Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Centrul de Excelență în Economie și Finanțe

Studiu Individual la obiectul “Psihologia”

Tema: Influența stresului asupra personalității.

A elaborat:
elevul gr. PAP 1613 G,
Dumitrașcu Vlad
____________________
(semnătura)

A verificat:
Ștefăneț Diana
____________________
(semnătura)

Chișinău, 2019
 Cuprins
Capitolul 1: STRESUL ........................................................................................................................................ 3
1.1 Fenomenul stresului în general ................................................................................................................. 3
1.2. Accepţiuni ale termenului de stres .......................................................................................................... 4
1. 3 Definirea stresului .................................................................................................................................... 5
1. 4 Teorii clasice ............................................................................................................................................ 7
Capitolul 2. TRASĂTURI ȘI DIMENSIUNI DE PERSONALITATE .......................................................................... 9
2.1. Personalitatea .......................................................................................................................................... 9
2.2. Trăsături de personalitate ...................................................................................................................... 11
2.2.1 TIPURILE TEMPERAMENTALE ......................................................................................................... 11
Capitolul 3. METODE DE REDUCERE SAU DE ELIMINARE A STRESULUI ORGANIZATIONAL .......................... 14
3.1 Prevenirea stresului la locul de munca ................................................................................................... 14
3.2. Metode de reducere sau de eliminare a stresului la locul de muncă .................................................... 15
Concluzie ........................................................................................................................................................... 16
Bibliografie ........................................................................................................................................................ 19

2
 Capitolul 1: STRESUL

1.1 Fenomenul stresului în general

Stresul este astăzi o sursă importantă de epuizare profesională şi o cauza deloc neglijabilă a unor
diverse boli. El este, totodată, şi o sursă e demotivarii. Ca atare, o utilizare optimală a resurselor umane
necesită şi luarea în considerare a riscurilor multiple pe care le implică stresul. Acesta este un
element omnipresent al vieţii noastre cotidiene, fără să aibă un contur precis. Ceea ce diferenţiază epoca
noastră de perioada anterioară este numărul şi intensitatea factorilor stresanţi. În trecut, trebuia să facă
faţă unui mediu natural ostil, beneficiind însă de un mod de viaţă relative liniştit. În zilele noastre, omul
a reuşit un progress considerabil în stăpânirea naturii, fiind agresat însă în mod constant de factori inerenti
civilizaţiei modern: zgomot, publicitate, accidente, etc., toate acestea insotide de un stil de viaţă ce ne
grăbeşte şi ne solicită permanent să fim performanţi. Stresul este difuz şi dificil de sesizat, însă acumularea
să ridică numeroase problem psihice şi sociale.

Maniguet în cartea să ,,Energiile stresului,, descrie omul contemporan în felul următor:

Subvenţionat, securizat, climatizat, diplomat, pistonat, asistat, asigurat, robotizat, socializat, specializat,
‘’homo specialistus’’ evoluează într-o lume a contingentelor ce îi scapă şi care sunt decise, regizate şi
controlate de către alţii. Astfel omul modern contemporan este inhibat, paralizat şi incapabil să se
elibereze de stres.

Stresul organizaţional a revenit că subiect de mare actualitate, atît la nivel internaţional, cît şi în
studiile realizate în organizaţiile din România, datorită presiunilor economice şi măsurilor sociale ce au
derivat din traversarea crizei economice a ultimilor ani. Una dintre problemele întîmpinate în cercetarea
stresului o reprezintă marile discrepanţe care există între definirea stresului şi felul în care stresul este
operaţionalizat. De exemplu, conceptul de stres a fost definit deseori atît că variabilă independenţa, cît şi
că variabilă dependenţă, dar şi că proces. Această confuzie terminologică se datorează aplicabilităţii
conceptului de stres în cercetările din ştiinţele medicale, comportamentale şi sociale în ultimii 50-60 de
ani. Fiecare disciplină a cercetat stresul dintr-o perspectiva unică, singulară, adoptînd fie modelul
stimulilor (stresul fiind o variabilă independenţa), fie modelul răspunsului (stresul fiind o variabilă
dependenţă). Această abordare a fost dată de obiectivele specifice ale cercetărilor şi de acţiunile care au
fost realizate în urmă rezultatelor cercetării. Astfel, este evident că noţiunea de stres a suscitat o
permanentă dezbatere. Aproape toate cercetările încep prin a puncta dificultăţile generate de confuzia
existenţa în jurul încercărilor de a definii ceea ce este stresul (Cooper, Dewe şi O’Driscoll, 2001).

3
 1.2. Accepţiuni ale termenului de stres
Contradicţiile legate de conceptul de stres i-au determinat pe unii autori să sugereze necesitatea
abandonării termenului, ca fiind unul confuz. Alţi cercetători au afirmat că: „teoria stresului a influenţat
gândirea şi cercetările medicale, în toate ramurile sale, mai intens şi mai rapid decât oricare altă teorie
propusă ” (cit. în Henry, 1980).
Termenul de stres a primit în acest fel mai multe accepţiuni. În mod exclusivist, unii cercetatori îl
definesc numai în termeni de „stimulus” („stres stimulus”), iar alţii limitează înţelesul termenului la
răspunsurile sau reacţiile persoanei („stres reaction”), ignorând situaţia care le produce. În unele cazuri
sunt relevate mai mult particularitaţile de ordin fiziologic ale stresului, acestea fiind definit în termeni
fiziologici („stress fiziologic”), iar alteori se insistă asupra aspectelor psihologice ale fenomenului,
vorbindu-se de un „stres psihologic”.

