Regenerarea naturii vesteşte învierea noastră

http://ziarullumina.ro/regenerarea-naturii-vesteste-invierea-noastra-
58741.html
Diac. Adrian Sorin Mihalache, 26 Aprilie 2008

Viaţa pe care o trăim astăzi ne slăbeşte, foarte adesea, puterea

credinţei. În multe privinţe, societatea în care suntem angajaţi ne
ancorează în viaţa concretă. Avem obligaţii, dorinţe şi indefinit de multe
experienţe ale unei realităţi în care minunile nici nu se văd, nici nu se
pot fotografia. Nu avem nici un fel de dovezi concrete despre ele, în
ziare sau la televizor. Ceea ce trăim însă, viaţa concretă cu măruntele ei
fapte, ne este mai mult decât familiară. Pe baza acestei experienţe de
viaţă ne construim un sistem de valori, în care adevărat este, de multe
ori, ceea ce am putut verifica.
La polul opus, adevărurile de credinţă depăşesc raţiunea şi puterea de
înţelegere. Învierea lui Hristos este, de departe, evenimentul cel mai mare din
istoria omenirii. Nimic mai măreţ, niciunde în Creaţie, nu s-a petrecut de la
facerea ei, şi în întreaga ei istorie. Şi nimeni înaintea lui Hristos, şi nimeni
după El până acum nu a înviat din morţi, şi nici până la sfârţitul lumii nu va
învia din morţi cu aceeaşi Înviere. Între adevărurile de credinţă acesta este
cel mai mare, şi temelia credinţei creştine! Hristos a Înviat din morţi, iar
Învierea Lui este începutul învierii noastre. După credinţa creştină, nici un alt
eveniment, din întreaga istorie a omunirii, din toate culturile şi de pretutindeni,
nu a marcat mai profund locul omului în Univers, drumul său prin viaţă şi
parcursul umanităţii prin istorie. Însă în cadrele vieţii cotidiene, acest fapt este
unul foarte dificil de acceptat.
Fapte extraordionare, care nu seamănă deloc cu procesele naturii
Punând în faţă cele două: viaţa cotidiană şi adevărul Învierii lui Hristos,
devine evident acest contrast. Gândind la faptul Învierii lui Hristos şi privind în
noi înşine, pare că nimic din mintea sau din sufletul nostru, nimic din raţiunea
noastră sau din datele experienţei cotidiene nu pare să valideze, în vreun fel,
acest fapt. Nimic nu poate fi, chiar şi în parte, asemănător Învierii Lui, nimic
din ceea ce suntem şi nimic din ceea ce ştim nu poate veni în sprijinul
adevărului Învierii Lui sau al învierii noastre. Pare că omul nu are, în viaţa de
toate zilele, nici un prilej care să-l pregătească pentru a putea primi cu toată
credinţa minuni atât de mari, precum cea a Învierii lui Hristos. În aceste
condiţii, mulţi dintre noi rămân adesea sceptici cu privire la adevărurile de
credinţă, şi mai ales la cel privitor la Învierea Lui. Pentru că nu le-am verificat
în nici un fel şi pentru că ele nu se leagă cu niciuna din experienţele noastre
concrete de viaţă, adevărurile de credinţă sunt respinse. Ele sunt tratate
astfel pentru că reprezintă fapte extraordinare, care nu seamănă deloc cu
procesele cunoscute ale naturii sau cu mecansimele ei ce ne sunt deja
familiare.
Minunea Învierii şi experienţa mundană
Cum poate fi crezută Învierea lui Hristos, în condiţiile în care pare că nimic
din ceea ce avem la îndemâna experienţei directe nu ne poate fi de folos?
Dacă minunile, cel mai adesea, nu se văd cu ochii fizici, nu se pot verifica în
vreun fel, cum să ne pregătim pentru a veni în întâmpinarea evenimentului
Învierii, ca să-l credem cu toată inima şi să-l putem asuma? Ce fapte şi care
întâmplări din viaţa noastră ar putea fi luate ca reper, pentru ca în temeiul
acelora, să credem cu toată fiinţa noastră că Învierea Lui este adevărată, şi
că este începătura învierii noastre?
