PARADIGME EXPLICATIVE ÎN EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

Introspecţionismul şi metoda introspectivă

Introspecţionismul = a privi în interior, deci vederea sau privirea orientată spre interior spre propriile
stări subiective. (Extrospecţie = orientare spre ext, lumea externă). Introspecţia este înţeleasă ca:
1) vedere sau privire orientată spre interior, spre propriile stări şi desfăşurări subiective,
autoobservare sau autostudiere, autoanaliză;
2) metodă de cercetare psihologică ce constă în examinarea propriilor procese şi fen psihice;
2) drept curent în psihologie
Locke apreciază că omul are două izvoare.de cunoaştere: cunoaşterea prin senzaţii – simţul extern;
cunoaşterea prin simţul intern care este percepţia operaţiilor propriei noastre minţi, rezultatul reflectării
sufletului asupra ideilor pe care el le-a primit.
Auto-observaţia este o observaţie aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai
cunoaşterea reprezentărilor gândurilor, sentimentelor proprii (introspecţia), ci și cunoaşterea din activitatea
proprie, din relaţiile cu semenii, din încercările vieţii. Introspecţia este numai o latură a autoobservaţiei.

Psihologia gestaltistă- susţine ideea că fenomenele, procesele psihice sunt structuri, configuraţii ireductibile
la o simplă asociaţie a elementelor componente. Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv.
Ei apreciau concepţia lui Wundt ca o construcţie, teorie (cărămidă- mortar) în care elementele, senzaţiile
(cărămizile) erau ţinute la un loc de procesul de asociaţie având rol de mortar.
Postulatele teoriei percepţiei formulate de M. Wertheimer sunt:
a) percepţia este structurată încă de la început.
a) întregul este perceput înaintea părţilor, ierarhia fiind ascendentă, iar nu descendentă.
b) nu există distincţii între percepţii şi senzaţii.
d) organizarea stimulilor în ansamblul percepţiilor nu se face prin hazard.
De reţinut: noţiunea de formă bună prezintă faptul că o percepţie tinde să capete cea mai bună
formă posibilă, una care este mai stabilă. Forma bună se caracterizează prin regularitatea
elementelor, a conturului său, a simetriei (ex. cercul este forma cea mai bună).

Structuralismul - încerca să definească alcătuirea experienţei conştiente descoperind-o în senzaţii

obiective precum văzul, gustul, auzul, sentimente subiective precum răspunsurile emoţionale, voinţa și
imagini mentale. Structuraliştii au crezut și au încercat să dovedească că mintea funcţionează prin
combinarea creativă ale elementelor experienţei.

1
Psihanaliza - trei accepţiuni pentru termenul de psihanaliză: a. procedeu de investigare a proc psihice.
b.metodă de psihoterapie a nevrozelor. c. teorie despre psihicul uman normal și patologic.
Psihanaliza – reprezintă teoria și concepţia psihologică a lui S. Freud –denumită și freudism. Ea este
curent psihologic, metodă de tratament şi ştiinţă a inconştientului. Ea şi-a propus să dezvăluie rolul
diverselor niveluri ale psihicului şi dinamica raportului dintre conştient, inconştient și preconştient.
Din perspectivă psihanalitică, aparatul psihic se compune din trei instanţe:
1. Sinele (ID) cuprinde totalitatea impulsurilor primare supuse principiului plăcerii, acesta conţine tot ce
este ereditar, dat la naştere, instinctele.
2. Eul are fct să rezolve conflictele între impulsuri şi realitatea exterioară sau între Sine și Supraeu.
Ego (conştiinţa individuală) a cărei principală trăsătură este raţionalitatea și care mediază raporturile
psihicului cu realitatea externă;
3. Supraeul – este conştiinţa morală (eul moral). Superego (conştiinţa socială) al cărei conţinut îl
reprezintă norma morală și idealul moral
Concepte ale psihanalizei sunt:
1. Determinismul psihic ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ce se întâmplă în psihicul
uman are o cauză care poate fi descoperită.
2. Structura internă presupune că psihicul este structurat pe 3 nivele denumite: Id, ego, supraego
3. Energia mentală presupune că psihicul ca mecanism necesită un anume tip de energie pentru a
funcţiona. Acest tip de energie este numit de Freud energie psihică sau libido şi principala ei
sursă este Id-ul deoarece majoritatea vieţii noastre psihice este inconştientă.
4. Conflictul psihic – cele 3 niveluri ale psihicului se află într-un permanent conflict. Cel mai
puternic este Id-ul, iar principalul lui inamic este Supraego-ul care, pe baza normei morale de
origine socială, interzice multe din dorinţele inconştientului declanşând conflictul. Ego-ul încearcă
medierea acestuia, reuşita lui e compromisul, prin el viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa
normalităţii. Ego-ul poate rata și rezultatul este boala psihică şi o victorie în favoarea inconştientului.

Behaviorismul sau psihologia comportamentului

Obiectivul psihologiei era să descopere factorii determinanţi ai comportamentului: Ce stimuli
produc respectivele răspunsuri observabile? Cum se modifică relaţiile între stimuli şi răspunsuri, odată
cu experienţa? Behavioriştii au studiat comportamentul animalelor, al nou născuţilor și al copiilor mici.
Pornind de la observaţiile făcute la noul-născut, Watson a crezut că poate afirma că la începutul vieţii
există trei emoţii fundamentale: frica, furia și dragostea. Acestea s-ar regăsi, extrem de diversificate, ca
efect al condiţionării, la omul adult. Psihologia tb să se definească drept ştiinţa comportamentului. Ea
trebuia să-şi limiteze studiul la observarea organismului într-o situaţie dată. S-a demonstrat că animalele
de laborator pot avea comportamente variate simple şi complexe din cauza întăririi. „Totul este
învăţare, chiar și expresia emoţiilor comportamentale putând fi modificate prin educaţie. ”
2
Psihologia umanistă
Accentul principal în orice teorie a personalităţii este conceptul „Eului” unde Eul (Self) se referă
la experienţa internă individuală proprie și evaluările subiective. Teme de bază.
1) Psihologii umaniști resping teoria care susţine că trăsăturile sau motivaţiile inconştiente și
conflictele sunt foarte importante în dezv personalităţii argumentând că fiinţele umane sunt
înzestrate cu liberă voinţă și liberă alegere, cu capacitatea de a decide şi alege liber;
2) Sunt în dezacord cu ideea că forţele mediului sunt determinanţi majori ai personalităţii. Mai
mult indivizii sunt văzuţi ca fiinţe umane capabile de experienţă unică bazate pe propriul pdv asupra
lumii şi eului;
3) Oamenii au impulsuri poz de a creşte și a-şi realiza potenţialul lor propriu până la împlinire deplină
4) Pentru a înţelege personalitatea cuiva trebuie să ştim cum percepe el lumea.
5) Conceptul de autoactualizare (actualizarea sinelui) este de bază în înţelegerea umanistă a
personalităţii și pleacă de la ideea că fiecare persoană are un potențial care trebuie dezvoltat
Psihologii umanişti prezintă o imagine optimistă a naturii umane descriind oamenii drept
fiinţe creative, active, orientate spre autoactualizare, creştere şi dezvoltare.

Psihologia cognitivă - care pune accent tocmai pe procesarea cognitivă a informaţiilor.

Ideea teoretică fundamentală a psihologiei cognitive vizează considerarea subiectului uman, în special
a sistemului său cognitiv ca un sistem de procesare a informaţiei:
- Informaţia rezultă din prelucrarea semnelor sau a configuraţiilor care engramează sau conţin
informaţia;
- Un sistem de prelucrare a informaţiei este un sistem de operare cu simboluri şi structuri de simboluri;
- Viziunea informaţională asupra sistemului cognitiv a evidențiat următoarele:
a) toate procesele psihice sunt alcătuite prin construcţia dintr-o multitudine de procese prelucrări
informaţionale numite componente;
b) procesele cognitive sunt organizate ierarhic, formând ierarhii funcţionale – prelucrarea
informaţiilor se face de la simplu la complex;
c) procesele cognitive se desfăşoară serial, au o ordonare exclusivă serială.

3
 PROCESELE PSIHICE SENZORIALE: SENZTII, PERCEPTII, REPREZENTARI

I. SENZAŢIILE - sunt procesele psihice elementare, prin care se semnalizează, separat, în forma imaginilor
simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor și fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a stimulilor
asupra organelor de simţ (analizatori).”
Numeroase experimente ce relevă influenţa izolării senzoriale (lipsa totală sau parţială a excitaţiilor)
asupra psihicului şi organismului uman, ne demonstrează că după mai puţin de 24 ore de izolare senzorială
totală se observă dereglări ale conştiinţei, apar halucinaţii, idei fixe.
Senzaţiile sunt elementele fundamentale ale oricărui proces de cunoaştere şi se efectuează prin
intermediul organelor de simţ. Senzaţiile reflectă doar însuşiri separate, dar omul trăieşte într-o lume a
obiectelor şi de aceea, la necesitate, le integrează în procese perceptive. S sunt imagini primare, întrucât ele
reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor și nu apar decât în aceste cond.
Senzaţiile au o serie de proprietăţi:
1. Intensitatea senzaţiilor: „Un stimul, chiar dacă nu dispune de o intensitate necesară producerii senzaţiei,
poate totuşi produce senzaţia prin aplicarea repetată.”
2. Calitatea senzaţiilor: care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative, olfactive etc., are
mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în ghidarea
comportamentului. Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui animal influenţează reacţiile
noastre de căutare sau de evitare a alimentelor, prietenilor, animalelor.
3. Durata senzaţiilor: senzaţia persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. intensitatea experienţei
senzoriale poate scădea nu doar în urma reducerii intensităţii stimulului, ci și datorită intrării în funcţiune a
fenomenului de adaptare, de obişnuire cu stimulul.
4. Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau
neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Stimulii, care se asociază cu
senzaţii plăcute, vor fi căutaţi, apropiaţi, recepţionaţi, preferenţial, cei ce generează experienţe senzoriale
neplăcute vor fi evitaţi sau respinşi.

