10.

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al
unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit. Povestirea
este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se
concentrează asupra situației narate.

Hanul Ancuței" apărut în anul 1928, este un volum de nouă povestiri; George Călinescu a asemănat "Hanul
Ancuței" lui Sadoveanu cu "Decameronul" lui Giovanni Boccaccio având ca argument temele diverse ale
povestirilor, având un caracter comun, hanul respectiv reprezentând spațiul/suportul pentru povestirile
care vor fi relatate ulterior. "Decameronul" lui Boccaccio conține "o suită de povești". De-a lungul acestor
zile , ei relatează 10 povestiri și o baladă. Volumul "Hanu-Ancuței",scris de Sadoveanu, conține nouă
povestiri relatate într-un singur loc de către oamenii care sosesc la han. Există un personaj cheie: comisul
Ioniță care se presupune că dorește să relateze o adevarată suită de povestiri, însă nu reușește acest lucru
datorită intervențiilor repetate ale celorlalte personaje. Acțiunea se petrece într-un timp vechi de demult
"într-o toamnă aurie’’. Prin frumusețea deosebită a limbii și vraja stilistică, observația realistă și
pătrunzătoare de a surprinde destinele omenești, candoarea romantică în dezvăluirea sentimentelor și
tainelor sufletești, cadrul de legendă și atmosfera poetică, poate fi considerată cea mai strălucită creație
lirico-epică a lui Sadoveanu. Limbajul specific lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul. De
asemenea este de remarcat oralitatea textului, acesta fiind răsfirat cu arhaisme, regionalisme,
onomatopee.

11. Zbor frânt este povestea unei traume. Mai întâi de toate, Vladimir Beșleagă leagă scrierea romanului
de o „mare durere sufletească”, iscată de îmbolnăvirea şi moartea subită a mamei sale. Scriitorul a
pomenit adesea contingenţele dramatice ale acestei geneze: „În perioada aceea aveam un subiect de
povestire, o mică povestire despre un băiat care, în timpul războiului, aflându-se pe malul Nistrului, unde
s-a oprit frontul, a făcut câteva treceri la nemţi, la inamic, şi înapoi. Autorul ţine sub observaţie două
universuri psihologice ale lui Isai, urmărindu-i amănunt cu amănunt senzaţiile, gesturile, faptele. Primul
univers este cel infantil, al copilului universal, dornic de joacă şi deschis către lume. Dincolo de această
realitate, el trăieşte la cote înalte de intensitate o altă gamă de sentimente: grijă, spaimă, stupefacţie,
insecuritate. Individul descoperă la o vârstă fragedă existenţa sub formele ei cele mai brutale. Starea
tensionată, frica de gloanţe şi de urmăriri îi transfigurează gândirea. De-a lungul întregului periplu, el nu
are niciodată preocupările unui copil normal. Doar bucata de binoclu, jucăria cu ghinion, mai aminteşte
vârsta lui reală. Chiar dacă mai păstrează ceva din inocenţa ilustrelor personaje ale lui Ion Creangă sau
Ionel Teodoreanu, aceasta este umbrită de culpabilitatea care îi este mereu impusă de maturi. Trecută
prin conştiinţa lui Isai ca printr-o lupă, existenţa îşi dezvăluie hiperbolic aspectele tragice. Suferinţa
inocentului intensifică perspectiva tragică asupra războiului. Anume această prezentare a războiului, prin
prisma unei sensibilităţi amestecând inocenţa şi spaima, particularizează romanul.
8) I. L. Caragiale surprinde in schita "D-l Goe..." un nou aspect ale educatiei gresite primite de
copiii din unele familii instarite din societatea romaneasca de la sfarsitui secolului al XIX-lea.
Personajul principal, Goe, un fel de lonel mai evoluat, este infatisat in timpul calatoriei sale la
Bucuresti, in relatie cu familia si cu persoanele din jurul sau. Ironia scriitorului fafa de
erou este evidenta inca din titlu."D-l Goe...", prin contrastui creat intre imaginea unui copil de
scoala primara ("puisorul") si apelativul "domnul", care ilustreaza atitudinea familiei fata de
acesta. Cele trei puncte de suspensie din titlu atrag atentia asupra caracterului personajului si sunt
o invitatie la a reflecta asupra faptelor prezentate.Atitudinea satirica a scriitorului se ghiceste si in
determinarile ironice cu care insoteste numele personajului: "D-l Goe", "tanarul Goe". Subliniind
contrastui dintre ceea ce vrea sa para personajul ("un domn", un tanar educat) si ceea ce este el in
realitate (un copil obraznic, lipsit de educate).