În faţa faptului Învierii, ca şi a celorlalte adevăruri de credinţă, cei credincioşi
se cutremură, dar sunt plini de bucurie. Se cutremură pentru că toate
depăşesc experienţa şi înţelegerea. Se bucură pentru că, odată cu acestea,
se descoperă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi, în particular, faptul că toţi
vor învia. În faţa acestei minuni, omul se smereşte, raţiunea lui se coboară,
căci nu poate pătrunde şi înţelege tainele lui Dumnzeu. Altfel, adevărurile de
credinţă sunt foarte greu de acceptat.
Confruntat cu minunile lui Hristos, omul necredincios opune rezistenţă.
Aceasta pentru că experienţa zilnică creează adesea impresia că totul este
prea bine cunoscut, că lumea nu mai are nimic spectaculos în ea. Experienţa
(indefinit repetată a) lumii înconjurătoare se face şi criteriu de verificare
pentru credinţele lui, încât ajunge în situaţia de a crede numai ceea ce a fost
experimentat într-un fel sau altul. În multe situaţii, omul nu mai crede în
minuni, pentru că raţiunea lui operează doar cu anumite explicaţii. Hrănită în
mod exclusiv cu datele concrete ale vieţii cotidiene, ea se adaptează lor.
Sfinţii Părinţi au spus aceasta: Mintea primeşte forma celor gândite, încât
obişnuită într-un fel, ea nu mai primeşte cele diferite cu uşurinţă. Spre
exemplu, trăind o viaţă biologică, cuceriţi doar de experienţele vieţii concrete,
suntem mărginiţi tot mai des de prejudecăţile şi aşteptările ce se nasc din ea.
Încât şi nevoile şi idealurile pot ajunge să ţină tot de viaţa biologică. La fel se
întâmplă şi în situaţia mai cuprinzătoare a necredinţei. Parcurse doar cu
raţiunea crescută în şcoala ştiinţei sau a experienţei mundane, adevărurile de
credinţă par a fi rupte de ea şi mai degrabă imposibil de acceptat. Uneori,
încercând să închidă adevărurile de credinţă în limitele raţiunii, omul fără
experienţă religioasă traduce minunile într-un limbaj cvasi, semi sau pseudo
ştiinţific - întreprinderi în mod egal eronate. Nici una dintre acestea însă nu
mai văd în adevărul de credinţă şi în minuni, lucrarea lui Dumnezeu în istorie
şi mai presus de legile naturii. În adevăr însă, singură, şi plecând doar de la
datele culese din cunoaşterea lumii, raţiunea omului necredincios nu va găsi
nimic vrednic pe care să sprijine o explicaţie pentru faptul Învierii lui Hristos
sau pentru celelalte adevăruri de credinţă.
Învierea lui Hristos - eveniment unic în istoria umanităţii
Învierea lui Hristos este un fapt care depăşeşte legile naturii, iese din logica
viului, din logica experienţei directe, din cea a raţiunii noastre şi din cea a
istoriei. Ea este este un fapt istoric unic, şi pentru aceasta, foarte greu de
acceptat în cadrele strâmte ale raţiunii. Nimeni înafara lui Hristos nu a mai
înviat din morţi. Părintele Stăniloae scrie că învierea lui Hristos este un act
unic şi creator, depăşind existenţa pământească. Ea nu poate fi înţeleasă cu
metodele cu care se cunosc fenomenele istorice.I Nimeni nu va învia precum
Hristos, nici până la sfârşitul veacurilor. Abordat prin procedeele comune de
judecată şi evaluare ştiinţifică, credinţa în adevărul acestui eveniment al
Învierii lui Hristos ar fi imposibilă. Cum putem atunci crede că El a înviat, dacă
prin explicaţii de ordin raţional nu ne putem apropia de taina aceasta?
Lecţia primăverii
Sfinţii Părinţi ne arată că şi lumea în care trăim şi experienţa noastră nu sunt
lipsite de înţelesuri care să trimită cu gândul la moartea şi învierea lui Hristos
ca început al învierii noastre. Sfinţii ne desluşesc în Creaţie şi în Scriptură
fapte care preînchipuie întreaga lucrare restauratoare a lui Hristos arătată în
Cruce, Moarte şi Înviere.