II. PERCEPŢIILE - sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând totalitatea
informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora
asupra analizatorilor. Percepţia este un proces psihic cognitiv (de cunoaştere), care constă în reflectarea
obiectelor şi fenomenelor în integritatea calităţilor lor în momentul acţiunii asupra organelor de simţ.
Percepţia este considerată a fi o imagine primară, pentru că apare numai în relaţia directă cu obiectul.
Dacă relaţia este optimă, percepţia este clară și precisă, dacă legătura este tulburată de distanţa prea mare, de
intensitatea slabă a stimulărilor, percepţia este neclară şi imprecisă. Durata percepţiei corespunde duratei
acţiunii stimulului, a prezenţei acestuia. Dacă se prelungeşte după dispariţia obiectului, înseamnă ieşirea din
normalitatea vieţii psihice.
4
 Imaginea perceptivă este bogată în conţinuturi. Ea cuprinde atât însuşirile semnificative, cât și cele
mai puţin importante. Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a elementelor, care îl
înconjoară și cu care se află într-un anumit spaţiu şi timp. Rezultatul activităţii perceptive este imaginea ob
sau fenomenului, ca un produs psihic, care apare în urma transformării ob material într-o imagine psihică.

Clasificarea percepţiilor.
1) Percepţia timpului poate fi obiectivă sau subiectivă și are la bază o serie de etaloane stabilite de către
oameni: secol, an, luna, zi, ora, minut... În percepţia timpului, omul foloseşte 3 sisteme de referinţă:
a) sistemul fizic, reprezentat de repetarea fenomenelor naturale (zi, noapte, anotimp);
b) sistemul biologic, ce constă din ritmicitatea funcţiilor organismului (starea de veghe şi somn);
c) sistemul socio-cultural (activitatea umană amplasată în istorie).
De obicei, timpul in care desfăşuram o activitate interesantă și profund motivată pare mai scurt decât
timpul petrecut în inactivitate. În condiţiile deprivării senzoriale timpul se scurge mult mai lent.
2) Percepţia spaţiului include următoarele proprietăţi: forma, mărimea, distanţa, direcţia, relieful.
3) Percepţia mişcării se referă la obiectele în mişcare și nu la mişcarea în sine. Un ob, care se mişcă, îşi
schimbă poziţia faţă de altele, care rămân fixe şi devin repere și jalonează traiectoria sa de mişcare.
Mecanismele percepţiei mişcării sunt foarte complexe: are loc o îmbinare a informaţiilor spaţiale și
temporale. Participă, într-un sistem, diferiţi analizatori: vizual, kinestezic, auditiv, vestibular, cutanat etc.

Formele percepţiilor
Percepţia spaţiului presupune reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale lucrurilor
(mărimea și forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele (dispunerea lor unele faţă de altele şi faţă de subiectul care
percepe, atât în plan, cât şi în adâncime), a mişcării lor (viteza de deplasarea unora faţă de altele şi faţă de
subiect). Percepţia spaţiului este o condiţie necesară a orientării practice a omului în lumea înconjurătoare.
Corpul reprezintă un reper la care se raportează omul în perceperea dimensiunilor spaţiale ale
realităţii. La baza diferitelor forme de percepţii spaţiale se află funcţionarea unor sisteme complexe de
analizatori: vizual, kinestezic, cutanat, auditiv, vestibular, olfactiv etc., ponderea fiecaruia variind de la o
situaţie la alta; cea mai mare cantitate de informaţie despre spaţiu omul o primeşte pe cale vizuală.
Percepţia formei ob este realizată de obicei cu ajutorul analizatorilor: vizual, tactil şi kinestezic.
La percepţia mărimii obiectelor participă analizatorii: vizual și tactil-kinestezic.

Iluziile - fenomenului “deja vu”, când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul
respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea,
este menţionată “iluzia înţelegerii bruşte” (directe, prin “intuiţie”) în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala
însuşire a iluziilor rezidă în caracterul lor “convingător” pentru subiect.
Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate și încă insuficient studiate.
5
III. REPREZENTAREA - este o imagine schematică, o reconstrucţie a obiectului perceput anterior, dar
care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.
Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea cuprinde
însuşiri intuitive, figurative, dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un proces psihic mai complex,
în desfăşurarea căruia se implică și operaţiile intelectuale.
În principiu imaginea reprezentării este secundară în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza
percepţiei. Dar dpdv al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă. Bogăţia experienţei
perceptive e numai o cond pt dezvoltarea reprezentărilor. Procesul reprezentării este puternic influenţat de
acţ practice ale subiectului cu ob, în cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri și estomparea altora.
Reprezentarea apare cu precădere în două situaţii: atunci când un obiect sau un ansamblu de obiecte
se găsesc reexprimate sub forma unui nou obiect sau a unui nou ansamblu de obiecte și atunci când este
realizată o corespondenţă între obiectul de la care s-a pornit şi imaginea rezultată, aceasta din urmă
conservând în ea anumite relaţii existente în obiectul iniţial. De aici derivă cel puţin două concluzii:
1. R nu e o simplă reproducere a ob, ea angajează o anumită transformare a ob, de la care s-a pornit.
2. Transformarea obiectului nu este radicală, în reprezentare perseverând structura de informaţii de bază
aparținând obiectului reprezentat. Dacă transformarea ar fi radicală, atunci ar fi vorba nu de reprezentarea
obiectului, ci de imaginarea sau crearea lui.
În concluzie R implică interiorizarea experienţei perceptive la un nivel sup, chiar abstract.

Mecanismele psihologice ale reprezentării - prin intermediul cărora se produc reprezentările sunt:
1. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri pasive ale
acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sistematizări, al unor combinări şi chiar recombinări ale însuşirilor
senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea unor însuşiri, estomparea şi eliminarea altora.
2. Un alt mecanism- selecţia însuşirilor obiectelor reflectă semnificaţia acordată de subiect însuşirilor
respective sau semnificaţia obiectivă, pe care ele o au în raport cu practica socială.
3. Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El asigură
structurarea internă a elem reprezentării; organizează R în sisteme, le fixează în conştiinţa individului,
contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca R să fie purtătoarea unui sens.
4. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile
lui şi, ca urmare, posibilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intens creşte.
5. Mecanismele reprezentărilor se diferenţiază între ele în funcţie de sursa lor generatoare. Unele imagini din
reprezentări sunt generate de realitate, altele de memoria de lungă durată, unde au fost stocate.
R joacă un rol important în cunoaştere. Ele constituie pct de plecare, pct de sprijin, material concret
pt majoritatea mecanismelor psihice. R îi dau omului posibilitatea să-şi construiască propriul său mediu int,
pornind de la care el îşi poate elabora acţiunile asupra mediului exterior. R sunt și instrumente de planificare
şi reglare a conduitei umane.
6
 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Metoda observaţiei - constă în urmărirea intenţionată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor

manifestări comportamentale ale individului (sau grupului), dar si a contextului situaţional. Observatorul
este un „fotograf al faptului” iar observaţia sa trebuie să redea exact natura faptului.
„Faptul psihic studiat este global și, imposibil de decupat în elemente sau „tranșe” distincte;
presupune un ansamblu de semnificaţii, uneori greu sesizabile nu doar la prima vedere, ci și la o analiză mai
profundă; în sfârsit, orice fapt psihic este un act efectuat de pers amplasate în situație, ceea ce înseamnă că
actele, pers și situaţiile tb considerate împreună.” În psihologie există 2 tipuri de observaţii, pe baza cărora:
- urmărim reacţiile psihice exterioare ale unei persoane (observaţia externă);
- urmărim propriile noastre procese psihice (observaţia internă sau autoobservarea). Introspecţia
(autoobservarea) este tocmai această observare atentă a propriilor noastre trăiri, insesizabile din exterior.

Metoda experimentului - e considerată cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a
furniza date precise şi obiective. În cadrul experimentului există două categorii de variabile: - independente
(asupra lor acţionează numai experimentatorul); - dependente (cele ce depind de variabilele independente).
În conceperea și desfăşurarea unui experiment distingem mai multe etape:
- observarea iniţială, în care urmărim modul de manifestare a unui fenomen psihic şi evidenţiem o
problemă, ce se cere soluţionată;
- imaginăm o presupunere, o ipoteză vizând soluţionarea problemei degajate; totodată concepem şi
modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental);
- urmează desfăşurarea efectivă a experimentului, în care observăm şi înregistrăm rezultatele;
- ultima etapă constă în organizarea și prelucrarea statistică a datelor.