De origine engleză, cuvântul stres (stress) circumscrie o serie de substantive înrudite ca înţeles, dar
care au totuţi nuanţe uţor diferite: presiune, apasăre, efort, solicitare, tensiune, încordare nervoasă.

Dicţionarul de psihologie, coordonat de Norbert Sillamy (Norbert Sillamy, 15 p. 301) defineşte

stresul ca „stare în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi sau
condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice”.

Pentru fiziologi stresul desemnează tulburarea structurii sau sistemului de funcţionare a ţesutului,
ca rezultat al acţiunii stimulilor nocivi (cum ar fi: căldura excesivă, gerul, microorganismele etc.).

Enciclopedia de psihosociologie, coordonata de Septimiu Chelcea şi Petru Iluţ, defineţte stresul în

termeni de reacţie (Septimiu Chelcea şi Petru Iluţ, 3 p. 348) „Stresul este o reacţie a individului la situaţiile
sau evenimentele care îi strică sau ameninţă să-i strice echilibrul fiziologic sau psihologic, o stare
fiziologică sau psihologică neplacută ca răspuns la un stresor (persoană, situaţie, eveniment din mediul
înconjurator)”.

Cercetătorii care definesc stresul în termeni de stimulus subliniază în mod deosebit aspectul extern
sau situaţional al acestuia şi caracterul neobişnuit al circumstanţei (situaţiei) externe care, prin aspectul ei
dificil/periculos, constituie un obstacol în calea realizării scopului, a satisfacerii trebuinţelor de moment,
producând astfel reacţii afective puternice. Dintre situaţiile care, prin caracterul lor ameninţator atât pentru
integritatea persoanei cât şi pentru scopurile fixate sunt: lupta armată, dezastrele naturale, iminenţa morţii

4
datorită unei boli incurabile, alte pericole precum ar fi cele legate de domeniul profesional, neîncrederea
sau ostilitatea din partea celor ce ne înconjoară.

Golu, M. caracterizează stresul ca: „stare de tensiune, disconfort, încordare, determinată de agenţii
afectogeni cu semnificaţie negativa, de frustrare sau de reprimare a unor motivaţii, de dificultate sau
imposibilitate a rezolvarii unor probleme” (Golu, M. 1981).

Iamandescu, I. (1995) afirmă că „stresul psihic reprezintă un sindrom constituit de exacerbarea

dincolo de nivelul unor simple ajustari homeostatice, a unor reacţii psihice şi a corelatelor lor somatice,
în legatura cu o configuraţie de factori declanşanţi ce acţionează intens, surprinzător, brusc şi presistent,
şi având un caracter simbolic de ameninţare”( Iamandescu, I. 1995).

Stresul poate fi privit din trei unghiuri de vedere: ca reacţie (tensionare), ca stimul (factor de stres)
şi ca proces (tranzacţie).

1. 3 Definirea stresului
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte stresul ca fiind: "nume dat oricărui factor (sau
ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală; efect
nefavorabil produs asupra organismului uman de factorul de mediu".

Oxford English Dictionary explica etimologia cuvîntului stres ca provenind din abrevierea
cuvîntului "distress", folosit în engleză medievala cu înţelesul de: dificultate, necaz, durere,
provocate de factori externi organismului.

Stresul poate fi definit ca o stare de dezechilibru, o reacţie anormală, nefavorabila a organismului

uman provocat de momente tensionate trăite repetat.

Stresul reprezintă "colecţia" de temeri, frămîntări, griji de toate tipurile şi conflicte, care contribuie
la dereglarea echilibrului intern al organismului afectînd grav sănătatea.

Stresul reprezintă un dezechilibru perceput subiectiv, între cerinţele organismului şi capacitatea sa

de răspuns. Această percepţie subiectivă trece prin două filtre apreciative: filtrul primar, prin care
persoana evaluează gradul de pericol al unui agent inductor de stres, şi filtrul secundar, prin care
persoana se evaluează pe sine pentru a-şi determina potenţialul de a combate agentul nociv.

5
Conceptul de stres a fost definit deseori atît ca variabilă independenta, cît şi ca variabilă dependenta,
dar şi ca proces. Această confuzie terminologică se datorează aplicabilităţii conceptului de stres în
cercetările din ştiinţele medicale, comportamentale şi sociale în ultimii 50-60 de ani. Fiecare
disciplină a cercetat stresul dintr-o perspectivă unică, singulară, adoptînd fie modelul stimulilor
(stresul fiind o variabilă independentă), fie modelul răspunsului (stresul fiind o variabilă
dependentă).

Aproape toate cercetările încep prin a puncta dificultăţile generate de confuzia existenta în jurul
încercărilor de a defini ceea ce este stresul.