Spre exemplu, în natură viaţa revine mereu, primăvara, după anotimpul
îngheţului. Teologic aceasta simbolizează că viaţa este chemată la mai mult
decât o simplă existenţă efemeră. Primăvara toate sunt pline de viaţă.
Copacii, care într-un fel mor în fiecare an, se trezesc la o nouă viaţă. Şi de
fiecare dată, ei renasc din această moarte succesivă, tot mai bogaţi în floare
şi în rod. Aşadar, moartea lor, repetată an de an, se face prilej pentru
creşterea lor. Această regenerare a naturii poate să se constituie într-o şcoală
a propriei noastre curăţiri şi înnoiri. Şi omul poate „muri“ păcatului şi se poate
naşte din nou, mai curat şi întărit în credinţă şi fapte bune. Lumina şi căldura
Soarelui intensifică viaţa naturii. Tot aşa, în Lumina lui Hristos - Soarele
Dreptăţii şi prin căldura duhului primite la Botez, noi ne naştem spre viaţa
duhovnicească. Ceea ce fac vietăţile, ceea ce face natura întreagă prin
regenrarea puterilor biologice ale organismelor vii, suntem chemaţi să facem
noi în duh, prin lucrarea curăţitoare a harului. Ceea ce fac plantele prin
mecanismele lor biologice, trebuie să facem noi în întreaga viaţă trupească şi
sufletească. Însă înflorind în fiecare an, tot mai mult, plantele şi viaţa revin la
aceiaşi viaţă, biologică. Omul însă, prin viaţa duhovnicească, creşte spre o
viaţă nouă, în comuniunea cu Dumnezeu.
Învierea lui Hristos nu este reanimare
Dar pentru că bobul de grâu, ca orice altă sămânţă pusă în pământ, moare ca
să dea naştere altora, moartea lui se face temeiul vieţii celorlalte. Sfinţii
Părinţi au văzut în aceasta moartea lui Hristos - Logosul prin care s-au făcut
toate, şi care stă ascuns în toate. Căci moartea şi Învierea Lui sunt începutul
Învierii noastre. „Ce scuză vor avea deci cei ce nu cred în înviere, pentru că
noi o putem vedea în toate zilele şi o putem admira în seminţe, în plante şi
chiar în răspândirea neamului nostru? Trebuie ca mai întâi sămânţa să se
strice şi să putrezească în pământ, pentru ca apoi să se ridice şi să aducă
roadă.“II „Iată că firul (bobul de grâu - n.n.) aruncat în sânul pământului
putrezeşte, însă înviază. Acum tu priveşte minuni contrare şi una pe alta
biruind: minunat lucru este de a nu putrezi bobul de grâu, însă mai minunat
încă este de a putrezi, şi din putred să învieze. Unde sunt acum cei ce
bârfesc, necrezând în înviere...?“III Însă în fertilitatea naturii, în naşterea unei
plante din moartea unui bob, e şi o şcoală pentru cultivarea virtuţilor noastre.
„Deci, după cum atunci când vezi bobul putrezit şi descompus, nu te îndoieşti
de învierea bobului, dimpotrivă tocmai asta-ţi dă cea mai strălucită dovadă că
va învia - căci dacă n-ar putrezi şi nu s-ar strica, nici n-ar învia -, tot aşa
gândeşte şi despre trupul tău. Când vezi, dar, stricăciunea, atunci, mai cu
seamă, filosofează despre înviere.“IV
Dar moartea bobului de grâu pentru naşterea spicului de boabe poate fi şi un
îndemn pe care legea sădită în cele sensibile o face pentru noi spre fapta
bună, căci fapta bună îndreptată către semeni rodeşte în ei şi în noi mai mult
decât dacă am fi păstrat-o pentru sine. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos
nu este desprinsă cu totul de istorie. Hristos înviat a apărut unor persoane
istorice, s-a arătat Apostolilor şi celor dimpreună cu dânşii, iar prin aceasta s-
a putut verifica, dacă nu modul în care a fost posibilă Învierea, atunci faptul
Învierii Lui ca fapt istoric.V Pentru că ei l-au văzut pe El înviat, suntem şi noi
încredinţaţi de această Înviere.