Metoda convorbirii - trebuie să fie premeditată (pregătită, gândită dinainte cu scopul îndeplinirii unor
condiţii) în vederea obţinerii unor date cu privire la o persoană. Adesea pentru obţinerea unor informaţii
despre aspectele personalităţii, recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda interviului sau a
convorbirii. Metoda poate fi aplicată în formă liberă (spontană), începând cu 2–3 întrebări introductive
stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite și formulate pe loc, în funcţie de răspunsurile şi
atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul considerându-se angajat într-o discuţie
amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puţin și să dea răspunsuri mai sincere, mai puţin
căutate şi simulate. Tb o serie de abilități şi/sau o bogată experienţă în domeniu.
Cea de a doua formă a acestei metode este structurată (convorbirea standardizată). Cercetătorul îşi
alcătuieşte dinainte o schemă a interviului, în care menţionează problema sau scopul de atins şi formulează
principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii suficiente, veridice și relevante (nu este
permis să modificăm întrebările în timpul conversaţiei).
7
Metoda anchetei psihologice - se recurge la chestionare (un sistem de ? elaborat în aşa fel încât să obţinem
date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social), acestea fiind convorbiri purtate în scris.
Există chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede el de
cuviinţă, şi altele cu răspuns închis, în care i se dau mai multe răspunsuri posibile din care el alege pe cel
considerat convenabil. Acest din urmă tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect
și poate fi „cuantificat” (prin acordarea de pct se pot stabili diferenţe cantitative între pers, care completează
chestionarul). Însă are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care subiectul nu s-ar fi gândit.
Chestionarul întâmpină două categorii de dificultăţi: cele ce decurg din particularităţile introspecţiei și
aceea de a câştiga încrederea subiectului pentru a răspunde în mod sincer şi cu seriozitate. Acest din urmă
dezavantaj este sporit la chestionar, întrucât, neavând un contact direct cu subiectul în timpul răspunsului, n-
avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea și angajarea sa efectivă în realizarea sarcinii.
Cea mai importantă cond a unui chestionar este de a fi alcătuit în aşa fel încât să combată tendinţa de faţadă.

Metoda biografică - implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de
existenţă. Acest studiu al trecutului e foarte important, fiindcă în primii ani ai vieţii, îndeosebi în familie, se
pun bazele caracterului, ale personalităţii. E destinată studiului personalităţii globale. Cu ajutorul acesteia
cercetătorul îşi propune să înţeleagă și să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în
funcţie de istoria anterioară a individului. Analiza biografică devine absolut necesară în cercetarea
psihologică, unde orice reacţie concretă trebuie interpretată și prin raportarea la personalitatea
participantului. Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi:
Calea indirectă - studiul doc (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de
familie etc.) şi în discuţii cu pers cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative – rude, prieteni,
colegi, şefi, etc. Calea directă constă în obţinerea datelor, care ne interesează de la însuşi subiectul studiat,
în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea și relevanţa informaţiei vor depinde atât de
structura de personalitate a subiectului cât și de abilitățile psihologului. În cazul investigaţiei biografice
putem diferenţia două aspecte fundamentale: culegerea datelor şi interpretarea lor (aspect esenţial şi cel mai
dificil al metodei biografice).

Metoda analizei produselor activităţii - „Potenţele, forţele psihice ale omului, însusirile și capacităţile lui
se exteriorizează și în produsele activităţii sale, în desenele și creaţiile literare realizate de un individ, în
modul de formulare și de rezolvare a unor probl, în construcţiile tehnice sau produsele activităţii stiinţifice
ori ale oricărui tip de activitate, se obiectivează, se „materializează” diversele sale disponibilităţi psihice.”
Analiza psihologică a acestor produse ale activităţii furnizează nenumărate informaţii despre
dinamica și nivde dezv a capacităţilor psihice ale indivizilor. De ex, analizând desenele unui copil prescolar
putem deduce dacă acesta are sau nu spirit de observaţie, dacă şi-a format sau nu percepţia formei, a
culorilor, a proporţiilor obiectelor, dacă dispune de înclinaţii artistice, deprinderi de lucru, sensibilitate etc.
8
 Metodele psihometrice (testele psihologice) - Testul este o probă standardizată, vizând determinarea
cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însuşiri psihice sau fizice. Principalele caracteristici ale unui
test sunt: validitatea; fidelitatea; etalonarea; standardizarea
Putem deosebi patru tipuri de teste: - teste de inteligenţă și dezvoltare intelectuală; - teste de aptitudini
și capacităţi; - teste de personalitate (referindu-se la trăsături de caracter şi temperamentale); - teste de
cunoştinţe (utilizate de obicei în învăţământ).
Structura probelor este extrem de variată: uneori se utilizează aparate, alteori diverse materiale (cuburi,
planşe, fotografii etc.); în unele cazuri se recurge doar la creion şi hârtie, ca la orice probă de control.

VOINȚA
„Voința se definește ca proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale și
constând în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor și
atingerii scopurilor conștient stabilite. Reglajul voluntar se manifesta și ca inițiere și susținere a acțiunilor și
activității și ca frână, ca diminuare, ca amânare.”
Sunt împrejurări de viață cînd este mai dificil și necesită o încordare mai mare stăpânirea de sine,
menținerea prin forța voinței a calmului, a lucidității. Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor
fizice, intelectuale, emoționale prin intermediul mecanismelor verbale. Efortul voluntar e trăit de pers ca o
stare de tensiune, de încordare int, de mobilizare a tuturor res în vederea depășirii obstacolului.
Una și aceeași prob de mate necesită un efort minim pentru un specialist și o încordare mare pentru
elevul care abia și-a însușit metodele necesare pentru rezolvarea ei. Dar după consolidarea cunoștintelor,
obstacolul implicat se diminuează, deci elevul stapânește din ce în ce mai bine activitatea.
De-a lungul desfășurării unei activități complexe momentele de dificultate pot să fie dif și de aceea
efortul voluntar se modulează după creșterea /descreșterea obstacolului, asigurându-se concordanța ideală a
activității e realizarea acestei concordanțe. Cand obstacolul e subapreciat, efortul voluntar nu este suficient și
există riscul nedepășirii lui. Când e supraapreciat se ajunge la un grad înalt de încordare voluntară care duce
la succes, dar cu un mare consum de energie psihonervoasă și încheiat cu oboseală și satisfacții îndoielnice.
oința este una din condițiile subiective, cele mai importante, ale reușitei activității și obtinerii unor
performanțe. Dar mobilizarea voluntară e în același timp costisitoare pentru organism dpdv energetic. După
etape de efort voluntar intens și îndelungat, urmează momente de oboseală, nu doar fizica ci mai ales
nervoasă. Pregătirea unui ex e o activitate complexă cu nenumarate obstacole. Ea generează emoții și
sentimente diverse: satisfacții intelectuale, plăcerea efortului intelectual, dar și îngrijorare, neliniște, teama
de eșec și chiar frustrare din lipsa preocupărilor de divertisment. Aceste din urmă pot perturba activitatea
prin sporirea nejustificată de eforturi, care duc la oboseală prematură, prin întârzierea activității sau
abandonului. Frâna voluntară trebuie să se manifeste în sensul diminuării sau chiar reprimării lor.

9
Structura și fazele actelor voluntare
1. Prima fază - actualizarea unor motive care generează anumite scopuri și orientarea preliminară spre ele
(reglajul voluntar e la început și se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv și scop).
Însă numai atât nu-i suficient pentru o acțiune voluntară (se rămâne numai la nivelul unei dorințe). Tb să
apară apoi și intenția de a realiza acel scop, de obicei, formulată verbal. Un al 3 moment, se construiește
planul mintal al rezolvării acțiunii. În acțiunile simple, acest moment poate fi urmat de execuția efectivă.
2. A doua fază e lupta motivelor, generată de apariția mai multor motive și, aferente lor, mai multe scopuri.
Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacții imediate, dar de fapt nu sunt prea valoroase
pentru persoană. Altele sunt mai puțin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru
viitor. În aceste condiții, reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii.
3. A treia fază e luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea unui
motiv/scop și inhibarea, amînarea celorlalte, pe aceasta bază putându-se asigura concentrarea energiei
psihonervoase în vederea realizării scopului. Pers cu o voință puternică reușesc să decidă în favoarea
acțiunilor care au o semnificație majoră personală sau socială, chiar dacă realizarea ar necesita un mai mare
efort și privarea de satisfacții imediate. După, el hotărăște realizarea scopului și satisfacerea acelui motiv.
Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obține și ce s-a proiectat.
4. A patra fază este executarea hotarârii luate, înseamnă realizarea planului și atingerea reală a scopului.
Omul folosește o serie de mijloace materiale și mentale, cum sunt cunoștintele, deprinderile, priceperile. Pt
activitatile simple, execuția urmează imediat hotărârii. Pt cele complexe, poate apărea un moment de
pregatire între hotărâre și execuție. E vorba atât de pregatirea unor mijloace materiale, cât și de pregătirea
omului în sensul însușirii de cunoștințe, formării de noi deprinderi, dezv de capacități.
5. Acțiunile complexe și deosebit de semnificative implică o a cincea fază: verificarea rezultatului obținut și
formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este cazul activităților de rezolvare a probl
sau în cercetare unde rezultatul obținut trebuie verificat și mai ales generalizat pentru a servi în situații noi.