Stresul a fost definit ca "un stimul sau un răspuns sau ca rezultat al interacţiunii stimul-răspuns,
interacţiune care exprimă un oarecare dezechilibru al relaţiei persoanei cu mediul său" (Bogathy,
2007, p. 237).

Se poate considera că modalităţile tradiţionale de a defini stresul (stimul, răspuns, interacţiune), prin
accentul pus pe evenimente externe persoanei, au deviat atenţia cercetătorilor de la procesele psihice
prin care persoana apreciază aceste evenimente (Duckworth, 1986).

Pe măsură ce cunoaşterea şi înţelegerea stimulilor, răspunsului şi a interacţiunii şi definirea acestora

a avansat, dezbaterea referitoare la definirea stresului şi-a mutat interesul. În loc de a accentua
separat pe diferite elemente ale procesului care relevă stresul, se consideră că atenţia trebuie
concentrată asupra naturii procesului în sine şi integrarea definiţiilor stimulilor şi răspunsului într-o
perspectivă mai generală, care ia în calcul şi legăturile dinamice dintre elementele procesului.

Conform convenţiei 72 a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, stresul este definit ca “o stare percepută
ca negative de un grup de angajaţi, acompaniatã de disconfort sau disfuncţionalităţi la nivel fizic,
psihic şi/sau social şi care este consecinţa faptului cã angajaţii nu sunt în măsură sã răspundă
exigentelor şi aşteptărilor care le sunt impuse de situaţia lor la locul de muncă”. Clasic, stresul a fost
boala managerilor. Este fals, deoarece toată lumea poate fi stresată din cauza muncii sale, mai ales
muncitorii care efectuează o muncă de rutină sau care nu au nici un fel de cuvînt de spus în ceea ce
priveşte munca lor.

6
1. 4 Teorii clasice
Primul teoretician al problematicii stresului a fost Hans Selye. Acesta considera că stresul este
răspunsul nespecific al organismelor vii la solicitările de orice natură. Orice fel de solicitare este
într-un anumit sens individuală, adică specifică. Independent de natura modificărilor organice pe
care le produc, toate substanţele au o proprietate comună: impun organismului să se adapteze, să se
reorganizeze. Aceasta nu este o cerinţă specifică; adaptarea însăşi este sarcina, indiferent de natura
implicaţiilor. Cu alte cuvinte, dincolo de consecinţele specifice apare în mod nespecific necesitatea
unor reacţii de adaptare care să ducă la restabilirea stării de echilibru. Esenţa stresului consta în
exigentele nespecifice fata de multiplele funcţii implicate.

În ceea ce priveşte caracterul agentului care provoacă stresul, al acţiunii agentului stresor, este
indiferent dacă situaţia sau lucrul în faţa căruia suntem puşi este plăcut sau neplăcut; contează numai
mărimea necesităţii de readaptare. În cadrul teoriilor asupra stresului, după identificarea şi
încercarea de definire a conceptului de stres, a fost resimţita nevoia clarificării domeniilor sale,
deoarece expresia de stres a fost folosită oarecum inexact, au apărut numeroase definiţii confuze şi
contradictorii ale acestei noţiuni. De exemplu stresul biologic era identificat cu epuizarea sistemului
nervos sau cu apariţia unor emoţii puternice, pe cînd el nu este numai tensiune nervoasă. În cazul
omului, fiinţa care dispune de un sistem nervos dezvoltat, reacţiile emoţionale sunt într-adevăr
factorii de stres cei mai frecvenţii.

Dr. J. W. Mason considera că proprietatea comună a factorilor de stres este aceea că mobilizează
sistemul fiziologic al reacţiilor emoţionale sau de alarmă în situaţii neplcute sau cînd viaţa este
ameninţată.

Stresul nu este întotdeauna consecinţa unei acţiuni nocive. Este neesenţial dacă factorul de stress
însuşi este un lucru plăcut sau neplăcut; efectul său depinde exclusiv de măsura în care solicita
adaptabilitatea organismului. Orice activitate normală poate produce un stres puternic fără o
consecinţă dăunătoare. Prima silabă a dispărut probabil fiind deseori înghiţita, ca atunci cînd se
foloseşte “‘neaţa” în loc de “bună dimineaţa”. Lucrurile legate de stres pot fi deopotrivă plăcute sau
neplăcute, în timp ce cuvîntul distres înseamnă întotdeauna necaz, neplăcere.

Ideea de stres este foarte veche. Poate chiar “omul preistoric îşi dădea seama de trăsăturile comune
ale acelor senzaţii de descurajare şi extenuare care îl cuprindeau după o muncă grea, în urma căldurii
excesive sau frigului, stărilor de frică sau unor îndelungate perioade de boală. Chiar dacă el nu
conştientiza faptul că apăreau întotdeauna reacţii similare cînd ceva era peste puterile lui, acest
7
sentiment îi atrăgea totuşi instinctiv atenţia ca limitele propriei sale capacităţi erau depăşite” (Selye,
1974, p. 176).