Nimic din cele pe care le avem la îndemână nu sunt aşadar lipsite de un
înţeles duhovnicesc sau spiritual, câtă vreme lumea întreagă este făcută de
Dumnezeu pentru creşterea noastră spre El. Şi viaţa, şi experienţa noastră în
lume, şi istoria întreagă ne conduc spre adevărul jertfei, morţii şi Învierii Lui.
Pe de altă parte însă, Crucea, moartea şi învierea lui Hristos depăşesc tot
ceea ce se regăseşte în natură sau în istorie, ca fapt, fenomen sau proces.
Învierea Lui nu este reanimare, nu este regenerarea unei vieţi biologice, ci
intrarea într-o nouă viaţă, fără stricăciune, o viaţă în care materia trupului este
transfigurată, fără să mai păstreze nimic în comun cu stricăciunea.
Năzuinţa omenirii spre infinit
În general, însă, toate mişcările naturii sunt un semn că lumea este făcută în
mişcare către Dumnezeu. În toate se vede că destinaţia acestora este să se
odihnească în Domnul. Părintele Stăniloae arată că „dacă nu s-ar fi urmărit
un bine prin crearea lumii şi nu s-ar urmări un bine prin mişcarea sădită în ea,
crearea şi mişcarea ei ar fi fără sens. Numai un scop bun imprimă creării şi
mişcării lumii un sens. O lume făcută pentru a se mişca pur şi simplu spre
oriunde şi fără sfârşit este o lume fără sens, fără raţiune.“ Cu alte cuvinte,
teologia vede în întreaga mişcare a puterilor naturii, a vieţii şi a omului, un
rost. Ea nu consideră această mişcare ca fiind o consecinţă a căderii, ci
dimpotrivă, semnul că persoana umană şi creaţia sunt chemate la o mişcare
către Dumnezeu. Aşadar, toată mişcarea sufletului spre cunoaşterea celor
sensibile sau inteligibile, întreaga mişcare a omului prin viaţă şi a umanităţii
prin istorie dezvăluie, până la urmă, că oamenii au năzuinţe care îi împing
dincolo de solitudinea unui individ - pentru că suntem persoane, şi dincolo de
marginile lumii sensibile, pentru că suntem şi suflet inteligibil, nu doar trup
material.
Strădaniile de progres ale umanităţii în istorie, toată cercetarea
ştiinţifică a Universului, eforturile filosofice de înţelegere a lumii sau
exerciţiul artistic arată năzuinţa noastră spre ceva care ne depăşeşte şi
care este mai presus şi de lumea aceasta. Ceva ce întrezărim în noi ca
nevoie, dar care nu ne aparţine încă. În interpretarea părinţilor spiritualităţii
răsăritene, chiar şi creşterea noastră biologică de la copil la adult sugerează
faptul că există o creştere spirituală, spre o viaţă duhovnicească. Şi în istorie,
există în toate culturile o năzuinţă spre ceva din lumea aceasta sau de
dincolo de ea. Căutarea, indiferent de formele ei, rămâne constitutivă omului
şi umanităţii întregi. De ce? Iată răsunsul creştin: „Neliniştit este sufletul meu
până ce se va odihni întru Tine, Doamne“.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că mintea omului nu se odihneşte niciodată.
Firea ei o face să se lipească de tot ceea ce îi procură simţirea şi să
cerceteze mereu. Odihna ei nu este nici înafara ei, ne spune Sf. Maxim
Mărturisitorul, nici în sine, ci în Domnul. Nu ne mulţumeşte cu adevărat nimic
din ceea ce ne poate da lumea, pentru că suntem făcuţi după chipul Celui
desăvârşit, suntem fiinţe destinate să trăim în comuniune de iubire cu El.