Calitățile voinței integrate în structuri mai complexe, devin trăsături voluntare de caracter.
Puterea voinței- intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele importante,
își urmărește scopurile. Un rol important îl are valoarea scopului urmărit. În ciuda dificult omul se simte
satisfăcut cu fiecare nouă apreciere a apropierii de scop. Opusul e slăbiciunea care înseamnă imposibilitatea
de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauză e conștient de imp acestui fapt pt sine și cei din jur
Perseverența- realizarea EV o per îndelungată de timp, chiar și în cond în care, aparent, nu ar fi posibilă
continuarea activ. E sustinută de val scopului și de încrederea în forțele proprii. Opusul e încăpățânarea.
Independența voinței se exprimă în tendința constantă de a lua hotărâri pe baza gândirii proprii, de a
cunoaște cât mai profund condițiile activității, a consecințelor și responsabilităților personale pentru ele.
Promptitudinea deciziei constă în viteza cu care delibereaza persoana într-o situație complexă sau urgentă
și adoptă hotărârea cea mai potrivită. Opusul e nehotărârea sau tergiversarea.
10
 MOTIVAŢIA
Formele motivaţiei
„Motivaţia e o structură cognitiv-dinamică care dirijează acţiunea spre scopuri concrete. Reprezintă
un ansamblu de factori interni care determină comportamentul.” Motivaţia este o pârghie importantă în
procesul autoreglării individului, o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice și umane. Există tipuri
foarte diferite de motivaţie ca structură şi funcţionalitate, complexitate și rol: trebuinţe, motive, dorinţe,
aspiraţii, interese, convingeri, idealuri, concepţia despre lume şi viaţă etc. De aici rezultă funcţii diferite ale
motivaţiei. Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, reflectând cel
mai pregnant echilibrul bio-psiho-social al omului în cond solicitărilor mediului extern.
Ele sunt considerate de specialiști „sursa primară a acţiunii”. Clasificare:
a) după relaţia preferenţială a individului cu un obiect: trebuinţe fiziologice (menţin echilibrul mediului
intern); trebuinţe psihologice (rezultă din relaţiile subiectului cu lumea înconjurătoare).
b) după geneză și conţinut: primare (sunt înnăscute) – menţin integritatea fizică a organismului; secundare
(dobândite) – menţin integritatea psihică și socială.
c) după nivelul la care se realizează relaţia dintre individ și mediu: biologice (formele de interacţiune sunt
limitate la câteva mijloace fiziologice); trebuinţele de la nivelul relaţiilor psiho-sociale (sexuale, de
apreciere, de ajutor, de cooperare etc.)
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Ele pot fi atât
conştiente cât și inconştiente. Cele inconştiente nu au un substrat prea clar, dar au un rol imp în activitate.
Motivul e mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea de aceea se consideră că
există 2 segm ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional (interdependente).

Funcţiile motivaţiei
- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic (starea de
necesitate dăinuie, dar nu declanşează acţiunea);
- funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunii efective. Identificarea motivului înseamnă a răspunde la
întrebarea „de ce”. Importantă pentru existenţa motivului este declanşarea acţiunii;
- funcţia de autoreglare a conduitei, se imprimă conduitei un caracter activ sau pasiv. Eficienţa reglatoare a
motivaţiei e dependentă de energizare şi direcţionare. Motivatia instigă, impulsionează, declanşează
acţiunea, iar acţ, prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională și dinamica ei.

Efectele funcţionalităţii motivaţiei

Efectele cantitative: pune organismul în situaţia de a trece mai uşor sau mai greu la acţiune sub influenţa
stimulărilor ext sau int; susţine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai lung în ciuda
obstacolelor ce urmează a fi învinse.
Efecte calitative: permite organis să treacă de la un scop la altul; facilitează ierarhizarea dif scopuri posibile.
11
Motivaţie şi performanţă: optimum motivaţional
Motivaţia nu e un scop în sine, ci tb pusă în slujba unor performanţe înalte (nivel sup de îndeplinire a
scopului). Ce interesează nu e doar valoarea motivaţiei, ci forţa ei propulsativă. Eficienţa activ depinde și de
rel dintre intensitatea motivaţiei şi gr de dificult al sarcinii, a. a apărut conceptul de optimum motivaţional
(corespondenţă și adecvare a intensităţii motivaţiei la gr de dif al sarcinii). Putem vorbi în 2 situaţii:
a) când dificultatea sarcinii e percepută corect de subiect => relaţie de corespondenţă, chiar echivalenţă
între mărimile celor două variabile,
b) când dificultatea sarcinii e percepută incorect de către subiect => 2 situaţii tipice: subaprecierea sarcinii
= submotivare care duce la nerealizarea sarcinii; supraaprecierea sarcinii = supramotivare care duce la
un surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui energ individului chiar înainte
de a se confrunta cu sarcina. Chiar dacă sarcina e realizată, satisfacţia e prea mică pt efortul depus.

AFECTIVITATEA
Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau
o situaţie și tendinţele noastre (termenul „obiect" - fiind ceea ce cunoaştem, fiinţă sau lucru).
a) Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un ob e în concordanţă cu
trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută. Când o situaţie e în
contradicţie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută, întovărăşită de impulsuri spre evitare, îndepărtare.
b) Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale. Un pahar cu apă rece,
vara ne face plăcere. (iarna, ne displace) Înseamnă că stările afective se pot schimba uşor în fct de situaţie.
c) Totalitatea. Un copil face obrăznicii, enervând multe pers, dar mama nu se supără, se amuză, ignorând
aspectele neg ale comportării. Stările afective creează o sinteză specifică a tuturor impulsurilor activate.
d) Tensiunea - Cu cât apar mai numeroase tendinţe care se contracarează, cu cât există o întârziere în
satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de tensiune mare şi o structurarea lor, făcând posibile trăiri intense.
Clasificarea stărilor afective
A. Procese afective primare – au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de
biologic (instincte), tind să scape controlului conştient: a) tonul afectiv al proceselor cognitive b) trăirile
afective de provenienţă organică c) afectele
B. Procesele afective complexe – au un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare.
a) emoţiile curente – forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate
ale obiectelor, desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană
anumită (bucuria, simpatia, admiraţia, speranţa, plăcerea etc.).
b) emoţiile superioare – legate de activitate. Ele pot să apară în activ intelectuale, reflectarea
frumosului; presupun evaluări şi acordări de semnificaţii valorice activităţilor desfăşurate.
c) dispoziţiile afective – stări difuze cu intensitate variabilă și durabilitate relativă. Cauzalitatea este
neclară subiectului. Dacă dispoziţiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter.
12
 C. Procesele afective superioare – se caracterizează printr-o mare restructurare valorică nu la nivel de
obiect (ca cele primare), nici de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate.
a) sentimentele – trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate
social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează
multă vreme. Sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea, îndoiala); estetice (admiraţia, extazul);
morale (patriotismul, datoria) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduitele personale sau ale
semenilor; sentimentul propriei pers (inferioritate sau sup); sentimente psihosociale (încredere, sociabilitate).
b) pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi generalitate foarte
mare, antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în funcţiune pasiunile nobile, cu orientare socială pentru
adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, îşi consumă energia creatoare, biruie multe greutăţi. În
acelaşi timp el trebuie să lupte cu pasiunile negative (patimile, viciile), dirijate de scopuri egoiste,
dăunătoare, ce pun stăpânire pe personalitate şi o domină, devitalizează și deviază comportamental.

Teorii ale afectivităţii

1. Teoria intelectualistă – potrivit căreia o stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor.
De exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc şi altele care o împing, apare emoţia
întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten îmi aduce imaginea lui în minte, care îmi evocă numeroase
amintiri fericite, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit. Ciocnirea lor brută
constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe.
2. Teoria fiziologică periferică. Percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa
acestora constituie ceea ce noi numim emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, , fiindcă plâng mă simt trist.
3. Teorii fiziologice centrale -rolul esenţial în emoţii îl are talamusul (teoria talamică a emoţiei).
4. Teorii cognitive – rolul important al scoarţei cerebrale, al evaluării stimulilor situaţiei. În primul
rând, aprecierea se face prin aprecierea impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine și memoria dând un
conţinut specific trăirii emoţionale. Succesiunea fenomenelor ar fi următoarea: stimularea senzorială,
percepţia, evaluarea, impulsul către acţiune, expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare),
perceperea acestor reacţii organice şi reevaluarea emoţională.
Rolul instinctului. Există cazuri când situaţia care declanşează emoţia este programată ereditar pentru
asta, nefiind vorba de vreo interpretare. Dacă există un pericol și nu putem face ce ne spune instinctul (să-l
evităm), atunci apare emoţia. De asemenea, emoţia poate fi amânată de o activitate care-l menţine tensionat.
Apoi emoţiile, fiind stări afective, au caracteristica „totalităţii”, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o
strânsă legătură între cortex și straturile subcorticale care culeg impresiile subliminale, inconştiente.
Emoţiile, ca și sentimentele, nu pot fi înţelese decât studiind relaţiile globale dintre om și mediu, dintre
individ și societate, dar nu în general, ci în funcţie de fiecare situaţie tipică.

13
 ATENȚIA
Atenția este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificația, importanța și
ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene care ne influențează existența (acordăm atenție lucrurilor
care ne interesează și o menținem prin scopul urmărit). „Cea mai importantă caracteristică a atentiei e
selectivitatea. Dacă un fapt, o idee, un stimul verbal prezinta interes pentru o persoană, generează trăiri
afective, aceste stări motivațional-afective vor orienta și sustine atenția cu ușurință și pe perioade lungi de
timp. Orientarea atenției spre anumiti stimuli este concomitentă cu inhibarea altor stimuli, realizându-se
astfel un fenomen de filtraj senzorial și de organizare, de autoreglare a energiei psihonervoase.”
Literatura de specialitate a oferit o atenție specială calităților atenției:
1. Stabilitatea atenției pp menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării psihonervoase
asupra unui fapt sau activitate. Un obiect cu structura simpla și nemișcat ne reține atenția foarte puțin timp.
2. Concentrarea atenției pp mobilizarea intereselor și eforturilor într-o anumită direcție în funcție de
semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea acțiunii unor factori perturbatori. Gradul de concentrare e
dependent de mulți factori: interesul subiectului pentru acea activitate și rezistența lui la factorii perturbatori.
3. Volumul atenției reprezintă cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul conștiinței și
este limitat. Volumul mediu este de 5-7 elemente.
4. Flexibilitatea sau mobilitatea atenției aduce în prim-plan capacitatea subiectului de a-și deplasa
atenția de la un obiect la altul în intervale cât mai scurte de timp.
5. Distributivitatea atenției este proprietatea care vizează capacitatea de cuprindere simultană în
planul conștiintei clare a unei diversități de fapte, procese, manifestări. Mai exact capacitatea de a sesiza
simultan înțelesul mai multor surse de informații.

