv, care presupune adăugarea la rezultatul burt al exploatării (excedent
brut sau deficit brut) a sumei altor venituri monetare (alte venituri din exploatare, alte
venituri financiare şi alte venituri extraordinare) şi scăzând suma altor cheltuieli monetare
(alte cheltuieli pentru exploatare, alte cheltuieli financiare, ale cheltuieli extraordinare,
participarea salariaţilor la rezultate, impozitul pe profit).
Metodologia de determinare a CAF, potrivit acestei modalități, se prezintă după cum urmează:

REZULTATUL BRUT AL EXPLOATĂRII (excedent brut sau deficit brut)

+ Alte venituri din exploatare

- Alte cheltuieli pentru exploatare + Venituri financiare

- Cheltuieli financiare + Venituri extraordinare

- Cheltuieli extraordinare

- Participarea salariaţilor la profit

- Impozit pe profit

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE A PROFITULUI Capacitata

de autofinanţare exprima deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii
care nu are decât în caracter potențial, dacă nu este susținut de mijlaoce financiare efective.
Surplusul monetar degajat prin creşterea trezoreriei nete, adică cash-flow dovedeşte că cea mai mare
parte a capacității de autofinanţare trebuie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

b) prin adăugarea la rezultatele exercițiului a categoriilor de cheltuieli neimplicate, potrivit

metodei anterioare (cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele) şi scăderea veniturilor neluate
în calcul, potrivit aceleiași modalități (venituri din provizioane, venituri din vânzarea activelor
şi subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului) astfel:
REZULTATUL NET AL EXERCIŢIULUI(profit net sau pierdere)
+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele ( de exploatare, financiare şi extraordinare) calculate

- Venituri din provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)

+ Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate

- Venituri din vânzarea de active

- Subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exerciţiului

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE A EXERCIŢIULUI

Se observa că nici una din cele două metode de calcul a capacității de autofinanţare nu are în vedere
măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plăţilor. Presupunând că toate
vânzările sunt încasate pe parcursul exercițiului şi toate cheltuielile (cu excepţia amortizărilor) sunt
plătite, se poate calcula capacitatea de autofinanţare, identificată în acest caz cu fluxul net de
trezorerie degajat în cursul exercițiului sau autofinanţarea încasată. În majoritatea cazurilor
practice veniturile realizate şi cheltuielile angajate nu sunt integral încasate, respectiv plătite pe
parcursul exercițiului. Cu toate acestea, ținând cont că fluxurile din decalajele de încasări şi plăti sunt
în general de scurtă durată şi sunt compensate de decalajele exercițiului precedent, se poate face
afirmația că mărimea capacitații de autofinanţare reflectă aproape exact fluxul net de trezorerie
degajat în cursul exerciţiului curent. Capacitatea de autofinanţare nu reprezintă o
autofinanţare potențială. Bogăția creată în mod real se apreciază după deducerea remunerării
acţionarilor.

În esenţă, capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa financiară

a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial său real. Mărimea sa depinde pe de o
parte de rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiții a întreprinderii şi de
metodele de amortizare a activelor imobilizate. Pe baza capacității de autofinanţare,
se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independenței financiare a întreprinderii:

a)Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numărul de ani

necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacităţii de autofinanţare
anuale degajate de întreprindere.
Cheltuieli _ financiare
Ra 
CAF

a) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflecta proporţia în care întreprinderea

poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma ar fi
alocată în acest scop.
 CAF
Rb   100
Investitii_ anuale

b) Rata de acoperire a excedentului brut reflecta participarea fluxului potenţial de

lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al întreprinderii
CAF
Rc   100
RBR

c) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determina ca raport între

capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:
CAF
Rd   100
Re zultatul _ exercitiului

Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate

disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se paote afirma că autofinanţarea reprezintă acea parte
din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în
evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remunerarii
acţionarilor:

Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite

Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale

exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este deterinata de creşterea surselor
obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la dispoziţia
acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.

În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare.

 Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea

capacitaţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este
suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;
 Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor
necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea
riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanţării de menţinere sunt:
amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;
  Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul
exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.
Importanta autofinanţării poate fi argumentată prîntr-o serie de avantaje pe care aceasta le
oferă întreprinderii:

 Reprezintă o sursă independenta şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite

situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
 Conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea ca autonomia financiară dobândita prin
autofinanţare îi îngăduie acesteia independentă de gestionare fata de organismele financiare şi de
credit;
 Este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere), cu
condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;
 Permite frânarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
 Constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii,
respectiv rentabilitatea financiară;
 Reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital extern.
Prin dimensiunea să, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia
de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru
creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifica capacitatea de rambursare de către
întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de neplată.

În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi ratele

autofinanţării, şi anume:

a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:

Autofinantare
Ra   100
investitii_ anuale

b) Rata autofinanţării imobilizărilor corporale şi necorporale:

Autofinantare
Ra  100
Im obilizari_ corporale  Im obilizari_ necorporale

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:

Autofinantare Autofinantare
Rc   100 
Nevoia _ de _ finantare Active _ imobilizate  Variatia _ NFR