Stresul nu trebuie evitat. De fapt nici nu poate fi evitat. Indiferent ce facem sau ce se întîmpla cu noi
întotdeauna avem nevoie de energie pentru întreţinerea vieţii, combaterea efectelor dăunătoare şi
adaptarea la influenţele în permanentă schimbare pe care le exercită mediul. Un anumit nivel al
stresului există şi în starea de relaxare, în timpul somnului.

“Starea lipsită de stres se numeşte moarte” (Selye). Întîlnirea cu stresul poate fi folositoare dacă,
familiarizîndu-ne cu modul de acţionare al stresului ne vom forma în consecinţă concepţia de viaţă.
Cei care s-au ocupat la început de problematica stresului nu au făcut deosebirea între distres şi stres,
deşi stresul este o noţiune mai largă cuprinzînd şi emoţiile plăcute, împlinirile şi afirmarea
personalităţii. Fiziologul francez din a doua jumătate a secolului XIX, C. Bernard, a demonstrat
primul, cu mult înainte că ideea de stres să fi apărut, ca mediul intern al organismelor nu se schimba
deşi mediul lor extern se schimbă în permanenţă. El a observat că viaţa liberă şi independentă este
condiţionată de stabilitatea mediului intern. 50 de ani mai tîrziu, fiziologul american W. B. Cannon a
propus ca ansamblul “proceselor fiziologice coordonate care asigură menţinerea stărilor de
stabilitate ce guvernează în mare parte organismul” să fie denumite homeostazie, exprimînd
capacitatea de a menţine o situaţie statică invariabilă. Conservarea vieţii şi sănătăţii noastre cere ca
nimic în noi să nu se abată prea mult de la starea obişnuită. În caz contrar survin îmbolnăvirea şi
moartea.

Prima descriere a “sindromului ce apare în urma diferitelor influente nocive” a fost publicată în
1936; mai tîrziu aceste reacţii au devenit cunoscute sub denumirile de sindrom general de adaptare
(SGA), respectiv sindrom de stres biologic.

S-a evidenţiat faptul că energia de adaptare sau capacitatea de adaptare a organismului este finită,
deci se poate epuiza. Ne putem irosi uşor capacitatea de adaptare sau putem învăţa cum să ne
drămuim acest stoc de energie folosindu-l numai în scopuri utile care produc cît mai puţin distres.

Oamenii de stiinta au descoperit recent ca, atunci cand personalul de ingrijire medicala lucreza
pentru un sef considerat nedrept de catre angajati, presiunea sistolica a acestora (cand inima se
contracta) creste cu 13 puncte, iar cea diastolica (intre contractii) in medie cu 6 puncte. E sufficient
pentru a creste risccul unui atac cu aproape 40 %.

8
 Capitolul 2. TRASĂTURI ȘI DIMENSIUNI DE PERSONALITATE
,,Dintre lucrurile cele mai de preţ pe care le are omul, acela de a fi capabil să se introspecteze, de a
încerca să-şi descifreze propria personalitate, mi se pare a fi un lucru de o însemnătate
excepţională.’’ Mulk Raj Anad

2.1. Personalitatea
Termenul “ personalitate”,derivate de la “persoană”,îşi are originea în limba latină clasică,unde
cuvântul - persoană – desemna iniţial masca folosită de actori în tetrul antic, mai târziu, acest
cuvânt a dobândit înţelesuri multiple, funcţionând în mai toate limbile moderne cu înţeles
polisemantic, aspect exterior al omului, amintind de înţelesul original (masca), rolul jucat de un
actor, funcţia socială îndeplinită de un om, actorul însuşi care joacă un rol că şi omul care
îndeplineşte o funcţie socială, ceea ce conferă valoarea omului, calităţile lui.

Personalitatea reprezintă un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor

profunde, trăsăturilor, precum şi organizarea lor privind omul concret în ceea ce are el unic, original,
relativ stabil.

În “Dictionar de Psihologie” de Norbert Sillamy personalitatea este definita asfel: “(…) element
stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana.”

Între nenumaratele definitii ale personalitatii, G.W. Allport da propria definitie în lucrarea
“Structura si dezvoltarea personalitatii”, încercând cum spune “(…) nu sa definim obiectul în functie
de metodele noastre imperfecte”.

“PERSONALITATEA este organizarea dinamica în cadrul individului a acelor sisteme

psihofizice care determina gândirea si comportamentul sau caracteristic.”

Paul Popescu Neveanu, menţionează în dicţionarul sau definiţiile date de R. Meili, „totalitate
psihologică ce caracterizează un om particular”, R.B. Cattell: „ sistem al deprinderilor proprii
subiectului, care permit o previziune asupra comportamentului acestuia” şi la rândul sau propune o
definiţie: „microsistem al invariantilor informationali şi operationali, ce se exprimă constant în
conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect interacţiunea dintre atitudini (vectori) şi
aptitudini (sisteme operaţionale) constituie dimensiunea centrală (a sistemului)”. Pentru teoreticienii
trăsăturilor, ai tipurilor şi chiar şi pentru psihanalişti, personalitatea este un construct teoretic, o
entitate internă ipotetică, cu rol cauzativ faţă de comportament şi totodată cu valoare explicativă.
Din perspectiva trăsăturilor şi a tipurilor vom trata în continuare personalitatea (Neveanu, 1978, pg.
534).
9
Teoria lui Freud asupra personalităţii:

Sigmund Freud - părintele psihanalizei - încearcă să explice prin teoria personalităţii procesele
implicate în expresia şi modelarea unei personalităţi.