Formele atenției
1. Atenția involuntară e declanșată de stimuli interni sau externi și constă în orientarea, concentrarea
neintenționată, declanșată spontan și fără efort voluntar. Există câteva calități ale stimulilor care pot provoca
sau pot capta atenția involuntară: intensitatea stimulilor, contrastul, noutatea, apariția sau dispariția bruscă,
complexitatea, proprietatea stimulilor de a se adapta interesului. E în general de scurtă durată menținându-se
atâta vreme cât durează acțiunea stimulilor care o provoacă.
2. Atenția voluntară se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar de a-l
menține. Așadar această formă de atenție depinde în mare măsură de individ și de motivațiile sale.
Autoreglajul voluntar se realizează prin orientarea intentionată spre obiectul atenției, selectivitate în funcție
de scop și creșterea efortului psihic. Atenția voluntară este esențială pentru desfășurarea activității, dar
datorită consumului energetic sporit, a apariției oboselii se poate menține pe o perioadă limitată de timp.
Mobilizarea și concentrarea atenției voluntare se poate menține cu ajutorul cuvântului care mărește
valoarea semnalizarii unor stimuli, cuvântul orientează atenția. De exemplu învățarea începe cu atenția
voluntară, apoi apare interesul, plăcerea de a învăța, atenția devenind treptat involuntară.
14
 Distragerea atenției - este opusul concentrării fiind rezultatul acțiunii diferiților stimuli, care
orientează interesele persoanei într-o altă directie, de exemplu: apariția și instalarea oboselii, diminuarea
interesului și apariția plictiselii etc. Mai ales în cazul unor operatii monotone, atenția scade rapid, dincolo de
o durată de 20 de minute instalându-se oboseala. De aici recomandarea psihologilor ca în anumite situații să
nu se lucreze în liniște absolută, o muzică în surdină (stimulent complementar) nu stânjenește munca, ci o
favorizează. Gradul de distragere a atenției depinde de motivația, de interesul pe care îl avem pentru
activitatea desfașurată, de noutatea și varietatea acesteia.

Patologia atenției
Numim „distrați”, oamenii a căror atenție are dificultăți în a se concentra într-un mod cât de cât
stabil, oameni care trec fără încetare de la o idee la alta, care sunt la cheremul schimbărilor celor mai
fugitive ale dispoziției lor sau ale evenimentelor celor mai insignificante din ambianță. Oamenii absorbiți de
o idee sunt distrași, par incapabili de atenție distributivă tocmai pentru că sunt extrem de concentrați.
Cazurile patologice ale atenției se îndreaptă în 2 direcții: hipertrofia atenției, adică predominarea
absolută a unei stări sau a unui grup de stări, care devine stabilă, neputând fi eliminată din conștiință și
atrofia atenției atunci când atenția nu se poate menține și uneori nici chiar constitui. Există și a 3 variantă,
aceea a indivizilor cu infirmitati congenitale.
În prima categorie, hipertrofia atenției, includem ideile fixe. S-a întâmplat oricui să fie urmărit de o
arie muzicală sau de o frază care revine fără un motiv anume. La orice om sănătos există adesea o idee
dominantă care îi reglează conduita: plăcerea, banul, ambiția, mântuirea sufletului etc. Aceasta idee fixă care
durează toată viața, se poate transforma uneori într-o pasiune. Th. Ribot împarte ideile fixe în trei categorii:
- ideile fixe simple, de natură pur intelectuală, care rămân cel mai adesea închise în conștiință sau care se
manifesta prin acte fără importanță. - ideile fixe acompaniate de emoții puternice, cum sunt groaza și
angoasa (agorafobia, nebunia îndoielii etc.) - ideile fixe cu forma impulsivă, tendințe irezistibile care se
manifestă prin acte de violență sau criminale (furt, omucidere, sinucidere).

Importanța atenției pentru învățare - Într-un act de cunoastere elementară se distinge îndeosebi rolul
atenției, percepției și memoriei. Atenția concentrată e puternic influențată de motivație, de stările afective și
e însoțita de caracteristici bine cunoscute ale posturii și mimicii. Cele 3 forme principale ale atenției
(involuntară, voluntară și postvoluntară) sunt absolut necesare in procesul invatarii sistematice. Copilul, care
e obligat să facă exerciții la un instrument muzical, are nevoie de voința la început, treptat, muzica îl va
atrage și nu va mai presupune efort voluntar. A. atenția voluntară devine atenție postvoluntară. Dpdv al
desfășurarii și organizării proc didactic sunt imp cond care favorizează concentrarea involuntară a atenției.
Condițiile externe sunt: - Noutatea obiectelor, fenomenelor, situațiilor atrage imediat atenția.
-Intensitatea stimulilor e de asemenea foarte importantă. - Mișcarea, schimbarea, variația atrag ușor atenția.
Dintre factorii interni cel mai important este interesul pentru activitatea desfășurată.

15
 Comunicarea și limbajul

Comunicarea-formă particulară a relației de schimb între 2 sau mai multe pers,2 sau mai multe grupuri.
Esențiale pt actul comunicării sunt: - rel dintre indivizi sau dintre grupuri; - schimbul, transmiterea și
receptarea de semnificații; - modificarea voită sau nu a comport celor angajați în actul de comunicare.
Comunicarea umană poate fi verbală sau nonverbală. Conținutul comunicării este extrem de variat:
- comunicarea vehiculează imagini, noțiuni, idei (deci are un continut informațional);
- ea facilitează și manifestarea conduitelor afective (continutul afectiv-emoțional);
- prin comunicare se transmit trebuințe, aspirații, imbolduri spre acțiune (conținutul motivational);
- se inițiază,declanșează sau stopează activitățile, se manifestă rezistența la eforturi (continutul volitiv).
Mijloacele de transmitere a comunicării se clasifică astfel: 1. lingvistice (limbajul și manifestările
vocale); 2. para-lingvistice, mai mult sau mai putin conștiente, înțelese de membrii unei culturi: nonverbal-
vocale (tonul vocii); 3. extra-lingvistice (gesturi), care scapă locutorului în timpul comunicării; 4. vocale:
calitatea vocii care furnizează informații biologice, psihologice sau sociale asupra locutorului).
Noțiunea de comunicare ne apare astfel ca relație și ca proces.
Astfel relația se definește ca legătura informațională dintre doi termeni: sursa (emitentul) și receptorul
(destinatarul). Emitentul generează și transmite semnale. Pt a transmite semnale, sistemul emitent trebuie să
posede cel putin două stari distincte (elemente, de ex. litere). Receptorul sau destinatarul este sistemul care
captează și prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-și sub actiunea lor starea inițială.
Calitatea în sine a comunicării este determinată de capacitatea de recepție și prelucrare a destinatarului.
Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexă capacitate
de recepție și prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent și de destinatar nu au un caracter invariant ci unul
relativ, cei doi termeni putându-si schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare.
Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica
asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) și alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) dar și la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent și destinatar. Proc se caracterizează prin frecvență și
periodicitate, amplitudine sau intensitate, nat substanțial calitativă a semnalelor și prin conținutul mesajelor.
Limba e un sistem închegat de semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric.
Limbajul poate fi definit ca o activitate psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii.
M. Zlate afirma: “Sunt cel puțin două diferențieri existente între limbă și limbaj:
a. limba e un fen social (elaborată de soc și nu de fiecare individ în parte), limbajul e un fen individual,
individualizarea lui realizandu-se atât în plan fiziologic (datorată unor particularități ale aparatului fonator),
cât și în plan psihologic (el având o manifestare personală și diferită de la individ la individ;
b. limba e extraindividuală, limbajul e mijlocul de vehiculare al limbii, el pp transformarea elem limbii
în elem proprii, or pt aceasta e necesară conștientizarea laturii fonetice, grafice și semantice a cuvintelor,
trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziții, fraze).
16
 Scopurile comunicării
- Prin comunicare, individul se umanizează, își formează și îsi dezvoltă personalitatea, aceasta fiind
cea care îi asigură transmiterea experienței sociale;
- permite influențarea educativ-formativă a individului; în lipsa comunicării individul rămâne la niv
dezv biologice, rămâne izolat, inapt pt interacțiunea soc, privat de capacitatea de integrare în colectivitate;
- Omul este o ființă care comunică și în virtutea acestui fapt se formează și se manifestă ca om;
- Comunicarea socială contribuie la sporirea uniformității de opinie a membrilor grupurilor;
- Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obtine prin intermediul schimbului de informații;
- Satisface și nevoia exteriorizării emoțiilor; organizarea socială e imposibilă fără comunicare.