Bacalaureat Subiectul este, de fapt, traficul de influenţă, ca mod tipic de a exprima relaţiile
decăzute din societatea burgheză, modul prin care un tânăr este modelat pentru un rol social
important. Ca reprezentant al unei clase sociale parazitare, el va elabora, va aplica şi va susţine un
cod de legi, care să apere interesele clasei sale şi să cultive parazitismul, imoralitatea, impostura,
ipocrizia şi abuzul. Traficul de influenţă este sancţionat penal de justiţie. Ovidiu Georgescu
primeşte bacalaureatul prin încălcarea legii, de aceea nu avem niciun dubiu asupra modului în care
va proceda, când va fi jurist. El face parte dintr-o serie cu fraţii săi, ceea ce sugerează modul în
care apar eroii din O scrisoare pierdută. Materialul social, problematica, ideile, mesajul, expuse
pe larg în lupta pentru putere, din O scrisoare pierdută, se rafinează, se generalizează, devin mai
subtile. Un fapt de viaţă aparent mărunt şi neînsemnat devine modelul unei societăţi, modelul
accesului la putere.

Autorul povesteste o intamplare – vizita facuta doamnei Maria Popescu , ” o veche prietena ” ,
pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiul sau , Ionel . Secventele naratiunii sunt usor de
sesizat : discutia cu doamna Popescu , conflictul cu slusnica , joaca , atacul , precum si fumatul ,
trantirea mingii si in final , lesinul .Discutia cu doamna Popescu porneste de la o remarca a
autorului referitoare la lipsa doamnei de la plimabari , teatrul si petrceri . In realitate , doamna
marturiseste a fi prea ocupata de ingrijirea lui Ionel pentru a mai avea timp si de altceva . Peste
afirmatiile mamei , inregistrate de autor cu usoara ironie se interpun strigatele slusnicei care ,
disperata , cere ajutor in bucatarie , caci Ionel este aproape gata sa-i rastoarne masina cu spirt si
sa dea foc incaperii .Cea de a treia secventa , joaca , il reprezinta pe Ionel ca pe un adevarat erou
al momentului . Neastamparul lui depaseste limitele firescului si devine dovada unei proaste
deprinderi : dintre jucarii alege trompeta si fara sa tina seama ca mama are musafiri , sufla cu
putere stanjenind discutiile .Urmatoarea secventa aduce in scena alt personaj : jupaneasa , ce
poarta o tava cu cafea pentru autorul musafir . Ionel o ataca , mama intervine pentru ca ceasca sa
nu fie varsata si ,in urma atacului , este ranita la ochiul drept . Nici acum mama nu-l pedepseste
pe micul rasfatat .Desfasurarea actiunii continua cu un alt moment : autorul-musafir isi aprinde o
tigara , dupa ce intreaba politicos pe doamna Popescu daca nu-i face rau fumul . Copilul are
pretentia sa fumeze si el si chiar fumeaza , spre amuzamentul mamei si uimirea musafirului
.Episoadele continua , actiunile lui Ionel dovedesc tot mai mult si mai bine proasta lui educatie :
se joaca cu mingea in camera unde mama a primit musafirul . Mingea sare din loc in loc , pana
cand nimereste exact ceasca autorului ce se pregatea sa guste din cafea si i-o varsa pe pantaloni ,
oparindu-l . Mama intervine fara convingere si copilul nu intelege nici de data aceasta ca faptele
lui nu sunt permise .
7) Structura operei epice este opera literară în care autorul îşi exprimă în mod indirect ideile, gândurile
şi sentimentele cu ajutorul personajelor şi al acţiunii.STRUCTURA OPEREI EPICE: a)Tema operei
literare aspectul general al realităţii surprins de scriitor b.Subiectul operei literare succesiunea logică
de întâmplări, idei sau sentimente. Acesta se împarte pe momente ale subiectului: 1.expozitiunea
prezentarea spaţiului şi a timpului în care se petrec evenimentele şi prezentarea personajelor;