Personalitatea constă din trei părţi: id, ego-ul şi superego-ul.

Id: Id este definit de expresia psihologică a necesităţilor biologice umane cum este foamea şi setea.
Id este prezent la naştere şi este mai mult sau mai puţin la fel la noi toţi. De aceea manifestarea id
este parte din noi şi nu face personalitatea noastră unică. După Freud id este prima dată prezent la
nou-născut unde se manifestă prin urmărirea principiilor plăcerii. Această înseamnă de fapt că id va
îndemna copilul să-şi satisfacă necesităţile biologice primare cum este nevoia de apă pentru a
satisfice setea sau nevoia de a dormi pentru a ameliora oboseală. Id continuă să stea cu noi toată
viaţă. Id este o parte non unică a personalităţii care ne ajută să trăim. Acesta ne face să ne satisfacem
necesităţile fiziologice oricât de nepotrivite ar fi ele.

Ego: Ego este ceva care se dezvoltă drept rezultat al experienţelor pe care omul le are în viaţă,
frustrările şi încercările sale. Ego se dezvoltă pentru că omul să se integreze în societate aşa cum
este ea nu aşa cum ar vrea el să fie. Că rezultat ego urmează principiile realităţii deoarece ne permite
să facem faţă situaţiilor actuale în acelaşi timp prevenind satisfacerea nevoilor fiziologice imediate
pe care le avem de la id. Se spune că ego începe să se dezvolte de la vârstă de 2 - 3 ani şi va
continuă să rămînă parte din personalitatea noastră pentru întreagă viaţă. Astfel putem spune că ego
acţionează că un mecanism de control împiedicându-ne de a fi un sclav al id care este interest doar
să ne facă să ne satisfacem nevoile primare indiferent de cât de nepotrivite ar fi.

Superego: Se dezvoltă drept rezultat al valorilor pe care le câştigăm de la familie şi în societate.

Dacă acceptăm aceste valori superego devine o parte integrală a personalităţii noastre. O parte din
superego este conştiinţa care ne face să ne simţim vinovaţi când facem ceva care este împotriva
cererilor superego. Astfel superego este ghidul nostru moral care ne face să ne conformăm valorilor
sociale pe care le-am acceptat de la societate. Dacă facem ceva care să rupă aceste valori conştiinţa
noastră ne va face să ne simţim vinovaţi. Se spune că superego se stabileşte pe la vârstă de 7 ani.

Ego ideal: Este o altă parte a superego implicată în determinarea dorinţelor noastre de afirmare în
viaţă şi a responsabilităţilor pe care ni le asumăm. Deoarece ego ideal este parte din superego acesta

10
reflectă de obicei ce vor părinţii noştrii să facem în viaţă. Ego ideal arată dorinţele părinţilor noştri
pentru viitorul nostru în viaţă.

2.2. Trăsături de personalitate

2.2.1 TIPURILE TEMPERAMENTALE
Dacă cunoaşterea interiorului este o cauza fundamentală a formării modelării şi afirmării omului,
exteriorul poate să exprime interiorul, cunoaşterea personalităţii omului şi totodată mediul social să
aibă contribuţii, repercursiuni asupra exteriorului/corpului.

Astfel, corpul că şi personalitatea este în strânsă legătură cu interiorul şi exteriorul, naturalul şi

socialul. Felul omului, interiorul, temperamental, personalitatea să, se reflectă în exterior că o
oglindă expresivă prin înfăţişarea şi postura corpului omenesc. O bună cunoaştere a acestor lucruri
facilitează bună interacţiune cu societatea/oamenii. La rândul lor oamenii pot determina în bines au
în rău personalitatea sau alură corpului omenesc. De pildă , o stare de interior , bucuria/tristeţea
determinată de cei din jur este exprimată la exterior de către corpul omenesc, iar aceste expresii
rămân marcate, devenind trăsături ale corpului ect…. Depresia/sinuciderea din partea altora ce
determina izolari, din extravertit să ajungi introvertit… exemplele ar putea continuă.

Un infinit de variabile influenţe ale mediului determina apariţia unor însuşiri şi particularităţi
psihice şi psihosociale, structurale sau funcţionale, care în virtutea legilor care guvernează sistemele
complexe cu aotoreglaje, încep să se organizeze ierarhic dar sis a posteze în exterior, corpul să le
oglindească.

Structura generală a personalităţii rezultă din modul cum se focalizează energiile pulsionale ale
conştientului pe direcţiile fundamentale spre lumea exterioară sau spre lumea interioară resultant
tipurile de personalitate.

Astfel, temperamental omului cuprinde dinamică generate a individului, disponibil sau

energetic care se manifestă şi imprimă o notă dominantă a tuturor trăsăturilor şi comportării sale.
Dinamică persoanei, cât şi afectivitatea, în conduitele voluntare ori în procesele de cunoaştere , ea
se exprimă în mimica fetei individului, în viteză şi ritmul vorbirii în aspectele înfăţişării, fizicului,
trupului.