Rolurile comunicării
- descoperirea personală (în timpul comunicării învățăm despre noi și despre alții, ne descoperim);
- descoperirea lumii externe (com oferă o mai bună înțelegere a realității exterioare, a ob și evenim);
- stabilirea rel cu sens (prin com obținem posibilitatea de a stabili și a menține relații strânse cu alții);
- schimbarea atitudinilor și comportam (com prin mass-media);
- joc și distracții (comunicarea este mijloc de destindere, de a glumi, de a ne simți bine)

Rolul limbajului: e atât de important încât activitatea lui nu se întrerupe odată cu încetarea comunicării cu
alții, dimpotrivă ea se păstrează pe tot parcursul stării de veghe (uneori sub forma limbajului interior) și,
uneori, chiar în timpul somnului.
- sub influența lui percepția capătă sens, semnificație, se îmbogățește;
- reprezentările devin generalizate atunci când sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor;
- fără limbaj nu se poate vorbi de formarea noțiunilor, judecăților și raționamentelor;
- e un fel de ax al sistemului psihic uman care face posibil fenomenul de conștiință;

Formele și funcțiile comunicării

1. După numărul participanților:
- comunicarea interpersonală (se desfășoară între 2 pers), capătă o nuanță personală at când partenerii
se află în relații intime, reciprocitate sau o nuanță profesională atunci când partenerii se cunosc mai puțin;
- comunicarea de grup la rândul ei poate fi împărtită în: comunicare intragrupala si intergrupală,
2. După instrumentele folosite:- comunicarea nonverbală; - comunicarea verbală.
3. După prezența sau absența unor obiective:- comunicare incidentală (atunci când individul furnizează
informația despre sine fără a avea intenția de a o face); - comunicare instrumentală (urmărește modificarea
conduitei receptorului, presupune întotdeauna prezența unor scopuri, este deci utilitară), - comunicare
comuniune (partenerii comunică cu bucurie reciprocă pentru a „sărbători” întalnirea lor, vizează mai ales
atmosfera emoțională apărută în cursul derulării ei).
17
Comunicarea nonverbală - corpul uman, spațiul sau teritoriul, imaginea.
1. Comunicarea prin corp este cea mai complexă deoarece intervine în întâlnirile cotidiene nu doar ca
un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcăminte, machiaj,
tatuaj, mutilări). Ea recurge la mijloace ca: aparența fizică, gesturile, expresia feței (mimica).
Gesturile oferă acces la cunoașterea unei persoane. Cercetările au arătat ca într-o conversație asupra
unor probleme personale, persoanele se privesc între 50%-60% din timpul conversației. Prin expresia feței
putem stimula, orienta și înțelege intențiile partenerului
2. Comunicarea prin spațiu și teritoriu - Omul e extrem de grijuliu cu spațiul în care trăiește. El își
delimitează și amenajează teritoriul în functie de nevoi și împrejurări. Exista distanța intimă (corp la corp
sau maxi 15-40 cm); distanța personală; distanța socială, distanța publică.
Mijloacele nonverbale roluri: de a transmite ceva (idei, informații); de a nuanța și preciza comunicarea
(aprobativă sau dezaprobativă); de a ajuta pers să se exprime și să se înțeleagă reciproc mult mai bine.

Comunicarea verbală (limbajul) -„un vehicol ce transportă intenții, atitudini.”

Limbajul este și un tip aparte de conduită a individului și anume de conduita verbală ce implică
activități diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reținerea msg sonore, reproducerea sau traducerea lor).
Formele limbajului verbal : limbajul extern și limbajul intern.
1. Limbajul extern este adresat cu precadere unor destinatari din afară. El se realizează în două forme:
Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată dupa reguli logico-gramaticale, a
sunetelor articulate produse de aparatul fonator. Limbajul oral se realizeaza în trei variante: solilocviu,
monolog și dialog. Solilocviul inseamna vorbirea cu voce tare cu noi înșine. În mod normal, această formă
se întâlnește la copii (până la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine însuți apare doar situațional sau în stări
patologice. Monologul pp existența unui destinatar extern, care să recepteze fluxul msg fără a replica după
fiecare secvență (eventual doar la sfârșit). Dialogul e forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral.
Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în forma grafică. Se constituie mai târziu
decât cel oral, printr-un proces de instruire în care copilul tb sa diferențieze literele și să le lege în cuvinte.
2. Limbajul intern reprezintă o comprimare a limbajului extern. Se consolidează mult mai târziu decat
limbajul oral și scris. Cu cât este mai bine elaborat, cu atat gândirea este mai bine consolidată.

Funcțiile comunicării și limbajului

- functia de integrare a individului în mediul său permite individului ca împreună cu alții să ia poziție
față de alții, să se adapteze situațiilor noi, să țină seama de experiența altora, să asimileze o parte din ea;
- fct de dezvăluire și autodezvăluire; individul se face cunoscut altora, dar și sieși, își corijeaza o serie
de percepții și atitudini eronate, se introspectează și se poate întelege mai bine;
- fct valorizatoare; com răspunde nevoii individului de a fi apreciat; - fct terapeutică;
- fct reglatoare a conduitei altora; individ își poate ameliora poziția în ierarhia grupului;
18
 ÎNVĂȚAREA ŞI TEORIILE ÎNVĂȚĂRII

Învățarea este un proces larg răspândit în natură, proprie omului şi animalelor. A învăța înseamnă a
asimila (cunoștințe), a schimba comportamente, a forma sentimente şi atitudini. Forme ale învățării.
După criteriul locului unde are loc învățarea se vorbește despre: învățarea socială (în familie, în
grupurile de joacă); învățarea sistematică (în unități de învăț sau în cadrul dif stagii de instruire şi pregătire).
După criteriul formei sub care se desfășoară: învățarea senzorio-motorie care constă în formarea de
priceperi şi deprinderi motorii (scris, ed fizica şi sportului, dansului), învățarea de tip verbal se referă la
însușirea de cunoștințe şi priceperi intelectuale, dezv capacităților de interpre critică, de soluționare de probl.

Modele asociaționiste ale învățării

Condiționarea clasică - Unul dintre primele modele explicative considera că o formă elementară de
învățare e reprezentată de asocierea unui anumit stimul cu un răspuns (atipic) datorită faptului că cele două
elemente au fost asociate de câteva ori, deși între acestea nu există o legătură anatomo-funcțională directă.
Fiziologul rus I. P. Pavlov - aflându-se în condiții de laborator, un câine era hrănit la intervale precise
urmându-se un protocol bine pus la punct. Conform acestui protocol, cu puțin timp înainte ca animalul sa fie
hrănit, se aprindea un bec electric. Odată cu aducerea hranei, în mod firesc, animalul începea sa saliveze.
Treptat, după o suita de repetiții a acestei succesiuni: bec aprins – aducerea mâncării - hrănire, s-a observat
faptul ca animalele începeau sa saliveze la aprinderea becului, înainte de a vedea hrana, reacție anormală,
deoarece între stimul (lumina) şi răspuns (salivare) nu există o legătura funcțională directă.
Explicația oferită de către Pavlov s-a referit la formarea așa-numitului reflex condiționat care a fost
explicat prin realizarea la nivelul scoarței cerebrale a unei legături temporare între cei doi centri nervoși, cel
al văzului şi cel al salivarii, centri care în mod normal nu au nici o legătura între ei. S-a născut astfel ideea ca
învățarea ar putea fi o succesiune de reflexe condiționate.

Conexionismul şi condiționarea operantă - S-au realizat o serie de cercetări prin care a arătat ca unele
răsp sunt învățate de către o serie de animale, datorită realizării unor conexiuni pe scoarța cerebrală între un
stimul şi un răsp. Realizarea acestor conexiuni e facilitată de producerea unor consecințe plăcute pt animal.
In experimentele realizate psihologul Thorndike, a folosit dif variante ale unui labirint, în int căruia
un șoarece încerca sa găsească drumul pana la hrană așezat în centru. Cușca avea un buton interior care
odată acționat permitea deschiderea unei trape şi ieșirea animalului. Un experiment a constat în așezarea în
int unei cuști problema a unei pisici flămânde; în fața trapei, în ext era așezată hrana. Pisica încerca să
ajungă la hrană lovind haotic pereții cuștii până când, datorită hazardului, era acționat butonul care
deschidea trapa către hrană. Treptat, pus în aceeași situație de mai multe ori, animalul si-a redus nr
încercărilor pană când a învățat modalitatea de a se hrăni, prin deschiderea trapei. Rezolvarea situației s-a
făcut prin selectarea răspunsului potrivit, găsit după un nr de încercări nereușite.
19
 Thorndike a stabilit astfel că un anume tip de învățare se poate datora unei conexiuni realizate în
urma unei succesiuni de încercări şi erori. În acest context Thorndike a formulat legea efectului (care se
refera la întărirea sau slăbirea unei legături datorita consecințelor plăcute sau neplăcute pe care le are) şi
legea întăririi (ce susține ca trăinicia unei conexiuni este dependentă de numărul de repetări realizate).
În condiționarea clasică animalul are un rol pasiv, învățarea fiind condiționată de acțiunea exterioară,
în cadrul condiționării operante, animalul joacă un rol activ, contribuind prin activitatea realizată la întărire.
Exp pe aceasta direcție au fost multiple şi au evidențiat unele aspecte ale învățării prin întărire.
Skinner a utilizat şi el variante ale cuștilor probl în care plasa animale cărora le studia comportamentul.
Cușca avea în int o pârghie şi un jgheab pt aducerea hranei. în timp ce animalul se mișca haotic prin cutie,
apăsa în cele din urma pârghia, mom în care primea prin jgheab o porție de mâncare. Hrana juca rolul unei
recompense cu efect de întărire a comportam, făcând mai probabilă repetarea acestuia în viitor. Un fapt imp
evidențiat a fost că eficiența învățării e condiționată de aplicarea întăririi (hranei) imediat după manifestarea
comportam. Ideea de condiționare operantă a fost deseori aplicată în explicarea comportam uman.
Întărirea poate fi poz, atunci când i se oferă animalului ceva care îi place sau are nevoie sau poate fi
neg când i se permite animalul să evite stimuli neplăcuți. În învățarea școlară, întărirea poate fi: recompensa
şi pedeapsa. Copilul tb sa fie recompensat şi încurajat at când manifesta un comp de învățare dorit, în scopul
de a persevera pe aceasta direcție. Pedeapsa nu e un întăritor deoarece are ca efect doar suprimarea unui
anumit răspuns, fără a întări nimic. Pedeapsa nu îl împiedica pe copil să facă altceva, care poate fi greșit.