„Lumea şi omul se mişcă pentru că tind spre o ţintă desăvârşită pe care nu o
au în ei. Iar câtă vreme se mai mişcă, înseamnă că n-au ajuns la ţinta
desăvârşită spre care tind.“VI
Omul şi creaţia sunt destinaţi transfigurării
Învierea lui Hristos ne dezvăluie, deci, că lumea în care ne mişcăm, şi pe
care o transformăm mereu, combinând puterile ei şi dându-i diferite
întrebuinţări, nu este doar capabilă de aceste transformări. Din perspectivă
teologică, proprietăţile extraordinare ale materiei, care ne permit nouă
combinarea şi prelucrarea ei, sunt tot atâtea semne ale faptului că ea poate
primi şi transfigurarea din temelii, ca lucrare a harului lui Dumnezeu de
această dată. Este ceea ce s-a petrecut cu materia în trupul lui Hristos cel
înviat. Or credinţa în Hristos şi viaţa creştină face ca harul lui Dumnezeu să
sfinţească întreaga creaţie, prin trupul celui curăţit şi sfinţit de har.
Cu toate dimensiunile lui, Universul nu ne poate împlini năzuinţele. Viaţa
biologică, cu toată capacitatea ei de regenerare, revine tot la viaţa biologică.
Chiar dacă vietăţile au mecanisme regeneratorii, ele nu pot trece dincolo de
cadrul strâmt al acestei lumi. Puterile sădite în natură nu pot învinge moartea.
Nici materia, nici puterile ei nu pot dăinui la infinit. Iar omul vrea să trăiască
veşnic. Vrea să trăiască o viaţă fără durere şi suferinţă, fără păcat, într-o
deplină comuniune de iubire cu semenii. Însă aceasta nu este posibil în
cadrele acestei lumi. Datele ştiinţelor nu pot hrăni pe deplin sufletul omului,
nu-i pot oferi un sens pentru viaţă şi nici vreun răspuns cu privire la moarte.
Pe de altă parte, istoria a dovedit că omul nu poate birui propriul rău, câtă
vreme rămâne în limitele ei.
Toate strădaniile omului sunt văzute în teologia creştină ca fiind deodată
semnul faptului că într-un fel omul vrea să depăşească lumea şi propria
condiţie, dar şi că nu poate face asta singur. Lumea poate fi scară în acest
demers, însă nici treptele ei, nici urcuşul prin ea nu sunt fără de sfârşit.
Teologic, toate acestea dezvăluie că lumea în care trăim şi în care ne
construim prea adesea toate credinţele, fără lucrarea sfinţitoare a harului lui
Dumnezeu, nu poate împlini năzuinţele. Învierea lui Hristos, temelia credinţei
creştine, este singura care ne traversează dincolo. „Singură, Învierea ne
deschide perspectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, şi
deschide un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre...“VII
Datele ştiinţei şi înţelesurile duhovniceşti
Toate acestea, însă, nu sunt date ale ştiinţelor, ci înţelesuri duhovniceşti care
se pot desprinde de pe urma lor. Însă ele nu sunt preeminente, nu se impun
cunoaşterii celor ce le descoperă, pentru ca libertatea acelora să fie deplină.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vede însă în tot ceea ce este creat de
Dumnezeu o şcoală destinată să ne ridice pe noi, prin cugetarea la cele
văzute, la ceea ce este nevăzut, însă felul în care folosim lumea, drept scară
spre cer sau doar ca spaţiu în care să ne autoexilăm, ţine de libertatea
fiecăruia. „Dacă cineva vrea să vadă în chip just creaţiunea (căci omul are
putere naturală să vadă bine şi să deosebească binele de rău), va fi călăuzit
spre pomul vieţii, care este Dumnezeu, Făcătorul a tot pomul, în care sunt
ascunse comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. Iar dacă, întrebuinţând greşit
puterea naturală (abuzând de ea), va vrea să vadă creaţiunea în chip rău, se
va depărta de viaţă şi va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea
binelui de rău, supunând simţirii şi socotinţei neraţionale mintea şi raţiunea.
Deci unul ca acela va socoti plăcerea ca bine, pentru că ajută la conservarea
trupului, iar durerea şi ostenelile trupului ca rău, pentru că nu ajută la acea
conservare; şi va socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-şi din ea
prilejurile plăcerii trupeşti“.VIII
I Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 107
II Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia LXVI, 3, p.
340
III Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni,
Omilia V, p. 64
IV Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre învierea morţilor, VII, în vol. Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 131-132
V Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. II., p.
108
VI Ibidem
VII Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. II., p.
121
VIII Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, rp.25, sc.5, în
Filocalia, vol. III, p.101