Deşi nu pot fi inalnite două personalităţi identice, se poate spune, că anumite caracteristici
semnificative ale proceselor psihice se regăsesc într-o structura foarte asemănătoare la un număr
mare de indivizi.

11
 Pe baza caracteristicilor pregnante morfo-fiziologice, psihologice, morale etc., commune,
indivizii umani sunt grupaţi în clase omogene care alcătuiesc tipurile de personalitate, începând cu
“părintele medicinii”, Hipocrat din Kos(460 – 375), s-au alcătuit tipologii dihotomice, trihotomice
sau cu un număr sporit de clase mutual exclusive. Există astăzi peste cincizeci de tipologii diferite,
cunoaşterea tipologiilor personalităţii serveşte atât la caracterizarea oamenilor cât şi la prognoza
modului de a reacţiona.

De asemenea , educaţia şi autoeducatia presupun stabilirea tipului de personalitate, chiar dacă cei
mai mulţi dintre noi (aproximativ 60%) aparţinem unor tipuri intermediare şi mixte.

TIPURILE TEMPERAMENTALE sanguinic, melancholic,coleric şi flegmatic – descries de

Hipocrat rezultă din predominantă uneia din umorile (hormones) organismului uman : sânge bilă
neagră, bilă galbenă, flegmă, amestecul acestor tumori (temperamental), în anumite proporţii ar
asigura starea de sănătate.

Concepţia lui Hipocrat se bazează pe sistemul filozofic al lui Emepedocle (490 – 430 i.e.n)
potrivit căruia ar fi compusă din patru elemente materiale necreate indestructibile şi imuabile : aer
(cald , umed ), pământ (rece şi uscat ), foc (cald şi uscat ), apă (rece, umed ). Teoria temeramentelor
umorale, foarte răspândită în antichitatea timpurie şi dezvoltată de Galenus (medic grec, 130 – 200
e.n ), a identificat nouă tipuri temperamentale,pe parcursul timpului au fost respinse dar s-au păstrat
cele patru.

După marele fiziolog I. P. Pavlov (1849 – 1936 ) , tipurile de activitate nervoasă superioară sunt
:

• puternic, neechilibrat, excitabil - coleric

• puternuc, echilibrat, mobil - sanguinic

• puternic, echilibrat, inert - flegmatic

• slab - melancolic

În mod obişnuit, colericii sunt caracterizaţi că irascibili, sanguinicii sunt consideraţi optimişti,
melancolicii – trişti, iar flegmaticii – apatici.

12
O DESCRIERE MAI DETALIATĂ A ACESTOR TIPURI :

a) SANGUINICUL: are un ten trandafiriu cu reflexe aurii şi calde, pielea suplă caldă şi umedă,
muşchi robuşti, figura exprimă bunăstarea şi sănătatea, ochii cu tendinţa excesului gastronomic,
transpiraţia este abundenţă. Este un temperament foarte puternic întruchipează tipul atletic, somnul
este lung liniştit, circulaţia abundenţă şi activă, mers viguros, dar greoi, gesture violente şi lipsite de
graţie, natură optimistă, expansivă, este însă iritabil şi impulsivă cu accese de furie extreme de
violnte, dar fără ranchiună, foarte supus instinctelor sale, voluptos, caută linişte personală,
memorează repede, inteligenţă vie, însă superficială, îi place umorul, bunul – simt este sceptic şi
jovial.

b) LIMFATICUL sau FLEGMATICUL : are tenul alb cu reflexe livide, ţesut muscular abundent
ascunde reliefuri rotunde, formele fetei dau o expresie blajină, suavă tinzând la obezitate, firele de
par sunt fine, cresc încet şi cad repede, genele sunt lungi, pilozitatea rară pe trunchi şi member ,
buza superioară este umflată, cea inferioară este moale şi atârnă, aripile nasului sunt groase , lobul
urechii puternic, ochii luminoşi proeminenţi, privirea dulce şi vagă, pulsul este slab şi lent, circulaţia
leneşă , character nepăsător, maleabil, visitor blajin,docil, viaţă lipsită de pasiune, afectos, se
adresează în mare parte din obişnuinţă, memorie excelenţă , imaginaţia săracă, inteligenţă lentă şi
profundă.

c) BILIOSUL sau COLERICUL : are corp sbtire, pielea gălbuie, caldă uscată, ţesutul celulat gros
este rar ceea ce accentuează proeminenţele musculare, venele sunt foarte vizibile trăsăturile sunt
dure şi pronunţate, par negru abundent , sistem pilios dezvoltat, fruntea mare, buze subţiri, un nas
ascuţit, cu nări mobile, ochii întunecaţi la culoare, suntinfundati în orbite, privirea fixă,
pătrunzătoare expresivă, arzătoare, inima este mai mică , iar venele sunt mai înguste, ceea ce
accentuează circulaţia, voinţă puternică, inflexibilă, tenace, este ambiţios, autoritar, violent,
afecţiune tenace, violente mascate de gelozie, caracter despotic, prejudecator, încăpăţânat, memoria
nu are nimic remarcabil , dar înţelegerea este promta şi strălucitoare.