Modele constructiviste ale învățării - se focalizează asupra studierii structurilor şi componentelor care
contribuie la procesarea inf cum ar fi atenția, percepția, gândirea, limbajul, rez de probl şi creativitatea.
Curentul constructivismului psihologic/individual - susțin că individul e sg care conferă sens cunoștințelor.
Curentul constructivismului social care consideră individul în situație, cu multiplele influențe pe care le
suferă (sociale, culturale, de mediu) sunt cele care conferă sens cunoștințelor.
Constructivismul psihologic - Activitatea lui Piaget s-a centrat asupra studierii evoluției intelectului umane
în general, vizând probleme privind evoluția gândirii şi a limbajului, a inteligentei şi a învățării etc. At când
s-a referit la evoluția intelectului uman Piaget a avut în vedere 3 perspective largi:
(1) o perspectivă biologică focalizată asupra aspectelor fizice şi mentale specifice individului uman
(probleme legate de reflexe şi de răspunsurile instinctive, adaptarea la situație prin asimilare şi acomodare);
(2) o succesiune a stadiilor de ev cognitivă pe care indiv le parcurge cu necesitate în timpul copilăriei şi adol
(3) legat de aceste stadii, analiza probl privind cunoașterea şi gândirea dar şi problemele legate de
competența intelectuală care reprez nivl cel mai înalt de funcționare care poate apare în timpul unui stadiu.
Cunoașterea umană nu este o simplă copiere a realității, ci un proces de asimilare a informațiilor și
de acomodare la structurile anterioare si, de aceea, e caracterizată ca fiind structuralistă.
Exista 4 factori care permit evoluția individului de la un stadiu la altul: maturizarea (dezv fizică şi
mentală); experiența interacț socială (socializarea şi relațiile cu alți copii); echilibrarea.
20
Teoria genetic-cognitivă - Bazata pe ideea de categorizare, teoria lui Bruner susține ca oamenii
interpretează lumea în termenii similarităților şi diferențelor. Percepția, conceptualizarea, decizia sunt
asimilate procesului de categorizare. Variabila majoră a teoriei învățării propuse de Bruner e sistemul de
codificare după care se realizează ordonarea categoriilor. De aceea, actul de învățare pp formarea acestor
sisteme de codificare, sisteme care pot facilita transferul cunoștințelor, pot îmbunătăți reținerea acestora, pot
spori capacitatea de rezolvare a problemelor şi pot creste motivația învățării.
Bruner propune 3 modalități de cunoaștere a lumii:
1. Modalitatea activă care se realizează prin manipulare şi acțiune liberă asupra obiectelor, prin exersare şi
descoperire. Aceasta modalitate caracterizează primii ani de viață şi este indispensabilă pentru formarea
priceperilor, deprinderilor dar şi în achiziționarea primelor cunoștințe despre lumea înconjurătoare.
2. Modalitatea iconică bazată în special pe imagini vizuale; vârful dezvoltării se află undeva între 5 şi 7 ani.
3. Modalitatea simbolică văzută ca proces de înlocuire a imaginilor prin intermediul simbolurilor (cuvinte
sau alte semne convenționale). Aceste simboluri permit o „comprimare” semnificativă a realității astfel încât
indivizii pot „manevra” o mare cantitate de informații cu ajutorul căreia vor rezolva problemele.

GÂNDIREA

Componentele şi structura gândirii

Gândirea poate fi privită ca o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte imp ale
realităţii şi la rezolvarea anumitor probl. Gândirea are 2 mari componente, una informaţională și alta
operaţională, prima dezvăluindu-ne latura ei de conţinut (faptul ca dispune de “unităţi informaţionale”
despre “ceva” anume – ob, fen, evenimente), cea de-a doua latura funcţională (faptul ca implică transformări
ale infr în vederea obţinerii unor prod care, prin depăşirea situaţiei problema, să asigure adaptarea la mediu).
Latura informaţională este constituita din ansamblul noţiunilor şi concepţiilor ca forme generalizate de
reflectare a însuşirilor obiectelor și fenomenelor. Latura operaţională a gândirii cuprinde ansamblul
operaţiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor, de relaţionare și prelucrare, combinare şi
recombinare a schemelor şi noţiunilor, în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau rezolvării unor probleme.
Gândirea foloseşte doua categorii de operaţii: unele sunt fundamentale, de bază, fiind prezente în orice
act de gândire și constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea,
concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai în anumite acte de gândire și
particularizându-se în funcţie de domeniul de cunoaştere în care este implicată gândirea. în rândul acestora
din urma întâlnim mai multe modalităţi şi procedee operaţionale care se clasifică în perechi opuse.
Cele doua laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte strânsă interacţiune și
interdependenţă. Ele se îmbină dând naştere la adevărate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale
gândirii. Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrările în gândire. De aceea, în funcţie de natura,
consistenta şi corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotrivă, perturba depăşirea dificultăţilor.

21
Operaţiile gândirii
Analiza și sinteza - Analiza pp dezmembrarea mentală a obiectului în elementele sau părţile componente în
vederea determinării proprietăţilor esenţiale, a semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului. Sinteza
pleacă de la elementele date izolat și reconstruieşte mintal obiectul. Analiza orientează dezmembrarea
obiectului spre finalitatea diferenţierii însuşirilor, iar sinteza presupune relaţionarea logică a însuşirilor
obiectului, integrează obiectul într-o clasă și desprinde un principiu logic de dezvoltare și interacţiune.
Abstractizarea și generalizarea - Abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva. A
generaliza înseamnă fie a ne ridica în procesul cunoaşterii de la însuşirile concrete, particulare la însuşiri din
ce în ce mai generale, fie a extinde însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte. Aceste operaţii au
forme senzorial-perceptive și forme abstracte, în fct de elem prelucrate şi de planul în care se desfăşoară.
Comparaţia - înseamnă a stabili mintal asemănările şi deosebirile esenţiale dintre obiecte şi fen pe baza unui
criteriu. Comparaţia începe cu un act sintetic (corelarea însuşirilor), continuă cu unul analitic (desprinderea
asemănărilor și deosebirilor) şi se finalizează printr-o nouă sinteză și generalizare (uneşte ce e comun).
Concretizarea logică-e una dintre cele mai complexe operaţii ale gândirii, întrucât ea reprezintă o continuare
firească a celorlalte și pt că include în structura sa elem, aspecte din toate celelalte operaţii. Ea debutează cu
sinteză (corelarea abstracţiilor simple desprinse prin analiză și cu închegarea lor în legi), continuă cu
corelarea prod acestei analize, ajungând la alte legităţi şi se încheie cu raportarea diverselor legi la cond noi.

Structurile cognitive ale gândirii

Cele două laturi ale gândirii, informaţională și operaţională, nu sunt separate, ci dimpotrivă,
informaţiile și operaţiile se organizează dând naştere unor formaţiuni psihice care poartă denumirea de
structuri cognitive ale gândirii. Trei accepţiuni ale acestui concept:
- una generală: structura cognitivă desemnează conţinutul și organizarea globală a ideilor unui individ dat;
- una cu un grad mediu de generalizare: structura cognitivă se referă la conţinutul şi organizarea ideilor
unui individ într-un anumit domeniu al cunoaşterii;
- una specifică: structura cogn vizează aspecte ale conţinutului şi organizării conceptelor şi propr imediat
rezolvabile și care înrâuresc învăţarea și reţinerea unor unităţi relativ mici din tema nouă cu care se leagă.

22
Activităţile gândirii - Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme, raţionamentele, decizia și
creaţia sunt activităţile fundamentale ale gândirii, care o individualizează în rap cu alte mecanisme psihice.
Fapte psihice prin care se manifesta gândirea: conceptele și însuşirea lor prin învăţ; înţelegerea; rez de probl.

Conceptualizarea - e capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de ob ce sunt apoi încorporate într-
o imagine sau într-o idee concept, capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de ob

Înţelegerea – pp utilizarea vechilor cunoştinţe în vederea desprinderii unor noi cunoştinţe, momentul
înţelegerii fiind echivalent cu încadrarea noilor cunoştinţe în cele vechi. Mai modernă a înţelege înseamnă:
a) a sesiza existenţa unei legături între setul noilor cunoştinţe și setul vechilor cunoştinţe gata elaborate;
b) a stabili efectiv, uneori și rapid, natura și semnificaţia acestei legături;
c) a încadra și încorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care, în felul acesta, se modifică şi se îmbogăţesc.
Caracteristicile înţelegerii:
- are un caracter conştient (nu poate fi realizată în afara conştiinţei);
- prezintă un caracter mijlocit (se bazează pe actualizarea informaţiilor elaborate anterior);
- caracterul activității (presupune acţiune mentală şi practică dar şi efort voluntar).