2.intriga prezentarea faptului care face să aibă loc celelalte evenimente;

3. Desfăşurarea acţiunii -prezentarea evenimentelor;

4. Punctul culminant -evenimentul cel mai emoţionant;

5.deznodamantul -cum se termină textul.

Subiectul operei este subordonat temei. El apare numai în cadrul operei epice, care presupune

desfăşurarea unor întâmplări şi existenţa unor personaje.

Personajele(clasificare,modalitai de caracterizare,relatii intre persobaje) Personajul are o identiate

fictiomala si nu se confunda cu o persoana reala,chiar daca are un model din realitate. Personajele pot
fi: principale,secundare,episodice;individuale,colective;exponentiale/reprezentative. Caracterizarea
personajului se realizeaza prin modalitati: a)directe:vocea naratorului;vocea altor
personaje,autocaracterizare. b)indirecte:fapte;Atitudini,Limbaj,relatia cu alte personaje;mediul in care
traieste;vestimentatia

5) NIVELUL LEXICAL- Utilizarea cuvintelor populare, a regionalismelor marchează sursa de

inspiraţie a scriitorului (folclorul), sau crearea atmosferei specifice cadrului descris:

NIVELUL LEXICALExpresivitatea textului este dată şi de gruparea cuvintelor în câmpuri semantice.

Lexicul este asociat întotdeauna cu mesajul poeziei.În textul „Iarna” de Vasile Alecsandri câmpul
lexical este alcătuit din termenii specifici anotimpului descris: „ninsoare, flori de gheaţă, fantasme
albe, clăbuci albi”.Toate elementele formează două planuri artistice: cel cosmic(„văzduh, norii, cer,
fulgii”) şi cel terestru(„troiene, câmpuri, depărtare”)

Analiza operei artistice în spirit modern, actual, descoperirea semnificaţiilor acesteia la

lecţiile de literatură necesită, pe de o parte, renunţarea la stereotipuri (interpretarea
sociologică fiind unul din ele), iar pe de altă parte cunoaşterea de către elevi a diverselor
perspective de interpretare a textului (structuralistă, semiotică, mitologică-arhetipală,
psihanalitică etc.).
Metoda structuralistă s-a consolidat în anii 60, când Roman Jakobson şi Claude Levi-
Strauss au realizat analiza-standard a poemului “Chats” al lui Baudelaire (1962), iară
Jakobson a publicat lucrarea “Lingvistică şi poetică” (1964). Metoda porneşte de la
concepţia că opera literară este o structură, adică un ansamblu de elemente
independente ce formează un sistem. Pentru structuralişti, opera este înainte de
toate text, limbaj, constituit într-un cod format din semnificant (complex sonor, realizarea
materială a semnului lingvistic) prin descrierea şi interpretarea căruia se ajunge la
conturarea semnificatului (a sensului). Menirea analizei, a criticii constă în a pune în
evidenţă structura pe baza studiului componentelor. Structuraliştii organizează
elementele structurii în câteva straturi: fonetico-prozodic, morfologic, lexico-semantic,
sintactic