Trăsăturile de personalitate

În manieră tradiţionalistă de a privi personalitatea existau două asumpţii despre trăsături: prima este
legată de prioritatea lor cauzală şi a două de poziţia lor internă. O presupunere a teoreticienilor
personalităţii a fost prioritatea cauzală a trăsăturilor, cu toate acestea există probabil o reciprocitate a
influenţei cauzale între trăsături şi comportament, direcţia dominantă a fost considerată că fiind

13
 trăsătură+comportament, după cum susţin Allport sau Brody trăsăturile de personalitate sunt
caracteristici/structuri personale latente care indică structuri de baza fiziologice sau psihologice care
influenţează nemijlocit comportamentul. Această asumpţie a fost aspru criticată, Bus şi Craik
susţinând faptul că trăsăturile sunt o descriere ale categoriei naturale a actelor (cît în Matthewes,
2005, pg. 31).

În urmă îndelungilor cercetări ale trăsăturilor cu ajutorul analizei factoriale, s-a încercat stabilirea
unui număr de trăsături primordiale care să poată fi folosite la obţinerea unei descrieri detaliate a
personalităţii cuiva. În continuare voi analiză eforturile de a descrie personalitatea în termenii
trăsăturilor primare şi secundare, cum ar fi extraversie şi nevrozism.

Capitolul 3. METODE DE REDUCERE SAU DE ELIMINARE A STRESULUI

ORGANIZATIONAL
3.1 Prevenirea stresului la locul de munca
Nu există abordări standardizate pentru dezvoltarea programelor de prevenţie a stresului. Designul
programelor şi soluţiile vor fi influenţate de numeroşi factori precum mărimea şi complexitatea
organizaţiei, resursele disponibile şi în special tipul de probleme cu care se confruntă organizaţia. De
exemplu unele companii au ca problemă principală suprasolicitarea angajatilor, iar altele un program
inflexibil sau lipsa de comunicare cu publicul.

Nu este posibilă o metodă universală de prevenţie a stresului la locul de muncă, dar este posibilă
oferirea unor linii de ghidare pentru procesul de prevenire a stresului în organizaţii. În toate situaţiile,
procesul programelor de prevenţie a stresului implică trei etape distincte: identificarea problemei,
intervenţia şi evaluarea. Pentru ca acest proces să aibă reuşită, organizaţiile trebuie să fie pregătite adecvat.
Un nivel minim de pregatire pentru programul de prevenire a stresului trebuie sa includă urmatoarele:

 Conştientizarea problemelor legate de stresul la locul de muncă (cauze, costuri, control).

 Asigurarea unui management şi suport de calitate pentru program.
 Implicarea angajaţilor în toate fazele programului.
 Stabilirea capacitatii tehnice de conducere a programului (cursuri specializate pentru membrii
organizaţiei sau folosirea consultanţilor)

14
 Aducerea împreună a angajaţilor sau a angajaţilor şi managerilor, în cadrul aceluiaşi comitet sau

“grup de rezolvare a problemelor” poate fi o abordare foarte utilă pentru dezvoltarea programelor de

prevenţie a stresului. Cercetările arată că aceste eforturi participative au fost încununate de succes în

privinţa problemelor ergonomice la locul de muncă, în parte datorită capitalizării cunoştinţelor directe

ale angajaţlor despre problemele întâlnite în munca lor (Bratu Iamandescu, Stresul Psihic).

3.2. Metode de reducere sau de eliminare a stresului la locul de muncă

Unii angajaţi consideră condiţiile stresante de muncă ca fiind un rău necesar, compania trebuie să
facă faţă presiunilor angajaţilor şi să asigure sănătatea acestora pentru a rămâne productivă şi profitabilă
în condiţiile economiei actuale. Condiţiile stresante de muncă sunt asociate cu creşterea absenteismului,
întârzierilor şi intenţiile angajaţilor de a-şi părăsi locul de muncă, toate acestea avand un efect negativ
pentru companie (Clarke, L.2002).

Studii recente “organizaţiilor sănătoase” sugerează că politicile în favoarea sănătăţii angajaţilor

conduc la beneficii pentru organizaţii. O organizaţie sănătoasă e definită ca fiind o organizaţie cu o
rată mică de îmbolnăviri, invalidităţi ale forţei de muncă şi care e competitiva. Cercetările au
identificat caracteristici organizaţionale asociate cu sănătatea, nivel minim de stres la locul de
muncă şi un nivel înalt al productivităţii. Exemple de asemenea caracteristici includ urmatoarele:
recunoasterea angajaţilor pentru performanţa lor; oportunităţi de dezvoltare a carierei; cultura
organizaţională ce valorizeaza angajatul; acţiuni manageriale ce se încadrează în valorile
organizaţiei.

15
 Concluzie

Pentru a putea desprinde concluziile corecte voi relua ipotezele de lucru astfel încât să reamintesc
care au fost obiectivele acestui studiu de caz:

1. Stresul este resimţit de fiecare persoană în mod diferit.

2. Stresul prelungit influenţează calitatea muncii.

3. Performanța profesionala lipsește sau este diminuată sub acțiunea factorilor de stres.

Pentru a lucra sistematic şi a putea evidenţia corect concluziile le voi lua pe rând:

1. Stresul este resimţit de fiecare persoană în mod diferit

În urma analizării acestor patru cazuri izolate putem desprinde ideea că stresul este resimţit de fiecare
persoană în felul ei iar fiecare va manifesta diverse simptome ca răspuns la stimulii stresori.