Rezolvarea problemelor - Intră în funcţiune doar în situaţiile problematice. Rezolvarea probl ocupă rolul
central în psihologia gândirii, celelalte activităţi constituind, din anumite pdv, probleme de rezolvat sau faze,
etape ale procesului rezolutiv. E unul dintre criteriile revelatoare ale niv de elaborare ale gândirii individului.

Procesualitatea rezolvării problemelor - Problema se asociază cu bariera, obstacolul, semnul de întrebare.

Situaţia problematică devine ceea ce este atipic, ambiguu și generează tensiuni şi frustrări în subiect. La
apariţia situaţiei problematice concură lipsa unor modalităţi obişnuite de acţiune ca și existenţa a două sau
mai multe alternative egal probabile. Confruntarea situaţiei problematice cu disponibilităţile rezolutive
conduc la spaţiul problematic, care înseamnă reprezentarea problemei. Există spaţii problematice diferite
pentru indivizi diferiţi. Aceste spaţii problematice prezintă trei categorii de stări: iniţiale, finale şi
intermediare. Trecerea de la o stare la alta se face prin implicarea operatorilor și constrângerilor de aplicare.
Procesualitatea rezolvării de probleme include, în funcţie de autori, cinci paşi:
1. faza de dubiu;
2. faza de identificare a problemei;
3. faza raportării sarcinii şi a cadrului problemei la ansamblul de cunoştinţe anterioare;
4. faza verificării succesive a ipotezelor sau a reformulării problemelor;
5. faza încorporării soluţiei găsite în cunoştinţele anterioare;
Sau varianta în trei paşi: 1. înţelegerea problemei, 2. elaborarea ipotezelor/soluţiilor şi soluţia operată
asupra ipotezelor/soluţiilor alternative și 3. testarea şi evaluarea soluţiilor.
23
 Personalitatea

În viaţa de zi cu zi, tindem să-i etichetăm pe cei din jur în funcţie de tipul de persoană pe care îl
reprezintă fiecare. Există tipul prietenos şi sociabil, tipul agresiv, tipul liniştit şi timid, tipul activ şi ocupat, și
aşa mai departe. La baza acestor clasificări se află ideea că fiecare persoană are o anumită personalitate, un
anumit fel de a reacţiona şi de a se comporta.
Fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi cognitive (cu referire la voinţă, la
temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu
ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprenta unică a trăirilor sale.
Personalitatea este un concept care cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor și valorilor de care
dispune o persoană. De aceea, termenul de personalitate implică, de obicei, și evaluări privind calitățile
personale, rolurile si statusurile pe care le exercită respectiva persoană în relațiile cu ceilalți.
Sigmund Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: Ego, Id, și Superego.
Egoul corespunde cel mai bine cu Eul pe care îl cunoaştem din prezentările anterioare.
Prin Id el a făcut referire la instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui comportament uman.
În concepţia lui Freud, rolul Superegoului era să controleze activitatea Ego-ului şi a Id-ului. De
exemplu, Id-ul ne va îndemna să ne satisfacem foamea, Eg-oul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar
Superego-ul ne va controla comportamentul, şi îl supune unui cod moral, astfel încât o persoană normală va
mânca respectând o serie de standarde socialmente acceptate.
Gordon Allport - personalitatea este alcătuită din numeroase trăsături, structurate pe trei niveluri:
- primul nivel este format din două sau trei însuşiri cardinale, care domină comportamentul nostru;
- niv 2 între 10-15 trăsături principale, uşor identificabile şi care se manifestă stabil în conduita umană;

- ultimul nivel înglobează sute de trăsături secundare, pe care le observăm cu mai multă dificultate.
Personalitatea totală a omului poate fi văzută ca un sistem multifațetat și anume:
- personalitatea reală;
- personalitatea autoevaluată (mai exact imaginea de sine);
- personalitatea ideală (imaginea dorită, cea pe care individul aspiră să și-o formeze);
- personalitatea percepută (imaginea individului despre alții);
- personalitatea proiectată (ceea ce crede individul că gândesc alții despre el);
- personalitatea manifestă (cea care este exteriorizată în comportament). Personalitatea
manifestă este punctul de intersecție dintre interioritatea psihică a individului și societate.
Dar fațetele personalității nu rămân izolate, separate unele de altele, ci dimpotrivă acestea se
intersectează, se întrepătrund unele în altele. Acest lucru conduce, în cele din urmă, la închegarea unor tipuri
de personalitate. Astfel într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă

24
dată se întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un tip, după însuşirile lor fizice sau psihice comune.
(francezi, englezi sau români şi printre aceştia de moldoveni, olteni sportivi, artişti)
Caracteristicile factorilor de personalitate
În primul rând, dispoziţia spre comunicare implică nu numai un limbaj dar şi motivaţia, trebuinţa de
a comunica şi totodată un mod de a gândi şi de a simţi.
În al doilea rând, factorii de personalitate dispun de o relativă stabilitate, cine este înzestrat cu
răbdare, cu stăpânire de sine și calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi şi numai excepţional
abdică de la ele.
În al treilea rând, factorii de personalitate caracterizează pe om în ansamblul său, de exemplu,
inteligenţa generală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de
acestea.
În al patrulea rând, factorii de personalitate dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt rigizi,
putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.
În al cincilea și ultimul rând, factorii dominanţi în sistemul de personalitate al subiectului sunt
caracteristici sau definitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent, talentat
sau incapabil, respectuos sau insolent.

O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea și realizarea de sine. Eul este
subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate: a fi, a avea, a face. Eul este rodul tuturor experienţelor
acumulate de subiect în activitate și de corelare faţă de ceilalţi. În dezvoltarea sa,
Personalitatea dispune de trei laturi psihologice: temperamentul, aptitudinile şi caracterul.
Firea omului (termen în limba română care se intersectează cu cel de temperament) a fost încă de la
începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de particularităţile fiziologice. La fiecare individ
însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic – slab, mobil – inert, echilibrat – neechilibrat.
Cercetările moderne, au demonstrat existenţa a patru tipuri de temperamente: tipul puternic
neechilibrat excitabil corelează cu temperamentul coleric, cel puternic echilibrat mobil se exprimă în
temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert în temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global)
fiind pus la baza temperamentului melancolic.
Aptitudinile se exprimă în calitatea activităţilor omeneşti în diverse domenii. Definind aptitudinile
cuiva, răspundem la întrebarea: ce poate face omul respectiv în general şi în mod special.Oamenii se deoseb
esc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Acţiunile (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt
executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori
foarte redusă. Aptitudinea se demonstrează prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu
ajutorul unor mijloace sau instrumente. Clasificarea aptitudinilor: elementare ,simple şi complexe.
Caracterul exprimă specificul psihologic al omului în legătură cu orientarea și eficienţa principalelor
lui atitudini. Caracterul presupune cu necesitate nu numai o latură psihologică, ci și una etico – socială.
25
Determinând caracterul unei persoane, răspundem la întrebarea: ce reprezintă omul ca membru al societăţii,
cum se comportă în viaţa socială ?
Între aptitudini şi caracter este o anumită legătură. Caracterul poate sprijini dezvoltarea aptitudinilor
sau o poate submina. La rîndul său, caracterul este legat de prezenţa unor aptitudini care facilitează
traducerea în viaţă a ideilor și sentimentelor morale. În structura personalităţii caracterul și aptitudinile
trebuie să ocupe locul dominant şi să-şi subordoneze temperamentul. În cazul în care temperamentul nu este
modulat şi utilizat conform necesităţilor activităţii creatoare și comportării călăuzite de înalte idealuri,
valoarea personalităţii este prejudiciată.
În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini – valori. La
formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun şi ce e rău), iar pentru felul cum
se comportă este apreciat corespunzător(cinstit sau necinstit, sincer sau făţarnic, mincinos etc.).
Caracterul e apreciat după calităţi caracteriale, cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia, sinceritatea
etc., iar acestea nu depind de temperament. După modul cum el se raportează la activitate (atitudine favorab
sau nu, hărnicie sau delăsare, conştiinciozitate sau nu) apreciem 1 sau alta din trăsăturile de caracter.
Atitudinea, ca trăsătură de caracter, nu poate fi det doar după o manifestare singulară. Nu poţi spune
despre un tânăr că e mincinos, bătăuş doar pentru că în viaţa lui a minţit de câteva ori şi a participat în
anume împrejurări la o încăierare. E necesar să se urmărească mai multe situaţii din viaţa acelui tânăr, să se
vadă dacă minciuna şi agresivitatea sunt o regulă pentru el, un nărav de care cu greu se poate dezbăra.
Profilul caracterial al fiecărei persoane constă în:
– Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din motive de
circumstanţe, contrare principiilor declarate;
– Expresivitatea caracterului se referă la dezv a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă specifică
întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat
– Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea și realizarea anumitor valori, coerenţa
lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare și îmbinare la fiecare individ, cu alte
cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;
– Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu
munca, cu semenii etc. Cei ce au preocupări şi relaţii înguste rămân indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi
evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi;
– Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile și trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare
valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament;
– Plasticitatea asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în dependenţă de diverse împrejurări;
– Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni și influenţe contrare scopurilor fundamentale,
convingerilor, sentim de val morală etc. Datorită forţei caracteriale, omul atinge niv suprem al eroismului.
În concluzie, omul îşi formează o personalitate unică, ce învăluie trăsăturile emoţionale, cognitive şi
comportamentale specifice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a
26
lungul timpului. Prin urmare, omul trebuie să înţeleagă natura personalităţii atât pentru o mai bună
cunoaştere de sine, cât şi pentru cunoaşterea celorlalţi oameni cu care interacţionează!

27