Pentru subiectul 1 manifestările stresului sunt în mare:

 tulburări de somn;
 probleme de digestie;
 nivelul de colesterol este ridicat.

Pentru subiectul 2 manifestările stresului sunt:

 tulburări de greutate;
 pierderea/creșterea în greutate;
 pierderea poftei de mâncare;
 tulburări de somn în special insomnie;
 depresie.

Pentru subiectul 3 manifestările stresului sunt:

 probleme legate de scăderea apetitului ;

16
  creşterea ritmului cardiac;
 oboselii accentuate ;
 nu reuşeşte să se odihnească ;
 accese de plâns ;
 probleme de vedere.

Pentru subiectul 4 manifestările stresului sunt :

 sentiment de inutilitate;
 cădere nervoasă;
 stare de nelinişte;
 insomnie;
 scădere în greutate;
 pierderii poftei de mâncare.

Având în vedere cele de mai sus se observă faptul că unele simptome se repetă cum este insomnia
dar există şi simptome care se manifestă diferit de la o persoană la alta. De exemplu doar subiectul 3 are
accese de plâns în timp ce doar subiectul 4 a suferit o cădere nervoasă.

O concluzie poate fii trasă în sensul că există unele simptome comune dar în general stresul este
resimţit diferit de fiecare persoană în funcţie de mai mulţi factori. Astfel prima ipoteză se confirmă.

2. Stresul prelungit influenţează calitatea muncii.

Stresul provoacă în organism o stare de agitaţie şi de nelinişte. Psihicul nostru este ocupat să găsească
câte o soluţie pentru fiecare problemă din mediul exterior, problemă de cele mai multe ori neaşteptată şi
de aceea suntem preocupaţi şi neglijăm faptul că sănătatea poate fii afectată în urma unei perioade
stresante. Subiectii au remarcat toţi faptul că în perioadele mai aglomerate şi mai stresante au fost afectaţi
de diverse afecţiuni medilale, imunitatea lor a scăzut şi pe lângă stres şi simptomele specifice acestuia au
fost mai vulnerabili la răceli sau diverse alergii.

Ţinând cont de aceste lucruri putem trage concluzia că stresul prelungit influenţeaă nivelul de
rezistenţă al organismului în sensul scăderii acestuia confirmându-se si cea de a doua ipoteză.
17
 3. Performanța profesionala lipsește sau este diminuată sub acțiunea factorilor de stres.

În zilele noastre, este foarte important să obțineținem cea mai mare productivitate. Companiile
trebuie sã se asigure cã fiecare angajat își desfãșoarã munca la capacitate maximã și adaugã o valoare
semnificativã organizației.

Una dintre problemele majore cu care, practic, fiecare afacere se luptã este provocarea creatã de
evaluãrile performanței angajaților.

Evaluãrile performanței angajaților au fost considerate altãdatã ca o parte necesarã a conducerii

angajaților, dar sã recunoaștem - manageri și angajați deopotrivã se tem de evaluãri.
Timpul necesar pentru a scrie, a administra, a analiza, și apoi a pregãti pachetul spre livrare este de
ajuns ca sã reduci productivitatea cuiva cu un procent foarte mare. Aceastã abordare in privința
managementului performanței angajaților pur și simplu nu este atât de eficace pe cât ar trebui sã fie.
Ţinând cont de toate aceste lucruri se poate concluziona că performanța este scăzută sub influenţa
negativă a factorilor stresori dar depinde de la o persoana la alta. Astfel ipoteza conform căreia
performanța este afectata sub acţiunea factorilor de stres se confirmă însă nu în totalitate ci doar parţial
întrucât aceia care sunt puternici şi depăşesc diverse obstacole vor depășii usor aceste obstacole.

18
 Bibliografie
Druţă F. (1999) - Motivaţia economică, Editura Economică, Bucureşti.

Robbins S.P. (1998) - Organizational Behavior. Concepts, Controversies, Applications, Prentice-

Hall, New Jersey.

-Bratu Iamandescu I., Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică, Editura
InfoMedica;
 Chelcea S. , Iluţ P. (2003), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti;
 Clarke, L. (2002) Managementul schimbării, Bucureşti, Ed. Teora;
 Craiovan M. P. (2008), Psihologia muncii şi a resurselor umane, Editura Renaissance,
Bucureşti;
 Cristea D. (2007), Tratat de Psihologie Sociala, Editura ProTransilvania, Bucureşti;
 Golu M. (2005), Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti;
 Mielu, Z., (2004), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti;
 Popescu-Neveanu, P., (1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti;
 Selye, H. (1974) Ştiinţa şi viaţa, Bucureşti, Editura Politica;
 Stora J. B. , (1999), Stresul, Editura Meridiane;
 Zamfirescu V. D. (2007), Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, editura
Trei, Bucureşti.

19